Reflecţie la  DUMINICA  VII  DUPĂ  PAŞTI  „C”

“Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20)!

Liturgia acestei ultime duminici ale Paştelui, s-ar putea defini ca o sinteză a minunatelor roade ale învăţăturilor, patimilor, morţii, învierii şi înălţări lui Isus, şi care sunt: mărturia ucenicilor, unitatea credincioşilor, înălţarea la cer, coborârea Duhului Sfânt şi revenirea lui Isus de la sfârşitul veacurilor pentru a ne lua cu sine în slava cerească, aşa cum a promis (cf. In 14,2-3) şi aşa cum s-a rugat în evanghelia de astăzi (cf. In 17,21).

Este o mică istorioară care ne vorbeşte despre o bătrânică ce îşi citea Biblia pe un scăunel la poartă, şi care a fost întreruptă de un trecător necredincios, care îi zise: "Ce citeşti?" - „Citesc Cuvântul lui Dumnezeu"' - fu răspunsul. "Dar cine ţi-a spus că e Cuvântul lui Dumnezeu?" "El însuşi." "Cum el însuşi? Cum poţi să-mi dovedeşti aceasta?" "Da, zise femeia privind în sus, poţi dumneata să-mi dovedeşti că acolo sus este soarele?" "Desigur, cea mai bună dovadă e că-mi dă lumină şi mă încălzeşte" - zise el. "Exact aşa e Cartea aceasta, îmi încălzeşte inima şi îmi luminează viaţa", răspunse bătrânică având faţa luminată de bucurie. "Când îţi întorci privirile spre el, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine" (Ps 34,5).

Liturgia Cuvântului de astăzi cuprinde şi trei rugăciuni: una a lui Isus care doreşte să ne vadă pe noi ucenicii săi ajunşi în slava cerească (cf. In 17,21); rugăciunea  Bisericii care doreşte să ne vadă pe noi, fiii ei, în gloria lui Isus (cf. Ap 22,12-20); şi rugăciunea lui Ştefan, căruia ploaia de pietre nu a reuşit să-i întunece nici mintea şi nici cerul, şi să se roage pentru fericirea prigonitorilor săi (cf. Fap 7,55-60). Aici lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi, trebuie să ne încălzească şi nouă inimile şi să ne lumineze vieţile, ca la bătrânică din relatarea de mai sus.

Un misionar renumit din Germania, pe nume Keller, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând invitaţia, a fost condus pe un stadion unde îl aşteptau mii de persoane. După ce a fost prezentat de gazdă, părintele Keller, luă cuvântul, şi la un moment dat a cerut să se stingă toate luminile de pe stadion, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu deci întuneric beznă şi misionarul întreba: "Mă vedeţi unde mă aflu?" Lumea răspunse că nu. Misionarul continuă: "Acum voi aprinde un baţ de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţă?" Cu toţii răspunseră că da. Misionarul continuă din nou: "Vedeţi, aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice fapta bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toţi cei din jur". Misionarul mai întreba: "Aveţi brichete sau chibrituri la voi? Dacă da, atunci aprindeţi câte un baţ de chibrit sau o brichetă". Cu toţii urmară sfatul misionarului şi se făcu o lumina aşa de mare pe stadion, încât întunericul a fost înghitit. Misionarul adăugă: "Cu cât mai mulţi savârşesc fapte bune, oricât ar fi ele de mici, cu atât lumea se va schimba în lumină, se schimba în bine" (cf. Pr. CIOBANU Daniel, Să educăm prin pilde şi istorioare, nr.190).

Întunericul oricât de negru ar fi el, nu poate să învingă nici cel mai mic fascicol de lumină. Cortina neagră a istoriei umane a fost sfâşiată de Cristos lumina lumii, de Cristos biruitorul păcatului şi al morţii, care a înviat, s-a înălţat la ceruri, a luminat lumea şi acum şede la dreapta lui Dumnezeu.

Un rege bun, se gândea cum să găsească un mod de a veni în întâmpinarea nevoilor şi dorinţelor supuşilor săi, mai ales ale celor mai săraci dintre ei. De aceea, într-o zi s-a deghizat în haine de om sărac şi neobservat a ieşit din palatul său; îndepărtându-se de capitală, a intrat în bordeiele sărace, a mâncat din bucatele lor, s-a dus în mijlocul lor la muncile câmpului, i-a ajutat pe bolnavi, a îndurat alături de ei frigul şi lipsurile. După mai mulţi ani de viaţă obositoare şi săracă, s-a întors înapoi la palatul său pentru a îngriji mai bine de nevoile lor şi pentru a-i face mulţumiţi şi fericiţi (cf. G. DELLA VECCHIA, Miniera d’oro di racconti). Acest rege, care s-a întors în palatul său pentru a ne ajuta pe noi cei osteniţi şi împovăraţi, nu este altul decât Isus, care prin înălţarea sa la cer, are mare grijă de noi şi de fericirea noastră.

Este fericirea pentru care s-a rugat astăzi pentru noi Tatălui ceresc: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie împreună cu mine şi aceia, pe cari mi i-ai dat tu, ca să vadă slava mea, slavă, pe care mi-ai dat-o tu; fiindcă tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (In 17,24).

Este fericirea pe care a întrezărit-o astăzi şi Ştefan când a spus: „Iată , văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stînd în picioare la dreapta lui Dumnezeu“ (Fap 7,56), şi care asemenea lui Isus, a dorit-o chiar şi duşmanilor lui: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu! Doamne, nu le lua în seamă păcatul acesta“ (Fap 7,59-60)!

Este fericirea despre care ne vorbeşte apostolul Ioan în cea de-a doua lectură, şi ne cheamă la roadele Pomului vieţii şi la apa cea vie dătătoare de viaţă veşnică (cf. Ap 22,12-14.16-17.20).

În Waschington, USA, este un monument de marmoră înalt de peste 100 de metri, şi care pentru valoarea lui materială şi spirituală, trebuie păzit continuu. Se spune că într-o zi un băeţel, care avea în buzunar câţiva cenţi, s-a dus la paznicul monumentului şi i-a spus că vrea să-l cumpere. Câţi bani ai, puştiule? 90 de cenţi, domnule! Ca să-l cumpri îţi trebuie vreo 90 de milioane de dolari! De fapt, monumentul nici nu e de vânzare. Văzănd paznicul că puştiul s-a întristat, i-a spus: De fapt, nici nu trebuie să-l cumperi: căci dacă eşti american, monumentul este deja al tău”!

Aşa este şi cu Împărăţia Cerurilor pentru care se roagă Isus astăzi şi pe care noi o dorim aşa de mult. Dacă îi aparţim lui Cristos prin credinţă, Împărăţia Cerurilor, este deja a noastră, căci el ne-a câştigat-o deja prin patima, moartea, învierea şi înălţarea sa.

Ne aducem aminte că, atunci când primii oameni au păcătuit, Dumnezeu i-a scos afară din raiul pământesc, nu din răutate, ci ca nu cumva să se apropie de Pomul vieţii şi mâncând din el, să nu mai moară niciodată şi să rămânâ astfel pururi nefericiţi, ca satana care i-a amăgit. De aceea, Dumnezeu a pus la ieşire nişte heruvimi cu o sabie de foc cu vâlvătăi, ca să păzească drumul care duce la Pomul vieţii (cf. Gen 3,22-24), pentru ca să aştepte şi să se pregătească pentru mântuirea pe care le-o va aduce Cristos prin patima, moartea şi învierea sa, mântuire care s-a realizat deja.

Şi dacă înainte de mântuirea prin Cristos eram opriţi să mâncăm din pomul vieţii pentru nu rămâne pururi nefericiţi; acum după ce isus a realizat pentru noi mântuirea, nu numai că nu mai suntem opriţi, dar din contra suntem invitaţi să venim şi să mâncăm din Pomul Vieţii şi să bem din Izvorul harului, Trupul şi Sângele său, şi să fim mântuiţi şi veşnic fericiţi (cf. Ap 22,14); ba mai mult, suntem chiar ameninţaţi: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă” (In 6,53). Iar cân venim la Pomul şi Izvorul Vieţii, râuri de apă vie vor ţâşni din inimile noastre (cf. In 7,38-39).

Dar Isus se mai roagă astăzi şi pentru ca ucenicii săi şi toţi cei care vor crede în el în urma predicării Evangheliei, să fie una în el, aşa cum el şi Tatăl una sunt, ca lumea să creadă că Tatăl l-a trimis (cf. In 17,20-21).

Un cardinal renumit a fost întrebat odată, care este motivul pentru care unele persoane doresc să devină catolice? El a răspuns: “Aceasta nu se datorează faptului că în Biserica Catolică Liturghia ar fi mai frumoasă, nici faptului că Biserica Catolică ar avea un Drept canonic mai clar şi explicit, nici faptului că morala catolică le-ar fi mai la îndemână; dar cei mai mulţi dintre cei care aleg să devină catolici, o fac pentru că la un moment dat au întâlnit pe cineva care prin viaţa lui i-a vorbit despre Cristos, şi au rămas impresionaţi! Iar cel mai convingător mod de a vorbi despre Cristos este “unitatea”, căci din unitate se nasc: bucuria, dorinţa de viaţă, curajul de trăi. Şi cine nu îşi doreşte aşa ceva în viaţă”!

Însă această unitate a ucenicilor, avea să fie o provocare care va scinda lumea, pentru că au fost, sunt şi vor fi unii care nu cred (cf. In 6,64). Dar cei care au crezut, cred şi vor crede, vor fi chemaţi ca să fie acolo unde el este, la dreapta Tatălui.

Această ruptură dintre cei care cred şi cei care nu cred, ne-o relatează prima lectură din Faptele Apostolilor. Ştefan pentru că l-a văzut, l-a auzit şi l-a crezut pe Cristos, a avut posibilitatea să vadă cerurile deschise, şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Dar cei care nu l-au văzut, nu l-au auzit şi nu l-au crezut pe Isus, şi-au astupat urechile, s-au năpustit asupra lui Ştefan, l-au scos afară din cetate şi l-au bătut cu pietre până ce l-au omorât (cf. Fap 7,57-58).

De aceea, a doua lectură, ni-l prezintă pe Isus Cristos, ca venind ca judecător, ca să dea fiecăruia plata după faptele lui, pentru că el este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul (cf. Ap 22,12). 

Astăzi celebrăm şi a 47 a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, dar şi Ziua Presei la nivel diecezan. Astăzi Biserica ne aduce aminte că, aşa cum profetul Ilie a recunoscut glasul lui Dumnezeu, nu în vântul puternic şi vijelios, nici în cutremur sau în foc, dar în adierea caldă şi liniştită a unui zefir (cf. 1Re 19,11-12), tot astfel ne cheamă să ne rugăm ca să avem parte de o presă “caldă şi liniştită”, care să ne ducă la apropierea şi cunoaşterea lui Dumnezeu; căci zadarnic am vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar fără a avea iubire, am fi numai ca o aramă sunătoare sau un ţambal dezacordat (cf. 1Cor 13,1). Astăzi ne rugăm împreună şi prin sfântul Francisc de Sales (1567-1622), protectorul presei catolice, şi ne sensibilizăm cu privire la această presa catolică nu numai la nivel declarativ, ci şi la nivel practic, adică sprijinind-o şi financiar printr-o colectă specială şi generoasă. Doamne, binecuvântează şi apără presa în general, pentru ca ea să poarte spre lume un mesaj de credinţă şi de bucurie în Domnul.

                                                                                                                      Pr. Ioan Lungu