Reflecţie la DUMINICA  III  DIN  POSTUL  MARE  „C”

“Îndurător şi milostiv este Domnul” (Ps 102,8)

Zilele Postului Mare sunt zile în care Isus poartă crucea păcatelor noastre şi bate la uşa inimii noastre cerându-ne intrarea prin convertirea noastră, pentru a cina cu noi, pentru a ne da un scaun de domnie la Tătăl său (cf. Ap 3,20-21), dar şi pentru a ne scuti de un sfârşit violent şi neprevăzut ca al celor 18 peste care s-a prăbuşit turnul din Siloe, sau ca al celor galileeni a căror sânge, Pilat l-a amestecat cu cel al jertfelor lor (cf. Lc 13,1-5). Iar asta o face pentru că aşa cum ne spune Psalmul responzorial de astăzi, “Dumnezeu este îndurător şi milostiv (cf. Ps 102,8).

Iar a ne converti, conform lecturile de astăzi, înseamnă a face o revoluţie interioară prin care să schimbăm domnia satanei cu domnia lui Isus; înseamnă să schimbăm direcţia greşită în care am mers până acum, cu direcţia cea bună arătată Isus; înseamnă a ne schimba orientare centrată pe noi înşine, sprea cea îndreptată spre Dumnezeu şi spre semeni; înseamnă a înceta să mai fim smochini fără rod şi a începem să producem roade vrednice de pocăinţa noastră (cf. Lc 13,6-7).

Poate mulţi dintre noi cei prezenţi la sfânta Liturghie de astăzi, auzind chemarea lui Isus la convertire, chemare care a început chiar din prima zi a Postului Mare (cf. Mc 1,15), s-ar putea să-şi spună în inima lor: De ce să mă convertesc, căci eu n-am ucis cum a făcut Cain (cf. Gen 4,8); nu m-am îmbătat ca Lot (cf. Gen 19,32-35); n-am furat ca Zaheu (cf. Lc 19,8); n-am păcătuit ca Maria Magdalena (cf. Mc 16,9); n-am vândut pe Isus ca Iuda (cf. Mc 14,43-46); n-am prigonit ca Saul (cf. Fap 8,3);… sau n-am făcut nimic din ceea ce fac vecinii şi colegii mei (cf. Lc 18,11).

Scriptura prin lecturile de astăzi ne răspunde astfel la această dilemă a sufletului nostru: Pentru a te pierde pentru vecie, nu e nevoie să fii mai păcătos decât toţi ceilalţi oameni din jurul tău, aşa cum nu au fost nici galileenii ucişi de Plilat, şi nici cum nu au fost nici cei 18 peste care s-a prăbuşit turnul din Siloe (cf. Lc 13,1-5).

Pentru a ne pierde ajunge chiar şi un singur păcat, şi acela văzut de mulţi ca mic. Să ne gândim doar la: Adam şi Eva care au pierdut raiul pentru o singură muşcătură din fructul pomului oprit (cf. Gen 3,6); la femeia lui Lot a murit pentru o simplă privire înapoi (cf. Gen 19,26); la Esau care a pierdut binecuvântarea, pentru că în glumă a dat-o pentru un blid de linte (cf. Gen 25,33); la Moise care n-a intrat Canaan, pentru că în loc să-i vorbească unei stânci, a lovit-o de două ori cu toiagul său (cf. Nm 20,8.11); la regele Saul care şi-a pierdut regatul pentru o simplă neascultare (cf. 1Sam 15,22); la Anania şi Safira au murit pentru o singură minciună (cf. Fap 5,2-5); la Iuda în care a  intrat satana numai printr-o singură împărtăşanie sacrilegă (cf. In 13,27), etc. Şi când auzi creştini spunând că au păcătuit…numai de 2-3 ori pe zi, te umple groaza de atâta inconştienţă.

