Reflecţie la duminica IV după Paşti  „A”

Duminica Bunului Păstor şi a rugăciunilor pentru vocaţii

Duminica acesta, a IV de după Paşti, datorită evangheliei proclamate, se numeşte, “Duminica Bunului Pastor”. Iar, datorită chemării Bisericii de a ne ruga pentru vocaţii la o viaţa creştină autentică şi la viaţa consacrată lui Dumnezeu în preoţie şi călugărie, se numeşte şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii.

Când Isus a rostit cuvintele evangheliei de astăzi, se afla la Ierusalim, unde se rememora din anul 164, înainte de Cristos, sărbătoarea re-sfinţirii templului, în urma profanării făcute de regele Siriei, Antioh IV  Epifanul (215-164 îC); dar, care, rege infam, a fost biruit de, Iuda Macabeul  (cf. 1Mac 4,36s). Aceasta era o sărbătoare care, prevestea biruinţa definitivă a lui Mesia asupra tuturor duşmanilor lui Israel. Isus, Mesia, promis şi sosit, era la acea sărbătoare; dar, iudeii nu l-au cunoscut şi nu l-au primit (cf. In 1,10-11).

Aşa cum bine ştim, în zilele şi în duminicile de după Paşti, Biserica, ne dezvăluie victoriile şi harurile pe care ni le-a adus, Isus înviat din morţi, ca de exemplu: biruinţa lui asupra tuturor duşmanilor noştri, prezenţa lui continuă lângă noi şi bucuria deschiderii paradisului care a fost închis odată cu primul păcat.  

Dacă în duminicile trecute l-am văzut pe Isus care ridică pe cei căzuţi şi îi vindecă pe cei cu inima zdrobită; duminica aceasta, îl vedem pe Isus înviat din morţi, sub chipul „Bunului Păstor”, care are milă şi grijă de toate oile sale, care le curăţă de păcatele lor, care le oferă trupul şi sângele său ca hrană, care moare pentru mântuirea şi fericirea lor, care dă viaţă din belşug oiţelor sale (cf. In 10,1-10).  

Pentru o înţelegere mai bună a evangheliei de astăzi, unde Isus ni se prezintă pe sine ca Bunul Păstor al oilor, sunt necesare câteva precizări:

Pe vremea lui Isus, mai multe turme de oi stăteau noaptea în acelaşi staul; iar ziua, tot mai multe turme de oi, se adăpau la acelaşi izvor. Dar, niciodată nici o oiţă, deşi amestecate, fie în staul, fie la izvor, nu mergea după un alt păstor, căci cunoşteau glasul păstorilor lor (cf. In 10,4).

Pe vremea lui Isus, păstorii dormeau noaptea în poarta staulului, făcându-se pod, aşa că nimeni: nici oiţă, nici fiară, nici hoţ, nu puteau să intre în staul, fără ca mai întâi să treacă peste ei. De aceea, Isus, a afirmat că el este poarta oilor (cf. In 10,7), şi că nimeni nu vine la Tatăl decât prin el (cf. In 14,6).

Pe vremea lui Isus, păstorul mergea în fruntea oilor, iar oile veneau după el (cf. In 10,4-5). Pe vremea lui Isus, toiagul păstorului era pentru duşmani şi pentru fiare, şi nu pentru lovirea oiţelor (cf. Ps 23,4). Numai oiţele bolnave nu mergeau după păstorul lor; dar, acestea erau lăsate sub pază în staul. Numai tâlharul şi măcelarul foloseau toiagul pentru a lovi şi pentru a mâna oile de la spate.

Pericopa evanghelică de astăzi, în care, Isus, ni se prezintă ca „Păstorul cel bun” şi ca „Poarta oilor”, este continuarea evangheliei, unde Isus a vindecat şi a mântuit un orb din naştere, şi unde a dovedit de orbirea  fariseilor şi cărturarilor (cf. In 9,1-41), care deşi vedeau, erau orbi sufleteşte (cf. In 12,40).

