Reflecţie la duminica VII după Paşti  „A”

Cunoaşterea Tatălui, a Fiului, şi a Duhului Sfânt, înseamnă cunoşterea iubirii şi a vieţii veşnice.

Suntem încă în timpul pascal şi medităm în continuare textele biblice propuse de Biserică pentru acest timp, pentru a descoperi noi şi noi daruri ale învierii şi înălţării lui Isus.

În duminica aceasta, a şaptea a sfintelor Paşti, Biserica, ni-l prezintă pe Isus înviat din morţi şi înălţat la cer, în calitate de marele preot al bunurilor viitoare, care prin propriul lui sânge, ne-a dobândit o mântuire veşnică (cf. Evr 9,11), şi care în rugăciune mijloceşte pentru noi la Tatăl ceresc (cf. 1In 2,1; 1Tm 2,5), “căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4,15).

David Chytraeus (1530-1600), un teolog luteran german, rector al Universității din Rostock, este primul care după sfântul Ciril de Alexandria (375-444), a numit, capitolul 17, din evanghelia după Ioan, "Rugaciunea sacerdotală” a lui Isus”.

Despre Rugăciunea sacerdotală a lui Isus, putem spune că, nu există ceva mai înălţător mai sfânt, ceva mai rodnic şi mai sublim decât ea; este cea mai completă şi mai încurajatore rugăciune rostită vreodată pe acest pământ; în această rugăciune, Domnul nu cere să li se dea ucenicilor bogăţii, onoruri sau poziţii de influenţă în lumea aceasta, ci se roagă stăruitor ca ei să fie păziţi de rău, să fie uniţi cu el şi între ei; să fie aflaţi disponibili pentru munca misionară şi astfel să ajungă cu bine în cer.

Pentru a înţelege Rugăciunea sacerdotală a lui Isus, trebuie să o privim în contextul sărbătorii iudaice a ispăşirii, Yom Kipur, care celebrează iertarea milostivă dată de Dumnezeu poporului său, după ce acesta a făcut pocăinţă pentru păcatul idolatriei. Ritul zilei de Yom Kipur este amintit de patru ori în Tora, primele cinci cărţi ale Bibliei, numite şi Pentateuh (cf. Ex 30,10; Lev 23,27-31; 25,9; Num 29,7-11). 

La această sărbătoare iudaică, de Yom Kipur, marele preot, se ruga lui Dumnezeu, mai întâi pentru el şi apoi pentru întreaga comunitate. Tot astfel, în noaptea dinaintea pătimirii sale, marele nostru preot, Isus, care avea să se oferea pe sine însuşi ca victimă pentru păcat, s-a rugat Tatălui mai întâi pentru sine, şi apoi pentru apostoli, şi pentru toţi cei care vor crede în el, până la sfârşitul veacurilor.

În această reflecţie vom merge tot pe linia duminicilor trecute, unde am văzut rând pe rând multe din binefacerile lui Isus, mort, înviat şi înălţat, pentru noi. Iată, ce vom vedea din evanghelia de astăzi:

1.Isus, cere astăzi de la Tatăl ceresc, gloria pe care a avut-o mai înainte de întrupare (cf. In 17,1). De ce? Pentru că gloria Fiului înseamnă şi gloria Tatălui. Pentru că gloria Tatălui şi a Fiului înseamnă gloria şi viaţa veşnică a celor care cred în lucrarea Tatălui şi a Fiului de la cruce (cf. In 17,2-3). 

Din această rugăciune, în care Isus cere gloria veşninică pe care a avut-o înainte de întrupare, pentru a-l preamări pe Tatăl, dar şi pentru a ne face şi pe noi părtaşi de ea, înţelegem, că datorită preţului de sânge de la cruce, noi am redevenit iar: fiii lui Dumnezeu, fraţii lui Isus Cristos şi templele Duhului Sfânt.

Pentru a înţelege ce înseamnă “preţul sângelui”, propun un raţionament. Să presupunem că avem un obiect de vânzare, iar oferta este între 2 şi 10 monde. Valoarea obiectului este este egala cu cel mai mare pret pe care cumparatorul este de dispus să-l plătească. Oamenii sunt şi ei apreciaţi valoric pe piaţa spirituală. Valoarea noastra este egală cu cel mai mare preţ pe care il plateşte cineva pentru noi. Pentru mântuirea noastră s-a pus un preţ mare, moartea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu este acela care a plătit pentru noi acest mai mare preţ, moarte Fiului său, la cruce. Dumnezeu a privit la noi din veşnicie, şi a zis: "Îl vreau pe aceştia de copiii ai mei, chiar cu preţul atât de ridicat". Noi, valorăm atât cât a plătit Dumnezeu pentru noi, adică valorăm cât Fiul său Isus. Iar această valoare a noastră nimeni nu o poate schimba sau diminua.

O mică prinţesă franceză care se săturase de severitatea guvernantei sale, într-o zi a izbucnit şi i-a zis: „Dacă n-aţi uita a cui fiică sunt, m-aţi trata altfel”! Atunci guvernanta i-a răspuns: „Dacă, nici dumneavoastră n-aţi uita că sunt fiica lui Dumnezeu, v-aţi gândi de două ori înainte de a mă face să-mi pierd răbdarea”! Calitatea de fiii ai lui Dumnezeu, este prima bucurie care reiese din evanghelia de astăzi.

2. Apoi, pericopa evanghelică de astăzi, ne îmbucură inimile, prin faptul că Isus îi mulţumeşte Tatălui pentru că i-a dat putere peste toţi oamenii, pentru ca să le dea viaţă veşnică (cf. In 17,2). Este un har minunat să aflăm astăzi, că noi suntem subiectul convorbirilor dintre Tatăl şi Fiul; că noi suntem obiectul dragostei Tatălui şi al Fiului; că noi suntem meniţi de a locui veşnic împreună cu ei.

A fost odată un copil care era mereu curajos şi optimist, care era liber de orice teamă, pentru faptul că avea un tată campion mondial la box. Când cineva îl întreba de ce nu-i este frică de nimic şi de nimeni, el răspundea încrezător:”Cineva, acolo sus, mă iubeşte”! Tata, campionul din ringul de box, mă iubeşte! Pe subiectul acestei povestiri, s-a turnat filmul: Cineva acolo sus mă iubeşte!; film care a câştigat două premii Oscar. Filmul a fost regizat şi pus pe peliculă, în anul 1956, de regizorul american, de Robert Wise (1914-2005), cel care a mai regizat şi filmul Sunetul muzicii, în 1965. În filmul: “Cineva acolo sus mă iubeşte”, se descrie o pagina din viaţa celebrului, Rocky Graziano (1922-1990), fost campion mondial la box, categoria mijlocie între anii, 1947-1948, rol interpretat de Paul Newman (1925-2008). Campionul, prin victoriile sale, a reuşit să dea încredere de viaţă, nu numai copilului său, dar şi întregii sale familii. 

Dacă un campion pământesc, a putut da atâta speranţă familiei sale, oare Cristos, care a biruit pe diavol, care a biruit moartea, care a biruit lumea, şi a biruit orice alt duşman, zic, oare, Cristos, nu ne dă nouă astăzi o încredere şi siguranţă, cu mult mai mare? „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,31.33.38).

3. Rugăciunea lui Isus de astăzi, ne mai face să cunoaştem că, am fost admişi la cunoaşterea Tatălui şi a Fiului; iar, acestă cunoaştere înseamnă intrarea în gloria şi viaţa veşnică; înseamnă primirea a atâtea şi atâtea alte privilegii care decurg din această cunoaştere şi admitere în cer (cf. In 17,3).

Pentru noi cei care credem în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, această cunoaştere a gloriei şi a vieţii lor, ne dă siguranţă în călătoria pe acest pământ; cunoaşterea vieţii şi gloriei persoanelor divine, ne dă certitudinea împlinirii promisiunilor pe care ele ni le-au făcut; cunoaşterea vieţii şi a gloriei persoanelor divine, ne pune la adăpost de relele vieţii prezente şi ale celei viitoare; cunoaşterea vieţii şi gloriei persoanelor divine, este însăşi bucuria veşnică (cf. 1In 3,2).

Dar, cunoaşterea Tatălui şi a Fiului, nu înseamnă numai participare la gloria şi viaţa veşnică, dar ea înseamnă şi cunoaştere a drumului crucii prin care am fost mântuiţi; mai înseamnă şi participare, atât la crucea lui glorioasă.

De aceea, sfântul Petru, în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. 1Pt 4,13-16), ne lasă să înţelegem faptul că în paradis vom medita şi cânta neîncetat suferinţele Domnului Isus; ele vor fi tema inepuizabilă a cântărilor şi bucuriilor noastre (cf. Ap 5,9); dar atunci ocazia de a împărtăşi suferinţele noastre cu el, va fi trecut. A avea parte aici pe pământ de durerile lui, împreună cu dispreţul, nerecunoştinţa, insultele, şi împotrivirile lui, înseamnă a-l cunoaşte pe Isus, aşa cum şi Tatăl ceresc voieşte ca el să fie cunoscut de către noi. De aceea, tot ceea ce-şi dorea Paul, era: „să-l cunoască pe Isus, suferinţele şi moartea lui" (cf. Fil 3,10). Această cunoaştere, Isus, o vrea şi la noi.

4. Apoi, a-i cunoaşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, aşa cum Isus a cerut în rugăciunea sa sacerdotală de astăzi, mai înseamnă ceva; mai înseamnă şi participarea la opera de vestirea a mântuirii realizată de Tatăl, prin Isus şi Duhul Sfânt. 

Pentru că astăzi este şi Ziua Mondială a comunicaţiilor, ne amintim că un mod practic de a vesti „Evanghelia împărăţiei, Evanghelia mântuirii” (Mt 4,23), în mijlocul lumii care trăim, trebuie să fie şi mijloacele de comunicare în masă: presa, internetul, radioul, televiziunea, editurile de cărţi şi reviste, etc. Căci dacă noi creştinii nu vom folosi aceste mijloace, „daruri ale lui Dumnezeu”, cum spune Sfântul Părinte papa Francisc în mesajul pentru a 48-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale (1 iunie 2014), cu tema: "Comunicarea în slujba unei culturi autentice a întâlnirii", atunci le vor folosi potrivnicii binelui, spre ruină sufletească. Sfântul Părinte, ne mai spune astăzi că, în folosirea internetului, şi al celorlalte mijloace de comunicare în masă, trebuie să fim ca nişte samariteni milostivi, "pentru a aduce răniţilor", pe cale digitală, "untdelemnul şi vinul care-i vindecă" (cf. Lc 10,34).

Dar, mărturia personală, cu faptele şi cuvintele noastre, rămâne cea mai eficientă cale de vestire a mântuirii realizată de Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Însă, această mărturie personală, aduce suferinţă şi chiar moarte ca în cazul lui Isus, al apostolilor şi al profeţilor. Dar, aceste suferinţe împreună cu persoanele divine, ne identifică cu ele, care au suferit şi suferă încă pentru mântuirea noastră.

Dacă, Isus, i-ar fi cruţat pe ucenicii săi de participarea la misiunea şi suferinţele sale, atunci ei nu s-ar mai fi împărtăşit cu el de învierea şi gloria cerească. Dumnezeu, îngăduie uneori încercările, ca să ne încununeze, căci nimeni nu a fost încununat fără încercări (cf. 1Pt 5,10). Dacă nu suferim nici o durere, cum vom fi prietenii lui Isus Cristos? Căci, numai "dacă am suferit împreună cu Isus, vom şi domni împreună cu Isus" (Rom 8,17); numai "dacă vom murim împreună cu Isus, vom şi trăi împreună cu el; numai dacă îndurăm cu răbdare împreună cu Isus, vom şi domni împreună cu el" (2Tim 2,11-12).

Iar, atunci când ne vine greu, în participarea la misiunea profetică şi la crucea lui Isus, sfântul Iacob, ne îndeamnă să luăm pildă de răbdare de la cei dinaintea noastră (cf. Iac 5,10), care deşi puteau să scape de suferinţe şi moarte, nu au făcut-o, convinşi fiind că şi fraţii lor din lume, - un nor de martori (cf. Evr 12,1), - îndură aceleaşi suferinţe ca şi ei (cf. 1Pt 5,9); convinşi fiind că, după puţină suferinţă, Dumnezeu îi va desăvârşi (cf. 1Pt 5,9-10), aşa cum l-a desăvârşit şi pe Isus, căpetenia credinţei noastre (cf. Evr 12,2) şi pe toţi drepţii (cf. Evr 11,1-40); convinşi fiind că suferinţele din timpul de acum nu merită să fie puse alături de slava viitoare pe o aduc (cf. Rom 8,18). 

5. Isus, spunea astăzi în rugăciunea sa către Tatăl: “Eu mă rog pentru ei. Ei sunt ai tăi. Eu sunt preamărit în ei. Ei sunt în lume iar eu vin la tine” (In 17,9-11). Această rugăciune, ni-l prezintă pe Isus, în calitatea sa de mare preot, în atitudine de mijlocire faţă de Tatăl în folosul nostru, ca să fim ajutaţi să îl preamărim pe pământ, şi pentru ca în final să ajungem cu toţii în viaţa veşnică. Ce fericiţi suntem că avem un mijlocitor în cer, pe Isus, marele nostru preot, iar pe pământ îl avem pe Duhul Sfânt.

Rugăciunea lui Isus stabileşte acea comuniune care comunică ucenicilor din toate timpurile iubirea Tatălui şi îi angajează în a-l urma. Sfântul Luca, în prima lectură (cf. Fap 1,12-14), creează o imagine asemănătoare cu cea fragmentul evanghelic de astăzi, prezentându-i pe apostolii întorşi la Ierusalim, după ce Isus s-a înălţat glorios la cer, în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui. Aici, apostolii şi primii creştini, asemenea lui Isus care nu făcea nimic fără Tatăl ceresc, nu întreprind nici ei nimic înainte de a se ruga celui care are toată puterea în cer şi pe pământ.  Prin rugăciune, prima comunitate creştină, realizează o comuniune cu Tatăl, cu Isus mijlocitorul tuturor darurilor, cu Duhul Sfânt, dar, şi între ei şi între toţi membrii Bisericii; şi în acelaşi timp primesc şi puterea de a-i fi martori până la marginile pământului. 

6. Rugăciunea, este o sursă inepuizabilă de putere de sus, în mijlocul necazurilor pământeşti. Mi-amintesc, că la Liturghia mea de primiţie, un copil, mi-a recitat o poezie de încurajare, pe care n-am uitat-o niciodată; în acea poezie, recitatorul, mă îndemna ca în toate necazurile vieţii mele de preot, să merg la Isus în rugăciune şi să-i spun lui toate problemele mele: “Dacă eşti trist şi apăsat, spune-i lui Isus! Dacă obrazul tău este brăzdat de lacrimi, spune-i lui Isus. Spune-i lui Isus tot ce te-apasă, căci el sigur nu te lasă”. Multe lucruri întâmplate de atunci şi până astăzi le-am uitat, dar versurile acestei poezii încurajatoare, nu numai că nu le-am uitat, dar le-am şi pus în practică, spunându-i lui Isus toate problemele şi durerile mele.

Walter Elias Disney (1901-1966), regizor, producător, animator, scenarist şi antreprenor american, câştigător de 22 de ori al premiilor Oscar, dar mai întâi de toate un bun creştin, pentru a-i încuraja pe copii să se roage, a realizat un desen animat, unde un şoricel care se temea de o pisică, a primit de la un căţel un fluier deosebit, ca oricând va fi în pericol, să sune din acel fluier, şi el va veni imediat ca să-l scape. Aşa a făcut şi mereu a fost ajutat. Ce frumoasă învăţătură şi ce sursă de putere este rugăciunea!

Este un film pentru copii, dar cu multă învăţătură şi pentru cei mari. Avem şi noi mulţi duşmani văzuţi şi nevăzuţi care vor să ne piardă. Dumnezeu, ne-a dăruit rugăciunea, ca ori de câte ori, avem nevoie de el, să o înălţăm, şi el va fi imediat lângă noi ca să ne ajute. Creştinii cei buni, conştienţi că fără Isus nu pot face nimic (cf. In 15, 5), au folosit fluierul rugaciunii în toate necazurile lor, şi de aceea au reuşit în toate, atât în cele trupeşti, cît şi în cele sufleteşti. Sfânta Tereza de Avila (1515-1582), spunea: “Cine se roagă, se mântuieşte”!

Iată, ce plic minunat de veşti bune şi ce mare depozit de bucurii, este timpul pascal! Mereau scoatem din el şi mereu găsim. Cu cât soatem mai mult, cu atât găsim bucurii mai multe. Iar când vom intra în cer, aşa cum s-a rugat astăzi Isus pentru noi, cu cât îl vom fi cunoscut mai bine, adică cu cât vom fi participat mai mult la suferinţele lui şi la misiunea apostolică încredinţată nouă, cu atât ni se vor deschide mai mult comorile veşnice de har, pregătite pentru noi, de la întemeierea lumii.

Cristos s-a înălţat!

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Înălţării Domnului

„Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl” (In 14,28).

Jean Vernette (1929-2002), episcop şi teolog francez, în cartea sa, Parabole pentru azi, redă visul profetic al unui creştin din primele veacuri, în care a văzut: „Mii de păsări care se zbăteau sub o plasă imensă întinsă deasupra pământului. Fără încetare îşi luau zborul ca să se înalţe spre ceruri, dar se loveau de plasă şi cădeau din nou pe pământ. Priveliştea era de o tristeţe copleşitoare. Dar, iată că, o pasăre s-a înălţat şi ea în zbor. S-a îndârjit să lupte împotriva plasei şi, deodată, rănită şi plină de sânge, a rupt-o şi s-a înălţat spre cer. S-a auzit atunci un glas puternic în mulţimea de păsări şi un foşnet de aripi nenumărate. Toate acele păsări închise de un duşman sub acea plasă întinsă deasupra pământului, s-au îndreptat în zbor către acea spărtură şi către albastrul infinit al cerului, pentru care au fost create”.

Acestă relatare a episcopului, Jean Vernette, poate constitui un punct de plecare pentru înţelegerea sărbătorii Înălţării Domnului, pe care o celebrăm astăzi. Isus Cristos, după ce prin patima, moartea şi învierea sa, a spart plasa păcatului şi a morţii întinsă de diavol asupra pământului, se înalţă astăzi glorios la ceruri, pentru a primi de la Tatăl şi de la Duhul Sfânt, gloria după umilinţele Calvarului, glorie pe care a avut-o mai înainte de întrupare (cf. In 17,5). De aceea, sfântul Paul, spune în lectura a doua de astăzi: “Dumnezeu să vă lumineze ochii inimii voastre ca să puteţi înţelege puterea lui nemărginită; putere pe care el a dovedit-o în Cristos, când l-a înviat din morţi şi l-a făcut să şadă de-a dreapta sa în ceruri. El l-a înălţat deasupra tuturor domniilor, puterilor, tăriilor, stăpânirilor şi orice demnitate, oricare i-ar fi numele, atât din lumea aceasta, cât şi din cea viitoare” (Ef 1,18-21).

Aşa cum la moartea sa, Isus, s-a coborât până în adâncurile pământului pentru a-i ridica şi pe cei mai adânc căzuţi în păcat şi în moarte (cf. Ef 4,9; 1Pt 3,19); tot astfel, la înălţarea sa, Isus, s-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile (cf. Ef 4,10).

