Reflecţie la duminica a XIII-a de peste an – A

Dumnezeu ne dă crucea, iar crucea ni-l dă pe Dumnezeu.

După ce duminica trecută, Isus şi-a trimis ucenicii în lume pentru a predica evanghelia mântuirii, în duminica aceasta îl vedem pe Isus, care îşi continuă îndrumările date lor şi le spune că, pentru a putea face faţă misiunii de a-i chema oamenii la mântuirea adusă de el, trebuie să-l iubească pe el şi împărăţia lui mai presus de toate, chiar mai presus de viaţa proprie; că trebuie să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mergem după el. Numai aşa vor putea împlini misiunea de a şterge şi usca lacrimile oamenilor şi să ajungem împreună cu el în împărăţia sa.

Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, ne spune că, din cauza păcatului, toate mădularele omului - limba, picioarele, ochii - erau unelte ale nelegiuiri (cf. Rom 6,13). Dar, odată cu întoarcerea la Dumnezeu, toate aceste mădulare devin "unelte ale dreptăţii", la dispoziţia lui Cristos. La acest punct trebuie să ajungem cu toţii şi la acest punct trebuie să-i aducem şi pe fraţii noştri aflaţi pe cale pierzării, chiar dacă pentru asta trebuie să purtăm o cruce şi să pierdem toate cele pământeşti, chiar şi viaţa.

O frumoasă legenda spune că pe locul unde a căzut una dintre multele picături de sânge ale lui Isus, de pe calea crucii, a răsărit un frumos măslin, din ale cărui ramuri oamenii au făcut un crucifix. Mai târziu, acest crucifix a fost cumpărat de un cavaler cruciat şi a fost adus în Europa. Până la urmă acest cavaler cruciat s-a făcut călugăr într-o mănăstirea a sfântului Francisc din Assisi (1181-1226). Într-o zi, pe când noul călugăr se ruga în faţa crucifixului său, Isus s-a însufleţit şi, plângând cu lacrimi de sânge, i-a zis: "Spune oamenilor să-mi usuce lacrimile care curg pe obrazul fraţilor şi surorilor mele. Cine va lua parte la această lucrare, va ajunge bucuria mea!"

Isus a cerut compasiune faţă de fraţii lui. Compasiunea este purtarea durerii altora în inima ta. Isus a fost primul care a purtat durerea noastră în inima lui (cf. 1In 4,19). Acum, Dumnezeu vrea ca şi noi să purtăm durerea fraţilor în inima noastră şi să-i aducem la el ca să-i scape de ea.

A fi ucenic al lui Isus şi al împărăţiei sale veşnice, înseamnă a pune iubirea faţă de el şi faţă de evanghelia lui, faţă de sufletele de mântuit, faţă de împărăţia cerurilor, deasupra oricărei alte iubiri, chiar faţă de iubirea faţă de: tata sau mama, soţ sau soţie, fiu sau fiică. Acestora, ucenicul împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să le spună deschis: "După Isus, după evanghelie, după sufletele de mântuit şi după împărăţia cerurilor, pe voi vă iubesc cel mai mult".

Sfânta Perpetua l-a iubit pe Isus, mai mult decât pe tatăl şi copilul ei. Sfântul Alexie (sec. V) l-a iubit pe Isus mai mult decât pe mireasa sa. Sfânta Blanca de Castilia (1188-1252) l-a iubit pe Isus, mai mult decât pe fiul ei, sfântul rege Ludovic (1214-1270), şi pentru aceasta a avut fericirea de a-l vedea rege pe pământ şi în cer. Sfânta Daria l-a iubit pe Isus mai mult decât pe ochii ei. Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591) l-a iubit pe Isus mai mult decât toate bogăţiile şi titlurile de nobleţe. Sfântul Ioan Columbini (1304-1367) l-a iubit pe Isus mai mult decât pe soţia sa, Biagia Cerretani etc.

Ernest Hello (1828-1885), un francez, romano-catolic convins, scriitor de cărţi şi articole despre filozofie, teologie şi literatură, atunci când s-a căsătorit, i-a spus soţiei sale: "Îţi cer pentru mine locul doi în inima ta; căci pentru a putea fi fericiţi, primul loc trebuie să-i dai lui Dumnezeu; aşa am făcut şi eu".

De dragul lui Isus, de dragul sufletelor de mântuit, de dragul evangheliei împărăţiei, ucenicii lui Isus au lăsat toate cele pământeşti, chiar şi viaţa lor şi l-au urmat. Iar acum stau pe tronuri de mărire în cer (cf. Mt 19,27-29). Tronurile de mărire cerească, aceasta este răsplata tuturor care fac asemenea lor. Unde sunt martirii acum? În paradis! Unde sunt mărturisitorii acum? În paradis! Unde vom fi noi care primim chemarea de a participa la apostolat? În paradis!

Apoi, a fi ucenic al lui Isus şi al împărăţiei sale veşnice nu înseamnă a suporta crucea dată lui de Dumnezeu spre mântuire, ci înseamnă a lua singur crucea, cu drag şi în fiecare zi (cf. Mt 10,38; Lc9,23), ba chiar să se laude cu purtarea ei (cf. Gal 6,14), căci fără cruce nu există coroană veşnică.

Un om mereu nemulţumit nu contenea să cârtească împotriva lui Dumnezeu, că a dat oamenilor câte o cruce mare. Acestuia Dumnezeu i-a dat un vis, unde a văzut viaţa oamenilor de pe pământ ca o neîntreruptă procesiune, unde fiecare mergea cu crucea sa pe spate, procesiune în care era prezent şi el, purtând cu greu cu crucea sa. Ducând cu greu crucea, a crezând că este prea lungă, a retezat o bucată din ea. Acum mergea mai bine şi a ajuns la ţinta procesiunii. Era o prăpastie largă, dincolo de care însă începea pământul fericirii veşnice. Nu erau poduri, nici pasarele pentru a traversa, totuşi oamenii treceau cu uşurinţă; fiecare îşi lua crucea de pe spate, o sprijinea pe malurile prăpastiei şi apoi trecea pe deasupra. Au trecut toţi, numai el nu, căci crucea lui era prea scurtă. De spaimă, s-a trezit, la propriu şi la figurat, căci din acel moment nu a mai murmurat niciodată că are o cruce mare. A înţeles că Dumnezeu ne dă crucea, iar crucea ni-l dă pe Dumnezeu.

A-ţi lua crucea dată de Dumnezeu înseamnă a renunţa la voinţa proprie, care fuge de cruce, şi a urma voinţa lui Dumnezeu care cere purtarea crucii. A-ţi lua crucea dată de Dumnezeu, înseamnă a vedea şi a accepta prezenţa lui Dumnezeu în toate bucuriile şi suferinţele tale.

Să facem o comparaţie: A urma numai voinţa proprie este ca o bucată de lemn aşezată de-a lungul drumului vieţii, pe care se lunecă spre cele de jos ca pe un tobogan sau ca pe o cale largă (cf. Mt7,13). A urma voinţa lui Dumnezeu şi nu voinţa ta este a accepta o bucata de lemn aşezată de-a curmezişul drumului vieţii, care opreşte căderea în osândă. Aceasta este înţelesul acceptării crucii!

