Reflecţie la  JOIA  VERDE, TRUPUL  ŞI  SÂNGELE  DOMNULUI  NOSTRU  ISUS  CRISTOS

Azi creştinătatea cântă cea mai mare şi mai sfântă

din fântânile de har: Taina sfântului altar. (Secvenţa Sărbătorii)

Solemnitatea Trupului şi Sângelui Domnului nostru Isus Cristos, pe care o celebrăm astăzi cu aleasă bucurie şi pietate, este o continuare şi o desăvârşire a cultului Euharistic care a început încă din Joia Mare, ajunul dăruirii sale pe cruce, pentru a fi hrana şi mântuirea noastră veşnică.

Acest Ospăţ euharistic ne poartă mai întâi “la noaptea în care a fost vândut”, când stând la masă cu ucenicii săi a instituit noua Cină Pascală, şi când s-a aşezat pe sine însuşi în locul jertfelor din vechime; dar în acelaşi timp ne îndreptă spre viitor, adică spre gloria învierii care ne aşteaptă.

Dacă de Joia Mare Isus a instituit Trupul şi Sângele său ca hrană şi băutură pentru sufletele oamenilor, coborând din cer în pâinea şi vinul de pe altare, la sfânta Liturghie; de Joia Verde, Isus a voit să rămână cu noi în toate tabernacolele din lumer şi după terminarea celebrării sfintei Liturghii, pentru ca aleşii săi să-l poată adora, să-l poată ruga, să-i poată vorbi şi să-i poată aduce ispăşire pentru păcate, spre mângâierea şi fericirea lor.

Ba mai mult, Isus, cerând să se instituie Joia Verde, el a mai voit să iasă din biserici şi să meargă în întâmpinarea oamenilor, să treacă prin mijlocul lor, să treacă pe străzile lor, să intre în casele lor, să meargă pe ogoarele lor şi pe locurile lor de muncă. Într-un cuvânt, de Joia Verde, după ce Isus a voit să râmână în tabernacole şi după celebrarea sfintei Liturghii, a voit apoi să mergă prin sfânta Ostie, atât la oamenii care îl iubesc şi îl caută, cât şi la oamenii care nu-l iubesc şi nu-l caută, la oamenii care îl primesc şi la cei care nu-l primesc, pentru a le arăta tuturor că plăcerea lui este de a fi printre fiii oamenilor (cf. Prov 8,31), şi astfel toţi să se convertească.

Această sărbătoare din calendarul Bisericii, dedicată în chip deosebit cultului extern şi public al sfintei Euharistii, o datorăm în primul rând lui Isus care a instituit-o în ajunul pătimirilor şi morţii sale mântuitoare. După Isus, această sărbătoare din calendarul Bisericii, o mai datoră şi unui suflet ales de femeie, sfânta Iuliana de Cornillon, cunoscută şi ca sfânta Iuliana de Ličge (1191-1258), care prin viziunile ei, prin evlavia ei către Isus Euharisticul, şi prin strădaniile ei, a reuşit să determine autoritatea bisericească să instituie sărbătoarea de astăzi.

La vârsta de 16 ani, pe când se ruga în faţa Tabernacolului din mănăstirea augustiniană din Mont-Cornillon, Belgia, unde a ajuns călugăriţă, Iuliana a avut prima viziune a lui Isus care i-a cerut această sărbătoare. Viziunea prezenta luna în strălucirea ei deplină, dar cu o dungă opacă care o străbătea în diametru. Domnul a făcut-o să înţeleagă semnificaţia a ceea ce i s-a arătat. Luna simboliza viaţa Bisericii pe pământ, iar dunga opacă reprezenta lipsa unei sărbători liturgice prin care el să rămână cu oamenii, unde el să poată fi găsit de oameni şi după celebrarea sfintei Liturghii, şi unde oamenii să-l poată adora pentru a-şi mări credinţa, pentru a înainta pe calea virtuţilor şi pentru a repara ofensele aduse. Dar dunga opacă mai reprezenta şi lipsa posibilităţii ca el să poată ieşi din biserici în întâmpinarea celor care îl iubesc, dar şi a celor indiferenţi.  

Pentru cauza sărbătorii Trupului şi Sângelui Domnului, Iuliana de Cornillon, după ce şi-a cucerit prietenele, colegele, câţiva episcopi şi preoţi, în cele din urmă ea l-a cucerit şi pe învăţatul şi credinciosul teolog al vremii, pe episcopul Jacques Pantaléon de Troyes, care devenind papă sub numele de Urban al IV-lea (1195-1264), a instituit în anul 1264, prin bula intitulată: “Transiturus de hoc mundo” (11 august 1264), solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului, ca sărbătoare de poruncă pentru Biserica Universală, în joia care urmează după Preasfânta Treime.

Dar, instituirea sărbătorii Trupului  şi  Sângelui Domnului nostru Isus Cristos, nu s-a datorat numai efertului vizionarei, sfânta Iuliana de Ličge, ci s-a mai datorat şi unei minuni care s-a petrecut la Bolsena, în anul 1263. Un preot numit, Petru din Praga, aflat în pelerinaj spre Roma, venind din Germania, s-a oprit la biserica sfânta Cristina ca să celebreze Liturghia. Era foarte tulburat în sufletul său de ideile ereticilor care negau prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie, încât nu ştia ce să mai creadă. Chiar la Prefacere, când ţinea ostia ridicată a fost cuprins iar de nişte îndoieli sfâşietoare. Se întreba: este cu adevărat în această ostie Cristos? Ţin eu într-adevăr în mâinile mele Trupul şi Sângele lui Cristos? Pe când cugeta el acestea, s-a trezit dintr-odată ţinând în mâini o bucată de carne din care curgea sânge din abundenţă, acoperind complet corporalul, acea bucata de pânză pe care se săvârşeşte Liturghia.

Papa Urban al IV-lea se afla atunci aproape de Bolsena, la Orvieto, în vizită pastorală, a cerut să i se aducă îndată corporalul acoperit cu sânge. Constatând adevărul, Papa a dispus să se construiască o frumoasa biserică în care să se păstreze acest corporal cu petele de sânge al lui Cristos, corporal care poate fi văzut şi astăzi, expus pe un perete al bisericii.

Apoi, tot Papa Urban al IV-lea i-a cerut unuia dintre cei mai mari teologi din istorie, sfântului Toma de Aquino (1225-1274), care în acel timp îl însoţea pe Papă la Orvieto, să compună textele oficiului liturgic din această mare sărbătoare. El a compus: Lauda Sion şi Adoro te devote. Aceste texte sunt folosite şi astăzi de Biserică; ele sunt nişte capodopere în care se unesc teologia şi poezia; ele au condus la implementarea acestei minunate sărbători în viaţa Bisericii.

De la instituirea acestei sărbători, de Joia Verde, dar şi cu multe alte ocazii, se organizează procesiuni cu Preasfântul Sacrament, binecuvântări cu Preasfântul Sacrament, vizite la Preasfântul Sacrament, adoraţii simple şi adoraţii perpetue în faţa Tabernacolului, Congrese şi întruniri Euharistice.

Deci, Biserica, prin instituirea sărbătoarii de astăzi, a Trupului şi Sângelui Domnului nostru Isus Cristos, Joia Verde, vrea să completeze şi să desăvârşească cultul intern şi intim din Joia Mare, adăugându-i şi cultul extern şi public din Joia Verde, dorit şi cerut de însuşi Domnul Isus.

Sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787), a spus că: “Un creştin valorează atât cât petrece înaintea Tabernacolului".

Sfântul Pier Giuliano Eymond (1811-1868), a spus că devoţiunea Euharistică este: "un remediu pentru indiferenţa religioasă universală".

Spuneam puţin mai sus că, pentru instituirea acestei sărbători, Isus s-a folosit de sfânta Iuliana şi de prietenii ei, de experienţa lui Petru de Praga şi a comunităţii creştine, de autoritatea Papei Urban IV şi de talentul sfântul Toma de Aquino de a compune imnuri, dar şi de mulţi alţii oameni. Deşi, sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului a fost instituită în mod oficial în anul 1264, implementarea ei ca atare continuă şi va continua, căci mai sunt încă multe locuri şi mulţi creştini care nu o cunosc bine, n-o cinstesc şi care nu o preţuiesc cum se cuvine. Aici Isus ne cere sprijinul nostru, ne cere apostolatul nostru, ne cere exemplul nostru de adoratori. Suntem gata să-l dăm? Răsplata este Ospăţul veşnic!

Evenghelia de astăzi că Isus înainte de a-i sătura pe oameni cu pâinea cea trupească, i-a săturat mai întâi cu pâinea sufletească a Cuvântului său. Când noi vom avea curaj să le vorbim oamenilor despre Împrăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 9,11), şi le vom spune să caute mai întâi această Împărăţie (cf. Mt 6,33), atunci şi oamenii timpului nostru vor veni să-l caute pe Isus Euharisticul care dă pâinea cea mai bună şi care satură pe deplin sufletele (cf. Lc 9,11-17).

Prima lectură ne spune că Avraam a venit să primească binecuvântarea de la preotul Melchisedec (cf. Gen 14,18-20). Când noi vom veni mai întâi la Isus, Marele preot al credinţei noastre (cf. Evr 3,1), pentru a primi binecuvântările dorite, când noi înşine ne vom trăi preoţia botezială şi vom binecuvânta pe cei din jurul nostru (cf. Ps 109,4), atunci noi vom deveni pentru mulţi călăuze spre Cristos.

