Reflecţie la  DUMINICA  IV  DIN  POSTUL  MARE  „C”  2013

Isus este prietenos, stă la masă şi primeşte pe cei păcătoşi (cf. Lc 15,2)

Datorită tematicii ei de iertare şi bucurie, duminica aceasta este cunoscută sub numele de „Duminica Laetare”, sau „Duminica bucuriei renăscute”.

Când citim în prima lectură de astăzi (cf. Ios 5,9-12), cum Dumnezeu a îndepărtat ocara şi înjosirea îndurată de poporul său în Egipt; cum Dumnezeu şi-a purtat poporul său ales, ca pe „aripi de vultur”,  în „ţara în care curge lapte şi miere”; cum poporul mânca acum boabe fierte şi azimă din pământul dat lor de Dumnezeu în stăpânire; cum celebra Paştele în şesul Ierihonului,… cum să nu strigăm şi noi împreună cu Profetul: „Bucură-te Ierusalime” (Is 66,10)!

Când citim în evanghelie, cum Dumnezeu, prin moartea şi învierea Fiului său unul născut, a făcut din toţi fiii săi amăgiţi de diavol şi înmormântaţi de vii în temniţele lui, copii din casă şi din afară, copii de aproape şi de departe, copii mai mult şi mai puţin păcătoşi, nişte copii cu inele în deget, cu încălţăminte în picioare şi cu haine frumoase, care arată semnul eliberării şi al domniei lor împreună cu el,… cum să nu strigăm şi noi cu Profetul: „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă toţi cei care aţi fost întristaţi” (Is  66,11)!

Când ne vedem pe noi creştinii în jurul altarului, celebrând zilnic Paştele la sfânta Liturghie, unde eliberaţi din Egiptul de întuneric al satanei; unde îmbrăcaţi cu semnele curăţiei şi ale domniei, ne îndestulăm din belşugul mângâierilor sale, şi ne hrănim zilnic cu azima cea curată, Isus,… cum să nu strigăm împreună cu Psalmistul: „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul” (Ps 33,9)!

Filosoful, poetul, eseistul, publicistul și scriitorul român, Constantin Noica (1909-1987), comentând parabola Fiului risipitor, spunea că: "sunt doua feluri de a risipi. Exista risipa celui care, intocmai fratelui cel mic, cheltuieste fără să fi strâns, caci tot ceea ce avea fiul cel mic era un dar de la tatăl său. Dar există şi risipa celui care, întocmai fratelui cel mare, strânge fără să poată aduna. Fratele cel mare al fiului risipitor strângea ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, pentru că nu a putut întelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru fratele său care a risipit, pierde el insuşi tot ce a adunat... La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa dragostea tatălui său?“.

Vorba academicianului, nuvelistului, romancierului, scriitorului și directorului de editură, român, Marin Preda (1922-1980), inspirată din sfântul Paul (cf. 1Cor 13,1-3): “Unde dragoste nu e, nimic nu e”!

Un predicator şi-a început predica pe tema Fiului risipitor, ţinând în mâna o bancnotă de 20 USD, în faţa a peste 200 de persoane. A întrebat: “Cine vrea aceasta bancnotă de 20 $?” Imediat au început să se ridice mâinile. Predicatorul a adăugat: “Am să dau această bancnotă unuia dintre voi, dar mai întâi am să-i fac ceva. Nici nu a terminta bine de vorbit că a şi început să mototolească bancnota. Apoi a întrebat din nou: “Cine o mai vrea?” În aer mai erau ridicate mâini. “Bine, adăugă predicatorul, dar dacă fac şi asta?” A aşezat bancnota pe podea şi a început să o calce cu picioarele. Apoi a ridicat-o. Era mototolită şi murdară. “O mai vrea cineva?”, întrebă el surâzând. Normal, erau încă multe mâini ridicate. “Dragii mei prieteni, a continuat el, tocmai am învăţat o lecţie foarte valoroasă: “Aşa cum dumneavoastră nu faceţi deosebire între o bancnotă nouă şi una mototolită, la fel nici Dumneze nu face deosebire în iubire între un fiu bun şi unul mai puţin bun, pentru că niciunul dintre ei nu şi-au pierdut valoarea în faţa lui”.

Parabola „oiţei pierdute”, care rătăceşte în afara casei (cf. Lc 15,4-7) şi parabola „drahmei pierdute”, care se pierde în casă (cf. Lc 15,8-9), au menirea de a ne ajuta să înţelegem mai bine parabola „Fiului risipitor”, unde ne este redată dragostea tatălui pentru cei doi fii rătăciţi ai săi.

