Consideraţie la SOLEMNITATEA  SFÂNTULUI  IOSIF

Anul Credinţei şi al Familiei: Sfântul Iosif, bărbatul şi soţul credincios

Biserica celebrează astăzi pe cel mai sfânt şi mai binecuvântat bărbat al tuturor timpurilor, pe sfântul Iosif, coborâtor din neamul regesc al lui David. Sfântul Iosif a fost cinstit chiar de la începutul creştinismului, căci nu putea fi uitat cel ce a fost tatăl purtător de grijă a lui Isus şi soţul feciorelnic al Preacuratei fecioare Maria. Dar cinstirea lui publică şi liturgică a început în sec. IX. Sărbătoarea lui la 19 martie, a fost introdusă în calendarul catolic în 1621. Papa Pius al IX-lea (1792-1878), l-a declarat patron ocrotitor al Bisericii, la 8 decembrie 1870. Iar Papa Ioan al XXIII lea (1881-1963), i-a introdus numele în Canonul roman, de la sfânta Liturghie.

Iar cât ne priveşte pe noi catolicii din Moldova, episcopul Nicolae Iosif Camilli (1840-1915), a consacrat sfântului Iosif, dieceza de Iaşi în 1884, şi seminarul catolic în 1886. Iar preotul Provincial  Daniel Pietrobono (1835-1899), a consacrat aceluiaşi sfânt Iosif, Provincia franciscană din Moldova, în anul 1896.

Sfântul Iosif este un sfânt aşa de mare, cum lumea n-a mai cunoscut nici înainte de el şi nici după el. Iar măreţia lui îşi are obârşia în legătura sa de credinţă cu Preasfânta Treime, căci Tatăl l-a constituit „bărbat drept”; Fiul l-a ales de tată adoptiv; iar Duhul Sfânt i-a încredinţat ocrotirea miresei sale, Prea sfânta Fecioară Maria.

Tradiţia populară ni-l arată pe Iosif în concurenţă cu alţi tineri care cereau mâna Mariei. Alegerea a căzut asupra lui, deoarece toiagul pe care îl purta în mâini, asemenea toiagului lui Aron (cf. Nm 15,5), a înflorit în chip miraculos, în timp ce toiegele celorlalţi au rămas uscate. Această frumoasă legendă are şi o semnificaţie spirituală: din tulpina uscată a familiei regale a lui David, sub razele soarelui ce răsare din înălţime (cf. Lc 1,78), înfloreşte viaţa cea nouă a harului.

În orăşelul Casale Corte Cero (VB), din Italia, există o casă de spiritualitate, numită „Ghetsemani”. În curtea acestei case de spiritualitate există o iederă verde şi viguroasă care se întinde până în vârful unui copac falnic. Dar ceea ce surprinde la această iederă, este faptul că ea nu are rădăcini în pământ. De la o înălţime de peste doi metri de la pământ, ea este tăiată. Ea trăieşte numai datorită faptului că a făcut simbioză cu pomul pe care se înalţă. Acest fapt ne sugerează o idee minunată: Cel care trăieşte din Dumnezeu, se înalţă spre cer, devine verde, adică „drept” (cf. Mt 1,19). Un astfel de om, care a trăit numai din credinţa în Dumnezeu, care a fost mereu verde şi credincios, este şi sfântul Iosif pe care Biserica îl cinsteşte în ziua de astăzi.

Sărbătoarea sfântului Iosif coincide cu sfârşitul iernii şi cu începutul primăverii. Cu sărbătoare sfântului Iosif începe să se simtă parfumul primăverii şi se întorc păsările călătoare. Sărbătoarea sfântului Iosif înseamnă pentru creştini sfârşitul iernii păcatului şi începutul primăverii duhovniceşti, pentru că din neamul şi casa lui, s-a născut Mesia, soarele dreptăţii, Cristos Domnul.

Datorită relaţiei sale intime cu Cristos, Sfântul Iosif, este Sfântul care apără şi susţine Biserica; este Sfântul care susţine familia; este sfântul care apără săracii, văduvele şi orfanii; este Sfântul care ne ajută să ne convertim şi să ajungem acasă la Cristos; este Sfântul prin care Dumnezeu face multe minuni şi trimite lumină şi vindecare lumii; este Sfântul prin care Dumnezeu dă o moarte bună celor credincioşi.

Sfântul Iosif, ca şi Preacurata Fecioară Maria, a primit totul numai de la Dumnezeu, de care a fost intim unit, ca mlădiţa de viţă (cf. In 15,5), şi ca iedera de pomul verde şi viguros.  

Sfânta Biserică, ori de câte ori ne vorbeşte despre sfântul Iosif, de sfânta fecioară Maria, ori de orice alt sfânt, ne vorbeşte în primul rând de Isus Cristos.