Paul ne spune astăzi: “Ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din acest potir, moartea Domnului o proclamaţi până la venirea lui" (1Cor 11,26). Venind des la Împărtăşanie şi adoraţia euharistică, vom ajuta în mod concret la implementarea cultului euharistic, în lumea de azi.

Sfântul Dominic Savio (1842-1857), era într-o zi în genunchi pe stradă la trecerea Preasfântului Sacrament; lângă el stătea un militar care nu dădea nici un semn că ar vrea să îngenunchieze. Atunci, Dominic Savio, şi-a scos batista curată din buzunar şi a întins-o înaintea genunchilor militarului, care a înţeles îndemnul şi a îngenunchiat. Noi, pe cine am adus la Euharistie?

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), arăta mereu Tabernacolul, spunând: "El este acolo"!

Sfântul Gaşpal din Bufalo (1786-1837), vizita zilnic preasfântul Sacrament şi rămânea acolo ore în şir. Pentru el Euharistia împreună cu Cuvântul divin, erau centrul vieţii, punctul de plecare şi de sosire al sfinţeniei. Exemplul lui a atras pe mulţi indiferenţi spiritual la Isus Euharisticul.

Episcopul Anton Durcovici (1888-1951), a avut viaţa puternic pătrunsă de Euharistie. El începea ziua în capelă şi o termina tot în capelă, cufundat în rugăciune în faţa sfintei Taine, spre edificarea şi exemplul tuturor.

Dacă e să vorbim despre folosul nostru personal din adoraţia la Preasfântului Sacrament, trebuie să mergem trăirea şi experienţa sfinţilor, care sunt creştinii cei buni, şi care au găsit mereu în Isus din Tabernacol dulceaţă, gingăţie, înţelepciune, forţă, ajutor, consolare şi bucurie.

Iată câteva exemple:

Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), şi-a expus foloasele sale sufleteşti din adorarea lui Isus Euharisticul, spunând: “O preadulce Isuse, Preasfântul tău Trup şi Sânge îmi este dulceaţă şi gingăşie pentru suflet, salvare şi sfinţenie în orice ispită, bucurie şi pace în orice tulburare, lumină şi putere în orice cuvânt şi acţiune, ajutor sigur în greutăţile vieţii şi în momentul morţii”.

Tot el a declarat că şi-a scos toată puterea de a rămânea curat şi fidel lui Isus, toată înţelepciunea pentru a reda corect doctrina catolică, şi toate ajutoarele trebuincioase vieţii, din Tabernacol. Nu numai că se ruga în faţa Tabernacolului, dar uneori îşi introducea capul în Tabernacol pentru a cere lumină şi înţelepciune curată pentru toate situaţiile şi problemele.

La fel a procedat şi sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), care cerea lumină pentru predicile sale edificatoare, puterea pentru muncile sale apostolice, înţelepciune pentru tratarea enoriaşilor bolnavi la suflet, tot de la Isus Euharisticul, pe care nu-l pierdea din vedere nici ziua nici noaptea; ziua lucrând în biserică, iar noapte dormind cu faţa spre Tabernacolul din biserică.

Reuşind să-i aducă pe oameni în faţa Tabernacolului pentru împărtăşanie şi adoraţie, el i-a ajutat să-şi schimbe radical viaţa. Un parohian de-al lui Ioan Maria Vianney, a învăţat de la el, nu numai sa vină zilnic la sfânta Împărtăşanie, dar şi la deasa adoraţie euharistică. Într-o zi, Ioan Maria Vianney, voind să vadă ce a înţeles acesta, l-a întrebat: Ce faci tu aici în faţa Tabernacolului? Iar cel întrebat a răspuns: Mă uit la el şi el se uită la mine! Dar ce folos ai din asta? Asta îmi dă tot credinţa, curajul, forţa şi bucuria care îmi sunt necesare vieţii!

Sfântul Robert Bellarmin (1542-1621), a spus: "Am învăţat mai mult pe treptele altarului, în faţa lui Isus prezent în Euharistie, decât din multele cărţi pe care le-am citit";

Când îl vom primi şi adora pe Isus Euharisticul, el va deveni şi pentru noi: dulceaţă, gingăşie, slvare, sfinţenie, bucurie, pace, lumină putere, curaj, ajutor sigur, bucurie şi viaţă veşnică.

                                                                                                              

                                                                                                                             Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la Solemnitatea  SFINTEI TREIMI  2013

„Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar  Fiul său ni l-a făcut cunoscut” (In 1,18)

Biserica ne cheamă astăzi să contemplăm, doar cu ochii credinţei, misterul Sfintei Treimi, misterul unui singur Dumnezeu în trei persoane distincte, coeterne şi egale în mărire; mister care ni se va revela pe deplin numai în paradis şi care ne va ferici pentru veşnicie.

Aici pe pământ nici un muritor păcătos nu poate vedea cu ochii şi nu pătrunde cu mintea misterul dumnezeirii; dar când vom trece din această viaţă, dacă vom fi fost spălaţi de orice întinare a păcatului prin sângele mântuitor al lui Cristos (cf. 1In 1,7), şi vom ajunge în paradis, atunci şi acolo îl vom putea vedea şi vom pătrunde misterul lui Dumnezeu cel întreit şi unic. Căci iată ce spune Scriptura: „Ştim că atunci când se va arăta Cristos, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,2); căci aşa a fost prezis: „Ochii tăi îl vor vedea pe Împărat în toată frumuseţea lui” (Is 33,17).

După creaţie, omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), omul aşezat în Grădina paradisului (cf. Gen 2,12), se putea bucura de prezenţa Sfintei Treimi (cf. Gen 3,8). Dar după ce omul a săvârşit păcatul, n-a mai putut suporta nici glasul şi nici faţa lui Dumnezeu, care deveniseră pentru el, din dulci în arzătoare, şi de aceea s-a ascuns (cf. Gen 3,9-10); căci omul păcătos nu poate vedea faţa lui Dumnezeu şi să trăiască (cf. Ex 33,20). „Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice” (Is 33,14).

Deşi în Dumnezeu cel întreit şi unic, trăim, ne mişcăm şi suntem; deşi suntem din neamul lui (Fap 17,28); deşi întreaga creaţie este un reflex întreit al Treimii (cf. savantul şi fizicianul francez, Bernard Philibert); totuşi după păcat, nimeni nu l-a mai putut vedea sau înţelege pe Dumnezeu aşa cum este; numai Isus, singurul său Fiu, care este în sânul Tatălui, el ni l-a făcut cunoscut“ (cf. In 1,18). Deci, ceea ce ştim acum despre Preasfânta Treime, ştim de la Isus Cristos.

Referiri despre Preasfânta Treime au fost şi în Vechiul Testament, dar fără lumina lui Cristos oamenii nu le-au putut pricepe. Chiar primele versete ale Bibliei ne vorbesc: de Dumnezeu, de Cuvânt şi de Duhul lui Dumnezeu (cf. Gen 1,1-5). Tot în primul capitol din Biblie, Dumnezeu spune: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Gen 1,26).

Iată şi câteva dintre numele lui Dumnezeu, din Vechiul Testament: Elohim  (cf. Gen 1,1); Adonai (Ex 4,10,13); El Elion (cf. Is 14,20); El Roi (cf. Gen 16,13). El Shaddai  (cf. Gen 17,1); El Olam (cf. Is 40,28); Yahweh (cf. Ex 3,13-14).

Deşi toate trei persoane divine au participat şi participă la actele creaţiei, răscumpărării şi sfinţirii, Biblia îi atribuie Tatălui creaţia, Fiului răscumpărarea şi Duhului Sfânt sfinţirea şi desăvârşirea.

De aceea, Biserica, pentru a confirma acest adevăr, a selectat pentru noi astăzi nişte texte Biblice care să arate lucrarea comună a Persoanelor divine în manifestarea iubirii lor faţă de noi. Astfel: prima lectură este un imn adresat Sfintei Treimi pentru opera creaţiei (cf. Prov 8,22-31); a doua lectură este tot un imn adresat Sfintei Treimi pentru opera mântuirii (cf. Rom 5,1-5); iar evanghelia este un imn adresat Sfintei Treimi pentru opera desăvârşirii (cf. In 16,12-15).

Isus, care ne-a vizitat din înălţime (cf. Lc 1,78), ne-a spus că există un Dumnezeu Tată, Creatorul cerului şi al pământului; că Dumnezeu are un Fiu din veşnicie; că Fiul a fost trimis pentru a ne mântui de păcate; că după învierea şi înălţarea Fiului la cer, Tatăl ni l-a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, care să rămână pururi cu noi (cf In 14,16).

Tot Isus ne-a spus că: „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8.16); că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19); că Dumnezeu ne-a iubit pe când noi eram fără putere şi păcătoşi; că Dumnezeu ne-a iubit pe când noi îi eram duşmani; că ne-a iubit pe când noi îl prigoneam şi-l ucideam. (cf. Rom 5,6.8.10). Într-un cuvânt: că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, că l-a dat pe singurul lui Fiu pentru noi, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (cf. In 3,16).

Dacă Isus nu ar fi luat asupra sa păcatele noastre (cf. In 1,29), dacă n-ar fi acceptat să fie făcut una cu păcatul nostru (cf. 2Cor 5,21), dacă n-ar fi acceptat ca pedeapsa noastră să cadă asupra lui (cf. Is 53,5), dacă Isus n-ar fi accepta ca focul ce arde păcatul să fie stins în el; dacă Duhul Sfânt nu ar fi rămas cu noi, omul niciodată nu ar fi putut dobândi mântuirea (cf. Rom 10,4).

