Consideraţie la DUMINICA  A  II  A  DIN  POSTUL  MARE  „C”

“Doamne, ce bine ne simţim aici ! Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!” ( Lc 9,33.35)

Evanghelia de astăzi ne relatează Schimbarea la Faţă a lui Isus. Dar pentru a înţelegea ceea ce s-a întâmplat pe Tabor, trebuie ca mai întâi să ne amintim că, Isus, cu câteva zile înainte de acest eveniment, pe când era în Cezareea lui Filip, le spusese ucenicilor săi că, el trebuie să urce la Ierusalim, că trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi a treia zi să învieze (cf. Lc 9,22). Şi iarăşi trebuie să ne amintim, că apostolii, în frunte cu Petru, amăgiţi de satana, au protestat şi au încercat să-l abată pe Isus de la cruce, singura cale de mântuire a lumii păcătoase: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întîmple aşa ceva!“ Dar Isus s-a întors, şi i-a zis lui Petru: „Înapoia Mea, satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor“ (Mt 16,22-23).

Şase zile au stat ucenicii întristaţi de anunţul categoric al lui Isus, privind pătimirea, moartea şi învierea sa. În ziua a şasea a luat cu el pe trei dintre cei mai afectaţi dintre ucenici ai săi, pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, s-a urcat pe munte şi în faţa lor, în timp ce se ruga, s-a schimbat la faţă. Trupul, faţa şi hainele i-au devenit strălucitore. Lângă el, tot transfiguraţi la faţă, au apărut şi doi dintre profeţii de succes de odinioară, Moise şi Ilie, care au avut şi ei de suferit multe pentru împlinirea misiunii lor, şi peste care Dumnezeu şi-a strălucit lumina sa, în semn de aprobare a lucrării lor (cf. Ex 24,30; 1Rg 19,13). Moise şi Ilie, vorbeau cu Isus de suferinţa pe care el avea s-o îndure la Ierusalim peste câteva zile (cf. Lc 9,31), căci numai prin jertfa crucii, avea să aducă mântuirea lumii (cf. Lc 24,26).

Niciodată nu au putut uita ucenicii, Schimbarea sa la faţă a lui Isus, şi nici glasul Tatălui care a răsunat, zicând: „Acesta este Fiul meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea” (Lc 9,35).

Schimbarea la faţă a lui Isus, însoţită de glasul Tatălui ceresc, au fost pentru ucenici ca o,  „picătură de balsam cereasc”, primită în durerea sufletului lor, căci şi după mulţi ani de la acest eveniment, eveniment adeverit şi de Învierea lui din morţi, Petru avea să scrie: „noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu el pe muntele cel sfânt” (2Pt 1,18).

Deci, întăriţi de acest eveniment, care a fost dublat şi de minunata sa înviere, ucenicii fricoşi numai cu puţin timp înainte, nu s-au mai temut de nimeni şi de nimic, nici de diavol şi nici de prigonitorii lor; toţi şi-au împlinit misiunea murind martiri, asemenea mântuitorului lor, Isus, uimind pe călăii lor prin forţa divină care locuia în ei.

Schimbarea la faţă a lui Isus este o strălucire şi o glorie la care trebuie să ajungă şi fiecare creştin (1Cor 15,51), ca urmare a botezului. Cu ocazia botezului fiecare creştin a primit ca şi arvună a transfigurării sale, haina albă şi lumina vie a învierii, care au strălucit astăzi pe chipul lui Isus; această haină şi această lumină vie, vor căpăta tărie şi strălucire prin fiecare suferinţă şi cruce pe care le vom îndura zilnic prin lupta noastră cu satana şi cu oamenii călăuziţi de el. Aici nu trebuie să uităm că, cineva cu un trup ca al nostru, prea sfânta fecioara Maria, a ajuns deja, prin harul lui Dumnezeu, glorificată cu trupul şi sufletul în slava cerească.

După mari lupte cu satana şi cu mentalitatea lumii, chiar aici pe pământ, după exemplul lui Isus de pe Tabor, unii dintre marii sfinţii ai Bisericii, s-au schimbat la faţă, ca de exemplu: Marcu Ascetul (sec. V), Ava Siluan (sec. V), Ava Sisoe cel Mare (+429); ei au strălucit ca soarele în anumite momente.

Cu fiecare an încheiat şi cu fiecare minut care a trecut din viaţa noastă, ne apropiem, fie de transfigurarea noastră fericită, fie de căderea noastră în întunericul suferinţei. De aceea, Dumnezeu ne îndreaptă astăzi spre crucea de pe Golgota, unde Domnul nostru Isus Cristos, Fiul său, a fost răstignit şi a murit în chinuri grele, ca să ne scape de păcatele noastre. „În el avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului său“ (Ef 1,7) Biblia ne mai spune: „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; şi cine nu crede în Fiului nu va vedea viaţa veşnică, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui“ (In 3,36). „Şi aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care tu l-ai trimis“ (In 17,3). Numai aşa vom putea ajunge în veşnicia veşnic fericită.  

Un francez a trecut în Anglia şi după câtva timp a devenit cetăţean englez. Cu acea ocazie, el a spus: „Până ieri Waterloo (18 iunie 1815), a fost pentru mine o înfrângere; dar de astăzi înainte el este pentru mine o victorie”. Parafrazând putem spune şi noi: „Până la botezul nostru toate a fost pentru noi numai înfrângeri, dar de când aparţinem lui Cristos, toate sunt pentru noi numai victorii”.

Sfântul Fulgenţiu din Ruspe (467-533), vizitând Roma cu ocazia încoronării împăratului Teodoric cel Mare (454-526), a exclamat: „Dacă Roma pământească e aşa de strălucitoare, oare cum va fi noul Ierusalim ceresc”?

Iată câteva gânduri despre fericirea cerească, revelată nouă astăzi prin Transfigurarea lui Isus:

Sfântul apostol Ioan, vorbindu-ne despre Ierusalimul ceresc, mama noastră, din care Isus ne-a arătat astăzi numai un crâmpei, spune: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere, pentrucă lucrurile dintâi au trecut. Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sânt vrednice de crezut şi adevărate“ (Ap 21,3-5)

Petru şi ceilalţi doi apostoli, văzând gloria lui Isus transfigurat, prezenţa Duhului din nor, şi auzind glasul Tatălui, au uitat total de ei înşişi, şi se se preocupau numai de fericirea altora (cf. Lc 9,33).

Când sfântului Paul i-a fost dat să vadă al treile cer, a exclmat: “Lucruri, pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc“ (1Cor 2,9); şi drept urmare a acestei revelaţii, repeta mereu: “Vreau să mor ca să fiu cu Cristos” (Fil 1,23)

Sfântul diacon Ştefan, vâzând cerurile deschise şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, n-a mai auzit nici o insultă şi n-a mai simţit nici o durere care veneau de la duşmanii săi, dar se ruga pentru ei şi murea fericit (cf. Fap 9,56-60)

Sfântul Francisc din Asisi (1181-1226), în timpul ultimei boli, a avut fericirea să audă numai câteva acorduri de muzică cerească cântate de un înger; din acel moment nu mai simţi nici o durere şi era gata să moară de fericire.

Sfânta Tereza de Avila (1515-1582), a avut odată fericirea de a vedea numao o mâna glorificată a lui Isus înviat, şi a înmărmurit de atâta frumuseţe. Din acel moment, ea a început să exclame des: “Doamne, osi să sufăr, ori să mor”!

Fericitul Egidiu din Assisi (+1262), ori de câte ori auzea rostindu-se cuvântul “paradis”, intra instantaneu în extaz.

Şi iarăşi ne spune sfântul Ioan în Apocalips, despre Ierusalimul ceresc: „Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Zidul era zidit de iaspis, şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie. Dumnezeu şi Mielul, sunt templul şi lumina ei” (Ap 21,10.18-23).

Autorul scrisorii către evrei, ne spune că însuşi Isus a primit tărie de a suporta chinurile crucii, din contemplarea frumuseţilor paradisului: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2).

Sfântul Paul spunea şi el: „Mă bucur în suferinţele mele” (Col 1,24); căci suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie aşezate alături de slava viitoare” (Rom 8,18).

Psalmistul spune şi el: „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie; cel care merge plângând atunci când însămânţează, se va întoarce cu bucurie atunci când îşi va strânge snopii” (Ps 126,5-6).

De dragul Domnului şi a Împărăţiei sale veşnice, şi personajele lecturilor de astăzi, au lăsat toate pentru a o lua în posesie. Astfel: Avraam a renunţat la ţara, familia şi casa lui, şi s-a dus unde i-a spus Dumnezeu şi acceptat alianţa cu el (cf. Gen 12,1-4; 15,5-18); apostolii au lăsat în urmă toate şi au mers după Isus (cf. Lc 18,28); apostolul Paul a renunţat la titlul de fariseu şi s-a făcut creştin, pentru a deveni cetăţean al cerului (cf. Fil 3,5.20).

Apoi şi mulţi sfinţi au făcut la fel: Antonie Pustnicul (250-356), Paul Pusnicul (+ 345), Francisc din Assisi (1181-1226) şi mulţi alţii şi-au împărţit averile la săraci; Stanislau (1035-1079) şi Aloois de Gonzaga (1568-1591), atunci când era vorba despre avuţii pământeşti, au spus: „Ad majora natum sum”!; Bernard (1091-1153) împreună cu fraţii săi şi apoi împreună cu mama şi cu tatăl lor, au intrat cu toţii în mănăstire, lăsând bunurile lor pământeşti pentru alţii, spunând că ei au plecat să le caute pe cele veşnice.

Închei cu o recomandare a sfântului Iacob, care sună aşa: “Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pămîntului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape. Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă. Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe proorocii, cari au vorbit în numele Domnului. Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare” (Iac 5,7-11).

                                                                                                         Pr. Ioan Lungu