Îmi place să amintesc aici un gând minunat al sfântului Francisc de Sales (1567-1622), referitor la cerinţa lui Isus ca fiecare ucenic, ca fiecare creştin să-şi ia zilnic crucea proprie pregătită lui de Dumnezeu potrivit cu puterea sa şi să-l urmeze. Iată ce ne spune el: "Înţelepciunea veşnică a lui Dumnezeu a avut din veşnicie în vedere crucea pe care ţi-a dat-o după inima lui, ca un dar preţios. Dumnezeu, înainte de a-ţi da crucea, a contemplat-o cu ochii săi atotştiutori, a pătruns-o cu mintea sa dumnezeiască, a examinat-o cu mintea sa înţeleaptă şi a încălzit-o cu îndurarea sa iubitoare; apoi, a cântărit-o cu amândouă mâinile sale, ca să nu fie cu un milimetru mai lungă şi nici cu un miligram mai grea. A binecuvântat-o cu numele său preasfânt, a uns-o cu harul său şi a înmiresmat-o cu mângâierea sa; apoi, a mai privit odată curajul tău, şi în felul acesta ţi-a venit crucea din ceruri, ca un salut deosebit din partea lui Dumnezeu şi ca o comoară a dragostei sale divine".

Acum înţelegem şi povestirea conform căreia un om, voind să-şi schimbe crucea dată lui de Dumnezeu cu o alta, nu a găsit alta mai bună decât tot crucea lui pe care voia s-o lase. Altă cruce decât cea dată de Dumnezeu este abandonarea voinţei divine, pentru voinţa proprie cerută de satana. Crucea după voinţa omului şi nu după a lui Dumnezeu este o cruce fără valoare mântuitoare. Sunt mulţi oameni care suferă în zadar pentru că au ales să urmeze voinţa proprie inspirată de satana şi nu voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu exprimată în Scripturi.

Mulţi oameni nu renunţă la voinţele lor, la iubirile lor, la fericirile pe care şi le fac singuri, la vieţile lor pe care le trăiesc după plac, crezând că toate acestea sunt mai bune pentru realizarea fericirii lor. Isus le spune astăzi tuturor ucenicilor săi că cine va căuta să-şi păstreze viaţa o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru el, o va câştiga (cf. Mt 10,39). Cine îşi jertfeşte viaţa pentru Cristos, pentru evanghelie, pentru mântuirea sufletelor, pentru împărăţia cerurilor, acela nu numai că nu-şi va pierde viaţa, ci o va primi înapoi spiritualizată şi nespus de fericită, în împărăţia iubirii sale veşnice.

Să privim la toţi martirii creştinismului, care au murit pentru Cristos şi pentru răspândirea evangheliei, începând cu sfântul Ştefan, şi până astăzi. Oare şi-au pierdut ei viaţa şi fericirea, sau mai degrabă şi-au câştigat o viaţă fără de moarte şi o fericire fără de sfârşit? De aceea, sfântul Paul spunea: "Vreau să mor, ca să fiu cu Cristos" (Fil 1,21). Oare fiul risipitor, după ce a văzut ce primire i-a făcut tatăl şi în ce fericire a intrat, a regretat că a venit la slujirea lui şi a fraţilor? Nu!

În omilia sa de la 15 august 2013, episcopul nostru de Iaşi, Petru Gherghel, spunea: "Nu vă fie frică să fiţi generoşi cu Cristos. Merită! Ieşiţi şi să mergeţi cu curaj şi generozitate în munca de apostolat, pentru ca fiecare bărbat şi fiecare femeie să-l poată întâlni pe Domnul. Mergeţi şi faceţi tot ceea ce vă va spune el".

Dar duminica aceasta Isus are nişte cuvinte frumoase şi pentru toţi cei care îi primesc pe ucenicii săi, cu evanghelia împărăţiei: "Cine vă primeşte pe voi mă primeşte pe mine; şi cine mă primeşte pe mine primeşte pe cel ce m-a trimis pe mine. Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata" (Mt10,37-40).

Prima lectură adevereşte aceste cuvinte ale lui Isus şi ne prezintă un exemplu în acest sens.

O femeie cu vază din Şunem se purtase deosebit de mărinimos faţă de profetul Elizeu, mergând până acolo că împreună cu soţul ei i-au pus la dispoziţie o odaie în catul de sus, în care acesta să poată sta când trecea pe acolo. Însă această femeie era sterilă şi nu avea copii. Îi cere lui Dumnezeu un copil, prin profetul Elizeu. Iar Dumnezeu îi împlineşte cererea, pentru ospitalitatea oferită profetului său.

Iată alte câteva exemple biblice în acest sens: Abraham l-a găzduit şi ospătat pe preotul Melchisedec, iar pentru asta a fost binecuvântat de Dumnezeu, primind harul mijlocirii şi copilul mult aşteptat (cf. Gen 14,20; 18,1-10). Rahav din Ierihon i-a primit pe trimişii lui Iosue, iar pentru asta a primit un loc în poporul ales şi mântuirea lui Dumnezeu (cf. Ios 2,1-6). Văduva din Sarepta l-a primit pe profetul Ilie şi l-a ospătat, iar pentru asta n-a mai dus lipsă niciodată şi a primit şi un nume în cer (cf. 1Rg 17,9-16).

Corneliu, un centurion roman, îl primeşte pe apostolul Petru în casa sa; pentru asta, Corneliu primeşte harul botezului, darul Duhului Sfânt şi bucuria mântuirii (cf. Fap 10,40). Lidia, o vânzătoarea de purpură, îl primeşte pe apostolul Paul în casa sa; pentru aceasta Lidia primeşte harul Botezului şi moştenirea bunurilor veşnice prin credinţă (cf. Fap 16,14).

Iată în aceste exemple, adeverirea cuvintelor lui Isus: "Cine pe voi vă primeşte, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine primeşte pe cel ce m-a trimis pe mine" (Mt 10,40).

Astăzi să spunem şi noi împreună cu un suflet ales: "Doamne, Isuse, din dragoste faţă de tine, faţă de evanghelie, faţă de suflete şi faţă de împărăţia cerurilor: trăiesc, muncesc, învăţ, călătoresc, predic, slujesc, mă jertfesc, aşteptând răsplata robului credincios".

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul – 2014

Prin sărbătoarea sfinţilor apostoli, Petru şi Paul, Biserica ne chemă la încredere în milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu, la convertire şi la viaţă de apostolat, la iubire şi la unitate între noi.

Împreună cu întreaga Biserică celebrăm astăzi pe sfinţii apostoli Petru şi Paul, pe care - luând aminte la rugăciunea "Prefaţa" de astăzi - îndrăznesc să-i compar cu soarele şi luna, luminătorii cei mari ai creaţiei (cf. Gen 1,14); căci, într-adevăr, ei sunt acum luminătorii, soarele şi luna, care luminează Biserica. Petru fiind mărturisitorul cel dintâi al credinţei, iar Paul fiind cel care a luminat-o spre înţelegere. Petru, pentru că a orânduit Biserica de la început din rămăşiţa lui Israel, care cunoştea lumina revelaţiei, poate fi numit astrul zilei; iar Paul, pentru că a învăţat şi călăuzit spre mântuire neamurile, care nu cunoşteau revelaţia, poate fi numit astrul ce a luminat noaptea.

Mai întâi o mică precizare în privinţa motivului pentru care noi îi sărbătorim împreună, la 29 iunie, pe cei doi mari apostoli, Petru şi Paul, deşi au murit în locuri şi la date diferite. Petru a fost răstignit cu capul în jos pe colina Vaticană, în anul 64. Paul a murit prin tăierea capului, în afara Romei, în locul numit "Tre Fontane", în anul 67. În anul 258, împăratul roman Valerian (193-259) a confiscat toate cimitirele creştine din Roma. De teama ca mormintele celor doi mari apostoli, Petru şi Paul, să nu fie profanate, creştinii au dezgropat trupurile celor doi apostoli, le-au pus într-o raclă comună, şi le-au înmormântat într-un loc ascuns de pe Via Appia, în ziua de 29 iunie 258. Acesta este unul din motivele celebrării lor împreună, la 29 iunie.

Prin sărbătoarea sfinţilor Petru şi Paul, Biserica ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, dragoste care este: fidelă, sigură, gratuită, universală şi veşnică.

Fericitul episcop martir Anton Durcovici (1888-1951), răspunzând anchetatorilor săi care-l chestionau cu privire la predicile sale, le-a spus că de solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul a predicat aşa: "Am îndemnat pe credincioşi să aibă încredere nestrămutată în milostivirea fără de margini a lui Dumnezeu, milostivire mai mare decât a tatălui din evanghelie faţă de fiul risipitor (cf. Lc 15,11-32); şi despre voinţa lui de a ierta pe orice om de păcate, chiar în cea din urmă clipă a vieţii, ca pe tâlharul de pe cruce, numai ca omul să se căiască şi să ceară iertare (cf. Lc 23,43). Sfinţii apostoli Petru şi Paul, prin încrederea în milostivirea lui Dumnezeu, care iartă şi mântuieşte pe cei care vin la el, ne feresc de a nu cădea în greşeala lui Cain (cf. Gen 4,13) sau a lui Iuda (cf. Mt 27,4-5), care nu s-au încrezut în milostivirea lui Dumnezeu care iertă păcatele şi nu au venit la el cu păcatul lor; această neîncredere în mila şi iertarea lui Dumnezeu constituie cea mai mare nenorocire pentru om, dar şi cea mai mare insultă adusă inimii părinteşti a lui Dumnezeu".

Iată sintetizată aici, de fericitul episcop martir, Anton Durcovici, însemnătatea solemnităţii sfinţilor apostoli, Petru şi Paul. Deci, Biserica îi celebrează împreună pe aceşti doi mari apostoli, Petru şi Paul, pentru a ne arăta că, aşa cum Dumnezeu şi-a arătat iubirea milostivă faţă de ei, scoţându-i din întunericul păcatului şi ridicându-i la sfinţenia voită de el, chiar săvârşind minuni pentru asta; tot astfel Dumnezeu îşi arată mila şi iubirea şi faţă de noi, pentru ca şi noi să ne lăsăm scoşi din păcatele noastre, pentru ca şi noi să ne convertim şi, asemenea lor, să devenim "pietre tari de credinţă", "vase alese de virtute" şi "pescari de oameni", spre edificarea Bisericii şi pentru mântuirea lumii întregi.

Petru şi Paul auziseră de Cristos, dar convingerea lor greşită că se pot mântui singuri prin fapte părea prea înaltă despre ei înşişi, iar faptul că socoteau păcatul virtute i-au făcut să stea departe de el. Să vedem cum Isus i-a adus la cunoaşterea nimicniciei lor şi la convertire, ca să ne înţelegem şi noi limitele, şi să ne convertim, venind la ascultarea şi slujirea sa.

Simon se credea cel mai bun şi cel mai iscusit pescar; dar s-a întâmplat că într-o zi considerată prielnică pentru pescuit să nu prindă nici măcar un peşte. În acest context, apare Isus şi îi cere barca goală - ca şi inima lui - pentru a predica mulţimilor; când a terminat de predicat, îi spune să arunce plasele de pescuit; din politeţe, Petru, aruncă năvoadele, convins fiind că va face o trudă zadarnică; dar, surpriză, năvoadele s-au umplut de aşa mulţime de peşti, că nu mai putea să le tragă. Petru a înţeles atunci că nu el este cel mai bun şi iscusit pescar, ci Isus din Nazaret. Străfulgerat de lumina lui Cristos, îşi vede şi îşi recunoaşte starea mizeră a sufletului său şi îi spune lui Isus: "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos". Dar Isus îl încurajează şi îi spune: "Nu te teme, vino după mine, de acum înainte vei fi pescar de oameni (cf. Lc 5,1-11).

Fascinat de Isus, începând din acel moment, Petru nu s-a mai îndepărtat de Isus, luând parte la toate predicile şi minunile lui. Fiind mereu lângă Isus: la învierea fiicei lui Iair, a învăţat că Isus are puterea asupra morţii (cf. Lc 8,51); la schimbarea la faţă a lui Isus, a înţeles însemnătatea morţii sale (cf. Mt 17,1); la rugăciunea lui Isus cu lacrimi de sânge din grădina Măslinilor, a înţeles care va fi preţul mântuirii (cf. Mt 26,37). Astfel, a ajuns la o cunoaştere a lui Isus, superioară celorlalţi apostoli, fiind mereu gata să dea oricui răspuns potrivit, în legătură cu speranţa sa în Cristos (cf. 1Pt 3,15).

De aceea, atunci când nimeni dintre ucenici nu ştia să răspundă la întrebarea cine este Isus, Petru, luminat de Dumnezeu, a spus fără echivoc că este Mesia, mântuitorul mult aşteptat. De aceea, şi Isus numai lui Petru dintre toţi apostolii i-a zis: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, iar porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi tot ce vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi tot ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Mt 16,18-19).

Vedem din aceste versete biblice că Isus nu le-a spus tuturor apostolilor: "Voi sunteţi Petru!", ci numai lui Kefa i-a spus: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea!"

Pentru că sunt oameni care vorbesc mai mult de rolul lui Andrei, decât primatul lui Petru, clarific şi spun, pe baza mărturiilor biblice, că Andrei, deşi a fost primul care s-a întâlnit cu Isus, deşi l-a adus pe Petru la Isus (cf. In 1,35-42); deşi a fost mai în vârstă şi poate mai virtuos decât Petru, totuşi nu el a fost cel dintâi chemat ca să-i fie apostol, ci Petru, căci Domnul priveşte la inimă nu la faţă (cf.1Sam 16,11). De aceea, evangheliile, în timp ce-l prezintă pe Andrei căutându-l pe Isus (cf. In 1,37-40), pe apostolul Petru îl prezintă ca fiind căutat de Isus, pentru că avea mare nevoie de el (cf. Lc5,1-11); de aceea, în timp ce Isus căuta pe cei care să-i fie apostoli, Matei vameşul, cel care era obişnuit cu evidenţele exacte, îl menţionează pe Petru ca fiind cel dintâi chemat ca să-i fie apostol lui Isus (cf. Mt 4,18-19) şi numai lui spunându-i: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea! Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi tot ce vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi tot ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Mt 16,18-19). Ceilalţi evanghelişti notează şi ei că numai lui Petru i-a spus Isus: "Întăreşte-i pe fraţii tăi" (cf. Lc 22,32); "Paşte oile mele, paşte mieii mei" (In 21,15-17). Apoi, dintr-o altă rânduială divină, Petru este menţionat totdeauna în fruntea listei de apostoli, înaintea lui Andrei, pentru că rolul lui Petru este unic (cf. Mt 10,2-4; Lc 6,15; Fap 1,13). De aceea, nimeni să nu ne amăgească în această privinţă.

