Consideraţie la SFÂNTA  FAMILIE  DE  LA  NAZARET  „C”

“Pacea lui Cristos să domnească în inimile voastre. Cuvântului lui Cristos să locuiască în voi în toată bogăţia sa” (Col 3,15-16).

Sărbătoarea Sfintei Familii de astăzi, ni-l prezintă pe Isus, care s-a inserat în mod concret în istoria unei familii umane, cu durerile şi bucuriile ei, cu încercările şi speranţele ei (cf. Lc 2,41-52), spre a mântui toate familiile din lume. De aceea şi Sfântul Ioan, în lectura a doua astăzi ne vorbeşte de bucuria de a trăi ca “fii în Fiul”  (cf. 1In 3,1-2.21-24).

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre durerea lui Iosif şi Maria pentru pierderea copilului Isus; dar şi despre bucuria regăsirii lui în Casa Tatălui său veşnic (cf. Lc 2,41-52).

Prima lectură ne vorbeşte despre durerea Anei de a nu avea copii, fapt pentru care e dispreţuită de rivala ei, Penina (cf. 1Sam 1,6), aşa cum odinioară Sara a fost dispreţuită de Agar (cf. Gen 20,9); dar prima lectură ne mai vorbeşte şi de bucuria rugăciunii, a promisiunii, a naşterii copilului dorit şi de oferirea lui lui Dumnezeu (cf. 1Sam 1,20-22.24-28).

Sfânta Familie de la Nazaret, ca şi familia de la Rama, este o familie care trăieşte după voinţa şi poruncile lui Dumnezeu, o familie care respectă sărbătorile, o familie care educă copilul în credinţă, o familie care îl pune pe Dumnezeu în centrul ei. Ah, cât de multe trebuie să înveţe familiile noastre creştine de la sfânta Familie!

Din lecturile sărbătorii de astăzi, trebuie să învăţăm şi să ştim că, Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor care au ca scop satisfacerea egoismului nostru (cf. Iac 4,3); dar răspunde la acele rugăciuni care au în vedere gloria Lui (cf. In 14,13). Aşa a fost cazul Anei, al Mariei (cf. Lc 1,45-46), al Elisabetei (cf. Lc 1,25), etc. Dacă rivala sa Penina a primit şi privit copiii spre gloria ei personală, Ana a cerut un fiu, nu ca să-l păstreze în mod egoist, ci ca el să devină un slujitor al lui Dumnezeu pentru „toate zilele vieţii lui“ (1Sam 1,28).

Dorinţa cea mai scumpă a părinţilor credincioşi, trebuie să fie aceea ca odraslele lor să se poată consacra lui Dumnezeu, de timpuriu; aşa a fost cazul părinţilor lui Samuel, ai părinţilor Domnului Isus şi ai lui Ioan Botezătorul, ai părinţilor lui Samson, al mamei lui Marcu, şi ai părinţilor tuturor ucenicilor şi sfinţilor lui Isus. Şi la acest punct cred că fiecare am putea vorbi cu prisosinţă şi de părinţii noştri. Să ne amintim aici numai de părinţii sfântului Teodor, ai sfântului Clement, ai sfântului Francisc din Assisi, ai sfântului Anton de Padova, ai sfântului Carol Boromeu. etc. De aceea, ferice de acei copii care au avut, care au, şi care vor avea astfel de părinţi credincioşi, care zi de zi îi prezintă şi-i consacră înaintea Domnului, căci vor ajunge sigur în Paradis.

Ana a adus problema ei la cunoştinţa lui Dumnezeu „prin rugăciune şi prin cerere“, aşa cum îndeamnă şi sfântul Paul (cf. Fil 4,6). La fel au făcut şi părinţii lui Samson, ai lui Ioan Botezătorul, şi ai tuturor sfinţilor. Iar pacea lui Dumnezeu le-a umplut repede inima (cf. Fil 4,7). De aceea Elcana şi Ana i-au pus copilului numele de Samuel, care înseamnă: „cerut de la Dumnezeu“ şi „ascultat de Dumnezeu“ (1Sam 1,20); de aceea Iosif şi Maria i-au pus copilului numele de Isus, care înseamnă “Cel care mântuieşte” (Mt 1,21); de aceea Zaharia şi Elisabeta i-au pus copilului numele de Ioan, care înseamnă “cel care aduce laude Domnului”. etc. Numele impus copiilor, trădează scopul urmărit de părinţii lor cu ei.

Astăzi, prin sfânta Familie de la Nazaret şi prin sfânta familie de la Rama, Domnul şi Biserica lui, invită pe fiecare om, să înţeleagă şi să creadă, că suferinţele prin care trec deseori, le poate transforma prin puterea lui Dumnezeu, în drumuri largi spre lumină şi bucurie; aşa s-a întâmplat cu Iosif şi Maria, cu Zaharia şi Elisabeta, cu Elcana şi Ana, cu părinţii lui Samson, etc. Din exemplele acestor familii încercate, dar şi binecuvântate, multe alte familii din toate timpurile, în suferinţele  lor, şi-au găsit forţa şi înţelepciunea de a le transforma în drumuri spre lumină şi bucurie. 

Cartea Înţelepciunii ne spune că: „Dumnezeu nu a creat moartea, nu a pus otravă de moarte în om şi nici nu se bucură de moartea nimănui” (cf. Înţ 1, 13-14). Dar cu toate acestea vedem oameni care suferă şi mor. Dar văzând toate acestea, să nu spunem niciodată că Dumnezeu voieşte suferinţa, ci să spunem că Dumnezeu îngăduie şi tolerează suferinţa pe care nu o doreşte, suferinţă care a fost adusă în lume prin invidia diavolului (cf. Înţ 2,24); Dumnezeu o poate îngădui, spre a o folosi mai apoi ca instrument de sfinţire pentru noi, dar şi ocazie de a ne apropia mai mult de el.

Deci, satana este cauza şi autorul tuturor suferinţelor noastre. Dacă Dumnezeu ar fi voit suferinţa noastră, atunci nu l-ar mai fi trimis pe Isus să vindece bolnavii, şi n-ar mai fi întemeiat Taina sfântului Maslu. Scriptura, ne spune că Isus atunci când a vindecat o femeie gârbova, el a spus ca satana o ţinea legată de 18 ani (cf. Lc 13,16); că atunci când a vorbit de ogorul care a primit numai sămânţă de grâu bun, dar în el a răsărit şi neghina, a zis că un duşman a făcut aceasta (cf. Mt 12,28); Paul spune că suferinţa din trupul său, este un înger al satanei (cf. 2Cor 12,7); iar Iov a suferit din cauza uneltirilor diavolului (cf. Iov 1,11; 2,5). Deci să nu spunem că Dumnezeu este autorul suferinţei, când Isus, Iov şi Paul, ne spun clar că autorul suferinţei este satana.  

Dar aşa cum am spus mai înainte, dacă Dumnezeu îngăduie şi tolerează suferinţa în familiile noastre, asta o face numai spre binele nostru vremelnic şi veşnic, numai spre sfinţirea şi mântuirea noastră. Iată acum câteva exemple care confirmă că suferinţele ne sunt îngăduite spre binele nostru.

Mai întâi un exemplu de vindecare trupească : O fetiţă din Anglia a devenit surdă. Medicii specialişti au spus că aşa va rămâne toată viaţa, că niciodată nu va mai putea auzi. Odată, fetiţa plictisită a închis televizorul şi s-a dus la etajera de cărţi, a luat o carte şi s-a apucat să citească; în timp ce citea, fără să-şi dea seama, ea a mişcat etajera si toate cărţile i s-au răsturnat pe cap. Fetiţa a înmărmurit, nu că a fost lovită, ci că i-a revenit auzul. Loviturile i-au făcut un mare bine.

Apoi, necazurile, suferinţele au determinat pe mulţi să caute pe Mîntuitorul. În Psalmi găsim că David a zis de multe ori: "În strîmtorarea mea am strigat către Domnul" (cf. Ps 118,5), dar nu găsim niciodată ca Solomon să fi zis: "În belşugul meu am strigat către Domnul". Iată şi în acest sens un exemplu:

Giovani Papini (1881-1956), scriitor italian, autorul cărţii "Viaţa lui Isus", a fost un mare ateu. Aşa, necredincios a trăit până în timpul primului război mondial. Atunci necazurile, greutăţile vieţii şi duşmănia oamenilor, l-au făcut să-şi caute scăparea şi mîntuirea în braţele lui Cristos Domnul. Cartea sa, “Un om sfârşit”, este mărturisirea credinţei şi liniştii sale primite de la Dumnezeu.

Apoi suferinţele i-au făcut pe mulţi oameni productini pe plan spiritual. John Bunyan (1628-1688), a fost un scriitor și predicator englez, a stat în închisoare pentru că a vestit Evanghelia şi a fost foarte întristat când de după gratiile închisorii şi-a văzut-o pe fiica lui oarbă vânzând şireturi de pantofi în stradă, ca să întreţină familia. Dar în închisoare, în acea perioadă îngrozitoare, el a primit un asemenea har, că a devenit capabil să scrie o literatură creştină atât de folositoare şi durabilă în timp.

Suferinţa este şi un factor de curăţire şi de desăvârşire în vieţile copiilor lui Dumnezeu, întocmai ca şi focul care îndepărtează zgura din minereul brut, scoţând oţelul fin, aurul curat sau argintul veritabil (cf. Iov 23,10). Şi tocmai de aceea, Biserica ne prezintă astăzi, din Biblie, două familii aflate în suferinţă, dar care nu s-au blocat în ea; ele au alergat la Dumnezeu, şi cum spune profetul, el le-a schimbat plânsul lor în bucurie şi apostolat peste veacuri (cf. Ier 31,13).

Sfântul Vicenţiu de Paul (1581-1660), a fost bolnav aproape toată viaţa. Febra îl chinuia zi şi noapte; durerile de piept, de cap, de stomac îl făceau să sufere îngrozitor; o boală de picioare l-a silit să umble în cârje; o boală de ochi l-a făcut aproape orb. Silit să stea pe scaun, fără a se putea mişca, suferea cumplit, fără să se plângă. Uneori spunea: „E adevărat că este foarte greu să rabzi boala. Cu toate acestea suferinţa este unul dintre cele mai preţioase mijloace de care se serveşte Dumnezeu pentru a smulge din inima noastră orice înclinaţie spre păcat şi pentru a ne îmbogăţi cu daruri. Isuse, dă-mi harul să cunosc ce bogăţie ascunsă conţine suferinţa!”

Dar ceva şi mai frumos. Suferinţele noastre oferite lui Isus, nu ne mântuiesc numai pe noi, dar şi pe mulţi din jurul nostru. De aceea apostolul Paul spune: „Mă laud cu suferinţele mele”; „mă bucur în suferinţele mele” (cf. Col 1,24).

Un preot care lucra cu tinerii într-un campus universitar, avea printre ei unul care se declarase ateu necredincios. A stat de multe ori de vorbă cu el, a încercat să-l sensibilizeze la adevărurile credinţei, i-a recomandat o serie întreagă de lucrări ştiinţifice şi teologice, dar fără nici un rezultat. Preotul nu ştia ce facă pentru a-l deschide pe acel tânăr harului lui Dumnezeu, când şi-a amintit că în parohie avea o tânără paralizată, şi imobilizată la pat. A mers la ea şi i-a spus: sunt luni de zile de când încerc să aduc un băiat la credinţă şi nu reuşesc; roagă-te tu lui Dumnezeu, oferă-i tu suferinţa ta pentru întoarcerea lui. În seara următoare, când s-a întors acasă, preotul l-a găsit pe acel tânăr pe treptele casei parohiale. Vreau să stăm de vorbă, a spus el, sunt frământat. Au vorbit şi acela a fost începutul convertirii. Era ora unsprezece noaptea. A doua zi de dimineaţă cineva a venit şi l-a anunţat pe preot: ştiţi tânăra acea paralizată, a murit! Când, întrebă preotul? Astă noapte la ora unsprezece. Ceea ce nu reuşise preotul cu toată cultura sa teologică a reuşit o tânără cu suferinţa şi jertfa sa!

Se spune că doi oameni se aflau într-o închisoare, deoarece săvârşiseră aceeaşi greşeală şi nu au avut bani cu ce să-şi plătească amenda. Într-o zi, un prieten al lor, ca să-i ajute, le-a aruncat doi săculeţi cu bani pe fereastră, pentru a-şi plăti amenda. Săculeţii i-au lovit pe amândoi în cap. Unul, nervos şi nemulţumit că a fost lovit, fără să se uite ce era în săculeţ, a aruncat săculeţul pe geam, înjurând; celălalt, fără să se supere de lovitură, s-a uitat să vadă ce e înăuntru. Cel dintâi a rămas mai departe în închisoare, celălalt însă, nu numai că a putut să-şi plătească amenda şi să devină liber, dar a avut cu ce trăi fără grijă o bună bucată de vreme.

Aceşti doi oameni în suferinţă, reprezintă cele două categorii de oameni, despre care ne vorbeşte şi sfântul Augustin (354-430), în cartea sa: “Cele două cetăţi ale lui Dumnezeu”, în care o categorie pierde din suferinţă şi o alta câştigă din ea. Suferinţa e un dar pe care Dumnezeu îl trimite tuturora pentru a-şi ispăşi păcatele şi pentru a-şi merita fericirea de după moarte. Unii o resping şi se revoltă spre răul lor; în schimb alţii o primesc spre binele şi mântuirea lor.

Dacă cineva a ajuns la măsura de a înfrunta cu linişte necazurile şi suferinţele, şi apoi le dea o finalitate după voia lui Dumnezeu, acela a ajuns deja în Împăraţia cerurilor, unde se trăieşte numai în pace, linişte şi bucurie în Duhul Sfant (cf. Rom 14,17). Asta doreşte astăzi şi Biserica, fiilor ei şi lumii întregi.

În sfântul An al credinţei şi al Familiei, doresc tuturor familiilor, binecuvântare şi ocrotire de la Sfânta Familie de la Nazaret!

                                                                                                                             Pr. Ioan Lungu