Fariseii şi cărturarii, datorită orgoliului religios, al împlinirii faptelor Legi, dar mai ales prin ura lor faţă de Isus, au devenit orbi sufleteşte. În orbirea lor sufletească, se credeau egali cu Dumnezeu. Astfel: ei decretau după plac, cine să fie primit în comunitatea credincioşilor şi cine să fie dat afară (cf. In 9,22. 34); ei închideau oamenilor poarta împărăţiei cerurilor, nu ei nu intrau, şi nici pe cei care ar fi voit să intre nu-i lăsau (cf. Mt 23,13); ei înconjurau pământul ca să câştige un prozelit, dar apoi făceau din el unul de două ori mai rău decât ei (cf. Mt 23,15); ei, prin falsa lor interpretare a Scripturilor, luau oamenilor cheia cunoaşterii adevărului  şi astfel îi împiedicau să-l recunoască şi să-l primească pe Isus, ca lumina şi mântuirea lumii (cf. Lc 11,52). De aceea, au fost numiţi astăzi de Isus, drept: străini, hoţi, tâlhari şi năimiţi, căci într-adevăr, ei furau oamenilor mântuirea (cf. In 10, 1-5).

Astăzi, Biserica, vorbindu-ne, prin apostolul Ioan, despre Isus înviat, ca despre păstorul oilor, ne spune că el este pentru toţi oamenii, un păstor bun; un păstor cinstit care a venit de la Tatăl ceresc; un păstor recunoscut de portar, adică de Duhul Sfânt; un păstor care îşi cunoaşte oile pe nume şi după necaz; un păstor care duce oiţele la păşune bogată şi la ape limpezi; un păstor care a venit ca oile să aibă viaţă din belşug (cf. In 10,1-10). Iar, cât îl priveşte pe Isus ca păstorul cel bun, este bine să vedem şi ce ne mai spun profeţii şi apostolii despre el (cf. Ps 23,1-6; Is 41,11; Ez 34,12-18; 1Pt 2,20-25).

Psalmul responzorial, pe care l-am cântat astăzi, sintetizează foarte bine toate lucrările lui Isus, bunul păstor, cuprinse în Scripturi. Astfel, păstorul cel bun: are grijă de toate oiţele sale şi de toate trebuinţele lor: „Domnul e păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic"; le risipeşte toate temerile prin continua sa prezenţă lângă ele: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă voi teme de nici un rău, căci tu eşti cu mine"; le dăruieşte o viaţă veşnică de belşug şi de fericire veşnică: „Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului pe vecie" (cf. Ps 23,1-6).

Deja, am văzut am văzut în duminicile precedente, că Isus înviat, s-a arătat a fi Păstorul cel bun al oilor, căci el a adunat ucenicii prigoniţi, împrăştiaţi şi risipiţi de păstorii cei răi. Să ne amintim cu câtă dragoste s-a dus Isus în căutarea şi întărirea: Mariei Magdalena, a femeilor sfinte, a lui Petru, a ucenicilor din Cenacol, a ucenicilor de la Emaus, a lui Toma, a lui  Iacob şi a celor peste cinci sute de fraţi. Iar astăzi, s-a arătat a fi Păstorul cel bun, pentru orbul din naştere şi pentru familia lui. Să ne amintim şi de mulţimea peştilor daţi ucenici după înviere (cf. In 21,6). Să ne amintim de slava cerească ce l-a oferit-o lui Ştefan şi Paul, în timp ce erau chinuiţi de duşmanii lor (cf. Fap 7,55-56; 2Cor 12,2).

Sfânta Scriptură ne spune că, Tatăl ceresc, care este păstorul suprem al tuturor oamenilor (cf. Ez 43,1-31), aşa cum i-a făcut părtaşi pe Isus şi Duhul Sfânt la operele creaţiei şi ale mântuirii (cf. In 1,3; Gen 1,2; In 3,17; Rom 5,5), tot astfel acum, i-a făcut împreună cu el, păstori, călăuzitori, hrănitori şi  veghetori,   ai turmei sale.  

Ba, mai mult, tot prin mandat de la Tatăl, la rândul lor, Isus şi Duhul Sfânt, au primit puterea de a chema pe toţi creştinii, chiar de la Botezul lor, ca să lucreze şi ei, în numele lui Dumnezeu, asemenea lor, la opera mântuirii şi sfinţirii oamenilor; în cazul de faţă, să fie apostoli, profeţi, călăuzitori, hrănitori, veghetori şi păstori de suflete unii pentru alţii (cf. 1Pt 2,9): „ca să le deschidă ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea satanei la Dumnezeu; ca să primească, prin credinţa în Isus, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fap 26,18).

Iată, că din rânduială divină, unul fiecare dintre noi cei botezaţi, facem parte din rândul fericiţilor colaboratori ai lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9), la planul său de mântuire şi sfinţire al lumii; pentru ca atunci când va veni ziua răsplătirilor, să primim cetăţi şi tronuri de domnie în cer (cf. Lc 19,17-19; Mt 19,28).

Deci, prima veste bună şi bucurie mare a evangheliei de astăzi pentru noi, este că, Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, este păstor pentru orice om de pe faţa pământului; că nimeni nu este uitat sau neglijat; că, ceea ce am văzut mai sus că a făcut păstorul cel bun pentru oiţele sale, suntem asiguraţi fără echivoc că, Dumnezeu, va face la fel pentru noi şi pentru orice om; căci noi, şi toţi oamenii de pe pământ, am fost simbolizaţi în acele oiţe şi în acele persoane îngrijite de păstorul cel bun.

În unele inscripţii din secolul I, din Palestina, apar nişte nume de oiţe, aşa cum le striga păstorul: “Urechi lungi”, “Bot alb”, „Albiţa”, „Negriţa”, etc. În catacombele din Roma, Isus, apare pictat ca păstorul cel bun, care îşi strigă pe numele purtat în viaţă, pe cei înmormântaţi acolo. Toate aceste reprezentări vor să ne asigure de credinţa Bisericii că, Dumnezeu ne cunoaşte pe nume fiecare; că ne cunoaşte problemele şi necazurile; că ne ajută, chiar dacă ne-am rătăcit (cf. Mt 18,12-14; Lc 15,4); şi nu ne părăseşte nici după moarte.

Evanghelia de astăzi ne spune, că: „Isus, a venit ca oile sale să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In 10,10). Pe cursul superior al Buzăului, între masivul Siriu şi Podu Calului, în anul 1985, s-a construit un baraj, numit „Siriul”. Scopul acestui baraj a fost alimentarea cu apă potabilă şi industrială a localităţilor din aval, irigarea terenurilor, şi producerea de energie electrică prin hidrocentrala Nehoiașu. Când vine seceta, multe localităţi rămân fără apă; numai cele alimentate din barajul „Siriul”, au apă din belşug, fiindcă apele Buzăului trimit în acest baraj apă din belşug. O asemenea viaţă de belşug au început să trăiască toţi ucenicii lui Cristos din toate timpurile şi locurile. Aşa cum spune psalmistul astăzi: ei nu duc lipsă de nimic; ei sunt apăraţi de toţi duşmanii; ei sunt conduşi în bucuriile cerului (cf. Ps 23,1-6).

O a doua veste bună pentru noi, cuprinsă în această duminică, este aceea că, Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, ne-a dat onoarea şi ne-a chemat şi pe unul fiecare care credem în Isus înviat din morţi, să-i fim profeţi, apostoli, supraveghetori, hrănitori şi păstori, care să lucrăm în numele lui, pentru mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Pe baza acestei chemări a fiecărui creştin de a fi profet, apostol şi păstor, hrănitor, veghetor, pentru fraţii săi, Biserica, a numit duminica aceasta, „Duminica rugăciunilor pentru vocaţii”.

În aceasta duminică toţi suntem chemaţi să ne rugăm pentru ca, orice creştin să devină conştient de vocaţia primită la Botez. Astăzi, ne rugăm ca fiecare creştin să devină profet, apostol, veghetor, hrănitor şi păstor în lumea, în timpul şi în mediul în care trăieşte. Astfel, ne rugăm pentru a deveni buni profeţi, apostoli, hrănitori, veghetori şi păstori: părinţii în familiile lor; profesorii şi educatorii la catedrele lor; muncitorii de toate categoriile la serviciile lor; copiii pentru părinţii şi fraţii lor; elevii şi studenţii pentru colegii şi profesorii lor; apoi toţi împreună printre toţi oamenii pe care îi întâlnesc.

Dar, în această duminică, ne mai rugăm şi pentru ca, Dumnezeu, să ridice dintre creştinii profeţi, apostoli, veghetori şi păstori, persoane dedicate în întregime, trup şi suflet, pentru mântuirea şi sfinţirea lumii, în viaţa de preoţie şi de viaţă consacrată.

Papa Francisc I, îşi începe mesajul său, pentru 11 mai 2014, în a 51 Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, pornind de la Isus: care străbătea toate cetăţile şi satele învăţând şi făcând bine; care văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor; care i-a chemat pe oameni să se roage ca Dumnezeu să trimită lucrători la secerişul său. Papa Francisc I, şi-a început astfel mesajul său, pentru a ne spune că, şi noi, asemenea lui Isus, să facem drumuri misionare; să ne fie şi nouă milă de oameni şi să le facem bine; să devenim şi noi lucrători în secerişul lui Domnului.  

În acest sens, Papa Francisc I, ne mai aminteşte în mesajul său de astăzi că, toţi oamenii sunt ogorul lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9); şi că în ei trebuie să înflorească migdalul credinţei (cf. Ier 1,11-12). Fie în viaţa conjugală, fie în formele de consacrare călugărească, fie în viaţa sacerdotală, creştinii trebuie să-l adore pe Cristos în inimile lor (cf. 1Pt 3,15), şi, să tindă mereu spre lucrurile mari, căci, nimeni nu au fost ales, chemat şi trimis, pentru „lucruşoarele mici” ale lumii.

Cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor, în toată lumea catolică se obişnuieşte să se facă colecte, fie în bani, fie în alimente, fie în alte lucruri de trebuinţă pentru misionari. Cu ocazia unei astfel de colecte, un copil sărac, aflând de la predică că fiecare om trebuie să participe cu ceva pentru misiuni, el neavând nimic de oferit, nici bani, nici alimente şi nici alte bunuri, s-a oferit pe el însuşi, urcându-se în coşul cu rotile care era purtat prin biserică. Mulţi s-au amuzat de ceea ce au văzut. Dar acest copil s-a dus la seminar şi a ajuns preot misionar, aducând la credinţa în Cristos, mulţi oameni. Biserica doreşte astăzi ca, mulţi copii, tineri, şi adulţi, să imite gestul acestui copil, şi să se ofere pe sine muncilor misionare.

Iată ce ne spune Domnul în acest sens: „Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel, să ridici ţara şi să spui celor captivi: «Ieşiţi!» şi celor care sunt în întuneric: «Veniţi afară la lumină»” (cf. Is 50,6-8)?

Prima lectură, ne arată cum apostolii şi primii creştini, au fost devenit profeţi, apostoli, veghetori şi păstori de suflete pentru oamenii timpului lor, şi au adus la mântuire 3000 de suflete numai în ziua de Rusalii (cf. Fap 2,14.36-41); iar a doua zi, numărul celor mântuiţi a ajuns la 5000 (cf. Fap 4,4).

Lectura a doua, ne arată cum sfântul Petru, predicând şi vorbind oamenilor, l-a propus oamenilor ca model de viaţă pe, Isus, care: nu a făcut păcat; nu a vorbit cu vicleşug; nu a răspuns cu insultă la insulte; nu ameninţa când era chinuit; care şi-a încredinţat soarta în mâna aceluia care judecă cu dreptate; care în trupul său, a spălat păcatele lumii pe lemnul crucii; care prin rănile lui a vindecat lumea; care a întors multe suflete, rătăcite, la Păstorul care are în grijă sufletele noastre (cf. 1Pt 2,25-30).

Mai rămâne acum, ca şi noi creştinii, care din bunăvoinţa lui Dumnezeu, participăm la misiunea de profet, apostol, veghetor şi păstor, să ne împlinim cu responsabilitate această misiune încredinţată, pentru ca şi noi, turma sa, să ajungem în paradis unde a intrat Cristos, bunul nostru păstor, mergând biruitor înaintea noastră. Amin.

Cristos a înviat!

                                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu