Consideraţie la  DUMINICA  IV  DIN  POSTUL  MARE  „C”

"Nu te teme păcătosule! Tatăl ceresc ţi-a aude dorinţa inimii tale de împăcare cu el, şi pe când tu eşti încă departe, el te vede şi aleargă în întâmpinarea ta" (sfântul Ambroziu).

Evanghelia acestei duminicii ne arată, în cuvinte foarte simple, înţelesurile duhovniceşti,  ale înstrăinării omului de Dumnezeu.

Ţara depărtată în care pleacă fiul cel tânăr este îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de hotarele libertăţii ziditoare. Ţara depărtată este un pământ sterp, unde nu locuieşte Dumnezeu, dar unde locuiesc şacalii şi struţii (cf. Is 43,20).

Foametea din ţara depărtată reprezintă toate încercările trimise de Dumnezeu asupra oamenilor, ca ei să-şi aducă aminte de el şi să se convertească. 

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), a fost unul din cei mai importanţi scriitori ruşi. La început nu prea a fost credincios lui Dumnezeu. În 1849, a fost arestat şi condamnat la moarte pentru activităţi antistatale şi împotriva ţarului Nicolae I (1796-1855). Sentinţa i se comută în 4 ani de lagăr în Siberia. În Siberia, Dostoievski a trăit pe viu parabola fiului pierdut. Siberia era într-adevăr o ţara îndepărtată, iar acolo el era fiul pierdut printre oameni de nimic, roşcove şi porci. Tovarăşii săi erau cei mai josnici  şi dezgustători dintre oamenii. Şi totuşi, în lagărul din Siberia, Dumnezeu i-a dăruit momente de pace deplină; în astfel de momente l-a descoperit pe Dumnezeu şi a devenit credincios; în lăgărul din Siberia şi-a formulat crezul vieţii sale, pe care şi l-a exprimat astfel: “Cred că nu există mimic mai profound şi mai raţional, mai bărbătesc şi mai perfect, decât Isus Mântuitorul”. Când s-a eliberat din lagăr, era liber de necredinţă şi de aroganţă. 

Spre norocul nostru, Dumnezeu nu renunţă niciodată la iubirea sa faţă de noi, chiar dacă noi uităm şi ne îndepărtăm de iubirea lui.  

Sfântul Paroh de Ars (1786-1859), spune: „Sunt mulţi creştini care nu ştiu de ce trăiesc lume. Ei nu ştiu că Dumnezeu i-a adus pe lume pentru ca ei să-l caute, să-l găsească, să-l iubească, să-l slujească şi astfel să se mântuiască. Toate activităţile omului care nu cuprind acest Plan, înseamnă timp pierdut”.

Într-un compartiment de tren se aflau doi bărbaţi; cel mai tânăr părea a fi cu totul nefericit. Se vedea că avea ceva pe suflet. La un moment dat a  început să povestească: „Am zăcut multă vreme într-o închisoare“. Azi dimineaţă am fost eliberat. Acum mă aflu în drum spre casă. Ah, ce ocară am adus familiei mele! Sper că familia m-a iertat. Ah, cât de mult îmi urăsc acum trecutul şi cât de mult regret totul! Inainte de eliberare, le-am scris că dacă m-au iertat, să pună în pomul de la poartă un ştergar alb, dacă nu voi trece mai departe.

Trenul alerga repede, iar tânărul puşcăriaş, nu avea curaj să privească pe fereastră la pomul de la poartă. La un moment dat, tovarăşul de călătorie, începe să strige : “Nu văd numai un ştergar alb, ci tot pomul este acoperit cu ştergare albe!“ În aceeaşi clipă dispărură amărăciunea, grijile şi toată frica. Amândurora li se păru că trăiesc o minune.

Papa Ioan Paul I (1912-1978), numit şi “Papa surâsului”, în septembrie 1987, a sintetizat admirabil fiinţa lui Dumnezeu: “Dumnezeu este tată, ba mai mult, este mamă”. Apoi a explicat: “Dumnezeu are atât de multă afecţiune faţă de noi precum un tată şi o mamă faţă de fiii lor”.

Un romancier francez din sec XIX, ne-a vorbeit despre dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, descriind dragostea fără de margini a unui tată faţă de cele două fiice ale sale, rele şi nerecunoscătoare. Acest tată le iubea la nebunie pe cele două fiice ale sale, rele şi nerecunoscătoare, astfel că din mare bogat ce era a ajuns acum sărac; el mereu le oferea câte ceva şi mereu le plătea datoriile făcute prin locurile de distracţii. Iar lor nu le păsa cât de puţin de truda, bătrâneţea, singurătatea şi boala lui. Fiind pe patul de moarte şi părăsit de „îngeraşii săi”, spunea: „Ştiţi ce înseamnă să mor fără a le mai vedea întoarse acasă?  E ca şi cum ţi-ar fi mereu sete, fără însă a putea bea niciodată”!

Fiul căit merge spre tatăl său, dar şi tatăl aleargă iubitor spre fiul său. Tatăl care aleargă în întâmpinarea fiului său, îl îmbrăţişează cu drag. Tatăl nu aşteaptă explicaţii, nu-i cere purificare pentru că vine de la porci şi de la păgâni; pentru el este pur şi simplu fiul său. Îl „sărută de nenumărate ori”, ca David pe fiului său Absalom convertit (cf. 2Sam 14,33), şi-l primeşte la masa sa regească ca pe un fiu al său. Apoi porunceşte să i se aducă şi să i se dea:

Haina cea mai frumoasă, care este haina cea dintâi. Prin această haină, tatăl îi redă demnitatea sa de fiu şi îi confirmă vechile privilegii. Haina nouă este haina iertării care înlocuieşte hainele pătate şi rupte ale păcatului. Inelul de aur care simbolizează reînfierea omului înstrăinat prin păcat. Acest inel este o simplă podoabă estetică, căci în antichitate inelul era un insemn regal. (cf. 1Mac 6,14). Sandalele pe care le primeşte fiul risipitor căit, înseamnă harul de a călca peste spinii ispitelor păcătoase, peste lei şi balauri (cf. Ps 91,13) şi de a merge pe căile Domnului.

Viţelul cel îngrăşat e semnul Ospăţului veşnic la care este admis păcătosul căit. Tatăl motivează astfel gesturile sale: “A fost pierdut şi a fost găsit. A fost mort şi a înviat” (Lc 15,32).  

Eugenie Marie Fenoglio, sau Eva Lavallière (1866-1929), o renumită actriţă franceză, dar şi o nouă Maria Magdalena; ea a cunoscut în tinereţea ei toate plăcerile deşarte ale acestei lumi. Şi totuşi, viaţa ei este o poveste de speranță pentru toţi cei a căror viață a fi un dezastru scăpat de sub control. Răpise inima şi mintea multor puternici ai timpului, care îi făcuseră daruri de nepreţuit: maşini luxoase, palate, coroane de aur încrustrate cu diamante şi multe altele. Eva Lavallière părea cea mai bogată, cea mai iubită şi cea mai fericită femeie din lume. Dar ceea ce este lumesc este şi trecător. Aşa şi fericirea Evei. Dintele timpului a ros implacabil din frumuseţea şi farmecul ei. Eva şi-a dat seama că trăise o viaţă fără Dumnezeu şi că ajunsese cea mai nefericită femeie din lume. Şi-a venit în fire, s-a ridicat şi s-a întorsla Dumnezeu; şi-a împărţit averea săracilor şi a voit să intre într-o mănăstire, dar nu a fost primită din cauza sănătăţii sale precare. S-a resemnat şi şi-aa trăit tot restul vieţii, departe de farmecul lumii mondene pe care o părăsise de bunăvoie; a trăit şi a murit săracă, săracă, uitată de toţi, şi înconjurată numai de un fiul ei ilegitim şi o bătrână necăjită. Când a murit, a murit ca o creştină practicantă, şi murmurând cuvintele înţeleptului: “O deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune” (Qoh 1,2).

Cândva un bărbat descoperi în ogorul său o statuie de marmură de o mare frumuseţe, pe care o duse unui colecţionar, oferindu-i-o spre vânzare; colecţionarul o cumpără pentru o sumă însemnată. Apoi se despărţiră. Şi cum mergea omul spre casă cu banii, se gândi şi spuse: “Câtă viaţă aduc banii aceştia! Cum poate cineva să dea atât de mult pentru o piatră cioplită”? Iar colecţionarul privind statuia îşi spuse în sinea lui: “Ce frumuseţe! Ce viaţă! Cum poate cineva să dea aceasta pentru bani”?

Tatăl din parabolă are doi fii problemă, căci amândoi se comportă greşit: cel mai mic pleacă şi cade tot mai în jos, în timp ce cel mare rămâne acasă, dezvoltă o relaţie imatură cu Tatăl său.

Nici unul din aceste exemple nu trebuie urmat, căci amâdouă produc durere Tatălui.

Pentru a intra în “Ţara promisă”, trebuie să ne întoarcem acasă de pretutindeni, să alegem să pierdem toate pentru Cristos, şi feţele noastre nu vor mai avea de ce să se ruşineze.

Un soldat a fost condamnat la moarte pentru trădare, era condus spre locul execuţie; în drum el l-a văzut pe generalul său. Atunci el a început să strige: Domnule general, aveţi milă de mine! Generalul a răspuns: Nu meriţi să trăieşti!  Şi soldatul a răspuns: Domnule, nu vă cer ceea ce merit, dar cer să aveţi milă de mine. Această cerere a atins sufletul generalului. El a spus celor care îl însoţeau pe soldat: Lăsaţi-l să plece, este iertat iertat. Nici noi nu merităm mila, dar datorită jertfei lui Cristos de pe cruce, aici pe pământ avem parte de iertare, dacă o cerem.

Sfântul Don Luigi Orione (1872-1940), a vorbit într-o predică despre dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi; în drumul său spre casă a fost aşteptat de o persoană, care plângând l-a întrebat dacă şi ea poate fi iertată, căci într-o criză de furie şi-a lovit un părinte; până atunci nu a părăsit casa şi nu a ieşit din cuvântul părinţilor. Desigur, i-a răspuns Sfântul, dacă te căieşti, te hotărăşti şi-ţi mărturiseşti păcatul! Şi acolo în câmp, pe zăpadă şi în noapte, s-a întors şi s-a împăcat cu Dumnezeu, primind dragoste, căldura şi lumina lui.

Viaţa veşnică şi prietenia veşnică cu Dumnezeu, merită orice sacrifiu şi orice efort. Păcat de aceia care renunţă la ele pentru câteva lucruri trecătoare.

                                                                                                             Pr. Ioan Lungu