Prin Botezul instituit de Isus, cele trei Persoane divine locuiesc deja în noi ca într-un templu (cf. 1Cor 3,16). „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu. Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţa la el” (In 14,23). O, Doamne, ce mare ne este misterul! Să fim pentru tine şi templul, şi cerul! (cf. Imn Vespere). De aceea, sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi (1880-1906), spunea: „Paradisul este acolo unde este Dumnezeu. Iar Dumnezeu este în inima mea. Deci Paradisul este în sufletul meu”!

Sfânta Treime, nu numai că ne locuieşte începând cu Botezul, dar ne hrăneşte şi ne întăreşte prin Euharistie şi prin toate celelalte Taine; ne binecuvântează, ne susţine, ne întăreşte şi ne conduce la cer.

De aceea, prima noastră datorie faţă de Preasfânta Treime care ne locuieşte, ne hrăneşte, ne binecuvântează, ne întăreşte şi ne conduce la intimitatea ei veşnică, este preamărirea şi mulţumirea.

Iar cea mai mare preamărire şi mulţumire pe care i-o putem aduce Sfintei Treimi, este participarea noastră la sfânta Liturghie şi la sfânta Euharistie, unde se celebrează dragostea jertfelnică a Sfintei Treimi faţă de oameni.

Sfânta Liturghie de la început şi până la sfârşit este o continuă preamărire şi mulţumire adusă Sfintei Treimi, căci: începe şi se sfârşeşte cu: În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt; se adoră Sfânta Treime; se cere iertare de la Tatăl, de la Fiul, şi de la Duhul Sfânt; se cântă gloria şi se mărturiseşte credinţa în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt; ne hrănim din Cuvântul şi din Trupul lui Isus; suntem trimişi în pace şi în misiune apostolică în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt.

Sfântul Laurenţiu Iustiniani (1381-1455), episcop de Veneţia, ne spune că: „Dacă în cer s-ar organiza o procesiune de laudă a Sfintei Treimi formată din Fecioara Maria, din corurile de îngeri şi arhangheli, din mulţimea de sfinţi, fericiţi, venerabili şi slujitori; şi dacă pământul ar trimite numai un singur preot care să celebreze sfânta Liturghie; acesta din urmă ar da Sfintei Treimi o slavă şi o mulţumire infinit mai mare decât toţi ceilalţi dinaintea lui, pentru că Isus jertfit la sfânta Liturghie e mai presus de orice făptură”.

Sfântul Thomas Morus (1478-1535), lord cancelar al Angliei pe timpul lui Henric VIII (1491-1547) şi martir al credinţei, preamărea Preasfânta Treime, începând şi îşi sfârşind ziua cu participarea la sfânta Liturghie. Pentru el sfânta Liturghie era mai presus de orice lucru. La fel proceda şi parlamentarul italian, Aldo Moro (1916-1978), ucis şi el pentru credinţă.

Îngerul apărut la Fatima, 13 mai 1917, adora împreună cu cei trei copii sfânta Euharistie, ca reparaţie pentru ofensele, calomniile şi sacrilegiile comise împotriva Sfintei Treimi.

Rugăciunea, păzirea poruncilor, fuga de orice păcat şi sfinţenia vieţii, sunt tot pe locul întâi în cinstirea Sfintei Treimi, căci călcarea poruncilor, păcatul şi lipsa rugăciunii, au fost cele care au stricat sfinţenia şi i-au rupt pe oameni de Preasfânta Treime.

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), ne spune că invocarea deasă a Sfintei Treimi în rugăciune, ţinerea Poruncilor şi fuga de orice ocazie de păcat, formează secretul sfinţirii şi desăvârşirii vieţii.

Apoi un alt mod de a preamări şi mulţumi Sfintei Treimi, este buna mărturie a credinţei în Sfânta Treime şi răspândirea evangheliei. “Mergeţi şi învăţaţi toate popoarele în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19). Suntem mântuiţi, suntem nişte temple vii, purtăm permanent şi pretutindeni cele trei persoane divine; de aceea, toate acestea trebuie să se vadă şi în afară.

Marii sfinţi misionari, ca de exemplu sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556) şi sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552), i-au adus pe mulţi păgâni şi pe mulţi păcătoşi la credinţă, prin semnul sfintei Cruci, prin recitarea Crezului şi prin intonarea doxologiei: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt”! 

Mare este puterea însemnării cu Sfânta Cruce, care este însemnarea cu Sfânta Treime. Sfântul Antonie cel Mare(251-356), cu semnul sfintei Cruci scotea diavoli, şi vindeca bolnavii; şi tot el nu deschidea nimănui uşa, dacă mai înainte nu mărturisea Sfânta Treime. Sfânta Cunegunda de Luxemburg (975-1040), soţia continentă a împăratului Germaniei, Henric al II-lea (963-1024), cu semnul Sfintei Cruci a stins incendii la propriu şi la figurat; Sfântul Rochus (1340-1378), un nobil francez care a vândut totul şi s-a pus în slujba lui Dumnezeu şi a celor săraci, cu semnul Sfintei Cruci a îndepărtat multe pericole sufleteşti şi trupeşti. Şi compatriotul nostru, fericitul Ieremia (1556-1625), vindeca bolnavi la trup şi la suflet, cu semnul Sfintei Cruci. Să nu uităm că şi noi prin puterea semnului Sfintei Cruci, putem alunga diavoli, vindeca bolnavi, îndepărta pericole şi converti suflete.

Trăirea în unitate şi în dragoste frăţească, după modelul Sfintei Treimi şi al primei comunităţi creştine, sunt alte moduri de a cinsti, de iubi şi de a-i mulţumii lui Dumnezeu cel întreit şi unic. Isus i-a spus într-o zi sfintei Ecaterina din Siena (1347-1380): „Am pus alături de tine pe aproapele tău, ca să poţi face pentru el ceea ce ai vrea să faci pentru mine”. De aceea sfântul Agaton, sihastrul din Buzău (sec. XV), spunea: „Dacă aş putea da trupul meu unui lepros şi eu să-l iau pe al lui, aş fi tare fericit”! De aceea, şi sfânta Tereza de Calcuta (1910-1997), trata pe bolnavi ca pe Isus însuşi. Să nu uităm că vom fi judecaţi despre iubire (cf. Mt 25,31-46).

Închei cu alesele cuvinte ale sfântului Ioanichie cel Mare (+846), din Bitinia: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ţie“! Şi ne rugăm împreună cu sfântul Francisc din Assisi (1181-1226): „Sfântă Treime, fă-mă fericit aici, şi în vesnicie”!

                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu

Duminică, 19 mai, 2013, a avut loc Hramul comunităţii catolice Iocobeni, Parohia Vatra Dornei.

Reflecţie la SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI IOAN NEPOMUK

Familiile sfinte şi credincioase rodesc copii sfinţi şi eroi ai credinţei

Celebrăm astăzi pe sfântul Ioan Nepomuc (1320-1383), primul preot martir al apărării secretului spovezii, dar şi al drepturilor bisericeşti. A fost fiul unui ţăran, pe nume Jan Welflin, din mica localitate Nepomuc, din Boemia, Cehia de astăzi. A studiat teologia e jurisprudenza la Universitatea din Praga. A ajuns preot, apoi vicar general al arhidiecezei de Praga, şi confesor al reginei Ioana de Bavaria (1362-1386). El s-a opus regelui Venceslau IV (1361-1419), un om care avea probleme mari cu alcoolul şi fidelitatea căsătoriei, care uzurpa drepturile Bisericii şi profana sfintele Taine, şi care nedreptăţea şi persecuta oamenii din popor.

Scăzându-i popularitatea în rândul oamenilor din popor, dar şi în rândul clerului, din cauza comportamentului său, el a crezut că de vină ar fi soţia îi submineză autoritatea; de aceea a venit la preotul Ioan Nepomuk cu solicitarea de a-i divulga spovada soţiei sale, Ioana. Pentru că preotul Ioan Nepomuk a refuzat, mai întâi l-a bătut crunt, iar apoi l-a aruncat, de pe „Podul Carlo”, în râul Moldava, unde s-a înecat şi a devenit astfel primul preot martir al secretului Spovezii şi al apărării drepturilor Bisericii.

Sărbătoarea sfântului Ioan Nepomuk (1320-1383), preot martir al apărării secretului sfintei Spovezi, al apărării drepturilor bisericeşti, dar şi apărător al drepturilor oamenilor simpli, ne prilejuieşte astăzi ocazia de a vorbi despre sfinţenia vieţii, despre fidelitatea preoţească şi despre chemarea la preoţie.

Mai suntem încă în Anul Familiei, dar şi în cel al credinţei. Şi de aceea spunem că, dacă sfântul Ioan Nepomuk n-ar fi avut o familie sănătoasă din punct de vedere moral, dacă n-ar fi avut o familie credincioasă şi sfântă, n-ar fi reuşit să ajungă preot, n-ar fi reuşit să fie credincios pe căile Domnului, n-ar fi reuşit să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu şi oamenilor, n-ar fi reuşi să apere sfintele taine şi drepturile bisericeşti, n-ar fi reuşit să devină apărătorul celor nedreptăţiţi, n-ar fi reuşit să ajungă pe lista marilor eroi ai credinţei, dar mai ales n-ar fi reuşit niciodată să-şi mântuiască sufletul.

Tătăl său, Jan Welflin, era un om înaintat în vârstă, şi împreună cu soţia sa, se rugau pentru un copil. Şi Dumnezeu le-a dat acestor părinţi copilul dorit, copil prin care el avea să facă lucruri mari. Crescut în liniştea şi munca de la ţară, Ioan Nepomuk, asemenea lui David şi Amos, a fost chemat de Dumnezeu, de la plug şi de la oi (cf. 2Sam 7,8; Am 7,14-15), pentru a face din el un preot după inima sa.

Dumnezeu alege aproape totdeauna oameni simpli şi credincioşi pentru a face din ei oameni mari (cf. 1Cor 1,26-27); oameni prin care el să-şi reveleze puterea, slava şi mântuirea. Ajuns preot, era atât de pios şi predica atât de frumos şi convingător despre mântuirea lui Dumnezeu că, mulţi oameni s-au întors la credinţă şi toată suflarea din Praga, l-a îndrăgit. Lui Ioan îi răsuna mereu în urechi Cuvântul lui Dumnezeu: “Fiţi sfinţi, căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt” (Lv 20,7; 1Pt 1,15-16). Iar rugăciunea lui continuă era:” "Doamne, măreşte-mi credinţa" (Lc 17,5).

Satana văzând sfinţenia vieţii lui, văzând evlavia lui către Isus Euharisticul şi faţă de sfânta Fecioară Maria, dar mai ales văzând mulţimile de oameni care se converteau şi umpleau bisericile, a simţit în Ioan un pericol pentru împărăţia lui de întuneric. De aceea, a şi început lupta împotriva lui. Mai întâi a aranjat în aşa fel lucrurile, ca lui Ioan Nepomuk să i se ofere drept capcane care să-l îndepărteze de ideal, un scaun episcopal, nişte funcţii înalte şi nişte venituri substanţiale; dar el le-a refuzat categoric, aşa cum sfântul Antonie (251-356), a refuzat discul de argint aruncat de satana pe cale, pentru a-l întorce din drumul către pustie.

Singura funcţie administrativă acceptată de Ioan a fost aceea apărător al celor nevoiaşi în conflictele cu cei sus-puşi, şi cea de administrator al operelor de binefacere, considerând că în acest fel va avea posibilitatea de a veni în ajutorul celor mulţi şi lipsiţi. Dar prima dintre toate preocupările sale, ca şi pentru apostoli, era predicarea evangheliei (cf. Fap 6,2). Toate acestea

l-au înfuriat şi mai mult pe satana, care va reveni, ca şi l-a Isus, cu ispite şi mai mari (cf. Lc 4,13).

De aceea, şi-a ridicat oamenii la luptă împotriva lui Ioan, şi în primul rând pe regele Venceslau şi pe mama sa Ana. Aceştia au făcut cu Ioan Nepomuk, ceea ce au făcut: regele Saul şi oamenii lui preoţii credincioşi (cf. 1Sam 22,18); evreii cu toţi profeţii trimişi la ei de Dumnezeu (cf. Fap 7,52); Irod şi Irodiada cu sfântul Ioan Botezătorul (cf. Mc 6,27); fariseii şi cărturarii cu Isus (cf. Mt 27,1); adică l-au dat la moarte, aruncându-l în râul Moldava, de pe podul Carlo, în ziua de 16 mai a anului 1383.

Iată, cât de importantă este sfinţenia părinţilor, în creşterea copiilor sfinţi şi eroi ai credintei.

Îmi amintesc aici şi de alţi părinţi credincioşi care au dat Bisericii copii sfinţi şi eroi ai credinţei; este vorba despre Fericiţii părinţii sfinţii ai sfintei Tereza Pruncului Isus (1873-1897), Luis Martin şi Zelia Maria Guerin, care prin viaţa lor sfântă din familie, au dat bisericii, pentru viaţa consacrată, cinci fete eroine şi sfinte: Maria, Paulina, Leonida, Celina și Tereza.

Dar nu pot să nu-mi amintesc aici, de doi soţi credincioşi din Moldova noastră creştină, dar mai ales de o mamă numită, Carolina. Aceasta la prima ei sarcină, i-a zis lui Dumnezeu, aşa cum i-a zis Ana, mama lui Samuel: “Doamne, dacă îmi dai un băieţel, am să ţi-l dau ţie; am să mă străduiesc să-l cresc şi să-l educ în aşa fel, încât el să iubească şi să dorească să ajungă preot în slujba ta” (cf. 1Sam 1,11)! Dumnezeu i-a împlinit dorinţa, şi i-a dat un băieţel, pe care ea l-a botezat Ioan, din drag faţă de Ioan apostolul şi faţă de Ioan Botezătorul.

De aici încolo, împreună cu soţul ei, singura lor grijă a fost să-şi împlinească făgăduinţa făcută lui Dumnezeu, aceea de a face din Ioan un slujitor al lui Dumnezeu; de aceea, ei l-a crescut pe Ioan al lor în în frica lui Dumnezeu, în spiritul rugăciunii şi al evlaviei faţă de sfânta Liturghie şi faţă de Preacurata Fecioară Maria. La vârsta de 5 ani, Ioan se ruga singur Rozariul; la vârsta de 7 ani a primit Prima sfântă Împărtăşanie; la vârsta de 8 ani era ministrant. Mama veghea şi alerga la mijlocirea tuturor sfinţilor pentru a o ajuta să-şi împlinească promisiunea. Când a teminat şcoala primară, Ioan, s-a simţit chemat la seminar, unde a şi fost admis, spre bucuria infinită a părinţilor. Apoi, ei s-a rugat mult ca Ioan al lor să rămână statornic în credinţă şi chemare. Când Ioan al lor a ajuns preot, au plâns de bucurie şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Cu hirotonirea lui Ioan ca preot, mama şi-a simţit misiunea îndeplinită; de fapt a şi murit foate curând după asta.

Nu este un lucru mai frumos şi o nobleţe mai sfântă pentru o familie, decât să dea un copil lui Dumnezeu. Să ne gândim aici la bucuria părinţilor lui Samuel, la bucuria părinţilor sfintei Fecioare, la bucuria părinţilor sfântului Ioan Botezătorul, la bucuria părinţilor şi bunicilor lui Timotei, la bucuria mamei sfântului Augustin, la bucuria părinţilor lui Ioan Nepomuk, la bucuria părinţilor sfintei Tereza de Lizieux, dar şi l-a bucuria miilor de părinţi anonimi, care au dăruit Bisericii copii sfinţi şi devotaţi, prin care Dumnezeu şi-a arătat slava şi mântuirea.  

Orice mamă sau tată, care au dat lui Dumnezeu, fie un preot, fie o persoană consacrată, sunt în această lume, dar şi în cer, în bucurie şi demnitate, ca o altă Maica Domnului şi ca un alt sfânt Iosif . Încercaţi să creşteţi şi să daţi un copil în slujba lui Dumnezeu şi a evangheliei sale, şi veţi vedea ce bucurie divină şi ce mulţumire cerească veţi avea în suflet, atât în viaţa aceasta, cât şi în veşnicie.

Să ştiţi părinţilor, că la această nobleţe, mulţumire sufletească şi bucurie veşnică, vă cheamă Dumnezeu, atunci când prin Biserica sa, vă cere naşterea de copii şi rugăciuni pentru vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată.

O a doua chemare pe care Biserica ne-a face cu ocazia sfântului Ioan Nepomuk, este şi aceea de a avea încredereîn preoţii trimişi de Dumnezeu, că ei sunt colaboratorii lui Dumnezeu în opera mântuirii (cf. 1Cor 4,1), ei sunt administratorii Tainelor sfinte (cf. 1Cor 3,9), şi ei lucrează în numele său. Sfântul Augustin (354-430), fiul sfintei Monica (332-387), ne spune că: “atunci când un preot botează, Isus botează; când un preot spovedeşte, celebrează şi împărtăşeşte, Isus spovedeşte, celebrează şi împărtăşeşte; când un preot predică şi învaţă, Isus predică şi învaţă; când un preot ne vizitează sau ne însoţeşte, Isus ne vizitează şi ne însoţeşte”.

Apoi, o altă chemare pe care ne-o face Biserica de sărbătoarea sfântului Ioan nepomuk, este şi aceea ca nimeni să nu se facă unealtă a satanei, ca Venceslau IV şi mama lui Anna Schwednitz (1339-1362), care a fost a treia soţie ilegitimă a tatălui său, Carol IV (1316-1378), care au ponegrit, au prigonit şi au ucis preoţi; să nu desconsideraţi pe preoţi; să nu defăimaţi pe preoţi; şi să nu prigoniţi pe preoţi; să nu agresaţi în nici un fel pe preoţi; ci din contra să-i iubiţi, să-i ascultaţi, să-i ajutaţi şi să-i apăraţi pe preoţi. Ei sunt aleşii şi unşii lui Dumnezeu: “Nu va atingeţi de unşii mei şi nu le faceţi nici un rău” (Ps 105,15).

O vorbă înţeleaptă din popor spune aşa; “Cine muşcă dintr-un preot, muşcă dintr-o otravă.  Venceslau a muşcat din această otravă, şi a murit subit în timpul unei vânători;  Personal cunosc cel puţin doi preoţi din dieceza noastră de Iaşi, care au fost agresaţi de nişte parohieni; dar toţi acei parohieni care au îndrăznit să-i agreseze pe acei preoţi, au murit subit şi misterios în mai puţin de o lună. Aceasta nu trebuie să sune ca o ameninţare, dar ca o luare aminte.

Şi iar, Biserica ne mai cheamă astăzi, de sărbătoarea sfântului Ioan Nepomuk, să venim des şi cu mare încredere la sfintele Taine, şi în special la Sacramentul Spovezii, căci ce se mărturiseşte acolo, pe lângă faptul că este iertat în totalitate, mai este şi un secret absolut. Preotul care ar divulga secretul spovezii, fie direct, fie indirect, este excomunicat automat. De aceea, preotul catolic moare, dar secretul spovezii nu-l divulgă. Am văzut asta astăzi la Ioan Nepomuk.

Dar iată şi un alt caz:  Nu cu mult timp înainte, ziarele ruseşti aduceau vestea că un preot paroh fusese osândit la muncă silnică pe viaţă pentru că ar fi omorât un om din parohia sa. Dovada era puşca descărcată, găsită în sacristia bisericii lui. 20 de ani mai târziu se afla pe patul de moarte organistul din acea parohie. Acesta cu puţin înainte de a muri, chemă autorităţile satului şi le mărturisi că el ucisese pe acel om pentru care era condamnat parohul, spre a se putea căsători cu femeia răposatului. Pentru a da vina pe paroh, ascunsese arma în sacristie şi ca să-i închidă şi gura, se spovedise la el spunându-i tot ce făcuse. Numaidecât autorităţile telegrafiară la Petrograd, cerând ca parohul din Cablion să fie lăsat liber: primiră însă răspunsul că acel preot murise cu câteva luni mai înainte. Preotul erou dusese cu sine în mormânt secretul spovezii, deoarece duhovnicul poate fi martir, dar niciodată trădător.

Ţinerea secretului Spovezii, este şi un mod eficient de a converti pe necredincioşi: În anul 1873, predica la Paris un predicator renumit. Printre ascultători erau şi câţiva necredincioşi care auzind predica despre secretul spovezii, au voit să-l încerce pe preot dacă credea cele ce le spunea. Se înţeleseseră deci între ei: unul se prefăcu bolnav, alţi doi merg să-l cheme pe preotul predicator, care soseşte la patul bolnavului. Acesta se spovedeşte. De abia se sfârşi spovada şi intrară în cameră cei doi care-l întovărăşiseră pe preot, îi legară ochii şi l-au coborât în grabă într-o cameră întunecoasă. Apoi, îi dezlegară ochii şi puseră în dreptul inimii două pistoale încărcate, poruncindu-i să le spună ce a auzit la spovadă. Preotul răspunde liniştit: "Poate dumneavoastră domnilor nu ştiţi că spovada este un secret? Nimic! Aici nu ne vede nimeni, sau vorbeşti, sau eşti mort. Sunt în mâna voastră, trageţi, Dumnezeu îmi va fi martor că mi-am făcut datoria." Dar deodată s- schimbat totul; acei oameni l-au ridicat pe preot, i-au cerut iertare, şi au adăugat: "Acum credem şi noi în secretul spovezii şi peste câteva zile ne vei vedea la scaunul de spovadă." Şi se ţinură de cuvânt. 

Ca să nu uităm învăţăturile primite astăzi, să spunem: Sfinte Ioan Nepomuk, roagă-te pentru noi!

                                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu.

Reflecţie la COBORÂREA  DUHULUI  SFÂNT  2013

Duhul Sfânt desăvârşeşte şi restaurează toate în Cristos

Avem astăzi sărbătoarea Rusaliilor. Astăzi, Isus înălţat la cer, ni-l trimite de la Tatăl, aşa cum a promis (cf. In 14,16), pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, rod al patimilor, morţii, învierii şi înălţării sale, ca să desăvârşească lucrarea mântuirii noastre, şi ca să restaureze toate în el.   

Dacă duhul cel rău, diavolul, prin păcat i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat la izgonirea din rai (cf. Gen 3,22-24), şi şi i-a îndepărtat şi unii de alţii, aşa cum s-a întâmplat la Turnul Babel (cf. Gen 11,1-9). De Rusalii, Duhul Sfânt, trimis de Isus de la Tatăl, i-a apropiat pe oameni de Dumnezeu şi a reunit oameni şi popoare, în unica Biserică a lui Dumnezeu (cf. Fap 2,1-11; Ioel 2,28-29). De la Rusalii încoace, Duhul Sfânt porneşte din inima omului (cf. Rom 8,27) şi ţâşneşte împreună cu el până în viaţa veşnică (cf. In 7,38).  

Pentru a înţelege mai bine sărbătoarea Rusaliilor, am să vă redau istorioara „celor două oglinzi”, scrisă de Bruno Ferrero, un preot salezian şi scriitor italian contemporan. Iată ce spune el:

Într-o zi satana a descoperit un mod de a se distra. A inventat o oglindă diabolică care avea o proprietate magică: făcea să se vadă meschin şi şifonat tot ceea ce era frumos şi bun, iar pe de altă parte făcea să se vadă frumos şi bun tot ceea ce era urât şi rău. Satana cutreiera peste tot cu diabolica sa oglindă. Într-o zi oglinda i-a alunecat din mâini şi s-a spart în mii de bucăţi. Un uragan puternic a izbucnit la Turnul din Babel, şi a făcut ca fragmentele oglinzii să zboare în toată lumea. Unele fragmente erau mai mici decât firele de nisip şi au intrat în ochii multor persoane. Alte ţăndări au devenit lentile pentru ochelari. Unele bucăţi mai mari au fost incluse în ferestre. Şi astfel oamenii au început să vadă totul pe dos: observau mai mult doar ceea ce era rău şi vedeau răutate peste tot.

           

Când Dumnezeu a observat ceea ce se întâmplase, s-a întristat, şi s-a decis să-i ajute pe sărmanii oameni. De aceea, zis: „Îl voi trimite în lume pe Fiul meu. El este imaginea mea, oglinda mea; el va oglindi bunătatea mea, dreptatea mea, iubirea mea; îl va reflecta pe om aşa cum l-am gândit şi voit eu”. Isus a venit ca o oglindă pentru oameni. Mulţi oameni iubeau oglinda lui Dumnezeu şi l-au urmat pe Isus. Însă alţii fierbeau de mânie şi au hotărât să spargă oglinda lui Dumnezeu. De aceea, într-o zi de vineri, l-au ucis pe Isus. Dar Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, l-a înviat din morţi. Şi foarte curând, Dumnezeu, tot prin puterea Duhului Sfânt, a stârnit un uragan puternic, uraganul Rusaliilor, uragan care durează încă, uragan care a ridicat milioane de de frgmente ale oglinzii lui Dumnezeu, Isus, şi le-a purtat în toată lumea. Cine primeşte chiar şi cea mai mică scânteie din această oglindă în ochii săi, începe să vadă lumea, lucrurile şi persoanele aşa cum le vede Dumnezeu. În ochii săi se reflectă toate cele frumoase şi bune: iubirea şi dreptatea, bucuria şi speranţa, credinţa şi curajul; iar răutăţile şi nedreptăţile apar uşor de îndreptat.

Trebuie să ştim că Duhul Sfânt este, a fost, este şi va fi parte activă la lucrările fericirii oamenilor.   A participat şi participă încă la actul creaţiei, la naşterea lui Isus, la naşterea Bisericii, la naşterea din nou a credincioşilor, la desăvârşirea caracterului creştin, şi mângâierea, fericirea şi învierea din morţi a celor drepţi.

Duhul Sfânt este o Persoană divină care îl înlocuieşte pe Isus în mijlocul noastru după înălţarea lui la cer. Sfânta Carte ne spune că este o Persoană care vorbeşte, aude, cunoaşte, iubeşte, lucrează în Biserică, împarte daruri, mângâie, mijloceşte, învaţă, aduce aminte, convinge; este o Persoană care poate fi întristată, minţită, hulită, batjocorâtă, dar care nu poate fi biruită.

În ziua Înălţări la cer a lui Isus Cristos, Scriptura ne-a spus că: “Isus, a dus în robie robia noastră şi că a împărţit daruri oamenilor” (Ef 4,8). Darurile pe care Isus ni le-a revărsat de la Tatăl ceresc, sunt darurile Duhului Sfânt. Iar aceste daruri ale Duhului Sfânt au fost sintetizate chiar de către Biblie în şapte: 1.darulul înţelepciunii care ne face să nu pierdem din vedere scopul nostru unic, mântuirea. 2.darul înţelegerii care ne face să căutăm pentru noi şi pentru alţii mântuirea. 3.darul sfatului care ne face să fugim de căile rătăcirii. 4. darul tăriei care ne face să ne mărturisim credinţa, căci fără mărturisirea credinţei nu este mântuire. 5.darul ştiinţei care ne face să ne orânduim viaţa după Legea lui Dumnezeu. 6. darul pietăţii care ne face să ne putem oferi cu dragoste în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, dar şi să ne lăsăm în mâinile sale. 7 darul fricii de Dumnezeu care ne face să iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi să fugim de tot ceea ce l-ar putea întrista.

Apoi pentru ca noi să-i înţelegem mai bine misiunea sa în favoarea noastră, Duhul Sfânt, ni s-a prezentat în Biblie sub diferite imagini: prieten care nu ne părăseşte niciodată în nevoi; apărător care ne ia mereu partea; porumbel care ne adună ca o mamă sub aripi, şi ne curăţă de orice murdărie; vânt care ne apară de pleva lumii; foc care ne fereşte de orice rugină a păcatului; cutremur care scutură de pe noi orice povoară; apă care ne dă viaţă şi creştere în credinţă; untdelemn care ne întăreşte şi consacră; pecete care ne însemnează pentru paradis; arvună care ne garantează fericirea veşnică; putere care ne învie din morţi.

Secvenţa sfintei Liturghii de astăzi, întregeşte lista numelor şi a binefacerilor Duhului Sfânt, căci ea îl mai numeşte pe Duhul Sfânt: Părintele săracilor; împărţitorul de daruri; lumina inimilor noastre; cel mai bun mângâietor; oaspete care aduce bucurie în suflet, uşurare în inimi, odihnă în osteneli, răcoare în arşiţă. Apoi ne aminteşte că Duhul Sfânt: spală orice pată a sufletului; înlătură uscăciunea inimii; vindecă orice rană; înmoaie inimile împietrite; le încălzeşte inimile reci şi le întoarce pe cele rătăcite; celor care cred le se dă cele şapte daruri sfinte şi îi conduce la înviere.

Întoarcerea de la păcat, împreună cu misiunea creştină, în vederea dobândirii învierii şi vieţii fericite din Împărăţia lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru alţii, sunt cele mai frumoase lucrări ale Duhului Sfânt în inimile noastre.

Duhul Sfânt ne schimbă pe toţi cei care îl primim, prin credinţa în Isus, căci: roadele lui sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, fidelitate, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal 5,22-23). Apoi Duhul Sfânt ne ajută să mergem cu Evanghelia mântuirii lui Isus spre alţii şi spre fericirea veşnică, pentru că roadele lui sunt diametral opuse roadelor duhului rău, care ne-ar ţin departe de alţii şi de viaţa veşnică: “preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Gal 5,19-21).

Prima mare lucrare pe care Duhul Sfânt vrea s-o facă cu noi, este schimbarea, convertirea, prin părăsirea păcatului şi ţinerea poruncilor: “Dar voi nu trăiţi după poftele trupului, ci după îndemnurile Duhului” (Rom 8,9; In 14,15). Duhul Sfânt care a schimbat pe apostoli şi pe primii creştini, ne schimbă şi pe noi cei de astăzi. Astfel Duhul Sfânt schimbă oameni: din pământeşti în duhovniceşti, ca pe Matei, ca pe Zaheu, ca pe Augustin de Hipona, Francisc din Assisi; schimbă oameni din pătimaşi în virtuoşi, ca pe Maria Magdalena, ca pe Margareta de Cortona, ca pe Gabriel Possenti; schimbă oameni din slabi în oameni puternici în mărturisire, ca pe apostoli, ca pe Tarciziu, Blandina, Barullo, Agneza, Maria Goretti, Dominic Savio; schimbă oameni din potrivnici în oameni binevoitori, ca Paul din Tars, ca împăratul Constantin, şi ca alţii.

Iar a doua lucrare mare pe care Duhul Sfânt vrea s-o facă cu noi şi prin noi, este strângerea tuturor oamenilor şi neamurilor în jurul lui Cristos cel înviat din morţi (cf. Fap 2,1-11). Iar această stângere a tuturor oamenilor şi neamurilor în jurul lui Cristos cel înviat din morţi, se face prin prorocie, prin mărturisire, prin vestirea Evangheliei mântuirii fără teamă şi ruşine, aşa cum au făcut-o apostolii şi primii ucenici ai Domnului de Rusalii (cf. Fap 2,4-6); aşa cum au făcut-o martirii şi mărturisitorii Bisericii; aşa cum au făcut-o şi o fac creştinii buni din toate timpurile şi locurile.

Iar a treia mare lucrare a Duhului Sfânt în inimile noastre, este învierea fericită, aşa cum ne spune lectura a doua de astăzi: “Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare prin Duhul său, care locuieşte în voi” (Rom 8,11).

Un râu, îşi urma liniştit drumul spre mare; însă la un moment dat a întâlnit în cale un deşert cu peşteri ascunse, cu pietre şi cu mult nisip, şi a fost cuprins de frică. Şi-a zis, aici este sfârşitul meu. Nu voi mai ajunge la mare. Am eșuat cu totul, mi-am pierdut speranța. Încet, apele au început să meargă amorţit şi râul a devenit o mlaștină: era pe moarte. Doar vântul i-a auzit gemetele și a decis să-i salveze viața. "Lasă ca soarele să-ţi transforme apa în vapori, iar eu voi avea grijă de restul," i-a sugerat vântul. Râului i-a fost şi mai mare frică. "Am fost făcut să curg pașnic și maiestuos între maluri, nu să zbor prin aer". Vântul i-a răspuns, "Nu-ţi fie frică. Când te vei urca spre cer, sub forma de vapori de apa, vei deveni un nor. Eu te voi purta dincolo de deșert și apoi vei cădea pe pământ ca o ploaie, iar apoi vei deveni iarăşi un râu și te vei vărsa în mare". Dar râul şi mai speriat a refuzat, și a sfârşit prin a fi înghiţit de deșert. Aşa ne vorbeşte zilnic şi nouă Duhul Sfânt.

În cele al sufletului trebuie să ne lăsăm purtaţi de vântul Duhului Sfânt, pe care Isus soarele drptăţii, soarele care răsare din înălţime (cf. Lc 1,79), ni l-a trimis cu dragoste de la Tatăl. Trebuie să ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt, astfel ne pierdem râul care a refuzat ajutorul vântului.

Dacă în viaţă am refuzat călăuzirea Duhului Sfânt, atunci la judecată ne va sta alături acuzatorul, pârâşul, vrăjmaşul, şi nu vom învia spre fericirea veşnică.  Dar dacă în viaţă ne-am lăsat călăuziţi şi ajutaţi de Duhul Sfânt, atunci la judecata finală, Duhul Sfânt ne va sta alături ca un apărător puternic, ca un Duh de înviere (cf. Rom 8,11) care ne va conduce la fericirea veşnică a cerului.

Trimite, Doamne, Duhul tău, ca să reînnoiască faţa pământului (cf. Ps 103,30). Amin.

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la  DUMINICA  VII  DUPĂ  PAŞTI  „C”

“Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20)!

Liturgia acestei ultime duminici ale Paştelui, s-ar putea defini ca o sinteză a minunatelor roade ale învăţăturilor, patimilor, morţii, învierii şi înălţări lui Isus, şi care sunt: mărturia ucenicilor, unitatea credincioşilor, înălţarea la cer, coborârea Duhului Sfânt şi revenirea lui Isus de la sfârşitul veacurilor pentru a ne lua cu sine în slava cerească, aşa cum a promis (cf. In 14,2-3) şi aşa cum s-a rugat în evanghelia de astăzi (cf. In 17,21).

Este o mică istorioară care ne vorbeşte despre o bătrânică ce îşi citea Biblia pe un scăunel la poartă, şi care a fost întreruptă de un trecător necredincios, care îi zise: "Ce citeşti?" - „Citesc Cuvântul lui Dumnezeu"' - fu răspunsul. "Dar cine ţi-a spus că e Cuvântul lui Dumnezeu?" "El însuşi." "Cum el însuşi? Cum poţi să-mi dovedeşti aceasta?" "Da, zise femeia privind în sus, poţi dumneata să-mi dovedeşti că acolo sus este soarele?" "Desigur, cea mai bună dovadă e că-mi dă lumină şi mă încălzeşte" - zise el. "Exact aşa e Cartea aceasta, îmi încălzeşte inima şi îmi luminează viaţa", răspunse bătrânică având faţa luminată de bucurie. "Când îţi întorci privirile spre el, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine" (Ps 34,5).

Liturgia Cuvântului de astăzi cuprinde şi trei rugăciuni: una a lui Isus care doreşte să ne vadă pe noi ucenicii săi ajunşi în slava cerească (cf. In 17,21); rugăciunea  Bisericii care doreşte să ne vadă pe noi, fiii ei, în gloria lui Isus (cf. Ap 22,12-20); şi rugăciunea lui Ştefan, căruia ploaia de pietre nu a reuşit să-i întunece nici mintea şi nici cerul, şi să se roage pentru fericirea prigonitorilor săi (cf. Fap 7,55-60). Aici lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi, trebuie să ne încălzească şi nouă inimile şi să ne lumineze vieţile, ca la bătrânică din relatarea de mai sus.

Un misionar renumit din Germania, pe nume Keller, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând invitaţia, a fost condus pe un stadion unde îl aşteptau mii de persoane. După ce a fost prezentat de gazdă, părintele Keller, luă cuvântul, şi la un moment dat a cerut să se stingă toate luminile de pe stadion, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu deci întuneric beznă şi misionarul întreba: "Mă vedeţi unde mă aflu?" Lumea răspunse că nu. Misionarul continuă: "Acum voi aprinde un baţ de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţă?" Cu toţii răspunseră că da. Misionarul continuă din nou: "Vedeţi, aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice fapta bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toţi cei din jur". Misionarul mai întreba: "Aveţi brichete sau chibrituri la voi? Dacă da, atunci aprindeţi câte un baţ de chibrit sau o brichetă". Cu toţii urmară sfatul misionarului şi se făcu o lumina aşa de mare pe stadion, încât întunericul a fost înghitit. Misionarul adăugă: "Cu cât mai mulţi savârşesc fapte bune, oricât ar fi ele de mici, cu atât lumea se va schimba în lumină, se schimba în bine" (cf. Pr. CIOBANU Daniel, Să educăm prin pilde şi istorioare, nr.190).