Noi, românii, putem avea un sentiment special faţă de sfântul Andrei, căci a adus evanghelia până la noi; aşa cum cei din India au sentiment special faţă sfântul Toma; aşa cum cei din Etiopia au un sentiment deosebit faţă de sfântul Matei; aşa cum cei din Spania au un sentiment special faţă de sfântul Iacob etc. Dar asta nu înseamnă că toţi aceştia pot fi puşi înaintea lui Petru, pe care Isus însuşi l-a pus în fruntea Bisericii sale şi toţi ceilalţi apostoli şi primii creştini l-au recunoscut ca atare (cf. Fap 1,15-26; 2,22ss; 3,1ss; 4,1ss; 5,1ss). Şi astăzi este la fel, toţi creştinii cei buni se raportează şi ascultă de urmaşul sfântului Petru, în persoana papei de la Roma.

Preotul şi scriitorul italian Bruno Ferrero povesteşte şi comentează următoarea întâmplare: O navă de război patrula un sector deosebit de periculos al Mării Mediteraneene. La un moment dat apare o lumină în calea acestei nave. Crezând că este o altă navă de război, comandantul dă semnal ca nava din faţă să-şi schimbe direcţia cu 20 de grade. Li se răspunde că ei trebuie să modifice direcţia cu 20 de grade. "De ce noi şi nu voi?" "Aici este farul de coastă!" Nava de război şi-a schimbat direcţia.

Isus a spus: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt 16,18). Deşi a murit, Petru trăieşte în urmaşii săi, papii de la Roma. Sfântul Ambrozie spunea: "Ubi Petrus, ibi Ecclesia" (Unde e Petru, acolo e Biserica). Nu putem birui Biserica. Putem numai să ne zdrobim pe noi înşine împotrivindu-ne ei.

Să ne gândim la cât de mulţi au dorit să doboare arborele viguros al Bisericii, încredinţat lui Petru: mulţi au voit să-i învenineze rădăcinile prin învăţături greşite; mulţi au prigonit-o; mulţi i-au doborât lăstari cei mai frumoşi, martirii; mulţi au tăiat bucăţi mari din ea; mulţi, în numele închinării "adevărate", o sufocă şi astăzi. Dar, asemenea cedrului sădit de Dumnezeu, cu cât a fost mai otrăvită, mai prigonită, mai lovită şi mai tăiată, mai sufocată, cu atât a crescut Biserica mai înaltă şi mai viguroasă, pentru că ea îşi are rădăcinile în cer la Dumnezeu şi nu pe pământ (cf. Ez 17,3-4).

Saul din Tars se credea cel mai puternic şi iscusit om al sinagogii, căci îi aresta şi-i punea în lanţuri, după plac, pe toţi creştinii care-i găsea, fără ca cineva să i se poată opune. Dar, într-o zi, pe când Saul, încrezător în strategia şi forţele sale, mergea la Damasc ca să-i aresteze pe creştini şi să-i pună în lanţuri, ca să-i ducă legaţi la Ierusalim, iată că cineva mai puternic şi mai înţelept decât el, îl orbeşte din senin cu lumina sa, îl doboară la pământ cu tăria glasului său şi îl mustră pentru ura nedreaptă faţă de el şi faţă de creştini. Niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva. Niciodată nimeni nu mai îndrăznise până atunci să-i ceară cont de faptele sale, "bune" (cf. In 16,2). Lângă Saul, trântit la pământ, devenit orb şi neputincios, stătea în picioare Isus, biruitorul păcatului şi al lumii, biruitorul satanei şi al morţii. Văzându-se doborât în ţărână, de un altul mai puternic şi înţelept decât el, Saul a capitulat şi, tremurând de frică, a recunoscut în lumina, forţa şi glasul care îi vorbea pe Isus, pe Domnul, pe Înviatul, pe stăpânul a toate şi a exclamat: "Doamne, ce vrei să fac?" (Fap 9,1-6). În Damasc, ucenicul lui Isus, Anania, i-a spus planul lui Dumnezeu cu privire la el şi la misiunea lui. Ca un om înţelept, Saul a trecut imediat de partea celui mai puternic şi i s-a făcut ucenic, aşa cum mai târziu aveau să facă toţi convertiţii popoarelor.

De aici trebuie să tragem învăţătură că, oricât de puternici şi iscusiţi am fi, Dumnezeu este şi mai mult; (cf. 1Cor 1,25); că, oricât de păcătoşi am fi, Dumnezeu ne iubeşte, ne caută, ne face minuni, ne vrea convertiţi lângă el şi de partea lui, ca pe sfinţii Petru şi Paul, ca să lucrăm împreună cu el la salvarea lumii subjugate de diavol, păcat şi moarte.

Minunile pe care Isus le-a făcut pentru convertirea sfinţilor apostoli Petru şi Paul să fie suficiente şi pentru convertirea noastră. Să nu aşteptăm ca Dumnezeu să ne scufunde bărcile vieţi de prea multe lucruri pământeşti sau să ne doboare la pământ din senin la pământ, sau să ni se arate purtând iar crucea ca să moară din nou pentru noi.

Referitor la scufundarea bărcilor vieţii noastre cu bunuri, este o întâmplare cu doi vânători necredincioşi, care, stând cu barca pe un lac, au împuşcat două raţe sălbatice, care au căzut de la înălţime tocmai în barca lor, cufundând-o, iar pe ei înecându-i. Să venim la Isus până a nu ne îneca cu bunurile pe care le căutăm şi până a nu ne doborî mândria în noroi.

De ce oare umblă Isus după convertirea noastră, cu multă şi cu minuni, ca după Petru şi Paul? Vorbind despre convertirea sfântului Paul, sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune: "Prin harul lui Dumnezeu, Saul (cel care pretinde şi se pretinde), s-a făcut Paul (cel mic care slujeşte); din vas de ocară s-a făcut "vas ales" (cf. Fap 9,15); din lup s-a făcut miel; din mărăcine s-a făcut viţă roditoare; din vrăjmaş s-a făcut prieten; din neghină s-a făcut grâu bun pentru pâine; din hulitor s-a făcut binecuvântător; din prigonitor s-a făcut mesagerul veştilor bune; din chinuitor s-a făcut povăţuitor pe calea mântuirii; din trădător s-a făcut împreună lucrător cu Isus; din pierdut s-a făcut apostolul popoarelor păgâne". Asta vrea să facă Dumnezeu şi cu noi.

Şi, tot sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), legat de venirea noastră cu adevărat la Cristos, ne spune iarăşi: "Cine a devenit ucenic al lui Cristos prin Botez: acela nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Cristos şi fraţii lui; acela trage la carul evangheliei împreună cu Isus şi cu toţi apostolii; acela vesteşte evanghelia până la capăt; acela a devenit "piatră vie pentru orice sprijin" şi "vas ales pentru orice virtute şi bucurie"; acela a devenit sare şi lumină pentru alţii;... acela va scăpa de gura leului infernal; acela va ajunge la împărăţia cerească".

Închei cu încă o învăţătură frumoasă transmisă de sărbătoarea celor doi mai apostoli, Petru şi Paul, care în iconografia creştină apar îmbrăţişaţi. Prezentarea lor îmbrăţişaţi vrea să ne transmită că numai în unire unii cu alţii ne vom putea păstra credinţa, ne vom pute împlini menirea pe pământ şi vom putea ajunge la împărăţia cerească. Petru a avut nevoie de Paul pentru o corectare fraternă şi pentru ajutor în apostolat (cf. Gal 2,1-14); Petru a sprijinit lucrarea lui Paul şi a lăudat-o (cf. 2Pt 3,14-16). Paul a avut nevoie de acreditarea şi recomandarea lui Petru, Iacob şi Ioan, pentru a nu munci în zadar; apoi Paul i-a lăudat pe aceştia, numindu-i "coloane" ale Bisericii (cf. Gal 2,1-10).

Sfinţii apostoli Petru şi Paul, prezentaţi "îmbrăţişaţi" în icoane, ne cheamă şi pe noi să trăim "întemeiaţi în iubire" ca să putem fi "plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu (cf. Ef 3,17-19); să ne purtăm sarcinile unii altora căci numai aşa vom împlini legea lui Cristos (cf. Gal 6,2); să ne îngăduim unii pe alţii în iubire, ca să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii (cf. Ef 4,2-3); să ne îmbrăcăm cu dragoste, care e legătura desăvârşirii" (Col 3,14); să creştem tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi (1Tes 3,12).

Aţi auzit de arborii de Sequoia care cresc în California, SUA? Trăiesc peste 2500 de ani, au trunchiuri foarte groase şi cresc înalţi peste 100 de metri, deşi nu au rădăcini adânci. Secretul? Trăiesc în grupuri. Rădăcinile lor lungi sunt strâns împletite unele cu altele pe o arie foarte largă. Apa trece de la unii la alţii. Prin ramurile lor se sprijină unii de alţii. De aceea, nici lipsa de apă, nici furtunile şi nici trăsnetul nu-i pot doborî. Acesta este mesajul sfinţilor apostoli Petru şi Paul îmbrăţişaţi din icoanele noastre: Dacă voiţi să nu fiţi doborâţi de lipsuri, furtuni şi duşmani şi la sfârşit să ajungeţi în cer, trăiţi în dragoste unii cu alţii!

Sfinţilor apostoli Petru şi Paul, rugaţi-vă pentru cei care poartă numele voastre, dar şi pentru noi toţi!  

                                                                                                                                Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la sărbătoarea Inimii Neprihănite a Preacuratei Feciore Maria 

Maria se bucura în Domnul, pentru că păstra cuvântul lui Dumnezeu şi se gândea la el în inima ei.

Sărbătoarea Inimii Neprihănite a Mariei este o sărbătoare instituită din voinţă şi rânduială divină, ca şi alte sărbători din calendarul creştin. Este o sărbătoare a timpurilor maturităţii creştine. La începutul creştinismului, când de teama asocierii lui Isus cu zeii păgâni care-şi împărţeau cinstea cu părinţii, fraţii şi rudele, scriitorii inspiraţi ai Bibliei au vorbit puţin despre colaborarea şi cooperarea părinţilor şi rudelor lui Isus la planul divin al mântuirii, lăsând această vorbire pentru mai târziu, pentru timpul maturizării creştine.

Iată că, după 2000 de ani de creştinism, Biserica a considerat că timpul maturităţii creştine a sosit şi vorbeşte deschis despre rolul şi cooperarea pe care părinţii şi apropiaţii lui Isus, le-au avut la planul mântuirii. Şi, vorbind Biserica despre rolul şi cooperarea lor la planul mântuirii, împreună cu Cristos, vorbeşte clar şi despre rolul şi cooperarea fiecărui creştin, la acest plan divin de mântuire, căci după expresia sfântului Augustin (354-430): "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine"; sau după expresia sfântului Ioan Crisostom (347-407): "În barca Bisericii lui Cristos, nimeni nu este numai un simplu pasager".

La lucrarea lui Isus la acest plan de mântuire, nu mai este nimic de adăugat, căci totul a fost împlinit în mod perfect, la cruce (cf. In 19,30). Mai rămâne acum de împlinit partea noastră, căci opera mântuirii este o lucrare divino-umană. De aceea, sfântul Paul spune colosenilor: "Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul său care este Biserica, căreia i-am devenit slujitor după misiunea pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi" (Col 1,24-25).

În ziua de 13 iunie 1917, pe plaiul din valea Iria, a localităţii Fatima, din Portugalia, sfânta Fecioară Maria s-a arătat celor trei mici păstoraşi, Lucia, Francisc şi Iacinta, care îşi hrăneau oiţele familiei, şi le-a spus: "Isus vrea să stabilească în lume o devoţiune către inima mea neprihănită. Acelui care o va îmbrăţişa, Isus îi promite mântuirea".

Inima neprihănită a Mariei a fost inima cea mai unită cu inima lui Isus. De aceea, durerile inimii lui Isus au fost şi durerile inimii ei; ofensele aduse inimii lui Isus, au fost şi ofensele aduse inimii ei; străpungerea inimii lui Isus a fost şi străpungerea inimii ei. De aceea în Litania Inimii Neprihănite, Maria este invocată cu aceste titluri: Inima Mariei, una cu inima lui Isus; Inima Mariei, oglinda inimii dumnezeieşti; Inima Mariei, oglinda pătimirii lui Cristos. Pentru aceasta, aşa cum preasfânta inimă a lui Isus a cerut ispăşire pentru ofensele şi pentru nerecunoştinţa oamenilor, tot astfel inima Mariei, una cu inima lui Isus, a cerut şi ea ispăşire faţă de toate aceste rele, ispăşire pe care ea o va îndrepta tot spre inima lui Isus, aşa cum a îndreptat şi îndreaptă spre Isus şi laudele şi mulţumirile pe care i le aduc oamenii.

La 10 decembrie 1925, când deja numele de Fatima era cunoscut în toată lumea, preasfânta Fecioară Maria, arătându-se Luciei, devenită "Sora Maria a Îndureratei", îi arată inima şi-i spune: "Priveşte, fiica mea, inima mea străpunsă de spini, pe care unii oameni o jignesc în orice moment prin păcatele şi nerecunoştinţa lor. Tu, însă, caută de a mă mângâia şi fă ca toată lumea să ştie că eu promit, prin misiunea şi puterea primite de la Fiul meu, Isus, să asist în clipa morţii cu ajutoarele necesare mântuirii pe toţi aceia care în prima sâmbătă, cinci luni la rând, se vor mărturisi, vor primi sfânta Împărtăşanie, vor recita Rozariul şi-mi vor ţine companie un sfert de oră, meditând asupra misterelor Rozariului, cu intenţia de a-mi aduce reparaţie".

Revin la anul 1917 şi completez ceea ce Maica Domnului a mai spus celor trei păstoraşi: "Pentru mântuirea păcătoşilor, Dumnezeu vrea să întroneze în lume devoţiunea la inima mea neprihănită; şi, dacă se va face tot ce vă voi spune, multe suflete se vor mântui". Apoi, arătându-le copiilor iadul, sfânta Fecioară Maria a mai spus: "Aţi văzut unde merg sufletele sărmanilor păcătoşi. Pentru mântuirea lor, Dumnezeu vrea să întroneze în lume devoţiunea la inima mea neprihănită şi, dacă se va face după voinţa lui, multe suflete vor fi mântuite".

Practica celor cinci prime sâmbete din lună se poate începe în orice timp al anului; important este să nu fie întreruptă.