Generaţia la care a venit Mântuitorul, ca şi generaţia de astăzi la care predică tot el prin preoţii săi, poate fi asemănată cu smochinul neroditor din vie (cf. (Lc 13,6-9), adică o generaţie necredincioasă. Şi astăzi Dumnezeu caută rod în noi şi pentru că nu găseşte, deşi ne iubeşte, este nevoit să rostească verdictul: “Taie-l, la ce să mai ocupe locul degeaba” (Lc 13,7)! 

În acest sens există o frumoasă istorioară creştină: Se spune că, Dumnezeu, văzând că în urma păcatului sunt atât de mulţi nefericiţi pe pământ, şi-a trimis o bună parte dintre îngerii săi să se ocupe de nefericirile oamenilor. Şi astfel îngerii au venit pe pământ şi şi-au ales fiecare câte una din categoriile de nefericiţi: orfani, văduve, bătrâni, bolnavi, neputincioşi, săraci, flămânzi, goi, fără adăpost, handicapaţi, părăsiţi, etc. Mai rămăsese o categorie de nefericiţi pe care nici un înger nu s-a încumetat să o ia sub ocrotirea lui, era categoria păcătoşilor. Văzând Dumnezeu că îngerilor le este teamă de această categorie de nefericiţi, s-a adresat cu propunerea de a-i lua sub ocrotire, Fiului său, Isus. Isus nu a mai stat mult pe gânduri, şi prin puterea Tatălui şi al Duhului Sfânt, s-a întrupat şi a venit pe pământ, trăind printre oamenii păcătoşi ca un prieten şi oferindu-şi viaţa pentru mântuirea şi fericirea lor veşnică.

Atunci Isus, în marea sa iubire faţă de păcătoşi, faţă de mulţimea de smochini neroditori, l-a rugat pe Dumnezeu, să-i mai îngăduie măcar încă un an. Iar în acest an el s-a îngrijit de mântuirea lor, vărsându-şi sângele pentru ei. Iar, Dumnezeu, după spusa Psalmistului, i-a mai îngăduit pe cei din Israel încă 40 de ani (Ps 95,10-11). La rugăciunea lui Isus, şi pe noi păcătoşii de astăzi, Dumnezeu, ne îngăduie de 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70 de ani. Dar într-o zi vine şi judecata.

E adevărat că şi noi în aceasta viaţă, în drum spre Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să trecem, asemenea evreilor în drum spre ţara Canaanului, prin „cuptorul de foc“ al Egiptului (cf. Dt 4,20). Dar şi nouă Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut prin Isus, “noul său rug aprins”, că suferinţele noastre sunt şi ale lui; ne-a dezvăluit şi nouă că numele său este tot: „Eu sunt“, adică cel care umple mereu eternitatea cu prezenţa şi puterea lui (cf. Ex 3,14; Is 43,11.13. 25); şi ne-a spus că tot el este eliberatorul promis  “părinţilor noştri”, care s-a coborât la noi să ne scape (cf. Ex 3,8).

Apostolul Paul ne ajută să înţelegem istoria lui Israel, raportând-o la Cristos. Totul a fost o pregătire pentru venirea lui Cristos. 

O veche istorioară iudaică ne spune că, atunci când poporul lui Israel a cârtit împotriva lui Dumnezeu, la apele de la Meriba, stânca din pustiu din care a ţâşnit apă, stâncă căreia Moise trebuia numai să-i vorbească şi nu să o lovească, căci era o stâncă vie (cf. Nm 20,8-13); lovire pentru care Moise a fost aspru pedepsit prin ne intrarea sa în Canaan (cf. Dt 32,50-52); zic, stânca aceasta vie nu a rămas în locul în care a fost găsită, ci a mers în urma lor, împreună cu mana, până la intrarea în Ţara promisă, ca semn al iubirii şi ocrotirii lui Dumnezeu.

Sfântul Paul dezvoltând astăzi această temă, ne spune în cea de-a doua lectură, că stânca vie care i-a însoţit pe iudei în tot drumul lor prin pustiu, a fost Cristos. Ba mai mult, Cristos este stânca care ne însoţeşte şi pe noi până astăzi, ca semn al aceleaşi iubirii şi ocrotirii lui Dumnezeu (cf. 1Cor 10,4).

Dumnezeu avertizează întotdeauna pe cei aflaţi în păcat, ca să se întoarcă şi să aibă viaţă. Astfel, Dumnezeu, i-a avertizat şi chemat la convertire, pe oamenii din timpul potopului, timp de 100 de ani, prin Noe şi familia lui (cf. Gen 6,8). Pe cei din Sodoma şi Gomora, Dumnezeu, i-a chemat la convertire prin Lot (cf. Gen 19,9). Pe evreii scoşi din Egipt, timp de 40 de ani, Dumnezeu i-a chemat la convertire, prin multe minuni şi prin glasul lui Moise. Pe cei din Ninive, Dumnezeu i-a chemat la convertire prin profetul Iona (cf. Iona 3,5). Pe iudeii păcătoşi, care spuneau că aşteaptă venirea lui Mesia şi n-o aşteptau, Dumnezeu i-a chemat la convertire prin toţi profeţii săi, şi în mod special prin Ioan Botezătorul (cf. Mc 1,2-5); dar ei în loc să se convertească, i-au ucis, ca vierii pe trimişii şi pe fiul Împăratului (cf. Mt. 21,38-39).

Puţini sunt cei care s-au convertit la chemarea lui Dumnezeu: Rahav, căreia i-au predicat iscoadele evreilor (cf. Ios 2,1-24); Rut moabiteanca căreia i-a predicat soacra ei, Noemi (cf. Rut 1,16-17); Ninivitenii cărora le-a predicat profetul Iona (cf. Iona 3,5-10); David căruia i-a predicat profetul Natan (cf. 2Sam 12,1-13); Saul căruia i-a predicat Isus înviat (cf. Fap 9,5-6); Onesim şi Filemon, cărora le-a predicat Paul (cf. Flm 1,9-10); Augustin căruia i-a predicat episcopul Ambroziu; şi alţii. Dumnezeu aşteaptă acum ca din rândul celor care au ascultat chemarea sa şi s-au convertit, să facem parte şi noi.    

Se spune că pe unele clădiri abandonate din New York, care au geamuri sparte şi aspect neîngrijit, autorităţile locale, pentru a masca dezastrul, au pus nişte cortine din plastic, pe care au pictat perdele şi jaluzele vieneze. Este o înşelăciune. Această înşelăciune o fac şi unii creştini cu viaţa lor, punându-şi mască de credincioşi, pe când ei sunt nişte morminte văruite (cf. Mt 23,27).

Când Moise a coborât de pe munte unde a stat în părtăşie cu Dumnezeu timp de 40 de zile, a arătat ca şi Dumnezeu, nu numai pentru că faţa lui strălucea, ci mai ales a început să se asemene cu Dumnezeu, devenind omul cel mai blând de pe faţa pământului (cf. Nm 12,3).

Sfântul Paul spune foarte clar: “Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit; ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Gal 6,7).

Scriptura mai păstrează un exemplul unui om care l-a batjocorit pe Dumnezeu, în persoana lui Antioh Epifanul (215-164 î.Cr). Acesta după ce toată viaţa şi bătut joc de Dumnezeu şi de poporul său, ignorând toate chemările la convertire. La bătrâneţe, când păcatele s-au lăsat de el şi nu el de păcate, pentru că nu mai avea puterea să le săvârşească, a strigat după ajutor la Dumnezeu. Şi notează foarte frumos Scriptura, spre învăţătura noastră că: ”Acest rău nu a primit milostivirea Domnului” (2Mac 9,13). 

Mulţi creştini gândesc că actul convertirii trebuie făcut la bătrâneţe, şi că până atunci pot trăi ca nişte smochini neroditori. Cât de mult se înşeală aceşti creştini, căci convertirea amânată pentru la bătrâneţe e ca şi cum ai vrea să câştigi o cursă cu obstacole, sau un concurs de Miss la bătrâneţe, după ce le-ai ratat la tinereţe. Acest mod de a gândi este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, şi nu rămâne nepedepsită.

Sfântul Thomas Morus (1477-1535), nu înceta de a-i atrage atenţia unui cavaler din timpul lui, să lase viaţa de păcat şi mai ales înjurăturile. La toate aceste chemări, el răspunde dispreţuitor, că o va face în ceasul morţii cu un act de căinţă, asemănător cu cel al tâlharului iertat din dreapta crucii (cf. Lc 23, 39-43). S-a întâmplat ca într-o zi, pe când era la vânătoare şi alerga un animal, să cadă din galopul calului pe nişte pietre şi să moară instantaneu. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit, nu au fost unele de iertare, ci tot o înjurătură urâtă.  

Convertirea şi pocăinţa nu trebuie amânate. Cartea Judecătorilor, ne vorbeşte despre un levit care a avut imprudenţa de a intra într-o cetate idolatră unde nu avea voie să intre. Şi pentru că nici n-a plecat repede de acolo, amând plecarea cu o zi, şi-a pierdut ceea ce a avut mai scump pe lume, soţia, pe care după ce i-au batjocorit-o, oamenii lui Belial i-au ucis-o (cf. Jud 19,1-28).

Acest levit imprudent este imaginea creştinului imprudent care după ce intră în păcat, fără voia lui Dumnezeu, mai şi amână plecarea din el, deşi Scriptura spune: „Să nu apună soarele peste păcatul vostru” (Ef 4,26). Atunci oamenii lui Belial vor venii ş-i vor ucide şi lui ceea ce are mai scump, sufletul. Să nu uităm că păcatul este ca un foc deschis într-o casă frumoasă. Să nu uităm că prin orice păcat intrăm în cetatea idolatră a satanei, care ne urăşte de moarte.

Galileenii ştiau că Irod îi urăşte şi cu toate acestea ei au intrat în cetatea lui, ba mai mult au şi mai zăbovit acolo pentru nişte jertfe păgâne. Cei 18 ştiau că turnul din Siloe este şubred şi totuşi au mai rămas la umbra lui. Şi ce a urmat imprudenţei lor? Măcelărirea pentru unii şi strivirea pentru alţii (cf. Lc 13,1-5).

Petru Abelard (1079-1142), un scriitor religios şi profan, a oscilat multă vreme în Dumnezeu şi satana. Acest om s-a convertit în urma unui vis. Se făcea că a murit, şi că diavolii au venit şi i-au luat sufletul ca să i-l ducă în iad. Acolo a văzut cum diavolii îi construiau o casă de foc pentru veşnicie, casă de la care le mai lipsea numai o singură cărămidă. El i-a auzit pe diavoli spunând bucuroşi, încă un păcat şi Petru Abelard este al nostru. Îngrozit, s-a trezit. A înţeles mesajul lui Dumnezeu, a făcut o spovadă bună, şi a început o viaţă nouă de creştin, dărâmând prin fapte de iubire şi pocăinţă, casa din iad pe care i-o construiau diavolii.

Poate că şi la mulţi dintre noi creştinii ne mai lipseşte un singur păcat până ce casa de foc din iad să ne fie gata şi să fim duşi acolo. Să urmăm pilda de convertire a lui Petru Abelard, şi prin fapte de pocăinţă şi de dragoste creştină, să ne dărâmăm şi noi casa din iad.

Închei cu vorbele sfântului Remigiu (437-533), spuse lui Clovis, regele francilor (466-511), la botezul său: „Arde tot ceea ce ai iubit până acum, şi iubeşte tot ceea ce ai ars până acum”!

Acest lucru să-l facem şi noi începând de astăzi!

                                                                                                       

                                                                                                            Pr. Ioan Lungu