Consideraţie la  SĂRBĂTOAREA  MAICII DOMNULUI, “IZVORUL  TĂMĂDUIRII” 

"Pe Prea sfânta, Curata, Prea binecuvântata, slăvita Stăpâna noastră de Dumnezeu Nascătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi Sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Cristos Dumnezeu să o dăm"!

Din credinţă faţă de Dumnezeu şi din dragoste faţă de Maica Domnului, dar şi din dragoste şi respect faţă de fraţii noştri ortodocşi, din rândul cărora am mulţi prieteni, preoţi şi laici, care în fiecare an, în vinerea de după Paşti, în vinerea din Săptămâna Luminată, o cinstesc pe Maica Domnului, cu titlul de “Izvorul Tămăduiri”, m-am gândit să scriu o mică Consideraţie prin care, şi noi creştinii catolici să ne alăturăm lor, ca împreună cu ei, aşa cum frumos spune poetul nostru Vasile Alecsandri (1821-1890), în imnul Hora Unirii: “ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină”, să ne unim în cinstirea Maicii Domnului, “Izvorul Tămăduirii” noastre.

Catolici şi ortodocşi, suntem acum în timpul Pascal. Iar dacă am fost atenţi a citirea evangheliilor Pascale, am putut auzi că, orice apariţie a lui Isus înviat, conţine o chemare şi o trimitere în misiune la iudei şi păgâni, aşa cum el însuşi a fost trimis de Tatăl, misionar pentru iudei şi păgâni (cf. In 20,21). Un predicator spunea odată că: “Dumnezeu a avut un singur Fiu, şi pe acesta l-a făcut Misionar. Isus a avut o mamă şi pe aceea a făcut-o misionară. Isus a avut 12 apostoli şi pe toţi i-a făcut misionari. Isus a mai avut 72 de ucenici, şi pe toţi i-a facut misionari. Isus a avut şi are o mulţime de fraţi, şi pe toţi i-a făcut misionari. Tutuor acestora, în ziua înălţării sale la cer, le-a spus:”Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt” (cf. Mt 28,19).

Maria, prima fiică a Bisericii, nu putea să lipsească de la acestă misiune divină. Dacă sfânta Doroteea (+304), a promis şi a trimis unui anume Teofil, sjujitor a lui Diocleţian (244–311), care râdea de credinţa şi moartea ei de martir, mere şi flori proaspete, în plină iarnă, din grădina Mirelui ei, Isus; cu atât mai mult ne va trimite, Maria, florile şi fructele harului, din grădina raiului Fiului ei, Isus. Dacă sfânta Tereza de Lisieux (1873-1897), a spus că va “petrece cerul, făcând bine pe pământ”; cu atât mai mult Maria, fântâna de har umplută de Cristos (cf. Lc 1,28), îşi va petrece cerul făcând bine fiilor ei de pe pământ, pe care i-a primit sub cruce (cf In 19,26).

La ceea ce Isus a spus referitor la vocaţia misionară a fiecărui creştin în lume, nu trebuie să uităm nici ceea ce a spus Origene (185-254), un scriitor bisericesc: “Fiecare creştin, este chemat să fie în lume, în felul său „mama lui Fiului lui Dumnezeu“, pentru a-l naşte pe Fiul lui Dumnezeu în suflete”.

Faptul că Maria l-a zămislit şi născut pe Isus în lume, asta a însemnat numai o parte din misiunea ei; căci desăvârşirea lucrării Maicii Domnului în lume, s-a făcut, se face, şi se va face până la sfârşitul veacurilor, prin zămislirea şi naşterea lui Isus în sufletele oamenilor. De aceea, aşa cum Maria mers la Betleem ca să-l nască pe Isus pe pământul nostru, în admiraţia cerului şi a pământului (cf. Lc 2,1-7), tot aşa l-a purtat la verişoara sa Elisabeta (cf. Lc 1,30), la templu din Ierusalim  (cf. Lc 2,22; Lc 2,42), la sinagoga Nazaretului (cf. Lc 4,16), pentru a-l face cunoscut oamenilor; tot aşa l-a urmat pe drumurile lui misionare, începând de la Cana Galileii (cf. In 2,1-2) şi până sub cruce (cf. In 19,25), pentru a-i pregăti pe oameni ca să-l primească, căci el singur este ajutorul şi mântuitorul nostru, pentru viaţa de aici şi pentru viaţa de dincolo. Dupa învierea lui Isus, Maria i-a adunat pe ucenici în Cenacol, pentru rugăciune, în aşteptarea Duhului Sfant (cf. Fap 1,14). După înalţarea lui Isus la cer, l-a însoţit pe sfântul apostol şi evanghelist Ioan la Efes, predicând şi lucrând împreună cu el la semănarea Cuvântului evanghelic, spre mântuirea lumii.

După adormirea, învirea sa, Maria îşi continuă opera sa misionară, prin apariţii în multe locuri de pe pământ, prin ridicarea de izvoare miraculoase şi de aşezăminte de viaţă duhovnicească, prin locuirea şi călătoriile sale în mod vizibil între noi, prin icoane miraculoase, pline de mir sau de lacrimi, prin care continuă să ne cheme la convertire, la primirea şi mărturisirea lui Isus, ca unic Mântuitor; şi asta printr-o gândire nouă, printr-o vorbire nouă, printr-o viaţă nouă şi printr-o lucrare nouă.  

Iată câteva din “Izvoarele Tămăduirii” ridicate de Isus spre onoarea mamei sale Maria şi spre uşurarea muncilor ei apostolice, chiar de la începutul creştinismului: mai întâi este fântâna miraculoasă de la Nazaret; apoi în izvorul tămăduitor de la Costantinopol amintit şi sărbătorit astăzi; apoi cele 15 izvoare miraculoase din Istambul: șase în Sariyer, cinci în Fatih, trei în Beșiktaș și unul în Catalca; apoi izvorul miraculos de la Lourdes, Franţa; apoi nenumăratele izvoare ale tămăduirii de la noi din ţară, care sunt în număr de cel puţin 70, dintre care amintim doar pe cele din: Dervent, Prislop, Izbuc, Cacica, Râmeţ, Voila, Sâmbăta de Sus, Rohia, Recea, Frăsinei, Cernica, Mănăstirea Brâncoveanu, Mănăstirea săracă, etc.

Toate acestea izvoare tămăduitoare, împreună cu multele de aşezăminte şi icoane miraculoase ale Mariei din ţara noastră, din care curg spre noi cei care alergăm la ea, dar chiar şi spre cei care nu aleargă, izvoare de mir, de lacrimi şi de sânge; zic, toate acestea ne vorbesc despre lucrarea şi grija Mariei ca fiecare dintre noi să ajungă la vindecările şi mântuirea Fiului ei, Isus. Dar ele ne mai vorbesc şi despre onoratul şi meritatul nume dat României de către Papa Ioan Paul II (1920-2005), în 9 mai 1999, de: “Grădina Maicii Domnului”.

Izvorul Tămăduirii, pe care îl sărbătorim astăzi alături şi împreună cu Biserica soră ortodoxă, aminteşte o minune. Cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, Leon cel Mare (401-474), se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. La un moment dat a întâlnit un orb rătăcit, care l-a rugat să-i dea apă şi să-l călăuzească pe drumul spre cetate. Leon a pătruns în desişul din apropiere după apă, dar nu a găsit. Cum se precizează în Penticostar, (Penticostarul este o carte liturgică ortodoxă ce cuprinde cântările de bucurie ale Învierii lui Cristos, intonate la slujbe în perioada dintre, ziua Paştilor şi până în Duminica Tuturor Sfinţilor. Ea a fost alcătuită de Sfântul Iosif Studitul (+ 830), arhiepiscopul Tesalonicului), zic, pe când Leon se întorcea din pădure, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: "Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Intră Leone, mai adânc în aceasta pădure, ia cu mâinile apa tulbure, potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui întunecaţi spre vindecare". Leon a făcut întocmai şi îndată orbul a fost vindecat la trup şi la suflet.

După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. La rândul său împăratul Justinian (482-565) care suferea de o boală grea de rinichi, s-a vindecat după ce a băut apă din acest izvor tămăduitor. Apoi a construit o biserică şi mai mare în cinstea Preacuratei.  

La Izvorul Tămăduirii, chiar imediat după descoperirea lui de împăratul Leon, Isus, prin mâinile mamei lui, Maria, a început să facă multe minuni. Astfel: după ce l-a vindecat pe împăratul Leon de piatră la rinichi, a vindecat-o imediat şi pe soţia sa, Teofana, de friguri, şi apoi şi pe fratele lui, Ştefan, patriarhul, de tuberculoză pulmonară; apoi Isus prin Maria, a vindecat la acest izvor tămăduitor şi pe patriarhul Ioan al Ierusalimului de surzenie; pe marele dregător Tarasie, de friguri, şi pe mama lui, Maghistrisa, şi pe fiul său, Stelian, de boli la rinichi; apoi a vindecat pe o femeie cu numele de Shizina, de o boală de stomac; apoi i-a vindecat pe împăratul Roman Lecapenul (920 – 944) şi pe soţia sa, de boli de stomac; în timpul unui cutremur a ţinut cu mâinile o biserică, pentru a nu cădea peste credincioşi; a înviat un mort din Tesalia, după ce au fost turnate peste el trei ciuturi de apă, etc, etc.

Dar minunile cele mai multe şi cele mai mari, pe care Isus le face la izvoarele, aşezămintele şi icoanele sale Mariei, sunt convertirile şi vindecările sufleteşti. De aceea, lângă “Izvorul Tămăduirii”, aflat astăzi în incinta mănăstirii Balucli, din Constantinopol, s-a pus o inscripţie încă din vremea bizantină, care are următorul conţinut: „La acest izvor, spală-ţi nu numai faţa, ci spală-ţi şi păcatele”. De eceea, creştinii veniţi de pretutindeni, împăraţi şi împărătese, nobili şi oameni simpli, o cinstesc pe Maria, de la Izvorul Tămăduirii, cu numele: „Izvorul purtător de viaţă”.

Şi noi, creştinii catolici, o avem pe Maica Domnului, şi noi avem pe rotocolul pământului multe “Izvoare ale Tămăduirii”. Însă cel mai renumit dintre aceste “Ivoare ale Tămăduirii” este cel de la Lourdes, din Franţa, pe care o sărbătorim în fiecare an, la 11 februarie, ziua când Maica Domnului, în anul 1858, i-a apărut sfintei Bernadeta Soubirous (1844-1879). Ea i-a apărut sub chipul unei frumoase doamne, îmbrăcată în alb, încinsă la mijloc cu un brâu albastru şi având câte un trandafir pe fiecare picior, lângă grota Massabielle. Şi ei, ca şi împăratului Leon, Maica Domnului i-a spus să sape cu mâinile pentru a găsi un izvor miraculos pentru astmul ei, şi a găsit. De atunci şi până astăzi, Isus prin Maria, vindecă la acest izvor bolile trupului, dar mai ales sufletetului; ne face fericiţi, nu atât aici, cât mai ales în cer, aşa cum Maria însăşi a spus.

Exista o localitate portugheză numită Óbidos, situată nu departe de Fatima, un alt loc de cinstire a Maicii Domnului. La intrarea în această localitate, deasupra unui arc, se află o statuie a Maicii Domnului, surâzătoare şi foarte frumoasă. Dupa ce parcurgi localitatea, la ieşire se vede, în partea posterioară a statuii, o inscripţie încurajatoare şi mângâietoare. Conţine nişte cuvinte afectuoase, ca şi cum ar fi rostite de insăşi Fecioara Maria:” Opreşte-ţi paşii, fiul meu. Fără mine nu ajungi departe. Dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă!"

Dacă Isus ne spune: “Fără mine nimic nu puteţi face” (In 15,5); Maria, prin fiecare sărbătoare a ei, prin fiecare loc unde a apărut, prin fiecare izvor tăduitor, prin fiecare icoană miraculoasă, prin fiecare loc de închinare, ne spune: “Fără mine nu ajungi departe. Dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă!"

Şi închei cosideraţia mea, despre Maria, “Izvorul Tămăduirii, cu un cuvânt al unui mare iubitor al ei, francezul sfântul Bernard (1091-1153), conte de Châtillon şi călugăr de Clairvaux: “În pericole, în strâmtorări, în îndoială, gândeşte-te la Maria, cheam-o pe Maria. Să nu fie niciodată numele Mariei departe de buzele tale şi de inima ta; şi, pentru ca ea să-ţi poarte rugăciunile tale la cer, nu uita să-i imiţi exemplul în urmarea lui Isus; urmând exemplul vieţi ei, nu rătăceşti; rugând-o să-ţi fie călăuzitoare, nu te pierzi; contemplând-o, nu greşeşti; sprijinindu-te pe ea, nu cazi; sub scutul ei, nu te temi; condus de ea, nu oboseşti; dacă ea te ajută, vei ajunge în portul mântuirii”.

                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu