Reflecţie la ZIUA DE MIERCURI DUPĂ PAŞTI

Cuvântul şi Euharistia, pilonii de bază ai vieţii creştine.

Era prima zi a săptămânii, duminica învierii Mântuitorului. Doi dintre ucenicii lui Isus, Cleopa şi probabil Luca, descurajaţi de evenimentele din Vinerea mare, se întorceau la casele lor din Emaus, de unde plecaseră după Isus. Emaus poate fi identificat probabil cu satul el-Qubeibeh, cam la 7 mile spre nord-vest de Ierusalim, pe drumul spre Lida. Ei au stat un timp lângă Isus, dar n-au înţeles mare lucru, pentru că erau împărţiţi între ce spun oamenii despre Isus şi între ce spunea Isus însuşi despre el (cf. Mt 16,13-17). Ei asemenea multora din Israel, n-au înţeles că în Isus trebuiau să se împlinească Scripturile. Mai exact, ei n-au înţeles că Isus: trebuie să sufere (cf. Lc 24,26); că Isus trebuia să învie din morţi a treia zi (cf. Lc 9,22); că în numele lui Isus trebuie să se predice pocăinţa şi iertarea păcatelor (cf. Lc 24,47).

Aşa cum Dumnezeu a coborât după poporul său în Egipt şi Babilon (cf. Fap 7,34), tot astfel acum Isus, sub chipul unui călător, s-a apropiat de cei doi ucenici descurajaţi; şi luând Biblia, le-a explicat din ea toate cele referitoare la el, aşa încât li s-a înfierbântat inima (cf. Lc 24,32). Iată câteva posibile texte explicate de Isus, prin care le-a deschis mintea ca să priceapă cele referitoare la el: Gen 3,15; Ex 12,5; Num 21,9; 24,17; Dt 18,15; Ps 22,1.8.16.18; Is 7,14; 9,6-7; 50,6; 53,1-12; Ier 23,5; Mih 5,2; Zah 9,9; 12,10; 13,7; Mal 3,1; 4,2; etc.

Mesajul învierii pornit de la doi îngeri, de la câteva femei, de la cei doi ucenici de la Emaus, de la cei 11 ucenici, a risipit întunericul lumii întregi. Întunericul necredinţei de ieri şi de astăzi, întuneric care pare atât de consistent, poate fi risipit doar de câţiva buni marturisitori care s-au întâlnit cu Isus înviat, şi care mărturisesc dezinteresat şi fără frică. Aşa cum întunericul negru ca smoala dintr-o cameră poate fi risipit prin aprindederea unui singur pai de chibrit, tot astfel întunericul necredinţei lumii poate fi risipit chiar şi de mărturisirea unui om sincer şi dezinteresat. Isus, de unul singur, a risipit credinţa din multe inimi. De aceea Isus, pe toţi cei care cred în el i-a constituit lumini la botezul lor şi i-a trimis în lume ca să lumineze întunericul (cf. Mt 5,14-16).

Doi avocaţi călătoreau cu trenul. Unul era credincios, altul nu. Un timp au călătorit vorbit doar banalităţi. La un moment dat cel necredincios, pe nume Robert Ingersoll (1833-1899), l-a provocat pe cel credincios, pe nume Lew: A înviat Cristos sau nu? Este Cristos divin sau nu? Şi necredinciosul părea să aibe motive convingătoare, iar credinciosul părea că nu putea găsi răspunsuri potrivite.

Dar când necredinciosul i-a spus că toate religiile din lume sunt la fel de bune, şi că el este creştin numai datorită unui accident geografic, pentru că s-a întâmplat să se nască într-o ţară creştină, atunci cel credincios i-a replicat cu mult curaj: “Ascultă, prietene, să ne întoarcem puţin în timp, la începutul secolului al II-lea. Să privim cu ochii minţii o arenă romană plină de oameni. Leii sar asupra creştinilor, sfâşiindu-i de vii. Cum au reuşit aceşti primi creştini să sfideze moartea cu atâta curaj? De ce au fost ei dispuşi mai degrabă să moară decât să renunţe la credinţa lor în Cristos? Există un singur motiv: ei au crezut că Isus a fost mai mult decât un om bun, mai mult decât un învăţător şi un rabi moral. Ei au crezut că Isus este Fiul lui Dumnezeu cel viu. Ei au acceptat cuvintele rostite de Isus către Marta: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (In 11,25).

Şi noi, prietene, suntem chemaţi să ne însuşim această credinţă. Isus poate fi şi Domnul nostru. Viaţa veşnică oferită de el poate fi şi a noastră. Speranţa aceasta ne poate ajuta şi pe noi să înfruntăm orice furtună! În faţa unui astfel de discurs, cel care nu a mai găsit cuvinte de răspuns, a fost necredinciosul!

Petru îi spune astăzi paraliticului de la Poarta cea frumoasă: “Ceea ce am aceea îţi dau: în numele lui Isus, scoală-te şi umblă”! Petru i-a dat credinţa în Cristos, care l-a vindecat trupeşte şi sufleteşte şi i-a adus bucuria şi curajul în inimă. Asta trebuie să facem şi noi astăzi în lumea tristă şi bolnavă în mijlocul căreia trăim, să i-l dăm pe Cristos! (cf. Fap 3,1-10)

În acest capitol 24 din Luca, de unde a fost luată şi pericopa evanghelică de astăzi (cf. Lc 24,13-35), accentul pare a cădea pe cuvântul „deschis”, care este folosit de mai multe ori: mormânt deschis, locuinţă deschisă, ochi deschişi, Scripturi deschise, buze deschise spre mărturisire, minte deschisă, ceruri deschise. Acest cuvânt „deschis” repetat aşa de mai multe ori, vrea să ne sugereze faptul că şi noi trebuie să ne deschidem toate porţile fiinţei noastre pentru a-l primi pe Isus care vine la noi prin Cuvânt şi prin Euharistie.

Când cei doi ucenici s-au deschis Cuvântului vestit lor de Isus şi primirii sfintei Euharistii, imediat li s-au deschis minţile şi au priceput adevărul învierii; imediat le-a dispărut frica şi s-au întors noaptea la Ierusalim pe un drum plin de tâlhari; imediat li s-a dezlegat limba şi au vestit cum s-au întâlnit cu Isus înviat şi cum l-au recunoscut la Frângerea Pâinii.

Este demn de remarcat fapul, că Isus după ce le-a deschis ochii, prin Cuvânt şi Euharistie, el s-a făcut nevăzut din ochii lor (cf. Lc 24,31). S-a făcut nevăzut în Cuvânt şi Euharistie. Din acel moment, locul unde îl vom putea întâlni pe Isus, este Cuvântul şi Euharistia; el va sta acolo nevăzut de ochii lumii, până la a doua sa venire, deşi “a rămas cu noi în toate zilele” (Mt 28,20).

De aceea, vestirea Cuvântului şi frângerea Pâinii, au rămas până astăzi cele două chei principale pentru a deschide sufletele spre credinţa şi mântuirea prin Cristos. Scripturile şi Euharistia sunt primele şi cele mai eficiente moduri de a ne întâlni şi de a sta la masă cu regele Isus, dar şi de a primi binecuvântările şi promisiunile lui veşnice. De aceea de pe vremea apostolilor, Biserica celebrează zilnic sfânta Liturghie (cf. Fap 2,46), unde ucenicii pot să-l întâlnească, să-l asculte,  şi să fie hrăniţi de Isus; unde ucenicii pot primi alinare şi binecuvântare de la Isus; unde ucenicii pot primi curaj de mărturie şi chiar de martiriu de la Isus.

De aceea, începând chiar cu primii creştini, Cuvântul şi Euharistia sunt purtate celor închişi şi bolnavilor (Iac 5,14-15). Viaţa sfântului Tarciziu (sec. III), este edificatoare în acest sens. Cum au rezistat oare creştinii din toate timpurile prin toate închisorile şi prin toate suferinţele prin care au trecut, fără să dispere, dar şi să dea o bună mărturie despre Cristos? Hrănindu-se din Cuvânt şi din Euharistie.

Ce frumos povestea părintele Rotaru Mihai (1922-1974), cel care a stat mulţi ani în temniţă din drag pentru Cristos şi învăţătura lui şi care a murit din această cauză. El spunea că, deţinuţii se întăreau în credinţă şi răbdare unul cu altul, meditând zilnic Scripturile şi celebrând când se putea Euharistia, folosind trupul unuia dintre ei ca altar. În acele momente simţeau că sunt împreună cu îngerii în jurul tronului ceresc.

Marii duhovnici ai Bisericii, atunci când întâlneau oameni sceptici, descurajaţi şi deprimaţi sufleteşte, nu pierdeau timpul cu vorbe lumeşti, dar aşa cum medicul bun nu pierde timpul cu vorbe nefolositoare atunci când îi este adus un bolnav este în comă, dar şi îl pune rapid la gura de oxigen, tot astfel duhovnicul bun îşi pune rapid bolnavul sufletesc la gura de oxigen a lui Dumnezeu: Cuvântul, Spovada şi Împărtăşania.

În acest sens, sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), este renumit. El s-a folosit cu mare succes de Cuvânt, Spovadă şi Împărtăşanie, în convertirea parohienilor lui sceptici în credinţă. Când cineva sceptic în credinţă venea cineva la el, mai întâi îl lumina cu Scripturile, iar apoi îl pregătea, de multe ori aproape forţat, pentru sfânta Spovadă şi pentru primirea sfintei Euharistii. Iar când omul sceptic pleca de la întâlnirea cu părintele Ioan, nu mai avea nici un dubiu.  

Ce dubiu au mai avut cei doi ucenici de la Emaus după ce Isus i-a pregătit cu Biblia pentru spovadă şi împărtăşanie? Niciunul! De aceea, când simţiţi că aţi devenit slabi în credinţă, veniţi de urgenţă la sfânta Liturghie, spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, şi veţi vedea ce pace, bucurie şi curaj veţi primi. De aceea, când întâlniţi pe cineva sceptic în credinţă, aduceţi-l la sfânta Liturghie, la sfânta Spovadă şi la sfânta Împărtăşanie, şi vă veţi uimi de schimbarea produsă.

În oraşul Napoli din Italia, se păstrează până în zilele noastre sângele sfântului martir, Ianuariu (+ 305). În fiecare an, pe data de 19 septembrie, când este sărbătoarea acestui sfânt, sângele lui uscat, cules cu ocazia martiriul său şi păstrat de atunci într-o sticluţă, devine viu; atunci mulţimea se bucură şi cântă. În anul în care această minune nu s-ar întâmpla, oamenii plâng şi se roagă, pentru că se aşteaptă la nenorociri de tot felul: boli, lipsuri, cutremure, inundaţii, epidemii.

În duminica în care nu venim la Liturghie, pentru a primi trupul şi sângele lui Cristos, atunci să ne asteptăm şi noi la mari cutremure şi inundaţii sufleteşti, la boli, lipsuri, şi epidemii sufleteşti. În afişierul de la intrare al unei biserici ortodoxe din judeţul Suceava, am întâlnit scrise următoarele cuvinte: “Cine într-un an lipseşte de trei ori nemotivat de la sfânta Liturghie, să nu se mai întrebe de ce are parte de necazuri şi suferinţe”.

Monseniorul Louis-Gaston Adrien de Segur (1820-1881), spunea: “Cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla unui suflet, este aceea de a face o Împărtăşanie sacrilegă; iar a doua mare nenorocire care i se poate întâmpla unui suflet, este aceea de a nu primi sfânta Împărtăşanie atunci când poate să o facă”.

De aceea, să spunem şi noi astăzi împreună cu cei 39 creştinii martirizaţi în anul 309, în Cartagina: “Noi nu putem trăi fără adunarea Bisericii, nu putem trăi fără Cuvântul lui Dumnezeu şi nu putem trăi fără Euharistie”!

                                                                                                         Pr. Ioan Lungu