Aceste două parabole premergătoare parabolei fiului risipitor, vor să ne spună că, Dumnezeu are copii care se pierd în afara casei sale, ca fiul cel mai mic, şi copii care se pierd în casa sa, ca fiul cel mai mare. Şi ca atare toţi copiii lui Dumnezeu, mici şi mari, din casă şi dinafară, de departe şi de aproape, au nevoie de convertire. Cei care se convertesc, fac cea mai mare bucurie lui Dumnezeu şi îngerilor săi (cf. Lc 15,7.10.32).

Să ne ocupăm puţin de fiul cel mai mic. Pentru a înţelege situaţia lui trebuie să pornim de la parabola oiţei rătăcite. Aceasta nemulţumită de păşunea grasă şi de apa limpede oferită de bunul ei păstor, într-o zi a plecat din staul. Dar în loc să găsească păşuni mai grase şi ape mai liniştite, a nimerit într-un pământ sterp, fără păşuni grase, fără ape limpezi, fără adăpost, fără loc de odihnă, în schimb a găsit multe capcane şi auzit multe glasuri de lupi răpitori. Dându-şi seama de greşeala făcută, oiţa fugită din staul, a început să strige după păstorul ei bun. Dar păstorul era deja pe urmele ei, care a auzit-o şi a găsit-o înaintea lupilor flămânzi.

Prima bucurie a fost cea a păstorului care nu vrea să se piardă vreuna din oiţele sale, ori câte de multe ar avea (cf. In 17,12); de aceea face sărbătoare pentru găsirea oiţei pierdute (cf. Lc 15,6). Iar a doua bucurie este cea a oiţei regăsite, care se vede iarăşi în siguranţă în braţele păstorului şi alături de suratele ei; care s-a văzut scăpată din valea întunecată morţii şi din gura lupului.

Fiul risipitor, ca şi oiţa fugită din staul, sătul de traiul bun de acasă şi de dragostea tatălui, pe care şi-l dorea mort, căci moştenirea se împarte numai la moartea părinţilor, pleacă de acasă în dispreţ, renunţând ca nechibzuitul Esau (cf. Gen 25,33), la inelul blazonal al familiei, şi căutându-şi fericirea în ţări şi case străine. Între străini a început să risipească truda şi viaţa tatălui, dar şi iubirea şi sentimentele lui.

Din ziua în care copilul său drag, amăgit de diavol, a plecat de acasă, ochii săi nu s-au mai uscat de lacrimi, picioarele nu şi-au mai găsit odihnă, căci ieşia zilnic din cetate şi scrutând orizontul,  asemenea bătrânului Tobia în aşteptarea fiului său (cf. Tob 10,7), iar uşa casei nu i s-a mai închis niciodată.

Ducând lipsă de hrană şi îmbrăcăminte, dar mai ales ducând lipsă de cinste şi iubire, căci străinii l-au trimis să le păzească porcii, animale spurcate în ţara lui (cf. Lev 11,7), fiul risipitor şi-a venit în fire; şi argat fiind acum, s-a gândit la traiul bun al argaţilor tatălui său care nu duceau lipsă de nimic; şi-a dat seama de greşeala făcută, de durerea provocată tatălui, s-a gândit să se întoarcă acasă, să-i ceară iertare tatălui său, şi să-l roage pe tatăl său să-l primească ca pe unul din argaţii săi. Cu aceste gânduri s-a ridicat să plece; dar surpriză, tatăl său era şi el pornit în întâmpinarea sa; şi cum l-a întâlnit, l-a şi îmbrăţişat şi sărutat cu lacrimi; i-a dat un inel nou, haine noi şi încălţăminte nouă; a tăiat viţelul cel îngrăşat şi a făcut mare sărbătoare în cinstea întoarcerii lui; căci pentru tatăl său, un fiu pierdut care a fost găsit, era ca şi un om care a înviat din morţi.