În cazul de faţă, Biserica ne vorbeşte despre Isus care a binevoit să se nască în familia lui Iosif cel credincios şi smerit (cf. Mt 1,19); ne vorbeşte de Isus care a împlinit profeţiile cu privire la el, în persoana şi familia lui Iosif cel drept (cf. Mt 1,16); ne vorbeşte de Isus care a umplut şi sfinţit viaţa lui Iosif (cf. Mt 1,20); ne vorbeşte de Isus care l-a copleşit cu haruri şi binecuvântări pe sfântul Iosif şi familia lui (cf. Mt 1,21); ne vorbeşte de Isus de care Iosif a fost intim unit în toată existenţa lui, ca mlădiţa de viţă (cf. In 15,5); ne vorbeşte de Isus care s-a arătat lumii ca fiul dulgherului Iosif (cf. Mt 13,55); ne vorbeşte de Isus care vindecă, ajută şi mântuieşte, la rugăciunile sfântului Iosif; ne vorbeşte de Isus, care şi astăzi, îi face mare plăcere să vorbească lumii întregi, prin viaţa de credinţă şi prin sărbătorile în cinstea sfântului Iosif.

Dacă sfântul Iosif are nişte demnităţi la care ţine foarte mult, atunci ele sunt: cea de a fi "bărbatul credincios" supus Domnului (Mt  1,19); cea de a fi numit ucenicul smerit a lui Isus şi împlinitorul fidel al poruncilor sale (cf. Mt 1,24); cea de a fi credinciosul care a păstrat o profundă încredere în Dumnezeu, chiar şi atunci când fericirea şi siguranţa lui păreau ameninţate; cea de a fi apostol şi de crainic al lui Isus, către fraţii lui; cea de a fi însoţitor fidel a lui Isus pe drumul vieţii; cea de a fi punte de legătură între Isus şi oamenii care caută mântuirea; cea de fi între primii răscumpăraţi ai fiului său Isus; cea de a fi umil mijlocitor al fraţilor săi, pe lângă fiul său Isus, aşa cum Avraam, Moise, David, au fost mijlocitorii poporului în faţa lui Dumnezeu, conform primelor două lecturi de astăzi  (cf. 2Sam 7,4-16; Rom 4,13-22); cea de a schimba suflete amăgite de mentalitatea lumii, în suflete mântuite.

Datorită credinţei sale, sfântul Iosif a fost asemănat cu Avraam; cu acel Avraam care a crezut „împotriva oricărei speranţe” (Rom 4,18); cu acel Avraam care a crezut că dintr-un bărbat de 100 de ani şi dintr-o femei de 90, Dumnezeu mai poate ridica un copil care să fie strămoşul unui număr mare de popoare (cf. Gen 12,1-2); la fel şi sfântul Iosif a crezut peste orice raţiune umană, a crezut că o fecioară curată ca Maria, poate să nască după profeţie (cf. Is 7,15), numai prin puterea Duhului Sfânt, fără să cunoască bărbat (cf. Lc 1,34-35), pe Mesia care va mântui popoarele ivite din sămânţa lui Avraam  (Rom 4,11-18).

Datorită credinţei sale, sfântul Iosif a fost asemănat cu regele profet David; cu acel David care i-a crezut lui Dumnezeu, că îi va da un fiu care va ridica un templu pe măsura sa. (cf. 2Sam 7,12-14), tot astfel şi Iosif i-a crezut lui Dumnezeu (cf. Mt 1,24) care i-a spus că marele Rege, profeţit odinioară, se va naşte în casa lui, şi că îi va ridica un templu plăcut, un templu din pietre vii, un templu care astăzi se cheamă Biserica.

Datorită credinţei lui curate, sfântul Iosif a mai fost asemănat şi cu preotul Melchisedec, care aducea ca jertfă Dumnezeului preaînalt, pâine şi vin (cf. Gen 14,18-20; Evr 7,1-3); Şi aşa cum preotul stă aplecat asupra speciilor euharistice, la altarul de jertfă, tot astfel sfântul Iosif, asemenea unui preot, a stat aplecat toată viaţa lui asupra lui Isus, mântuitorul lumii.

Şi aşa cum preotul Melchidedec, a mijlocit la Dumnezeu pentru Avraam şi a oamenilor săi (cf. Gen 14,19), tot astfel şi sfântul Iosif mijloceşte mereu la fiul său Isus, pentru toţi cei care formează Biserica, dar şi pentru toţi cei care sunt aşteptaţi să intre în Biserica mântuirii.

Datorită credinţei lui curate, sfântul Iosif a mai fost aseamănat şi cu Iosif cel drept şi credincios, fiul lui Iacob, din Vechiul Testament. Aşa cum acel Iosif din Vechiul Testament, datorită credinţei sale puternice în Dumnezeu, a reuşit să-şi păstreze curăţia în casa lui Putifar şi să se păzească de marea nelegiuire a adulterului (cf. Gen 39,7-12); aşa cum a reuşit să treacă peste răutăţile fraţilor şi străinilor; aşa cum a reuşit să treacă cu bine peste exil şi închisori; aşa cum a reuşit în cele din urmă să-şi împlinească visul de a ajunge rege (cf. Gen 37,7-11), în faţa căruia se plecau părinţii, fraţii şi străinii (cf. Gen 41,40-44; 42,6); dar mai ales aşa cum a reuşi să-şi împlinească visul de a da pâine celor flămânzi şi alinare celor suferinzi, aşa încât chiar faraon să spună: „Mergeţi la Iosif” (Gen 41,55)!