Chiar de la început trebuie să spunem că, Isus, prin înălţarea sa la cer, nu se desparte de noi, ci numai îşi schimbă forma de prezenţă, din una vizibilă, într-una invizibilă, dar mult mai eficientă decât cea de mai înainte. Practic, nici atunci când s-a coborât din cer, Isus, n-a plecat din cer (cf. In 3,13); şi nici când se înalţă la cer, Isus, nu pleacă de pe pământ (cf. Mt 28,20). Prin această nouă formă de prezenţă spiritualizată, el poate fi în toate locurile din cer şi de pe pământ deodată; poate fi lângă toţi oamenii, sfinţii, îngerii şi creaturile deodată; poate oferi ajutor şi sprijin fiecărei creaturi mult mai mult decât mai înainte, pentru că se duce la Tatăl, care este izvorul tuturor darurilor cereşti şi pământeşti (cf. 1Cor 8,6).

Multe sunt motivele pentru care Isus s-a coborât din cer şi apoi s-a înălţat la cer. Aş dori ca în această reflecţie, să amintesc doar câteva din ele, pentru ca noi să iubim mult această sărbătoare.

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, pentru a ne deschide calea spre Tatăl ceresc şi spre paradisul pierdut, pentru a ne pregăti un loc şi o mare fericire în casa Tătălui său ceresc (cf. In 14,2), care este Tatăl şi Dumnezeul nostru (cf. In 20,17). Şi am văzut deja, din visul creştinului cu pasărea eliberatoare, care poate fi o imagine a lui Isus, care asemenea ei, a rupt cu propriul trup plasa infernală care ne ţinea captivi şi nefericiţi, dar, „acum nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Isus" (Rom 8,1).

Este o frumoasă povestire, numită “Casa din cer”, a cărei protagonist este un copil orfan, care după moartea părinţilor nu amai avea nimic: nici părinţi, nici casă, nici hainuţe, nici hrană. Trăia numai din mila trecătorilor şi dormea pe băncile unui parc. Într-o noapte foarte friguroasă, a adormit pe o bancă din parc, şi a visat că a venit mămica lui din cer, l-a pupat duios şi l-a asigurat că are o casă frumoasă şi un loc plăcut în cer, lângă ea şi lângă Isus. Din acel moment s-a întărit sufleteşte la gândul că Isus îl iubeşte şi că are o casă în cer împreună cu el. În momentele de descurajare şi de oboseală, să nu uităm nici noi că, avem o casă şi un loc de fericire în cer, pregătite de Isus (cf. In 14,2), alături de el şi de toţi dragii noştri; şi că de acolo din cer, Isus, ne veghează şi ne atrage la sine (cf. In 12,32), ca o mamă bună.

Aşa cum, Dumnezeu, în Vechiul Testament, i-a atras pe oameni la el, prin înălţarea lui Enoh (cf. Evr 11,5) şi Ilie (cf. 2Rg 2,11), doi oameni care au umblat cu Dumnezeu (cf. Gen 5,24); tot astfel, în Noul Testament, Dumnezeu, ne atrage la el, pe noi cei care umblăm cu el, prin înălţarea lui Isus. Astfel, a atras, prin Isus înălţat la cer: pe Ştefan, cu splendoarea sa (cf. Fap 7,56); pe Paul din Tars, cu lumina şi frumuseţea împărăţiei sale (cf. 2Cor 12,2); pe sfântul Ieronim (342-420), cu bucuria iertării sale; pe sfântul Augustin (354-430), prin farmecul cuvântului său din Bibliei; iar pe noi cei de astăzi ne atrage prin toate mijloacele sale de har. De aceea, scriitorul francez Gustave Flaubert (1821-1880), a scris: „Dacă ne-am gândi şi am privi mai mult spre cer, în cele din urmă ne-ar creşte aripi şi am zbura acolo”.

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, şi pentru a mijloci pentru noi la Tatăl, ca Mare Preot (cf. 1Tim 2,5; Evr 2,17; 1In 2,1-2). Aron (cf. Lev 9,22) şi Simon (cf. Sir 52,20), erau doi mari preoţi ai Domnului; ei binecuvântau poporul la sfârşitul jertfelor; iar poporul se prosterna la pământ. Isus, în calitatea sa de Mare Preot, dobândită prin moartea sa pe cruce, la sfârşitul jertfei şi misiunii sale, a binecuvântat şi el poporul; iar, noul său popor s-a prosternat la pământ: “În timp ce-i binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat spre cer. Iar, ei, după ce i s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu mare bucurie.” (Lc 24,51-52). Binecuvântarea lui Isus începută cu primii să ucenici la înălţarea sa la cer, contină până la sfârşitul veacurilor, căci i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18).

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, pentru a-şi desăvârşi lucrarea mântuirii. În Biblie, cifrele 4, 40, 400, 4000, exprimă o lucrare a lui Dumnezeu sau a omului pe pământ. Astfel: 4000 de ani a fost timpul de la creaţie până la potopul lui Noe. Apoi, 400 de ani au durat: timpul patriarhilor; captivitatea din Egipt; timpul judecătorilor; timpul regilor; timpul de linişte dinaintea venirii lui Mesia. Şi iarăşi: 40 de ani au domnit Saul, David şi Solomon; 40 de ani au călătorit evreii prin pustiu până în ţara Canaanului; 40 de ani este şi vârsta unei generaţii; 40 de zile, au fost numărul zilelor: cât a stat Moise pe munte cu Dumnezeu; cât a călătorit Ilie până la Muntele Domnului; cât a postit Isus la începutul misiunii sale şi cât a petrecut Isus înviat pe pământ. Apoi, 4 zile a fost timpul cât a stat Lazăr în mormânt până ce a fost înviat de Isus.

Deci, cele 40 de zile petrecute de Isus pe pământ, între învierea şi înălţarea sa, este o lucrare divină, prin care Isus îşi desăvârşeşte mântuirea împlinită la cruce, prezentând-o Tatălui ceresc spre ratificare.

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, nu numai pentru a-i prezenta Tătălui ceresc, spre ratificare, lucrarea sa de la cruce, dar şi pentru a încredinţa continuarea acestei lucrări mântuitoare ucenicilor săi din toate timpurile şi locurile: “Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţaţi-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă şi iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin” (cf. Mt 28,19-20). Pentru că acest punct al înălţării Domnului, este unul important pentru misiunea fiecărui creştin chemat la mântuire, am să zăbovesc un pic, pentru a-l face mai bine înţeles.

Sfântul Augustin (354-430), spunea: „Cel ce te-a creat fără tine, nu te va mântui fără de tine”.  Iar, cartea Faptele Apostolilor, ne spune că, ucenicii, la Listra, la Iconiu şi la Antiohia, şi-au împlinit lucrarea misionară încredinţată lor de Isus, îndemând oamenii să intre în Biserică, să rămână statornici în credinţă şi să fie răbdători în necazuri, pentru că numai aşa vor intra în împărăţia lui Dumnezeu” (cf. Fap 14,21-22); căci, tot aşa, a răbdat şi suferit Isus pentru a intra în slava sa” (cf. Lc 24,26; Evr 12,2).

Misiunea de apostol al lui Isus, primită de fiecare creştin la Botezul său şi confirmată apoi la Mir, nu a fost şi nu este niciodată uşoară şi nici fără riscuri. Prigoana începută de pe timpul profeţilor, a lui Isus şi a apostolilor, continuă şi astăzi în multe locuri de pe glob, solicitând de la creştini chiar jertfa supremă. De aceea, în ziua înălţării lui Isus la cer, zi în care Isus ne-a transmis tuturor misiunea de a continua opera mântuirii începute de el, se serbează şi “Ziua eroilor credinţei”. Ziua eroilor este ziua creştinilor buni, care pentru vestirea lui Isus şi a mântuirii lui, zilnic: rabdă, sufăr şi mor, începând din familii, de la locurile de muncă, din comunitatea locală şi până ţările de misiune. 

În predicile sale, Isus, vorbea de o „generaţie perfidă” (Lc 11,29); generaţie care are dumnezeul ei propriu (cf. In 14,30), şi care nu este Dumnezeul cel adevărat, ci este un idol; generaţie care nu vrea să creadă în Isus şi în mântuirea adusă de el; generaţie care însă credea în amăgirile satanei, ale lumii şi ale trupului şi ale satanei; o generaţie care vrea numai drepturi fără nici o obligaţie; o generaţie care vrea totul dintr-o dată, fără a respecta etapele de evoluţie voite de Dumnezeu; o generaţie care refuză orice muncă şi învăţătură, dar vrea să pară ultra competentă în toate; cu un cuvânt, o generaţie care are de tată pe diavol şi împlineşte numai lucrările lui (cf. In 8,44).

Şi ca o paranteză, referitor la refuzul multora din generaţia de astăzi, de a crede în Dumnezeu, de a învăţa şi munci, trebuie să recunoaştem că, astăzi, mai mult ca oricând, întâlnim fenomenul de „malpraxis”, mai în toate domeniile de activitate; pentru că acolo unde nu este credinţă, pregătire, muncă şi respect pentru om, nu este nici nobleţe de suflet, nici ştiinţă de carte şi nici competenţă profesională.

Iar, acest mod păgân şi leneş de a gândi şi trăi, este păcat (cf. 1Tes 4,11); nu dă dreptul de a lua hrana zilnică (cf. 2Tes 3,10); şi, exclude de la împărăţia cerurilor (cf. 1Cor 6,8-10).

Părinţii, profesorii şi formatorii de opinie, care educă generaţiile, fără a se strădui să-i scoată din acest nociv mod de a gândi şi trăi, - de a pretinde totul şi toate deodată, sărind peste etapele necesare dezvoltării vieţii, - se aseamănă cu acel copil dintr-o poveste, care surprinzând ieşirea unui fluture din gogoaşa lui, şi văzându-l cum se chinuieşte pentru a se desprinde de ea, dintr-o milă nesăbuită, a luat foarfecele, şi i-a tăiat gogoaşa că să iasă mai uşor. A ieşit mai uşor, dar acel fluture n-a zburat niciodată şi a pierit înainte de vreme. Fluturele ieşit din gogoaşa lui fără travaliul necesar, este imaginea omului care pretinde a avea totul şi toate deodată, fără muncă şi jertfă, fără a respecata etapele vieţii voite de Dumnezeu.

Un caricaturist a schiţat chipul „generaţiei perfide”, printr-un tub gol; pe o parte a tubului se îndesa mâncare, băuturi, plăceri şi distracţii; iar pe cealaltă parte se evacua o mizerie infectă. Aceasta este imaginea omului care trăieşte numai pentru trup şi pământ, fără să ţină seama de Dumnezeu şi de suflet.  

Isus, înălţat la Tatăl ceresc, ne-a lăsat nouă grija tuturor oamenilor: buni şi răi, drepţi şi nedrepţi, cuviincioşi şi perfizi; pe unii să-i păstrăm în Biserica sa, iar pe alţii să-i aducem. Iar, din Faptele Apostolilor şi din Istoria Biserici, cunoaştem cât de mulţi păgâni, cât de mulţi oameni răi, cât de mulţi oameni perfizi, au fost aduşi la credinţă şi la împărăţia cerurilor, prin munca misionară a ucenicilor. Preoţii iudei erau din numărul celor mai răi şi mai perfizi oameni; dar prin predica şi grija ucenicilor au venit la credinţă (cf. Fap 6,7).

Deci, nu numai că schimbarea celor răi şi perfizi este posibilă, dar munca misionară este şi obligatorie şi urgentă pentru orice creştin. De aceea, atunci când apostolii priveau spre cer după Isus înălţat la cer,  zăbovind de a pleca în misiune mântuitoare, pentru că timpul mântuirii este scurt (cf. 1Cor 7,29), îngerii le-au întrerupt visarea, şi le-au grăbit plecarea în misiune (cf. Fap 1,11).

O istorioară, scrisă de Bruno Ferrero, spune că toate locurile din iad au fost ocupate. Mai rămăsese doar unul singur. Iar, satana căuta să-l dea unuia care îl merită cu adevărat. A colindat peste tot, dar nu a găsit nici unul. Dar, când era gata să-şi piardă speranţa, a găsit unul cu mutră de nevinovat. Ce faci, l-a întrebat, satana? Nimic! Cum nimic? Oamenii sunt răi, fură, curvesc, se bat, se ceartă, se omoară, dar eu nu mă bag, stau liniştit, nu fac nimic. Chiar spui adevărul? Da, nu fac nimic! Atunci locul din iad este al tău şi îl meriţi din plin. A vedea că oamenii sunt răi, şi că lucrurile merg rău pe toate fronturile, şi tu stai pasiv şi să nu faci nimic, fără măcar a încerca să rezolvi ceva, este foarte grav. Tu, meriţi locul din iad!

Spuneam că, munca de apostol al lui Isus, nu a fost şi nu este niciodată uşoară şi nici fără riscuri, căci diavolul nu stă (cf. Ap 12,12). Prigoana începută de pe timpul profeţilor, a lui Isus şi a apostolilor, continuă şi astăzi în multe locuri de pe glob. Pentru a nu ceda în faţa prigoanelor, asemenea lui Isus şi apostolilor, trebuie să ne amintim mereu de răsplata veşnică pregătită nouă în cer: “Să ne uităm ţintă la căpetenia şi la desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi acum şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2). “Dumnezeu, să vă lumineze ochii inimii voastre ca să puteţi înţelege speranţa pe care o dă chemarea sa şi comorile de slavă, pe care voi le moşteniţi împreună cu cei credincioşi” (Ef 1,18).

Isus, s-a coborât din cer şi apoi s-a înălţat la cer, pentru a ni-l trimite şi pe Duhul Sfânt, care să ne fie putere de sus (cf. Lc 24,49), în trăirea vieţii creştine şi în vestirea adevărul evangheliei mântuirii; care să ne umple de toate darurile sale (1Cor 12,4-10); care să ne dea curaj şi îndrăzneală în misiunea noastră (cf. Fap 4,31); care să ne aducă aminte de tot ceea ce ne-a învăţat Isus (cf. In 14,25); care să ne înveţe tot adevărul (cf. In 16,13); care să ne dea harul şi puterea de a mărturisi că Isus este Domnul (cf. 1Cor 12,3); care să ne dea cuvinte potrivite pentru a-i convinge pe oameni că nu este mântuire afară de Isus (cf. Fap 4,12).

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, şi pentru a înălţa la cer gândurile şi căutările noastre: “Căutaţi cele de sus, unde se află Cristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col 3,1).

O frumoasă legendă rusească ne spune că, în momentul înălţării lui Isus la cer, ucenicii au început să se tânguiască: Pentru ce ne părăseşti Isuse? Cine ne va mai da pâinea cea trupească şi cea sufletească? Cine ne va mai da îmbrăcăminte pentru trup şi har pentru suflet? Cine ne va mai mângâia în durerile trupeşti şi sufleteşti ? Mişcat, Domnul Isus, le-a spus: Iată am să vă las un munte de aur, ca să aveţi din ce trăi! Atunci, apostolul Ioan, i-a zis: Doamne, nu ne lăsa un munte de aur, căci hoţii ni-l vor fura. Mai degrabă lasă-ne puterea numelui tău, pentru ca el să ne fie: hrană, îmbrăcăminte, putere, apărare, mângâiere. Atunci, mişcat, Isus, le-a spus: Iată vă las puterea numelui meu, cu care veţi putea înmulţi pâinile; veţi putea celebra tainele; veţi putea alunga diavolii; veţi putea vindeca bolile; veţi putea neutraliza orice venin; veţi putea mângâia orice fiinţă şi mântui orice suflet. (Mc 16,16-19). Căci, în numele meu se pleacă tot genunchiul (Fil 2,9-10), şi în numele meu se poate mântui orice om (Fap 4,12).

Iată, cât de adevărate sunt cuvintele lui Isus: „Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl” (In 14,28).

Cristos s-a înălţat!   Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica VI a sfintelor Paşti – A

Tată, Fiul şi Duhul Sfânt, ne iubesc nespus de mult.

Suntem în timpul Pascal, timp în care suntem chemaţi să descoperim duminică de duminică şi zi de zi, noi şi noi daruri, noi şi noi veşti bune, ale lui Isus înviat pentru noi. Timpul Pascal, ca să folosesc o imagine plastică, este asemenea unui imens hambar, din care cu cât scoatem mai multe frumoase şi mai preţioase lucruri, cu atât ele nu se mai termină; şi ori câţi de mulţi ani am trăi în lumea acesta, tot va trebui să ne folosim şi de întreaga veşnicie pentru a descoperi totul.

Pericopa evanghelică de astăzi (cf. In 14,15-21), ca şi cea din duminica trecută, face parte din discursul lui Isus de la Cină (cf. In 13,31-14,31), şi este un discurs de mângâiere şi de consolare pentru apostolii săi întristaţi, după anunţul plecării sale din această lume la Tatăl, după ce mai înainte va trece prin suferinţă şi moarte, spre mântuirea noastră; dar înainte de a ajunge la suferinţă şi moarte, va trece prin experienţa lepădării şi a trădării, nu numai din partea poporului şi a autorităţilor, dar şi din partea unor ucenici.  

Înaintea plecării sale din această lume la Tatăl, Isus îşi consolează şi îşi întăreşte ucenicii, şi prin ei şi pe noi, prin nişte mesaje încurajatoare şi pline de speranţă.

Prima consolare plină de speranţă, cuprinsă în pagina evanghelică de astăzi, este promisiunea că el se va întoarce şi că se va arăta din nou celor care cred în el şi îl iubesc, adică celor care păzesc cuvântul său: „ Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Peste puţin timp, lumea nu mă va mai vedea; însă voi mă veţi vedea” (In 14,18-19). Aşa cum a treia zi de la moartea sa a înviat şi le-a apărut ucenicilor umplându-i de bucurie (cf. In 20,20); tot astfel va sta mereu lângă noi pentru a nu ne lăsa singuri în necazurile şi durerile noastre. Isus ne promite că îşi va continua grija sa faţă de noi până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20). Va fi zilnic alături de noi pentru a ne reaminti de iubirea sa de la cruce, aşa cum a fost alături de Toma (cf. In 20,26). Va fi alături de noi în necazurile noastre ca să ne ajute ca pe cei doi ucenici de la Emaus (cf. Lc 24,27). Va fi zilnic alături de noi şi în rătăcirile noastre, ca să ne ridice ca pe Saul din Tars (cf. Fap 9,4). Prin aceste cuvinte, Isus, ne spune: Dacă eşti întristat din cauza păcatului, întoarce-te la mine, la Dumnezeul cel viu, şi vei avea pace şi iertare. Eu îţi şterg fărădelegile şi nu-mi voi mai aminti de păcatele tale“ (Is 43,25).

“Peste puţin timp, lumea nu mă va mai vedea; însă voi mă veţi vedea (In 14,19)”. Psalmistul îl aseamănă pe omul rău cu un copac verde. Dar când a mai trecut pe acolo nu l-a mai găsit (cf. Ps 37,35-36). Un om de pe o insulă, a ieşit din adăpostul său după un uragan. Privind dezastrul din jur, şi-a dat seama că falnicul copac care de zeci de ani străjuia la intrarea casei sale fusese doborât. Cum se poate aşa ceva, din moment ce copacii mai mici din jur au rezistat, se întreba el? Privind ciotul care mai rămăsese din copacul doborât, a găsit răspunsul. Copacul, aparent de neclintit, era putred pe dinăuntru, iar furtuna nu a făcut decât să scoată la iveală această degradare ascunsă. Tot astfel la sfârşit, Domnul va arăta putregaiul interior al celor care astăzi par copaci verzi.  

A doua veste bună cuprinsă în evanghelia de astăzi, este: ”Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele, iar eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna; El este Duhul adevărului pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte; însă voi îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi pentru că este în voi” (In 14,15-17).

Cei credincioşi, au deja un apărător la Tatăl ceresc; îl au pe Isus Cristos cel drept. El este jertfa de ispăşire a pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi (cf. 1In 2,1-2). Acum, lsus înviat, marele nostru preot din cer, le promite ucenicilor săi credincioşi, un al doilea apărător pe lângă Tatăl ceresc, pentru aici pe pământ, care să fie mereu cu ei şi să locuiască în ei (cf. In 14,17; Rom 8,9; 2Tim 1,14); ca din ei să înalţe către Tatăl rugăciuni cu suspine negrăite, pentru că ei încă nu ştiu cum să roage (cf. Rom 8,26); ca din ei să-i călăuzească (cf. Gal 5,16). Deci, Dumnezeu Tatăl, care ne iubeşte, a voit ca noi să avem doi mângâietori şi apărători, unul în cer şi unul pe pământ; un Mângâietor pentru toate câte privesc mersul nostru prin această lume, şi un Mângâietor pentru tot ceea ce priveşte relaţiile noastre în ceruri, adică plăcuta şi fericita noastră părtăşie cu Tatăl.

Alături de Isus Cristos, Duhul Sfânt, asemenea unei bune mame, care ştie să dea fiecărui copil cele necesare pentru o bună creştere, va fi: pentru unii o experienţă copleşitoare a dragostei lui Dumnezeu (cf. Rom 5,5); pentru alţii o bucurie mare (cf. 1Tes 1,6); pentru alţii o experienţa iluminării (cf. 2Cor 3,14-17), a eliberării (cf. Rom 8,2; 2Cor 3,17), a transformării morale (1Cor 6,9-11) sau a diferitelor daruri spirituale (1Cor 1,4-7; Gal 3,5); pentru alţii o vorbire în limbi, o profeţie, o lauda a lui Dumnezeu, o propovăduirea cu îndrăzneală (cf. Fap 2,4; 4,8, 31; 10,46; 13,9-11; 19,6).  

Duhul Sfânt, mai poate fi asemănat cu un slujitor priceput care ştie să rânduiască bine lucrurile stăpânului său. O imagine a lui o găsim în Eleazar, robul lui Moise, care a condus mireasa lui Isaac prin pustiu, până la fericita întâlnire cu el (cf. Gen 24,50-67). Duhul Sfânt ne conduce şi pe noi prin pustiul acestei vieţi până la Tatăl cerec, ca să-i fim mireasă Fiului său preaiubit. Isus, mirele nostru, va ieşi înaintea noastră atunci când Duhul Sfânt ne va conduce la cer, aşa cum Isaac a ieşit înaintea lui Rebeca, atunci când Eleazar a adus-o în casa lui.

Un suflet ales, făcea următoarea remarcă: „Dacă nu îl cunoşti pe Cristos, nu cunoşti nimic, chiar dacă cunoşti totul în afară de el. Iar, dacă îl cunoşti pe Cristos, cunoşti totul, chiar dacă nu mai ştii nimic altceva în afară de el”. Şi, tocmai asta face Duhul Sfânt cu noi, ni-l arată, ni-l descoperă şi ne face să-l cunoaştem bine pe Isus, singura noastră şansă de mântuire (cf. In 14,26).

A treia veste bună cuprinsă în evanghelia de astăzi, este şi: ”pentru că eu sunt viu şi voi de asemenea veţi fi vii” (In 14,19). Moise condusese poporul lui Dumnezeu prin deşert. Pe când poporul traversa deşertul, Dumnezeu era prezent sub forma unui nor, în timpul zilei, şi, în timpul nopţii, sub forma unei coloane de foc (cf. Ex 13,21-22). Poporul cel nou născut din învăţătura evangheliei, Biserica, este un popor de pelerini, care sunt mereu pe drum în căutarea vieţii fără durere, chin şi lacrimi (cf. Ap 21,4). Suferinţe, ţipăte de durere şi moarte nu vor mai exista în viaţa cea nouă, pentru că au fost învinse de Isus. Şi pentru că Isus este viu şi fără dureri, şi noi von fi vii şi fără dureri.

A patra veste bună cuprinsă în evanghelia de astăzi, este şi: ”cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu, şi mă voi arăta lui” (In 14,21).  

Dumnezeu ne iubeşte pentru că el este iubire (cf. 1In 4,8.16).Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, fără excepţii, pentru că iubirea lui este infinită. Isus Cristos, venind în lume, ne-a povestit şi ne-a arătat cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea, că l-a dat pe el pentru oamenii din lume (cf. In 3,16). Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi (cf. Rom 5,8). Dumnezeu ne iubeşte, căci ştie şi numărul lacrimilor noastre (cf. Ps 56,8); ştie când avem inima zdrobită (cf. Ps 34,18); ştie şi numărul firelor de păr din capul nostru (cf. Mt 10,29-31); ştie când ne aşezăm şi când ne ridicăm; când ne culcăm şi cînd ne trezim; ştie şi gândurile noastre (cf. Ps 139,1-3); ne iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul (cf. Ex 34,7). De aceea putem spune şi noi cu psalmistul: „Chiar dacă tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, Domnul mă primeşte“ (Ps 27,10).

A-l iubi pe Isus, înseamnă a-i păzi poruncile şi a vorbi oamenilor despre el. Mireasa din Cântarea cântărilor, nu putea trăi fără să vorbească şi altora despre iubitul inimii ei (cf. Ct 3,11). Într-adevăr, aşa cum spune şi cântul nostru creştin; ”Nu poţi să nu vorbeşti de cel care-l iubeşti”.

De aceea şi psalmistul ne îndeamnă astăzi: ” Înălţaţi lui Dumnezeu cântări de bucurie, toţi locuitorii pământului! Cântaţi slavă numelui său, măriţi slava lui prin laudele voastre. Spuneţi-i lui Dumnezeu: Cât de măreţe sunt lucrările tale” (Ps 64,1-3).

În prima lectură de astăzi, diaconul Filip, îl iubea pe Isus împlinindu-i porunca de a merge în lumea întreagă pentru a le vorbi oamenilor despre Isus şi mântuirea lui. Astfel, Filip, s-a dus şi le-a vorbit celor din Samaria despre Isus, iubitorul de oameni, prin a cărei putere făcea minunile şi chema la mântuirea lui; şi mulţi samariteni s-au întors la Dumnezeu, şi au început şi ei să-l iubească mult pe Isus, venind la credinţă şi învrednicindu-se să-l primească pe Duhul Sfânt, cel trimis de Tatăl, ca rod al patimii, morţii şi învierii sale (cf. Fap 8,5-8.14-17).

În a doua lectură de astăzi, Sfântul Petru, îl iubea şi el mult pe Isus şi îi păzea poruncile, vorbind altora despre faptele lui minunate (cf. 1Pt 2,9). Concret, el, asemenea lui Isus din evanghelie, îi mângâia pe creştinii de la început, care din cauza credinţei, sufereau calomnii şi persecuţii. Petru, le adresează cuvinte de încurajare, asigurându-i că mărturia lor nu va fi fără roade veşnice (cf. 1Pt 3,15-18).

Dacă şi noi, îl vom iubi pe Isus păzindu-i poruncile şi mărturisindu-l înaintea oamenilor, şi pe noi ne vor iubi persoanele divine; şi nouă ni se vor arăta în toate problemele şi necazurile noastre; dar mai ales ni se vor arăta la sfârşitul vieţii, când le vom vedea aşa cum sunt, şi vom deveni asemenea lor (cf. 1In 3,2).

Cristos a înviat!

                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a V-a după Paşti - A

Isus înviat aduce pacea şi liniştea în mijlocul tuturor furtunilor noastre.

Evanghelia din această duminică este continuarea discursului de la Cina de Taină, unde Isus îşi anunţase plecarea sa la Tatăl (In 13,33). Cel care coborâse din cer trebuia acum să se înalţe la cer (cf. In 3,13); cel care venise de la Tatăl, trebuia acum să se întoarcă la Tatăl (cf. In 13,3; 16,28); cel care îşi lăsase slava, trebuia acum să se întoarcă la cer pentru a primi slava (cf. In 17,5.24). Faptul că vor rămâne fără Isus le-a provocat apostolilor o mare tristeţe şi descurajare. Dar ucenicii s-au mai întristat şi pentru faptul că: Iuda îl va vinde (cf. In 13,26); Petru, cel tare în credinţă, va ajunge să se lepede de trei ori de el (cf. In 13,38); iar ei îl vor căuta pe Isus şi nu-l vor mai găsi (cf. In 13,33).

Din cauza acestor veşti neplăcute lor, s-au născut şi cererile meschine ale lui Toma şi Filip, doi dintre ucenicii lui Isus mai slabi în credinţă: "Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?" "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns" (In 14,5.8).

Această atmosferă "de plumb" care a cuprins grupul de apostoli şi mai ales panica celor doi ucenici, l-au determinat pe Isus să ia poziţie şi să-şi liniştească, să-i mângâie, să-i încurajeze şi mai ales să-i înveţe cum să-l găsească de acum înainte şi să aibă iar parte intimitatea lui; intimitate care îi va duce şi la intimitate cu Tatăl; intimitate care le va aduce o pace şi o bucurie mult mai mari decât acelea pe care le-au avut la început. "Să nu vi se tulbure inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine" (In14,1).

Prin aceste cuvinte, Isus s-a prezentat pe sine ca fiind singurul care îi va conduce la intimitatea cu Tatăl; ca fiind unica cale care duce la Tatăl; ca fiind unicul adevăr sigur revelat de Tatăl; ca fiind primul care a primit viaţa veşnică de la Tatăl (cf. In 5,26); ca fiind unicul care poate împărtăşi viaţa veşnică primită de la Tatăl său şi ucenicilor săi (cf. In 5,21), căci "Viaţa veşnică aceasta este să te cunoască pe tine, Tată, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care tu l-ai trimis" (In17,3).

Din cauza păcatului, noi, oamenii, nu am pierdut numai calea şi adevărul despre Dumnezeu, ci am pierdut şi viaţa veşnică ce ne-a fost dăruită. După păcat, între Dumnezeu şi oameni s-au rupt multe legături. Dumnezeu însuşi ne spune că greşelile noastre au făcut un zid de despărţire între el şi noi (cf. Is 59.2). Toate încercările din partea noastră de a trece peste această prăpastie au dat greş. De aceea, Dumnezeu a găsit cu cale ca dinspre el spre oameni să facă un pod. Iar acest pod se numeşte Isus.

Deci Isus, prin invitaţia lansată ucenicilor de a crede în Dumnezeu Tatăl şi de a crede şi în el (cf. In14,1), le răspunde ucenicilor temători şi îndoielnici, ucenicilor care sunt gata de dezertare şi trădare, să pătrundă mai bine persoana, gesturile şi cuvintele sale, pentru a vedea în el reflexul prezenţei Tatălui, căci ei doi una sunt, că Isus este în Tatăl şi Tatăl este în Isus (cf. In 14,10-11).

După cum bine vedem, şi în această duminică, ca şi în celelalte duminici de după Paşti, lecturile de la sfânta Liturghie ne dezvăluie veşti bune aduse lui Isus înviat, care fac să dispară veştile rele, aduse de diavol şi lume. Însă trebuie să avem o credinţă mare şi o speranţă vie în Tatăl şi în Isus.

Prima veste bună adusă astăzi de Isus înviat, veste bună care este şi cel mai bun anestezic pentru orice inimă tulburată sau rănită, este: "Să nu vi se tulbure inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine" (In 14,1). Această veste bună de astăzi ne aminteşte şi de altele: "Tatăl vă iubeşte" (In 16,27); "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea..." (In 3,16). "Cristos ne iubeşte, căci s-a dat pe sine pentru noi, ca un prinos si ca o jertfa de bun miros, lui Dumnezeu" (Ef 5,2); "Noi am cunoscut dragostea lui Isus prin aceea că el şi-a dat viaţa pentru noi" (1In 3,16).

Domnul nu a spus: "Să nu vi se tulbure inimile", ci a spus: "Să nu vi se tulbure inima!" Asta înseamnă că mângâierea plină de dragoste a lui Isus nu este pentru o mulţime abstractă de inimi, ci este pentru fiecare inimă în parte. În aceasta stă dragostea Tatălui şi a Fiului pentru noi; iar noi nu trebuie să uităm asta.

În prima lectură de astăzi (cf. Fap 6,1-7), apostolii şi ucenicii, după învierea şi înălţarea lui Isus, se aflau într-o tulburare şi nelinişte, cum erau în timpul Cinei de Taină; căci creştinii de origine greacă murmurau împotriva creştinilor de origine iudaică, pentru că în slujirea de fiecare zi văduvele lor erau trecute cu vederea; şi din cauza aceasta era pericolul dezbinării. Din soluţia adoptată, se vede că apostolii au înţeles mesajul lui Isus: "Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine" (In 14,1), căci, asemenea lui Isus, nu au lăsat vestirea Cuvântului, ca să satisfacă nişte ambiţii. Au ales şapte diaconi pentru slujirea la mese, iar ei au continuat să predice Cuvântul, că de asta era nevoie într-o comunitate plină de ambiţii şi unde unii fraţi se credeau deasupra altora. Numai în măsura în care comunitatea creştinilor se va hrăni din Cuvântul viu al lui Dumnezeu, numai în acea măsură vor obţine înţelepciune, călăuzire, pace şi linişte în mijlocul oricărei furtuni.

A doua veste bună a duminicii de astăzi este: " În casa Tatălui meu veşnic, sunt multe lăcaşuri, mă duc să va pregătesc un loc acolo" (In 14,1-3). După învierea, înălţarea şi glorificarea sa la cer, Isus lucrează împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 5,17), la pregătirea locuinţelor noastre veşnice, care au fost pierdute în urma primului păcat şi au fost răvăşite de diavol.

Despre locuinţele care ni se pregătesc în cer, de către Sfânta Treime, ne vorbeşte şi sfântul Paul, care ne spune că: "Avem locuinţă veşnică în ceruri" (cf. 2Cor 5,1); şi că "cetăţenia noastră este în ceruri, de unde aşteptăm ca mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos" (Fil 3,20). De aceea, el dorea să moară ca să fie cu Cristos (cf. Fil 1,21).

Această credinţă că avem în ceruri o locuinţă pregătită de Isus, nu au avut-o numai apostolii, ci au avut-o şi o au toţi credincioşii buni. Cardinalul Andreea Carlo Ferrari (1850-1921), arhiepiscop de Milano, aflat într-o vizită pastorală într-un sat din Munţii Alpi, a întâlnit o bătrânică încovoiată sub povoara anilor, dar şi a unei greutăţi ce o purta în spate, pe care după ce a salutat-o cu respect, a întrebat-o banal ce mai face. Atunci bătrânica, arătând cu mâna spre cer, a răspuns: "Este seară, sunt gata de plecat acasă, unde mă aşteaptă Isus cu o locuinţă caldă!" Avem oare şi noi această convingere?

A treia veste scumpă nouă sună aşa: "Mă voi întoarce şi mă vei lua cu mine, ca acolo unde sunt eu, să fiţi şi voi". "Iată, eu vin curând şi răsplata mea este cu mine" (Ap 22,6). Domnul va reveni să ne ia la el în paradis: "Tată, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-ai dat tu, ca să vadă slava mea, slavă pe care mi-ai dat-o tu; fiindcă tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii" (In 17,24).

Sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897) spunea: "La sfârşitul vieţii, nu moartea va veni să mă ia, ci Isus Cristos"!

Alexandra Feodorovna, ţarina Rusiei (1872-1918), soţia ţarului Nicolae al II-lea (1868-1918), asasinată împreună cu întreaga ei familie, în noaptea din 16 spre 17 iulie 1918, din ordinul bolşevicilor, a avut convingerea că la moartea ei Isus însuşi va veni şi o va lua în lăcaşurile cereşti. Iată ce a scris cu puţin timp înainte de a muri: "Noi, oamenii, am păcătuit, dar Dumnezeu nu va permite, în marea sa milostivire, ca oiţele sale bune şi credincioase să se piardă. Iată vine Regele slavei! Acum, simt aceeaşi bucurie pe care o aveam şi de fiecare dată când primeam sfânta Împărtăşanie. Simt că se apropie Mirele. Iată-l că vine! Îndată îl voi putea lăuda în lăcaşurile cereşti!" Frumoasă credinţă, frumoasă speranţă, frumoasă iubire!

A patra veste bună este că, dacă l-am ales pe Isus ca mântuitor al nostru personal, am ales cel mai bine, pentru că Isus este singura cale de a ajunge la viaţa veşnică, şi marele adevăr venit de Tatăl ceresc.

O zicală spune: "Toate drumurile duc la Roma". Dar nu toate drumurile duc în cer. Numai un drum duce în cer; iar acest drum este o persoană, este Isus Cristos. De aceea, Isus, spune: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (In 14.6). De aceea, Petru spune: "În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,12).

Multe drumuri ni se deschid în viaţă şi mulţi vor să ne fie călăuze. Dar dintre multele drumuri care ni se deschi în viaţă şi, dintre multele călăuze care ni se oferă, numai o singură cale duce la cer şi numai o singură călăuză ştie drumul care duce acolo, Isus Cristos. Ceilalţi sunt hoţi şi tâlhari de suflete.

O legendă spune că în cele patruzeci de zile care s-au scurs de la Înviere şi până la Înălţare, Domnul Cristos a vizitat toate popoarele pământului. Peste tot el a aruncat sămânţa vieţii veşnice. Când a văzut cu anticipaţie veacurile ce vor veni, cu numărul mare de credincioşi şi lăcaşuri de cult, evlavia celor care participau la primirea euharistiei şi a cuvântului, dragostea dintre creştini şi eroismul lor în credinţă, şi-a zis că n-a murit degeaba. Oare între aceşti mântuiţi ne-a văzut şi pe noi? Psalmistul, spune: "Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi speranţa noastră este în tine" (Ps 33,22).

A cincea veste bună de astăzi este şi aceasta: cine crede în Isus va face şi ele lucruri mari asemenea lui. Lucrul cel mai mare făcut de Isus a fost mântuirea prin Jertfa. Isus a cucerit pentru împărăţia cerurilor multe suflete. Lucrul cel mai mare şi pentru noi este tot cucerirea de suflete. Isus a început cucerirea sufletelor, iar noi trebuie să o continuăm.

Sfântul Paul a străbătut toată lumea cunoscută pe vremea lui; sfântul Iacob a ajuns până în Spania; sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552) a ajuns până în Japonia şi China şi a botezat cu mâna lui peste un milion de păgâni etc.

Prin credinţa în Cristos, noi am devenit nu numai profeţi şi preoţi, ci şi regi pentru împărăţia cerurilor. Iar din această regalitate a noastră, unită cu profeţia şi preoţia, decurg toate celelalte titluri de nobleţe pe care le purtăm: popor sfânt al lui Dumnezeu; preoţie împărătească, templu duhovnicesc; vestitori ai faptelor măreţe; oameni care nu vor rămâne de ruşine" (1Pt 2,1-7).

Ca regi, profeţi şi preoţi pentru împărăţia cerurilor, noi trebuie să decidem pentru viaţa noastră şi nu lăsăm pe altcineva să decidă pentru noi. Diavolul, lumea şi instinctele caută să decidă ele pentru noi. De exemplu: diavolul şi lumea condusă de el ne trimit necazuri ca noi să murmurăm; dar noi să-l lăudăm pe Dumnezeu. Ne trimit un duşmani ca să ne ponegrească ca noi să-i răspundem cu aceeaşi monedă; dar noi să-i răspundem cu iubire. Natura noastră păcătoasă ne trimite fel de fel de aplecări spre rău ambalate în dulceaţă otrăvitoare ca noi să ne pierdem; dar noi să le refuzăm ca pe nişte gunoaie, ca să ne salvăm.

Într-o închisoare comunistă din Rusia, un fost boxer lovea cu brutalitate o femeie, căreia i-a fracturat mâinile şi coastele. La un moment dat boxerul alunecă şi cade. "Vai, v-aţi lovit!", exclamă femeia. "Nu-ţi pare bine?" "Nu! Dumneavoastră aţi decis să lucraţi pentru rău, iar eu am ales să sufăr împreună cu Isus. Fiecare cu alegerea lui". "Ridică-te, femeie şi te pieptănă!" "Nu pot, am mâinile rupte!" A pieptănat-o el. De atunci nu a mai lovit niciodată o femeie. A fost regină; ea a decis cum să se poarte, şi nu altcineva.

Martirii ucişi de Nero cântau în arenă când erau sfâşiaţi de fiare, deşi Nero voia să-i vadă plângând şi blestemând. Ei, ca regi ai împărăţiei cerurilor, au decis să cânte şi să se bucure. Călugăriţele duse la ghilotină în timpul Revoluţie Franceze zâmbeau şi cântau. Ele au decis cum să se comporte şi nu călăii care le ucideau şi le voiau disperate. Noi, creştinii, regii împărăţiei cerurilor, trebuie cum să decidem fiecare cum să acţionăm în adversităţi, ştiind bine că avem o casă în cer şi că Isus stă gata să vină şi să ne ia acolo.

Văzând toate aceste veşti bune aduse de Isus înviat, toate aceste minunăţii realizate în cei credincioşi, îl vom înţelege mai uşor şi mai bine pe sfântul Petru, care în lectura a doua de astăzi ne spune: Cinste vouă care credeţi în Domnul Isus, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă de Dumnezeu! Cinste vouă care credeţi, căci după ce aţi fost înnobilaţi de Isus pe pământ, ca: neam regesc; popor sfânt al lui Dumnezeu; preoţie împărătească, templu duhovnicesc; aţi primit şi cinstea de a suferi pentru el (cf. Fil 1,29). Cinste vouă care credeţi, pentru că veţi ajunge în paradis unde nu veţi cunoaşte ruşinea şi durerea (cf. Ap 21,4); şi mai ales unde veţi cânta veşnic în ton de Aleluia (cf.Ap 19,1-6) faptele măreţe ale aceluia care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (1Pt 2,1-7).

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie: Viaţa fericitului episcop martir Anton Durcovici a fost o copie fidelă a vieţii lui Isus

"Trăiesc eu, dar, de fapt, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20).

Trăia în anii din urmă la Milano un bătrân pictor copist. Peste 40 de ani trăise în Galeria de artă a Academiei din Milano şi nu făcuse altceva decât să copie chipul lui Cristos din renumita pictură a lui Leonardo da Vinci, "Cina cea de Taină". Acesta a fost idealul vieţii sale. Şi în cele din urmă a reuşit atât de bine să-l reproducă pe Cristos, încât copiile sale atingeau perfecţiunea, căci nu se mai deosebeau de original. Nenumărate muzee de artă din lume au comandat asemenea copii identice cu originalul.

Dacă vom analiza cu atenţie viaţa fericitului episcop martir Anton Durcovici (1888-1951), vom constata că ea seamănă izbitor de mult cu viaţa mântuitorului Isus, începând de la naştere şi până la moartea sa.

Într-adevăr, el a putut spune cu sfântul Paul: "Trăiesc eu, dar, de fapt, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). De fapt şi Isus a spus: "Pildă v-am dat, că aşa cum am trăit eu să trăiţi şi voi" (cf. In 13,15). "Cel care spune că rămâne în el are datoria să trăiască aşa cum el a trăit" (1In2,6).

Aşa cum părinţii lui Isus, din Iudeea, de frica lui Irod Arhelau (22 îC-18 dC), au venit să locuiască în Nazaretul Galileei (cf. Mt 2,22); tot astfel şi mama fericitului episcop martir Anton Durcovici a venit cu fiii ei, din Bad Deutsch-Altenburg, din Austria, de frica unui alt "Arhelau", ca să locuiască în localitatea Iaşi, din România.

Ca şi Isus care a fugit şi s-a ascuns atunci când a fost vorba ca oamenii să-l facă rege (cf. In 6,15), dar care a venit de bunăvoie când a fost vorba să moară (cf. Lc 19,28); la fel episcopul Anton Durcovici a părăsit traiul din Austria şi a venit să sufere şi să moară împreună cu Isus, în România.

Aşa cum Isus s-a remarcat la Nazaret printr-o viaţă de credinţă şi de ascultare şi a crescut în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (cf. Lc 2,51), tot astfel şi Anton Durcovici, la Iaşi şi Bucureşti, printr-o viaţă de credinţă şi ascultare, a crescut şi el în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Aşa cum Isus (cf. Lc 3,23) a părăsit Nazaretul şi casa părintească, pentru a se muta la Cafarnaum (cf. Mt 4,13), de unde îşi va începe activitatea misionară, mergând prin multe locuri din ţară şi străinătate; tot astfel, Anton Durcovici, după Şcoala primară de la Iaşi, s-a mutat la Ploieşti şi la Bucureşti, de unde şi-a început călătoriile de studiu şi de misiune, prin multe locuri din ţară şi din străinătate.

Aici trebuie să spunem că, asemenea lui Isus, care a avut milă şi şi-a iubit poporul încredinţat de Tatăl ceresc (cf. Mc 6,34), tot astfel şi fericitul episcop martir Anton Durcovici şi-a iubit mult poporul încredinţat lui de către Dumnezeu, prin ministerul Preoţiei.

Şi, aşa cum Isus, poporului încredinţat, i-a predicat Cuvântul (cf. Mt 4,23) şi i-a dat Euharistia (cf.1Cor 11,23-26), iar apoi i-a îndemnat pe ucenici să primească şi să vestească şi ei Cuvântul, căci dă viaţa veşnică (cf. In 5,39), să primească şi să vestească Euharistia, căci e trupul şi sângele său (Mt26,26-27), căci dă învierea şi viaţa veşnică (In 6,53-54), tot astfel fericitul episcop martir Anton Durcovici, care, ca preot şi episcop, a predicat Cuvântul şi a celebrat Euharistia, iar apoi, i-a chemat şi el pe oameni atât să primească şi să vestească Cuvântul, cât şi să primească şi să vestească Euharistia, cele două mari forţe ale credinţei, care i-au hrănit şi întărit pe toţi creştinii, care l-au hrănit şi l-au întărit şi pe el.

Apoi, aşa cum Isus, pe cruce fiind şi văzându-i acolo pe mama sa iubită şi pe ucenicul iubit, l-a încredinţat pe ucenic iubirii şi grijii Mariei, şi prin el pe toţi oamenii, apoi i-a încredinţat-o iubirii şi grijii ucenicului pe Maria, şi prin el tuturor oamenilor (cf. In 19,26-27), tot astfel şi fericitul episcop martir Anton Durcovici, după ce a primit-o pe Maria de la Isus, de la părinţi şi profesori, de la Biserică, i-a încredinţat şi consacrat pe oamenii din eparhia sa Inimii neprihănite a Mariei, iar oamenilor le-a încredinţat-o pe Maria, ca să o poarte mereu în inima şi sufletul lor, ca să se poată împărtăşi mereu de grija şi iubirea ei maternă.

Aşa cum predicile şi învăţăturile lui Isus au deranjat autorităţile religioase şi civile ale timpului, căci arhiereii şi fariseii, adunând Sinedriul, au spus: "Ce să facem, pentru că acest om face multe semne? Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în el" (In 11,47) - tot astfel, predicile şi învăţăturile fericitului episcop martir Anton Durcovici au deranjat unele dintre autorităţile timpului său.

Scriptura ne arată gândurile celor răi: "Să-l pândim pe cel drept, căci ne deranjează, stă împotriva faptelor noastre, ne reproşează păcate împotriva legii şi ne acuză de păcate împotriva disciplinei noastre... A devenit pentru noi reproş al gândurilor noastre şi ne este greu şi numai să-l vedem. Viaţa lui nu este asemănătoare cu a celorlalţi şi căile lui sunt diferite. Suntem consideraţi de el nelegitimi, se ţine departe de căile noastre ca de necircumcizie, declară fericit sfârşitul celor drepţi şi se laudă că-l are pe Dumnezeu drept tată" (Înt 2,12-16).

Isus a spus: "M-au urât fără temei" (In 15,25). Tot aşa a putut spune şi fericitul episcop martir Anton Durcovici, cu Isus, dar şi cu psalmistul: "Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu; cei care vor să mă piardă, pe nedrept îmi sunt vrăjmaşi (cf. Ps 69,4)"; şi iarăşi: "ei, mi-au întins laţul lor, fără pricină, şi fără temei vor să-mi ia viaţa" (Ps 35,7); "cei puternici mă urmăresc fără temei, dar inima mea se teme numai de cuvântul tău, Doamne" (Ps 119,161).

Gheorghe Gheorghiu Dej (1901-1965), în discursul rostit la Congresul al VI-lea al Partidului Muncitoresc Român, din 22 februarie 1948, afirma următoarele: "Biserica Catolică este singurul obstacol organizat în drumul instaurării definitive a democraţiei populare în România. Cercurile clerului catolic nu au o atitudine potrivită cu regimul democratic al României, cu interesele ţării şi ale poporului. Noi credem că această atitudine a clericilor catolici nu poate lăsa indiferent nici clerul Bisericii Ortodoxe şi nici chiar pe credincioşii aparţinând Bisericii Catolice".

Într-adevăr, acest gen de discurs, nu a lăsat indiferenţi pe mulţi. Iată ce scria, într-un articol defăimător, la 13 iunie 1949, Radu Aurel, un corespondent al ziarului "Scânteia", numărul 1450, ziarul central al Partidului Comunist: "Conducătorul acţiunii antidemocratice este episcopul romano-catolic Durcovici Anton. De la el pornesc toate dispoziţiile de prelungire a slujbelor, de instigare, şi de «afurisenie»".

Scriptura ne spune că arhiereii şi fariseii dăduseră ordin ca, dacă cineva ştie unde este Isus, să-l denunţe, ca să-l aresteze (cf. In 11,57). Exact aşa a fost şi cu fericitul episcop martir Anton Durcovici. Securitatea i-a întocmit dosare de urmărire informativă şi un dosar de urmărire penală şi l-a urmărit pas cu pas. În notele informative redactate sunt prezentate numeroase acuzaţii aduse episcopului Anton Durcovici, cu scopul de a-l incrimina şi trimite în faţa unui tribunal militar. Episcopul era văzut drept un duşman al regimului comunist şi coordonator al rezistenţei anticomuniste din partea Bisericii Catolice din România. De aceea, la 11 ianuarie 1949, ofiţerii Securităţii din Iaşi, N.A. Pandelea şi A. Nussem, au cerut arestarea episcopului A. Durcovici, pe motiv că devenise "o piedică în drumul spre socialism".

Isus a fost arestat (cf. Mc 14,43-45). La fel, fericitul episcop martir Anton Durcovici a fost arestat, la 26 iunie 1949, în timp ce mergea să administreze taina sfântului Mir, în localitatea Popeşti-Leordeni.

Primele întrebări care i-au fost adresate lui Isus, după arestarea sa, au fost cele cu privire la învăţătura sa (cf. In 18,19). Tot astfel, primele întrebări care i-au fost adresate fericitului episcop martir Anton Durcovici, în arestul de la Ministerul de Interne, au fost tot cele legate de misiunea şi învăţătura sa.

Şi aşa cum Isus a dat o bună mărturie în faţa lui Pilat din Pont (cf. In 19,4; 1Tim 6,13); tot astfel şi fericitul episcop martir Anton Durcovici, în faţa anchetatorilor, a dat o bună mărturie despre misiunea şi învăţătura sa, dezvăluindu-le astfel crezul său şi făcându-le o cateheză din conţinutul predicilor sale.

Dar cele mai izbitoare asemănări dintre viaţa lui Isus şi viaţa fericitului episcop martir Anton Durcovici au fost prigonirile fără temei, pătimirile sângeroase din ură faţă de credinţă şi moartea lui în chinuri grele.

Deşi Isus a dat o bună mărturie în faţa lui Pilat şi a arhiereilor, Pilat l-a luat pe Isus şi l-a dat să fie biciuit. Soldaţii au împletit o coroană din spini, i-au pus-o pe cap şi l-au îmbrăcat cu o haină de purpură, apoi veneau la el şi spuneau: "Bucură-te, regele Iudeilor!" şi îi dădeau palme (cf. In 19,1-3).

Deşi fericitul episcop martir Anton Durcovici a dat şi el o frumoasă mărturie de credinţă în faţa anchetatorilor, aceştia l-au batjocorit în fel şi chip şi l-au desfigurat în bătăi. Istoricul catolic american Robert Royal a spus că episcopul Anton Durcovici "a fost maltratat într-o asemenea măsură, încât în momentul în care a fost azvârlit dezbrăcat în celulă, devenise de nerecunoscut".

Aşa cum Isus, înainte de moarte, a fost dezbrăcat de haine, a fost însetat şi înfometat, încât a strigat: "Mi-e sete" (In 19,23.28); tot astfel şi fericitul episcop martir, înainte de moarte, a fost dezbrăcat de haine; a fost aruncat gol într-o celulă cu beton pe jos, pe un timp geros de iarnă, unde comandantul închisorii a mai deschis şi ferestrele; apoi a fost înfometat şi însetat de moarte.

Deşi flămânzit şi însetat, fericitul episcop martir Anton Durcovici nu a cerut mai întâi mâncare şi apă; ci a cerut mai întâi pacea cu Dumnezeu şi cu oamenii, prin dezlegarea preoţească; a cerut rugăciuni ca să nu cedeze credinţa în faţa chinurilor. Şi a primit toate cele cerute.

Scriptura spune că Isus a fost întărit în timpul agoniei sale de către un înger (cf. Lc 22,43). După cum luptătorul trimis în ring are pe cineva în colţul lui care să-l încurajeze şi să-l întărească între runde, la fel a avut şi fericitul episcop martir Anton Durcovici pe CINEVA, care l-a întărit între reprizele de schingiuire; l-a avut pe însuşi Isus, care l-a încurajat şi întărit să devină campion al credinţei.

Ca şi Isus, episcopul Anton Durcovici a murit desfigurat de bătăi, de chinuri şi de lipsuri, la 10 decembrie 1951, izolat şi părăsit de toţi.

Aşa cum Isus a fost înmormântat într-un mormânt străin (cf. In 19,41), tot astfel fericitul episcop martir Anton Durcovici a fost înmormântat într-un cimitir pentru străini, din Sighetu Marmaţiei, în curs de noapte, fără ca nimeni să fi fost de faţă, într-un loc rămas până astăzi necunoscut, de către directorul închisorii, Vasile Ciolpan, cel care refuza deţinuţilor hrana şi apa, cel care iarna deschidea ferestrele închisorii, ca deţinuţii să moară de frig.

Aşa cum pentru Isus, după moartea şi îngroparea sa, a urmat învierea, înălţarea şi glorificarea lui la dreapta Tatălui, tot astfel şi pentru fericitul episcop martir Anton Durcovici, după chinurile şi moartea sa, au urmat înălţarea şi glorificarea lui la treapta de fericit. A fost prigonit şi părăsit, dar a fost primit de Isus în braţele şi în împărăţia sa; iar de acolo, din braţele lui Isus, ne veghează, se roagă pentru noi şi ne cheamă la cer; de acolo mai aşteaptă şi învierea fericită a trupului.

Chiar de pe timpul regimului care l-a urmărit, prigonit, arestat, chinuit şi ucis, a început preamărirea lui.

Chiar de atunci, dosarul lui de canonizare era deja în curs, fiind date publicităţii şi primele informaţii privitoare la viaţa şi martiriul său.

După anul 1990, episcopul nostru de Iaşi, Petru Gherghel, a revigorat aceste preocupări, demarând cercetările istorice privind viaţa şi activitatea episcopului martir. La 25 martie 1997 a fost deschis procesul de canonizare în faza diecezană, iar în septembrie 1999 dosarul complet a fost înaintat Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor din Roma. Începând din 2 decembrie 2004, în toate bisericile catolice din Moldova a început novena de rugăciune pentru beatificarea episcopului martir, Anton Durcovici. Iar, la 1 mai 2008, episcopul nostru de Iaşi Petru Gherghel scria: "Ne plecăm capul în faţa celor ce au ştiut să-şi ofere întreaga viaţă pentru vestirea evangheliei lui Cristos care a ieşit biruitor din mormânt, asigurându-i pe toţi de aceeaşi victorie. Ne plecăm capul şi genunchii în locul în care episcopul Anton Durcovici a ştiut să-şi verse sângele şi să intre în pământul ţării noastre ca un bob de grâu ce moare (cf. In 12, 24) pentru a aduce roade multe".

Atent la tot ce se întâmpla în România, Sfântul Părinte papa Pius al XII-lea (1939-1958) a trimis, la 27 martie 1952, catolicilor din România o scrisoare prin care îi încuraja să suporte, cu răbdare şi blândeţe, toate suferinţele, asigurându-i de rugăciunea şi preţuirea sa.

Sfântul papă Ioan Paul al II-lea, în timpul vizitei sale în România între 7 şi 9 mai 1999, ne-a adresat cuvinte pline de curaj şi multă speranţă: "Lanţurile voastre, cătuşele conaţionalilor voştri sunt gloria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să reducă libertatea voastră, să vă sufoce, dar fără succes. Aţi rămas liberi înăuntrul vostru, chiar dacă eraţi în lanţuri; liberi în plâns şi lipsuri; liberi, chiar dacă bisericile voastre au fost profanate şi lovite. Am venit să aduc un omagiu poporului român, fraţilor şi surorilor care au sfinţit acest pământ cu mărturia lor de credinţă".

La 31 octombrie 2013 papa Francisc a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul de recunoaştere a martiriului slujitorului lui Dumnezeu Anton Durcovici, ucis din ură faţă de credinţă în închisoarea de la Sighet. Beatificarea sa urmează să aibă loc sâmbătă, 17 mai 2014. De la acest sfânt moment al beatificării episcopului martir Anton Durcovici nu trebuie să lipsească nimeni.

Isus le-a spus tuturor ucenicilor săi din toate timpurile: "Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe mine m-a urât înainte de voi. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ceea ce îi este propriu, dar pentru că nu sunteţi din lume, ci eu v-am ales din lume, pentru aceasta vă urăşte lumea. Amintiţi-vă cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sclavul mai mare decât stăpânul său». Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi" (In 15,18-20). Dar, când va veni ziua răsplătirilor, toţi cei care l-am urmat pe Cristos, pe toate căile lui, vom primi în împărăţia cerurilor cetăţi şi tronuri de domnie (cf. Lc 19,17-19; Mt 19,28).

La rugăciunea credincioşilor pentru martiri, avem o invocaţie care sună aşa: "Doamne Isuse, modelul şi tăria martirilor, dă-ne harul să primim cu generozitate suferinţa, ca participare la jertfa ta mântuitoare, şi să o putem privi în lumina învierii". Fericitul episcop martir Anton Durcovici şi toţi ceilalţi episcopi, preoţi, călugări, călugărite şi laici martiri au putut suporta suferinţele nedrepte şi moartea crudă, pentru că au ştiut să le privească prin prisma învierii.

Vom merge la beatificarea episcopului martir Anton Durcovici pentru a-i aduce un omagiu cuvenit celui care a fost un episcop bun şi sfânt (cf. Evr 13,7), pentru a învăţa de la el cum să ne conformăm viaţa cu cea a lui Isus şi pentru a învăţa să privim suferinţa şi moartea prin prisma învierii şi a vieţii veşnice.

                                                                                              Pr. Ioan Lungu