Întunericul oricât de negru ar fi el, nu poate să învingă nici cel mai mic fascicol de lumină. Cortina neagră a istoriei umane a fost sfâşiată de Cristos lumina lumii, de Cristos biruitorul păcatului şi al morţii, care a înviat, s-a înălţat la ceruri, a luminat lumea şi acum şede la dreapta lui Dumnezeu.

Un rege bun, se gândea cum să găsească un mod de a veni în întâmpinarea nevoilor şi dorinţelor supuşilor săi, mai ales ale celor mai săraci dintre ei. De aceea, într-o zi s-a deghizat în haine de om sărac şi neobservat a ieşit din palatul său; îndepărtându-se de capitală, a intrat în bordeiele sărace, a mâncat din bucatele lor, s-a dus în mijlocul lor la muncile câmpului, i-a ajutat pe bolnavi, a îndurat alături de ei frigul şi lipsurile. După mai mulţi ani de viaţă obositoare şi săracă, s-a întors înapoi la palatul său pentru a îngriji mai bine de nevoile lor şi pentru a-i face mulţumiţi şi fericiţi (cf. G. DELLA VECCHIA, Miniera d’oro di racconti). Acest rege, care s-a întors în palatul său pentru a ne ajuta pe noi cei osteniţi şi împovăraţi, nu este altul decât Isus, care prin înălţarea sa la cer, are mare grijă de noi şi de fericirea noastră.

Este fericirea pentru care s-a rugat astăzi pentru noi Tatălui ceresc: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie împreună cu mine şi aceia, pe cari mi i-ai dat tu, ca să vadă slava mea, slavă, pe care mi-ai dat-o tu; fiindcă tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (In 17,24).

Este fericirea pe care a întrezărit-o astăzi şi Ştefan când a spus: „Iată , văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stînd în picioare la dreapta lui Dumnezeu“ (Fap 7,56), şi care asemenea lui Isus, a dorit-o chiar şi duşmanilor lui: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu! Doamne, nu le lua în seamă păcatul acesta“ (Fap 7,59-60)!

Este fericirea despre care ne vorbeşte apostolul Ioan în cea de-a doua lectură, şi ne cheamă la roadele Pomului vieţii şi la apa cea vie dătătoare de viaţă veşnică (cf. Ap 22,12-14.16-17.20).

În Waschington, USA, este un monument de marmoră înalt de peste 100 de metri, şi care pentru valoarea lui materială şi spirituală, trebuie păzit continuu. Se spune că într-o zi un băeţel, care avea în buzunar câţiva cenţi, s-a dus la paznicul monumentului şi i-a spus că vrea să-l cumpere. Câţi bani ai, puştiule? 90 de cenţi, domnule! Ca să-l cumpri îţi trebuie vreo 90 de milioane de dolari! De fapt, monumentul nici nu e de vânzare. Văzănd paznicul că puştiul s-a întristat, i-a spus: De fapt, nici nu trebuie să-l cumperi: căci dacă eşti american, monumentul este deja al tău”!

Aşa este şi cu Împărăţia Cerurilor pentru care se roagă Isus astăzi şi pe care noi o dorim aşa de mult. Dacă îi aparţim lui Cristos prin credinţă, Împărăţia Cerurilor, este deja a noastră, căci el ne-a câştigat-o deja prin patima, moartea, învierea şi înălţarea sa.

Ne aducem aminte că, atunci când primii oameni au păcătuit, Dumnezeu i-a scos afară din raiul pământesc, nu din răutate, ci ca nu cumva să se apropie de Pomul vieţii şi mâncând din el, să nu mai moară niciodată şi să rămânâ astfel pururi nefericiţi, ca satana care i-a amăgit. De aceea, Dumnezeu a pus la ieşire nişte heruvimi cu o sabie de foc cu vâlvătăi, ca să păzească drumul care duce la Pomul vieţii (cf. Gen 3,22-24), pentru ca să aştepte şi să se pregătească pentru mântuirea pe care le-o va aduce Cristos prin patima, moartea şi învierea sa, mântuire care s-a realizat deja.

Şi dacă înainte de mântuirea prin Cristos eram opriţi să mâncăm din pomul vieţii pentru nu rămâne pururi nefericiţi; acum după ce isus a realizat pentru noi mântuirea, nu numai că nu mai suntem opriţi, dar din contra suntem invitaţi să venim şi să mâncăm din Pomul Vieţii şi să bem din Izvorul harului, Trupul şi Sângele său, şi să fim mântuiţi şi veşnic fericiţi (cf. Ap 22,14); ba mai mult, suntem chiar ameninţaţi: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă” (In 6,53). Iar cân venim la Pomul şi Izvorul Vieţii, râuri de apă vie vor ţâşni din inimile noastre (cf. In 7,38-39).

Dar Isus se mai roagă astăzi şi pentru ca ucenicii săi şi toţi cei care vor crede în el în urma predicării Evangheliei, să fie una în el, aşa cum el şi Tatăl una sunt, ca lumea să creadă că Tatăl l-a trimis (cf. In 17,20-21).

Un cardinal renumit a fost întrebat odată, care este motivul pentru care unele persoane doresc să devină catolice? El a răspuns: “Aceasta nu se datorează faptului că în Biserica Catolică Liturghia ar fi mai frumoasă, nici faptului că Biserica Catolică ar avea un Drept canonic mai clar şi explicit, nici faptului că morala catolică le-ar fi mai la îndemână; dar cei mai mulţi dintre cei care aleg să devină catolici, o fac pentru că la un moment dat au întâlnit pe cineva care prin viaţa lui i-a vorbit despre Cristos, şi au rămas impresionaţi! Iar cel mai convingător mod de a vorbi despre Cristos este “unitatea”, căci din unitate se nasc: bucuria, dorinţa de viaţă, curajul de trăi. Şi cine nu îşi doreşte aşa ceva în viaţă”!

Însă această unitate a ucenicilor, avea să fie o provocare care va scinda lumea, pentru că au fost, sunt şi vor fi unii care nu cred (cf. In 6,64). Dar cei care au crezut, cred şi vor crede, vor fi chemaţi ca să fie acolo unde el este, la dreapta Tatălui.

Această ruptură dintre cei care cred şi cei care nu cred, ne-o relatează prima lectură din Faptele Apostolilor. Ştefan pentru că l-a văzut, l-a auzit şi l-a crezut pe Cristos, a avut posibilitatea să vadă cerurile deschise, şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Dar cei care nu l-au văzut, nu l-au auzit şi nu l-au crezut pe Isus, şi-au astupat urechile, s-au năpustit asupra lui Ştefan, l-au scos afară din cetate şi l-au bătut cu pietre până ce l-au omorât (cf. Fap 7,57-58).

De aceea, a doua lectură, ni-l prezintă pe Isus Cristos, ca venind ca judecător, ca să dea fiecăruia plata după faptele lui, pentru că el este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul (cf. Ap 22,12). 

Astăzi celebrăm şi a 47 a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, dar şi Ziua Presei la nivel diecezan. Astăzi Biserica ne aduce aminte că, aşa cum profetul Ilie a recunoscut glasul lui Dumnezeu, nu în vântul puternic şi vijelios, nici în cutremur sau în foc, dar în adierea caldă şi liniştită a unui zefir (cf. 1Re 19,11-12), tot astfel ne cheamă să ne rugăm ca să avem parte de o presă “caldă şi liniştită”, care să ne ducă la apropierea şi cunoaşterea lui Dumnezeu; căci zadarnic am vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar fără a avea iubire, am fi numai ca o aramă sunătoare sau un ţambal dezacordat (cf. 1Cor 13,1). Astăzi ne rugăm împreună şi prin sfântul Francisc de Sales (1567-1622), protectorul presei catolice, şi ne sensibilizăm cu privire la această presa catolică nu numai la nivel declarativ, ci şi la nivel practic, adică sprijinind-o şi financiar printr-o colectă specială şi generoasă. Doamne, binecuvântează şi apără presa în general, pentru ca ea să poarte spre lume un mesaj de credinţă şi de bucurie în Domnul.

                                                                                                                      Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la INCHIEREA MISIUNILOR POPULARE ŞI A VIZITEI ICOANEI MAICII DOMNULUI DE LA CACICA, ÎN PAROHIA ROMANO CATOLICĂ, VATRA DORNEI

„Şi de unde mie fericirea aceasta să vină la mine maica Domnului meu” (Lc 1,43).

În perioada 5-8 mai, 2013, în Parohia Romano-Catolică Vatra Dornei, au avut loc misiuni populare, cu tema: „Fericirile familei creştine”, misiuni pregătite şi predicate cu înţelepciune de sus, de Pr. Prof. Dr. Daniel Iacobuţ, profesor la Institutul Teologic din Iaşi. Cele şase meditaţii au condus credincioşii la descoperirea fericirilor: de a fi vizitaţi de Dumnezeu şi Maica Domnului; de a fi recunoscători lui Dumnrzeu pentru darurile primite; de a ne încrede în fidelitatea promisiunilor lui Dumnezeu; de a asculta şi împlini Cuvântul lui Dumnezeu; de a descoperi sfânta Liturghie ca, inimă, izvor şi culme vieţii de credinţă; şi de realiza nevoia noastră de ajutor şi să ne rugăm. Şi tot în acest timp am invitat-o la noi, alături de Isus, pe acest plai mioritic, pe acest: „picior de plai şi gură de rai”, şi pe Maica Domnului de la Cacica, însoţită de părinţii franciscani: Pr. Pal Cristian şi Fr. Sava Marius.

Cu frumoasele cuvinte luate din Evanghelia de primire a Icoanei Maicii Domnului de la Cacica (cf. Lc 1,39-55), cu aceste cuvinte pline de uimire şi bucurie ale Elisabetei la primirea Mariei, îmi încep şi eu Reflecţia mea, tot cu uimire şi bucurie, pe marginea Misiunilor populare şi a „Peregrinatio Mariae” din 5-8 mai 2013, din Parohia noastră romano-catolică, Vatra Dornei, decanatul de Bucovina, dieceza de Iaşi, România.

Credincioşii romano-catolici din Vatra Dornei, asemenea Elisabetei (cf. Lc 1,43), dar şi asemenea tinerei familii de la Cana Galieii (cf. In 2,1-12), şi-au deschis inima pentru a-i primi pe Isus şi Maria în inimile şi casele lor, dând astfel curs planului pastoral propus de episcopul nostru Petru Gherghel, pentru cei trei ani dedicaţi familiei şi căsătoriei creştine, 2010-2013, de a se desfăşura misiuni populare cu tema familiei şi a căsătoriei creştine şi de a primi vizita Icoanei miraculoase de la Cacica, în fiecare parohie din dieceza noastră de Iaşi.   

Iată cum şi-a încheiat episcopul nostru Petru Gherghel, Scrisoare pastorală, „Familia, legământ de iubire, leagănul vieţii şi sanctuarul iubirii”, de la 25 octombrie 2010: "Har şi pace de la Domnul nostru Isus Cristos şi ocrotire prin mijlocirea Maicii Domnului, patroana diecezei noastre”. Iar în interviul său de după întâlnirea sa cu tinerii diecezei, de la Pildeşti, 4 mai 2013, episcopul nostru a spus iar: “Exemplul Maicii Domnului, care l-a primit pe Isus în sânul ei, şi slujirea ei generoasă faţă de voinţa lui Dumnezeu, reprezintă cea mai grăitoare lecţie de credinţă şi împlinire a planului lui Dumnezeu pentru viaţa lumii şi pentru familiile noastre”.

Mulţumim cu această ocazie tuturor creştinilor catolici, tuturor creştinilor fraţi ortodocşi, şi nu în  ultimul rând tuturor preoţilor oaspţi, care au binevoit să fie alături de comunitatea noastră la acest ceas de bucurie şi sărbătoare. Şi-i mai invităm să mai vină pe frumoasele noastre meleaguri.

Prima întrebare pe care trebui să ne-o punem acum la final de misiuni şi de vizită a Icoanei miraculoase de la Cacica, este aceasta: Care este avantajul invitaţiei şi primirii lui Isus şi Maria în parohiile şi sufletelor noastre, cu ocazia misiunilor şi a „Peregrinatio Mariae”? Iar răspunsul este acesta: Primul avantaj este acela pe care l-au avut şi tinerii soţi de la Cana Galileii, care i-au invitat la nunta lor, pe Isus şi pe Maria. Maria a observat rapid că mirilor li s-a terminat vinul, iar Isus le-a rezolvat imediat problema. Vinul în sfânta Scriptură este simbolul oricărei bucurii. Poate în multe familii de ale noastre, lipseşte vinul, adică bucuria: înţelegerii, armoniei, păcii adevărate, a credinţei, a speranţei în ceva mai bun, a dragostei sincere, a copiilor credincioşi şi ascultători, a lucrurilor necesare, etc. Maria le observa cu atenţie, le prezintă lui Isus, iar Isus „umple până sus toate vasele noastre goale de bucurie” (cf. In 2,1-12).

Iar a doua întrebare pe care trebuie să ne-o punem, este aceasta: Unde trebuie chemaţi să intre şi lăsaţi să lucreze, Isus şi Maria? La această întrebare răspund cu un exemplu: Undeva într-o comunitate ca a noastră, s-au ţinut nu de mult timp misiuni populare spre trezire sufletească. Iar despre aceste misiuni populare s-a vorbit prin toate împrejurimile. Cineva dintr-o localitate vecină, auzind de ele, a voit să viziteze biserica în care s-au ţinut aceste misiuni populare. Cum nu ştia locul unde este biserica, l-a întrebat pe primul poliţist care îşi făcea serviciul pe stradă, poliţist care din fericire era un bun creştin catolic, şi un membru al bisericii: „Domnule poliţist, unde este locul în care a avut loc mare renaştere spirituală în urma misiunilor populare? Atunci poliţistul, şi-a descheiat uniforma, a dus mâna la inimă şi a spus: „Aici este locul unde a avut loc renaşterea spirituală, în urma misiunilor populare”! Tot în inima şi sufletul nostru trebuie să fie locul unde să aibe loc renaşterea spirituală.

Iar o a treia întrebare pe care trebuie să ne-o punem astăzi, poate fi şi aceasta: Care trebuie să fie darul nostru pentru Isus şi Maria, care în aceste zile au venit la noi? La această întrebare răspund tot cu un mic exemplu: În regiunea Provence, din Franţa, există o iesle foarte frumoasă, dar şi o istorioară interesantă. Se povesteşte că în noaptea în care s-a născut Isus la Betleem, toţi păstoraşii veniţi la iesle, i-au adus lui Isus şi Maria, daruri; însă unul a venit cu mâinile goale şi de aceea, ceilalţi păstoraşi îi reproşau acest fapt. El însă cu ochii mari cât cepele, vrăjit parcă, îl contempla pe Prunc în braţele mamei sale. Atunci interveni Fecioara Maria în apărarea sa şi le spuse celorlalţi păstori: Vă înşelaţi: acest păstoraş îi aduce Pruncului divin şi mie, darul cel mai de preţ: uimirea şi convertirea sa.

Dragostea imensă a lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi, l-a umplut de uimire şi i-a dat un imbold sfânt spre convertire. Şi Elisabeta i-a adus Mariei ce îl purta pe Isus în sânul ei feciorelnic, darul uimirii sale: „Şi de unde mie fericirea aceasta să vină la mine maica Domnului meu” (Lc 1,43). Şi sfântul Ioan apostol şi evanghelist, i-a adus în dar lui Isus, uimirea sa: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său Unul-născut” (In 3,16). De aceea, şi noi oamenii de astăzi, conştienţi de nevrednicia noastră, să ne umplem de uimirea unei aşa de nobile vizite, a regelui Cristos şi a reginei Maria în comunitatea şi familiile noastre, dar în acelaşi timp să găsim şi noi drumul spre convertire, pentru a mulţumi astfel lui Dumnezeu pentru darurile primite.

Un mare dar gratuit şi nemeritat, ni s-a făcut nouă în aceste zile binecuvântate! De ce? Pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi ne vrea convertiţi şi fericiţi veşnic în cer.

Să nu uităm că prima predică a lui Isus de la începutul misiunii sale, a fost o chemarea la convertire: „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”! (Mc 1,15). Să nu uităm că prima predică a apostolilor, după Rusalii, a fost tot o chemare la convertire: „Convertiţi-vă pentru a primi darul” (cf. Fap 2,38). Să nu uităm că prima chemare a Mariei din orice apariţie de pe glob, a fost, este şi va fi, chemarea la convertire şi la pocăinţa pentru păcate. În multe apariţii şi în multe icoane, Maria, asemenea lui Isus, a fost văzută plângând, şi uneori cu lacrimi de sânge, pentru că mulţi oameni de astăzi nu se mai întorc de la păcate, nu-şi mai plâng păcatele, şi nu mai fac pocăinţă pentru ele (cf. In 11,36; Lc 13,34; Mt 26,36).

Pe când împăratului Teodosie al bizanţului (347-395), care a comis multe crime la Tesalonic, în anul 390, şi apoi a voit să intre în catedrala din Milano, sfântul episcop Ambrozie (339-397), l-a oprit.  Şi când Teodosie se apăra că şi David a ucis şi a intrat în Casa lui Dumnezeu, sfântul Ambrozie i-a replicat: “Fă şi tu pocăinţa lui, şi apoi vei putea intra” (cf. 2Sam 12,16.20)! Şi Petru a plâns după păcatul său (cf. Mt 26,75). Şi noi trebuie să ne plângem păcatele pentru a intra în cer.

Tare am bucura noi pe Dumnezeu şi pe sfânta mamă Biserică, dacă după misiunile populare şi vizita Icoanei miraculoase de la Cacica, ne-am putea uimi de nevrednicia noastră şi de darurile primite, gratis şi nemeritat, asemenea sfântei Elisabeta, asemenea sfântului Ioan apostol, şi asemenea acelui păstoraş de la iesle, şi asemenea multora alţi oameni; tare i-am bucura apoi, dacă şi noi ne-am converti şi am începe o viaţă nouă, asemenea lui David, păstoraşului din povestire şi lui Petru; iar în urma convertirii noastre, am mulţumi ca cei de la nunta din Cana Galileii pentru vinul nou adus în viaţa lor, şi am spune cu acel poliţist creştin: „În inima mea a avut loc trezirea spirituală în urma misiunilor populare şi sub privirile calde ale lui Isus şi ale Mariei”. Toate aceste lucruri, ar bucura nespus inima de tată a lui Dumnezeu şi inima de mamă a Mariei. 

                                                                                                                                                                           

                                                                                                                 Pr. Ioan Lungu