La fel şi sfântul Iosif, datorită credinţei sale puternice în Dumnezeu, a reuşit să biruiască anormalul „normal al lumii”, cel de a trăi: fără credinţă, fără rugăciune, fără iubirea lui Cristos, fără viaţă curată, fără ideal veşnic, fără muncă, fără dragoste de semeni; dartrăind în lumea păcătoasă a timpului său: în credinţă şi rugăciune; în slujirea lui Dumnezeu de acasă, de la sinagogă şi de la templu; în gânduri, cuvinte şi viaţă curată; în purtare frumoasă în familie şi în societate; iubind pe Dumnezeu, pe semeni şi întreaga creaţie. Astfel că Biserica ne spune şi nouă celor de astăzi: Mergeţi la Iosif”!

Datorită credinţei lui, sfântul Iosif a mai fost asemănat şi cu Mardorheu; cu acel Mardorheu care a slujit cu credinţă pe regele Artaxerxe şi pe regina Estera, fapt care a dus la salvarea poporului său şi la preamărirea sa (cf. Est 6,1-2; 8,1-2). Asemena lui Mardorheu, Iosif a slujit cu credinţă pe Dumnezeu, scăpând de la moarte pe Isus şi pe Maria, fugind cu ei în Egipt (cf. Mt 2,13-14), asigurând salvarea poporului său, şi dobândind o coroană şi un frumos nume în cer.  

Suntem în „Anul credinţei şi al Familiei”!  De aceea astăzi când îl sărbătorim pe sfântul Iosif cel credincios, tatăl sfintei Familii şi patronul sfintei Biserici, trebuie să ne amintim că şi unul fiecare dintre noi, la botez, am primit în dar credinţa din care trebuie să trăim şi cu ajutorul căreia trebuie să ne mântuim.

La Botez, am primit darul credinţei ca să murim pentru păcat, diavol şi lume, ca să trăim o viaţă nouă, simbolizată prin cufundarea şi ieşirea din apa botezului; am primit credinţa prin să ducem o viaţă curată, simbolizată în pânza cea albă; am primit credinţa ca să ducem o viaţă luminată de Cristos şi de evanghelia sa, simbolizată prin lumânarea aprinsă; am primit credinţa ca să trăim o viaţă de preoţi şi profeţi slujitori ai lui Dumnezeu şi ai Împărăţiei Cerurilor, o viaţă de atenţie faţă de nevoile fraţilor noştri, îndeosebi de nevoia mântuirii lor, dar şi o viaţă de regi cu tronuri în cer, toate simbolizate prin ritul ungerii cu sfânta christmă.

Să vedem câteva mărturii şi exemple în legătură cu sfântul Iosif:

Sfânta Tereza de Avila, spunea: “Am observat că măicuţele devotate sfântului Iosif, aveau moartea cea mai liniştită şi mai senină”. Iar despre ea a spus: “Prin sfântul Iosif am dobândit toate cele bune cerute de la Dumnezeu”.

Cu trei zile înainte de moartea sa, Silvio Pellico (1789-1854), scriitor, poet şi dramaturg italian, spunea: „Numai în cer vom înţelege măreţia şi puterea sfântului Iosif. El a slujit cu devotament l-a pe Isus şi pe sfânta fecioară Maria. Pentru aceasta i s-a încredinţat grija şi ajutorul întregii Biserici. Să-l invocăm cu încredere, căci el, alături de Maria, este mijlocitorul nostru la Dumnezeu”!

Un bătrân pe patul de moarte îi spunea unui preot venit să-l îngrijească: „Am ascultat mereu de îndemnul Bisericii, care spune: „Mergeţi la Iosif”! De la sfântul Iosif am învăţat credinţa, munca şi supunerea la voinţa lui Dumnezeu. Acum a sosit timpul plecării mele la Isus şi lângă sfântul Iosif. 

După mărturia autorilor vieţii fericitului Ieremia (1556-1625), bătrânelul care l-a călăuzit pe Ieremia, din Valahia şi până în Italia, cu sfatul şi cu ajutorul său, n-a fost altul decât sfântul Iosif.

O mama creştină îşi făcea griji cu privire la căsătoria fiului şi fiicei sale cu persoane în credinţă.

A solicitat mijlocirea sfântului Iosif, şi a obţinut ajutorul dorit.

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), a avut aşa de mare în mijlocirea sfântului Iosif, că a aşezat icoana lui în locul cel mai vizibil din camera sa, şi-i purta mereu iconiţa în breviarul său.

La tine alergăm, o fericite Iosife, în necazul nostru şi plini de încredere cerem ocrotirea ta!

La mulţi ani tuturor celor care poartă numele de Iosif, dar şi tuturor creştinilor!                                                                                                      

                                                                                                              Pr. Ioan Lungu