Un pictor străbătea străzile unui cartier mărginaş dintr-un mare oraş, pentru a căuta un tânăr care să-i servească de model la pictarea unui tablou, numit „fiul risipitor”. Şi iată că într-o zi întâlni un tânăr zdrenţăros, cu o înfăţişare de plâns care trăda o viaţă de desfrâu şi de sărăcie sufletească. Iată modelul, şi-a zis pictorul. S-a apropiat de tânăr şi l-a întrebat dacă ar vrea să-i slujească de model la realizarea unui tablou, în schimbul unei sume de bani. Tânărul a acceptat bucuros şi au stabilit o dată pentru întâlnire. Când tânărul s-a prezentat la atelierului de pictură, era tuns, bărbierit, spălat şi îmbrăcat frumos. Atunci pictorul i-a spus că nu-l voia aşa, ci cum l-a găsit.

Dumnezeu primeşte pe toţi fiii risipitori şi-i aşează iarăşi în starea de fii moştenitori, însă trebuie să îndeplinească o condiţie: să nu-şi spele singuri faţa şi hainele vechi, ci să vină aşa cum sunt la el, care le va da o înfăţişare şi o haină nouă. Nimeni nu ne poate curăţa de păcate, decât Isus.

Acum să ne ocupăm puţin şi de fiul cel mare. El este drahma ca s-a pierdut în casă, drahma cea fără inimă, cea rece şi fără viaţă. Dacă fiul cel mic a plecat de lângă tatăl său ca să-i risipească averea, fiul cel mare era şi el plecat de lângă tatăl său, pentru a aduna averi şi bogăţii deşarte, bogăţii care pentru el erau mai presus decât dragostea de de tată şi decât dragostea de semeni.

Sunt mulţi oameni cu morală şi conduită aparent bună, ca a fiul cel mare, ca a fariseilor şi cărturarilor, şi ca multora dintre creştini. Aceştia nu au făcut niciodată faptele rele ale vameşilor şi desfrânatelor; ei n-au plecat niciodată de acasă prin păcate publice şi prin scandaluri. Şi totuşi Isus le reproşează lipsa de dragoste, de milă, de îndurare faţă de fraţii lor; le reproşează că n-au ochi decât pentru greşelile şi păcatele oamenilor, dar niciodată pentru nevoile lor; le reproşează că se ocupă numai cu invidia şi minciuna, dar niciodată cu cu dragostea şi adevărul. Fiul cel mare a păcătuit prin faptul că a văzut în tatăl său numai un simplu stăpân aspru: "Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca” (cf. Lc 15,29). El a uitat că unde dragoste nu e, nimic nu e (cf. 1Cor 13,1-3). 

Împăratul babilonian, Ninus, zis şi Nimrod, contemporan cu Avraam (cf. Gen 10,8), cel care s-a împotrivit lui Dumnezeu la Turnul Babel; dar şi cel care a idolatrizat bogăţiile, plăcerile şi pe o femeie pe nume, Seminarida, pentru care a construit „Grădinile suspendate din Babilon”. Seminarida profitând de faptul că Ninus o idolatriza, i-a cerut acestuia să o lase şi pe ea împărăteasă măcar pentru o singură zi. Naiv, acesta a acceptat. Ştiţi care a fost cea dintâi poruncă dată de Seminarida ostaşilor? A fost aceea de a-i lega mâinile şi picioarele soţului ei, Ninus, şi apoi să-i taie imediat capul. Acesta a căzut în casă, iubind bogăţii, plăceri şi persoane, mai mult decât pe Dumnezeu. Exact aşa au făcut fiul cel mare, fariseii şi cărturarii, şi aşa cum fac şi mulţi creştini de astăzi. Iubind şi numai pentru o singură zi, bogăţiile, plăcerile şi persoanele, mai mult decât pe Dumnezeu, diavolul ne conduce şi pe noi spre moarte şi ruină veşnică.  

Un hindus din India, când era pe moarte, a fost întrebat de un misionar: „Nu ţi-e teamă că Isus nu are să te primească pentru că ai trăit mult ca un păgân”? „Cum să nu mă primească? Toţi locuitorii pământului sunt păcătoşi (cf. Rom 3,10), pe toţi îi aştepta pierzarea (cf. Rom 6,23), şi toţi au nevoie de mântuirea lui. Îl voi ţine cu amândouă mâinile şi-i voi spune: Nu ai venit tu în lume ca să cauţi şi să mântuieşti ceea ce era pierdut (cf. Lc 19,10)? N-ai căutat şi primit tu păcătoşii (cf. Lc 15,2)? Încotro aş putea să o apuc eu păcătosul decât la tine? Nu te voi lăsa, Isuse, trebuie să mă primeşti ca să fiu veşnic cu tine”!  Aceasta să fie şi rugăciunea noastră astăzi!

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu