Reflecţie la solemnitatea Înălţării Domnului

„Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl” (In 14,28).

Jean Vernette (1929-2002), episcop şi teolog francez, în cartea sa, Parabole pentru azi, redă visul profetic al unui creştin din primele veacuri, în care a văzut: „Mii de păsări care se zbăteau sub o plasă imensă întinsă deasupra pământului. Fără încetare îşi luau zborul ca să se înalţe spre ceruri, dar se loveau de plasă şi cădeau din nou pe pământ. Priveliştea era de o tristeţe copleşitoare. Dar, iată că, o pasăre s-a înălţat şi ea în zbor. S-a îndârjit să lupte împotriva plasei şi, deodată, rănită şi plină de sânge, a rupt-o şi s-a înălţat spre cer. S-a auzit atunci un glas puternic în mulţimea de păsări şi un foşnet de aripi nenumărate. Toate acele păsări închise de un duşman sub acea plasă întinsă deasupra pământului, s-au îndreptat în zbor către acea spărtură şi către albastrul infinit al cerului, pentru care au fost create”.

Acestă relatare a episcopului, Jean Vernette, poate constitui un punct de plecare pentru înţelegerea sărbătorii Înălţării Domnului, pe care o celebrăm astăzi. Isus Cristos, după ce prin patima, moartea şi învierea sa, a spart plasa păcatului şi a morţii întinsă de diavol asupra pământului, se înalţă astăzi glorios la ceruri, pentru a primi de la Tatăl şi de la Duhul Sfânt, gloria după umilinţele Calvarului, glorie pe care a avut-o mai înainte de întrupare (cf. In 17,5). De aceea, sfântul Paul, spune în lectura a doua de astăzi: “Dumnezeu să vă lumineze ochii inimii voastre ca să puteţi înţelege puterea lui nemărginită; putere pe care el a dovedit-o în Cristos, când l-a înviat din morţi şi l-a făcut să şadă de-a dreapta sa în ceruri. El l-a înălţat deasupra tuturor domniilor, puterilor, tăriilor, stăpânirilor şi orice demnitate, oricare i-ar fi numele, atât din lumea aceasta, cât şi din cea viitoare” (Ef 1,18-21).

Aşa cum la moartea sa, Isus, s-a coborât până în adâncurile pământului pentru a-i ridica şi pe cei mai adânc căzuţi în păcat şi în moarte (cf. Ef 4,9; 1Pt 3,19); tot astfel, la înălţarea sa, Isus, s-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile (cf. Ef 4,10).

Chiar de la început trebuie să spunem că, Isus, prin înălţarea sa la cer, nu se desparte de noi, ci numai îşi schimbă forma de prezenţă, din una vizibilă, într-una invizibilă, dar mult mai eficientă decât cea de mai înainte. Practic, nici atunci când s-a coborât din cer, Isus, n-a plecat din cer (cf. In 3,13); şi nici când se înalţă la cer, Isus, nu pleacă de pe pământ (cf. Mt 28,20). Prin această nouă formă de prezenţă spiritualizată, el poate fi în toate locurile din cer şi de pe pământ deodată; poate fi lângă toţi oamenii, sfinţii, îngerii şi creaturile deodată; poate oferi ajutor şi sprijin fiecărei creaturi mult mai mult decât mai înainte, pentru că se duce la Tatăl, care este izvorul tuturor darurilor cereşti şi pământeşti (cf. 1Cor 8,6).

Multe sunt motivele pentru care Isus s-a coborât din cer şi apoi s-a înălţat la cer. Aş dori ca în această reflecţie, să amintesc doar câteva din ele, pentru ca noi să iubim mult această sărbătoare.

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, pentru a ne deschide calea spre Tatăl ceresc şi spre paradisul pierdut, pentru a ne pregăti un loc şi o mare fericire în casa Tătălui său ceresc (cf. In 14,2), care este Tatăl şi Dumnezeul nostru (cf. In 20,17). Şi am văzut deja, din visul creştinului cu pasărea eliberatoare, care poate fi o imagine a lui Isus, care asemenea ei, a rupt cu propriul trup plasa infernală care ne ţinea captivi şi nefericiţi, dar, „acum nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Isus" (Rom 8,1).

Este o frumoasă povestire, numită “Casa din cer”, a cărei protagonist este un copil orfan, care după moartea părinţilor nu amai avea nimic: nici părinţi, nici casă, nici hainuţe, nici hrană. Trăia numai din mila trecătorilor şi dormea pe băncile unui parc. Într-o noapte foarte friguroasă, a adormit pe o bancă din parc, şi a visat că a venit mămica lui din cer, l-a pupat duios şi l-a asigurat că are o casă frumoasă şi un loc plăcut în cer, lângă ea şi lângă Isus. Din acel moment s-a întărit sufleteşte la gândul că Isus îl iubeşte şi că are o casă în cer împreună cu el. În momentele de descurajare şi de oboseală, să nu uităm nici noi că, avem o casă şi un loc de fericire în cer, pregătite de Isus (cf. In 14,2), alături de el şi de toţi dragii noştri; şi că de acolo din cer, Isus, ne veghează şi ne atrage la sine (cf. In 12,32), ca o mamă bună.

Aşa cum, Dumnezeu, în Vechiul Testament, i-a atras pe oameni la el, prin înălţarea lui Enoh (cf. Evr 11,5) şi Ilie (cf. 2Rg 2,11), doi oameni care au umblat cu Dumnezeu (cf. Gen 5,24); tot astfel, în Noul Testament, Dumnezeu, ne atrage la el, pe noi cei care umblăm cu el, prin înălţarea lui Isus. Astfel, a atras, prin Isus înălţat la cer: pe Ştefan, cu splendoarea sa (cf. Fap 7,56); pe Paul din Tars, cu lumina şi frumuseţea împărăţiei sale (cf. 2Cor 12,2); pe sfântul Ieronim (342-420), cu bucuria iertării sale; pe sfântul Augustin (354-430), prin farmecul cuvântului său din Bibliei; iar pe noi cei de astăzi ne atrage prin toate mijloacele sale de har. De aceea, scriitorul francez Gustave Flaubert (1821-1880), a scris: „Dacă ne-am gândi şi am privi mai mult spre cer, în cele din urmă ne-ar creşte aripi şi am zbura acolo”.

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, şi pentru a mijloci pentru noi la Tatăl, ca Mare Preot (cf. 1Tim 2,5; Evr 2,17; 1In 2,1-2). Aron (cf. Lev 9,22) şi Simon (cf. Sir 52,20), erau doi mari preoţi ai Domnului; ei binecuvântau poporul la sfârşitul jertfelor; iar poporul se prosterna la pământ. Isus, în calitatea sa de Mare Preot, dobândită prin moartea sa pe cruce, la sfârşitul jertfei şi misiunii sale, a binecuvântat şi el poporul; iar, noul său popor s-a prosternat la pământ: “În timp ce-i binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat spre cer. Iar, ei, după ce i s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu mare bucurie.” (Lc 24,51-52). Binecuvântarea lui Isus începută cu primii să ucenici la înălţarea sa la cer, contină până la sfârşitul veacurilor, căci i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18).

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, pentru a-şi desăvârşi lucrarea mântuirii. În Biblie, cifrele 4, 40, 400, 4000, exprimă o lucrare a lui Dumnezeu sau a omului pe pământ. Astfel: 4000 de ani a fost timpul de la creaţie până la potopul lui Noe. Apoi, 400 de ani au durat: timpul patriarhilor; captivitatea din Egipt; timpul judecătorilor; timpul regilor; timpul de linişte dinaintea venirii lui Mesia. Şi iarăşi: 40 de ani au domnit Saul, David şi Solomon; 40 de ani au călătorit evreii prin pustiu până în ţara Canaanului; 40 de ani este şi vârsta unei generaţii; 40 de zile, au fost numărul zilelor: cât a stat Moise pe munte cu Dumnezeu; cât a călătorit Ilie până la Muntele Domnului; cât a postit Isus la începutul misiunii sale şi cât a petrecut Isus înviat pe pământ. Apoi, 4 zile a fost timpul cât a stat Lazăr în mormânt până ce a fost înviat de Isus.

Deci, cele 40 de zile petrecute de Isus pe pământ, între învierea şi înălţarea sa, este o lucrare divină, prin care Isus îşi desăvârşeşte mântuirea împlinită la cruce, prezentând-o Tatălui ceresc spre ratificare.

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, nu numai pentru a-i prezenta Tătălui ceresc, spre ratificare, lucrarea sa de la cruce, dar şi pentru a încredinţa continuarea acestei lucrări mântuitoare ucenicilor săi din toate timpurile şi locurile: “Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţaţi-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă şi iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin” (cf. Mt 28,19-20). Pentru că acest punct al înălţării Domnului, este unul important pentru misiunea fiecărui creştin chemat la mântuire, am să zăbovesc un pic, pentru a-l face mai bine înţeles.

Sfântul Augustin (354-430), spunea: „Cel ce te-a creat fără tine, nu te va mântui fără de tine”.  Iar, cartea Faptele Apostolilor, ne spune că, ucenicii, la Listra, la Iconiu şi la Antiohia, şi-au împlinit lucrarea misionară încredinţată lor de Isus, îndemând oamenii să intre în Biserică, să rămână statornici în credinţă şi să fie răbdători în necazuri, pentru că numai aşa vor intra în împărăţia lui Dumnezeu” (cf. Fap 14,21-22); căci, tot aşa, a răbdat şi suferit Isus pentru a intra în slava sa” (cf. Lc 24,26; Evr 12,2).

Misiunea de apostol al lui Isus, primită de fiecare creştin la Botezul său şi confirmată apoi la Mir, nu a fost şi nu este niciodată uşoară şi nici fără riscuri. Prigoana începută de pe timpul profeţilor, a lui Isus şi a apostolilor, continuă şi astăzi în multe locuri de pe glob, solicitând de la creştini chiar jertfa supremă. De aceea, în ziua înălţării lui Isus la cer, zi în care Isus ne-a transmis tuturor misiunea de a continua opera mântuirii începute de el, se serbează şi “Ziua eroilor credinţei”. Ziua eroilor este ziua creştinilor buni, care pentru vestirea lui Isus şi a mântuirii lui, zilnic: rabdă, sufăr şi mor, începând din familii, de la locurile de muncă, din comunitatea locală şi până ţările de misiune. 

În predicile sale, Isus, vorbea de o „generaţie perfidă” (Lc 11,29); generaţie care are dumnezeul ei propriu (cf. In 14,30), şi care nu este Dumnezeul cel adevărat, ci este un idol; generaţie care nu vrea să creadă în Isus şi în mântuirea adusă de el; generaţie care însă credea în amăgirile satanei, ale lumii şi ale trupului şi ale satanei; o generaţie care vrea numai drepturi fără nici o obligaţie; o generaţie care vrea totul dintr-o dată, fără a respecta etapele de evoluţie voite de Dumnezeu; o generaţie care refuză orice muncă şi învăţătură, dar vrea să pară ultra competentă în toate; cu un cuvânt, o generaţie care are de tată pe diavol şi împlineşte numai lucrările lui (cf. In 8,44).

Şi ca o paranteză, referitor la refuzul multora din generaţia de astăzi, de a crede în Dumnezeu, de a învăţa şi munci, trebuie să recunoaştem că, astăzi, mai mult ca oricând, întâlnim fenomenul de „malpraxis”, mai în toate domeniile de activitate; pentru că acolo unde nu este credinţă, pregătire, muncă şi respect pentru om, nu este nici nobleţe de suflet, nici ştiinţă de carte şi nici competenţă profesională.

Iar, acest mod păgân şi leneş de a gândi şi trăi, este păcat (cf. 1Tes 4,11); nu dă dreptul de a lua hrana zilnică (cf. 2Tes 3,10); şi, exclude de la împărăţia cerurilor (cf. 1Cor 6,8-10).

Părinţii, profesorii şi formatorii de opinie, care educă generaţiile, fără a se strădui să-i scoată din acest nociv mod de a gândi şi trăi, - de a pretinde totul şi toate deodată, sărind peste etapele necesare dezvoltării vieţii, - se aseamănă cu acel copil dintr-o poveste, care surprinzând ieşirea unui fluture din gogoaşa lui, şi văzându-l cum se chinuieşte pentru a se desprinde de ea, dintr-o milă nesăbuită, a luat foarfecele, şi i-a tăiat gogoaşa că să iasă mai uşor. A ieşit mai uşor, dar acel fluture n-a zburat niciodată şi a pierit înainte de vreme. Fluturele ieşit din gogoaşa lui fără travaliul necesar, este imaginea omului care pretinde a avea totul şi toate deodată, fără muncă şi jertfă, fără a respecata etapele vieţii voite de Dumnezeu.

Un caricaturist a schiţat chipul „generaţiei perfide”, printr-un tub gol; pe o parte a tubului se îndesa mâncare, băuturi, plăceri şi distracţii; iar pe cealaltă parte se evacua o mizerie infectă. Aceasta este imaginea omului care trăieşte numai pentru trup şi pământ, fără să ţină seama de Dumnezeu şi de suflet.  

Isus, înălţat la Tatăl ceresc, ne-a lăsat nouă grija tuturor oamenilor: buni şi răi, drepţi şi nedrepţi, cuviincioşi şi perfizi; pe unii să-i păstrăm în Biserica sa, iar pe alţii să-i aducem. Iar, din Faptele Apostolilor şi din Istoria Biserici, cunoaştem cât de mulţi păgâni, cât de mulţi oameni răi, cât de mulţi oameni perfizi, au fost aduşi la credinţă şi la împărăţia cerurilor, prin munca misionară a ucenicilor. Preoţii iudei erau din numărul celor mai răi şi mai perfizi oameni; dar prin predica şi grija ucenicilor au venit la credinţă (cf. Fap 6,7).

Deci, nu numai că schimbarea celor răi şi perfizi este posibilă, dar munca misionară este şi obligatorie şi urgentă pentru orice creştin. De aceea, atunci când apostolii priveau spre cer după Isus înălţat la cer,  zăbovind de a pleca în misiune mântuitoare, pentru că timpul mântuirii este scurt (cf. 1Cor 7,29), îngerii le-au întrerupt visarea, şi le-au grăbit plecarea în misiune (cf. Fap 1,11).

O istorioară, scrisă de Bruno Ferrero, spune că toate locurile din iad au fost ocupate. Mai rămăsese doar unul singur. Iar, satana căuta să-l dea unuia care îl merită cu adevărat. A colindat peste tot, dar nu a găsit nici unul. Dar, când era gata să-şi piardă speranţa, a găsit unul cu mutră de nevinovat. Ce faci, l-a întrebat, satana? Nimic! Cum nimic? Oamenii sunt răi, fură, curvesc, se bat, se ceartă, se omoară, dar eu nu mă bag, stau liniştit, nu fac nimic. Chiar spui adevărul? Da, nu fac nimic! Atunci locul din iad este al tău şi îl meriţi din plin. A vedea că oamenii sunt răi, şi că lucrurile merg rău pe toate fronturile, şi tu stai pasiv şi să nu faci nimic, fără măcar a încerca să rezolvi ceva, este foarte grav. Tu, meriţi locul din iad!

Spuneam că, munca de apostol al lui Isus, nu a fost şi nu este niciodată uşoară şi nici fără riscuri, căci diavolul nu stă (cf. Ap 12,12). Prigoana începută de pe timpul profeţilor, a lui Isus şi a apostolilor, continuă şi astăzi în multe locuri de pe glob. Pentru a nu ceda în faţa prigoanelor, asemenea lui Isus şi apostolilor, trebuie să ne amintim mereu de răsplata veşnică pregătită nouă în cer: “Să ne uităm ţintă la căpetenia şi la desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi acum şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2). “Dumnezeu, să vă lumineze ochii inimii voastre ca să puteţi înţelege speranţa pe care o dă chemarea sa şi comorile de slavă, pe care voi le moşteniţi împreună cu cei credincioşi” (Ef 1,18).

Isus, s-a coborât din cer şi apoi s-a înălţat la cer, pentru a ni-l trimite şi pe Duhul Sfânt, care să ne fie putere de sus (cf. Lc 24,49), în trăirea vieţii creştine şi în vestirea adevărul evangheliei mântuirii; care să ne umple de toate darurile sale (1Cor 12,4-10); care să ne dea curaj şi îndrăzneală în misiunea noastră (cf. Fap 4,31); care să ne aducă aminte de tot ceea ce ne-a învăţat Isus (cf. In 14,25); care să ne înveţe tot adevărul (cf. In 16,13); care să ne dea harul şi puterea de a mărturisi că Isus este Domnul (cf. 1Cor 12,3); care să ne dea cuvinte potrivite pentru a-i convinge pe oameni că nu este mântuire afară de Isus (cf. Fap 4,12).

Isus, s-a coborât din cer şi s-a înălţat apoi la cer, şi pentru a înălţa la cer gândurile şi căutările noastre: “Căutaţi cele de sus, unde se află Cristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col 3,1).

O frumoasă legendă rusească ne spune că, în momentul înălţării lui Isus la cer, ucenicii au început să se tânguiască: Pentru ce ne părăseşti Isuse? Cine ne va mai da pâinea cea trupească şi cea sufletească? Cine ne va mai da îmbrăcăminte pentru trup şi har pentru suflet? Cine ne va mai mângâia în durerile trupeşti şi sufleteşti ? Mişcat, Domnul Isus, le-a spus: Iată am să vă las un munte de aur, ca să aveţi din ce trăi! Atunci, apostolul Ioan, i-a zis: Doamne, nu ne lăsa un munte de aur, căci hoţii ni-l vor fura. Mai degrabă lasă-ne puterea numelui tău, pentru ca el să ne fie: hrană, îmbrăcăminte, putere, apărare, mângâiere. Atunci, mişcat, Isus, le-a spus: Iată vă las puterea numelui meu, cu care veţi putea înmulţi pâinile; veţi putea celebra tainele; veţi putea alunga diavolii; veţi putea vindeca bolile; veţi putea neutraliza orice venin; veţi putea mângâia orice fiinţă şi mântui orice suflet. (Mc 16,16-19). Căci, în numele meu se pleacă tot genunchiul (Fil 2,9-10), şi în numele meu se poate mântui orice om (Fap 4,12).

Iată, cât de adevărate sunt cuvintele lui Isus: „Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl” (In 14,28).

Cristos s-a înălţat!   Pr. Ioan Lungu