Un duhovnic de al Luciei a întrebat-o de ce cinci sâmbete întâi şi nu mai multe sau mai puţine. Sora Lucia i-a răspuns: "Este vorba întâi despre repararea celor cinci mari răni ale lui Isus, care au fost şi rănile inimii mele unită cu inima lui Isus. Apoi este vorba despre repararea celor cinci ofense aduse inimii mele, ofense care ating şi inima lui Isus. Iată cele cinci ofense aduse inimii mele: contestarea zămislirii mele neprihănite; contestarea fecioriei mele; contestarea maternităţii mele divine şi refuzul de a fi recunoscută ca mamă a omeniri, după cuvântul lui Isus de pe cruce; acţiunea multor răi care răspândesc indiferenţă, dispreţ şi ură faţă de mine, mama lui Isus; profanarea imaginilor mele sfinte. Toate aceste fapte nu rănesc numai inima mea, ci şi inima Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, care au lucrat în mine şi prin mine".

Maica Domnului în multe rânduri a invitat lumea creştină la pocăinţă, sacrificii şi reparaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de inima ei unită cu Inima lui Isus: "Oamenii trebuie să ceară iertare pentru păcatele lor şi să nu mai ofenseze pe Dumnezeu care este deja atât de ofensat. Trebuie să vă oferiţi lui Dumnezeu, fiind gata de a face sacrificii şi de a accepta cu credinţă voinţa lui Dumnezeu cu privire la cele pe care el vi le va trimite ca reparare a atâtor păcate, pentru a obţine convertirea păcătoşilor şi ca reparaţie pentru toate ofensele aduse inimii mele neprihănite. Multe suflete merg în iad pentru că nu are cine să se sacrifice şi să se roage pentru ele".

Maica Domnului a cerut ca toţi creştinii să facă rugăciuni şi pocăinţe. Care rugăciuni? Rugăciunile cele mai obişnuite; Rozariul; primirea deasă a sfintei Împărtăşanii cu scop de reparaţie şi devoţiunea celor cinci sâmbete întâi din lună consecutiv. Care pocăinţe? Împlinirea conştiincioasă a datoriilor proprii; primirea în spirit de credinţă a suferinţelor şi necazurilor; renunţarea din considerente veşnice, la comoditate, la divertisment şi la distracţii; mortificare din acelaşi considerent al veşniciei, chiar la lucruri permise. Iar, când împlinim aceste rugăciuni şi fapte de pocăinţă, să spunem: "Isuse, acestea le fac din dragoste faţă de tine, pentru convertirea păcătoşilor şi care reparare a ofenselor aduse inimii Mariei, unită strâns cu inima ta".

Sfântul Paul spunea că fiecare creştin trebuie să împlinească în trupul său suferinţele care lipsesc Bisericii, care este trupul lui Cristos (cf. Col 1,24). Şi cum a împlinit Paul în trupul său aceste suferinţe care lipseau Bisericii, trupul lui Cristos? Însuşindu-şi cuvântul lui Dumnezeu, predicând cuvântul lui Dumnezeu privitor la planul său de mântuire a tuturor oamenilor: "Cristos în voi, nădejdea slavei. Pe el îl propovăduim noi şi sfătuim şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Cristos Isus (cf. Col 1,26-28).

Noi ştim că Isus este cel care vorbeşte în prima lectură (cf. Is 61,9-11), căci aceste cuvinte le-a mai rostit şi în Evanghelia după sfântul Luca: "Astăzi s-a împlinii această Scriptură în auzul vostru" (cf.Lc 4,16-21).

Isus a fost uns cu Duhul Sfânt la botezul său, pentru că misiunea sa a avut drept scop să ducă vestea cea bună a mântuirii celor săraci; să lege rănile celor cu inima zdrobită; să proclame libertatea pentru captivii păcatului şi să deschidă temniţele şi ochii celor care erau ţinuţi legaţi; cu un cuvânt, de a vesti anul de îndurare al Domnului, căci ziua de răzbunare a lui Dumnezeu a fost amânată pentru venirea sa de-a doua. Chiar şi până la venirea sa de-a doua, dar în mod deosebit la venirea sa de-a doua, Isus îi va mângâia pe cei întristaţi, dăruindu-le bucurie şi pace în loc de cenuşă şi plâns; dăruindu-le laude în locul mâhnirilor. Atunci străinii îi vor sluji pe cei aleşi. Bogăţiile cerului vor fi dăruite celor credincioşi. Atunci Dumnezeu, ţinând seama de nedreptăţile şi umilirile îndurate de cei aleşi, îi va răsplăti cu un legământ veşnic încheiat cu ei, pentru ca toţi să vadă că ei sunt aleşii săi. Atunci aleşii vor fi îmbrăcaţi cu mantia mântuirii. Atunci rămăşiţa mântuită îl va lăuda pe Dumnezeu pentru lucrarea lui Isus de la cruce.

Aceste binefaceri divine au fost subiectul predicilor lui Isaia; aceste binefaceri divine au fost subiectul predicilor lui Isus; aceste binefaceri divine au fost subiectul predicilor lui Paul şi ale celorlalţi apostoli. Dar aceste binefaceri divine au fost şi subiectul predicilor Fecioare Maria. Nu avem decât să citim imul ei, Magnificat, şi ne vom convinge (cf. Lc 1,46-55). În acest imn, Maria, în faţa lui Elisabetei şi a familiei sale, laudă lucrările mântuitoare făcute de Dumnezeu cu cei smeriţi şi deplânge soarta celor răi.

În psalmul responsorial, Ana, Elcana şi copilul lor, Samuel, asemenea Mariei, cântă lucrările lui Dumnezeu cu cei credincioşi, şi deplâng păcatele şi nenorocirile celor răi, în speţă a fiilor depravaţi ai preotului Eli şi a Peninei, rivala Anei, care nu-i spunea decât vorbe duşmănoase.

Dar, această participare la suferinţa pentru evanghelie şi pentru mântuirea trupului lui Isus, care este Biserica, trebuie să o facem şi noi. Oare prin viaţa noastră vestim laudele şi promisiunile Domnului faţă de aleşii săi săraci sau luăm partea celor răi, simbolizaţi în psalmul responsorial cu Ofni şi Fineas, fiii răi ai bătrânului preot Eli, şi cu Penina, rivala necredincioasă a Anei (cf. 1Sam 2,1-8)?

Pentru a putea cunoaşte promisiunile Domnului, trebuie să citim şi noi Scripturile, să le păstrăm în inima noastră şi să medităm zilnic la ele, aşa cum făcea şi Maica Domnului, a cărei inimă neprihănit zămislită o celebrăm astăzi (cf. Lc 2,51).

Sfântul Paul ne spune: "Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi în toată bogăţia sa" (Col 3,16). Trebuie să ne hrănim sufletul cu minunatele gânduri ale cuvântului lui Dumnezeu; trebuie să le medităm zilnic; trebuie să le vestim zilnic, pentru că ele ne dau tărie, mângâiere şi înălţare sufletească. Făgăduinţele dumnezeieşti vor fi pentru noi şi pentru fraţii noştri ca nişte colaci de salvare, care ne sunt de folos zilnic în călătoria spre cer, pe marea zbuciumată a vieţii.

Anthony M. Coniaris, un preot oriental contemporan care activează în SUA, spune tuturor creştinilor chemaţi la apostolat, ca Maria: "Nu lăsaţi niciodată Biblia fără să fi învăţat pe de rost măcar un verset în fiecare zi. Apoi, purtaţi acel verset cu voi. Faceţi din el gândul principal al zilei. Întoarceţi-vă la el. Lipiţi-vă de el. Trăiţi cu el întreaga zi. Adormiţi cu el noaptea. Astfel, după un timp, este cu putinţă să purtaţi toată Scriptura în inima voastră".

Sfântul Ieronim (342-420) ne sfătuieşte şi el să învăţăm pe de rost câte un pasaj din Scriptură în fiecare zi, iar apoi să-l recitim până ce îl memorăm bine.

Evanghelia de astăzi ne spune că Maria păstra toate cuvintele lui Isus şi medita la ele în inima ei (cf.Lc 2,19). Cugetul şi inima ei se desfătau în minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu. Ea putea spune mereu cu psalmistul: "Păstrez în inima mea cuvintele tale, ca să nu greşesc" (Ps 119,11). Maria aduna în inima sa cuvântul lui Dumnezeu, care în clipele de încercare îi dădea putere. Maria spune cu profetul Ieremia: "Am găsit cuvintele tale, Doamne, şi m-am hrănit cu ele. Cuvintele tale au fost bucuria mea şi veselia inimii mele" (Ier 15,16).

Numai citind şi ascultând cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi, numai păstrându-l şi meditându-l în inima noastră, numai trăindu-l în viaţa noastră, îl putem împărtăşi cu folos şi altora care aşteaptă mântuirea şi la care suntem trimişi de Dumnezeu, ca profetul Isaia, ca apostolul Paul şi ca Fecioara Maria.

Doi creştini, Lucian şi Marcian, ce au trăit în secolul al doilea în Asia Mică, au fost arestaţi şi duşi înaintea lui Sabinus, guvernatorul Bitiniei. Întrebaţi fiind cine i-a autorizat să predice, Lucian a răspuns: "Legea dragostei şi a umanismului obligă pe toţi oamenii, să caute să-şi convertească semenii la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putinţă pentru a le salva sufletele din ghearele diavolului". Au murit prin ardere pe rug, pentru răspândirea binecuvântărilor divine cuprinse în Scripturi. Aşa au făcut înaintea lor, apostolii şi Maria. Aşa trebuie să facem şi noi în toată viaţa noastră.

Inimă Neprihănită a Mariei, una cu Inima lui Isus, 
roagă-te pentru noi!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus – 2014

Inima lui Isus, împăcare pentru păcatele noastre, miluieşte-ne pe noi

Despre solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, trebuie spune ca şi despre solemnitatea Trupului şi Sângelui Domnului, că este o solemnitate instituită din voinţă şi rânduială divină.

Din solemnităţile Bisericii, lipsea o sărbătoare dedicată ispăşirii şi iertării păcatelor, aşa cum era Ziua ispăşirii din Vechiul Testament (Yom Kippur). Şi în Noul Testament, au fost şi sunt multe păcate, mai ales de: neglijare a iubirii lui Dumnezeu; de neglijare a iubirii şi a jertfei lui Isus de la cruce; de neglijare a lui Isus rămas cu noi în Euharistie; de neglijare a primirii sfintei împărtăşanii; de neglijare a pregătirii şi dispunerii sufletului pentru primirea sfintei împărtăşanii, neglijare care face împărtăşania sacrilegă. Şi mai ales de păcătuirea fără nici o teamă de Dumnezeu. De aceea, era nevoie de o de sărbătoare de ispăşire pentru a aduce reparaţie pentru tot felul de ofense, şi pentru a evita pedeapsa lui Dumnezeu.

Pentru a vesti lumii dorinţa divină ca oamenii să facă pocăinţe şi jertfe reparatorii, Isus, a ales o călugăriţă sfântă, pe nume Margareta Maria Alacoque, care petrecea multe ore din zi în faţa tabernacolului, căreia, i-a apărut în noaptea de 16 iunie 1675, în capela mănăstirii vizitandinelor, din Paray le Monial, din Paris,

în timp ce era în rugăciune şi adoraţie. Iată, cum s-a întâmplat: Deodată uşiţa tabernacolului s-a deschis şi a apărut Isus, cu pieptul deschis şi cu inima în flăcări şi înconjurată de o coroană de spini, iar între flăcări se afla înfiptă o cruce. Pe inimă se vedea o rană şi o dâră de sânge. Atunci Isus îi spuse sfintei Margareta Maria Alacoque: ”Iată Inima care a iubit atât de mult pe oameni, până acolo că s-a lăsat mistuită pentru ei. Dar în schimb ea nu primeşte de la ei decât nerecunoştinţă, dispreţ, batjocuri şi sacrilegii. Doresc o sărbătoare în cinstea Inimii mele, pentru că vreau să întronez iubirea inimii mele, în toate inimile”.

În acelaşi an, 1675, într-o altă apariţie, Isus, i-a dresat sfintei Mariei Margareta Alacoque, aceste cuvinte: „Iţi cer ca prima vineri de după sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului, să fie instituită o sărbătoare dedicată cinstirii Inimii mele”.

De atunci şi până astăzi, nu numai în prima vineri de după sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului, dar şi în prima vineri din lună, şi în fiecare vineri din săptămână, creştinii cinstesc Inima preasfântă a lui Isus, căci într-o zi de vineri, Isus, a murit pentru păcatele lumii.

Când Dumnezeu cere ceva unei persoane, tot el este acela care creează oportunităţile, indică oamenii de ajutor, şi chiar realizează. Ca şi la implementarea solemnităţii Trupului şi Sângelui Domnului, Dumnezeu, cu mult înainte de instituirea solemnităţii Preasfintei inimi a lui Isus, a ales şi a rânduit persoanele care să pregătească nu numai sărbătoarea, pe care de multă vreme o dorea, dar să pregătească şi lumea ca să o primească. Aşa cum prin profeţii săi, Dumnezeu, a pregătit cu mult înainte, naşterea Fiului său, tot astfel acum, tot cu mult înainte, prin oamenii sfinţi aleşi de el, Dumnezeu, a pregătit şi sărbătoarea şi oamenii care să o primească.

Între persoanele care au pregătit cu mult înainte sărbătoarea Inimii lui Isus, şi oamenii care să o primească, se numără următorii sfinţi: sfântul Bernard din Clairvaux (1090-1153) şi sfântul Ioan Eudes (1601-1680), teologi francezi, care cel dintâi a promovat evlavia către durerile Inimii lui Isus, iar al doilea  i-a compus oficiul şi rugăciunile; fericita Maria d'Oignies (1177-1213) şi fericita Lutgarda d'Agwi Pres (1182-1246), mistice belgiene, care i-au evidenţiat binefacerile;  sfânta Mechilda (1207-1282) şi sfânta Gertruda (1256-1302), sfinte germane, care au chemat oamenii la dragostea pentru Inima lui Isus; sfântul Bonaventura (1218-1274) şi sfânta Angela de Foligno (1248-1309), sfinţi italieni, care promovat verbal şi prin scris, această evlavie;  

Între persoanele care au introdus cultul Inimii lui Isus în Biserică, amintim: sfânta Margareta Maria Alacoque (1647-1690), care a primit mesajele de la Isus; sfântul Claudiu Columbiere (1641 -1682) şi fraţii iezuiţi, care au sprijinit demersurile vizionarei; călugărul iezuit, Joseph-François de Gallifet (1663-1749), care a compus Litania Inimii lui Isus cu 33 de invocaţii; şi Papa Pius IX (1846-1878), care în 1856, a recunoscut devoţiunea, a iubit-o, şi a instituit-o pentru întreaga Biserică, la data cerută de însuşi Isus, adică în prima vineri de după solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului.

Între persoanele care au răspândit sărbătoarea Inimii lui Isus, după ce a fost instituită, amintim doar pe: Papa Leon XIII (1810-1903), în 1899 a consacrat întregul neam omenesc Inimii lui Isus; Papa Pius X (1835-1914) a prescris ca această consacrare să se repete în fiecare an în sărbătoarea Inimii lui Isus; Papa Pius XI (1857–1939), în 1928 a introdus un formular nou de oficiu şi liturghie; sfântul Arnold Janssen 1837-1909), întemeietorul al Societăţii Cuvântului Divin, care a pridicat această evlavie; sfântul Daniel Comboni (1831-1881), întemeietor al misionarilor combonieni, care a cucerit nenumărate suflete cu această evlavie. Şi, lista celor care promovează şi răspândesc evlavia către Inima lui Isus, trebuie să continue cu unul fiecare dintre noi. Oare facem noi parte din numărul acestor fericiţi aleşi?

Dar, Dumnezeu nu a rânduit numai persoanele care să pregătească, să instituie şi să răspândească această sărbătoare a ispăşirii şi a iertării, dar a indicat şi jertfa prin care se lasă împăcat, jertfă care este cea a Fiului său de la cruce, care se repetă în mod nesângeros la fiecare sfântă Liturghie şi se primeşte ori de câte ori primim sfânta Împărtăşanie.

Sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie, sunt mijloacele dorite de Dumnezeu pentru a cinsti Inima lui Isus, pentru a face ispăşire, şi pentru a dobândi îndurare şi iertare. Celor care vor participa la sfânta Liturghie, se vor spovedi şi se vor împărtăşi timp de 9 vineri I la rând, Isus le-a promis 12 haruri importante pentru viaţa şi mântuirea lor. Sunt 12 promisiuni pentru alinarea tuturor durerilor omului, între care şi promisiunea că evlavioşii Inimii lui Isus, nu vor muri fără a se împăca cu dreptatea lui Dumnezeu.  

Sfânta Liturghie este perpetuarea nesângeroasă a jertfei de pe cruce, până ce Isus va reveni, şi astfel sângele lui Cristos va continua să spele păcatele până la sfârşitul lumii. De aici valoarea ei infinită a sfintei Liturghii. Avea dreptate Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859)  când spunea: „Toate faptele bune al întregii omeniri luate împreună, nu valorează cât o sfântă Liturghie; pentru că toate faptele pământeşti sunt lucrări ale oamenilor, în timp ce Liturghia e lucrarea lui Dumnezeu. Martiriul unui om este mic în comparaţie cu martiriul lui Isus de la sfânta Liturghia; martiriul este jertfa omului pentru Dumnezeu, în timp ce Liturghia e jertfa lui Dumnezeu pentru om”.

Cu toată iubirea lui Dumnezeu arătată prin iubirea sa de la cruce şi prin trimiterea Duhului Sfânt, Antoine Arnault (1612-1694), jansenist, doctor la Sorbona, şi fratele abatesei de la Port-Royal, Angelique Arnault (1591-1661), în anul 1643, publică o carte cu titlul: „Despre Împărtăşania frecventă” în care impune nişte condiţii grele şi exagerate pentru primirea împărtăşanii, pentru că Dumnezeu ar fi aspru. Ideea greşită, cum că, „Dumnezeu iubire”, este aspru, îndepărta pe muţi oameni slabi în credinţă de Euharistie.   

În evanghelie, iudeii în număr de 5000 numai bărbaţi, tocmai mâncaseră din cele cinci pâinişoare înmulţite, şi imediat după asta îl întreabă: „Ce semn faci tu ca să credem în tine” (In 6,30)? Ridicol, nu?! La fel de ridicoli sunt şi toţi cei care după ce văd generoasa jertfă a lui Isus de la cruce, vin şi spun că Dumnezeu este aspru.

Tradiţia ne spune că soldatul Longin, care a avut îndrăzneala ca să împlânte suliţa în Inima lui Isus, era orb de un ochi. Şi cu toate că el a fost crud cu Isus, Isus a fost pline de iubire şi l-a vindecat cu un strop de sânge care i-a căzut în ochi. „Sângele lui Cristos ne curăţă de orice păcat” (1In 1,7).

Oare cum să fie Dumnezeu aspru, când el a voit să ne salveze şi să ne salveze în coasta deschisă a mântuitorului?

Lui Noe, care din porunca lui Dumnezeu construia arca, primeşte acest ordin: „uşa să o faci într-o parte a corăbiei” (Gen 6,16). Sfântul Augustin de Hipona (354-430), comentând acest text, zice: „Uşa corăbiei făcută într-o parte, prefigura rana din coasta mântuitorului Isus. Şi, aşa precum oamenii care au intrat pe uşa corăbiei au fost salvaţi de apele nimicitoare ale potopului, tot astfel oamenii care se vor adăposti în rana coastei lui Isus, în Inima lui Isus, nu vor muri în vârtejurile păcatului, pentru că nu este nici o osândire pentru cei care sunt în Isus Cristos (cf. Rom 8,1). De aceea, aşa cum spune psalmistul: „acesta este locul meu de odihnă pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că lucrul acesta îl doresc” (Ps 132,14).

Aici, aş mai continua un gând legat tot de Arca lui Noe: „Porumbelul plecat din arcă n-a găsit nici un loc unde să-şi pună piciorul şi s-a întors la Noe, fiindcă pe faţa întregului pământ era încă apă. Noe, şi-a întins mâna, l-a luat şi l-a adus la el în arcă” (Gen 8,9). Multe suflete amăgite, părăsesc pe Dumnezeu, şi  aleargă după lucrurile acestui pământ; dar, lucrurile acestui pământ nu le satură, pentru că Dumnezeu astfel a creat inima omului ca nimic şi nimeni să n-o poată umple decât el însuşi. De aceea, să imităm porumbelul lui Noe, şi să ne întoarcem la el, care, prin Isus, îşi va întinde mâna iubitoare, şi ne va primi iarăşi în arca mântuitoare a inimii sale.

Iar, sfânta Margareta Maria Alacoque, vorbind despre sufletele evlavioase către Inima lui Isus, spune: „Le privesc pe toate adunate în Inima lui Isus ca orânduite şi hărăzite a se bucura pe veci de dragostea lui într-un loc ales”.

Dumnezeu, care este iubire, s-a întrupat pentru ca toate sufletele să-şi găsească iertarea şi odihna în el. Jugul lui este dulce şi povoara sa este uşoară, aşa cum uşoare sunt aripile pe care le-a pus pe spatele păsărilor. El nu a venit să ne obosească, ci a venit să ne odihnească în inima sa (cf. Mt 11,28-30)..

Inima lui Isus este paradisul după care suspină sufletul nostru împovărat de greutăţile zile şi împovărat de păcatele vieţii. De aceea, să ascultăm chemarea lui Isus, care ne spune: „Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este bun, şi povoara mea este uşoară” (Mt 11,28-30). "Cei care se îndepărtează de tine vor fi scrişi în ţărână (cf. Ier 17,13).

Cei care se apropie au numele scrise în Inima lui Isus, care este cerul (cf. Lc 10,20).

„Strigă către mine, şi eu îţi voi răspunde şi îţi voi arăta lucruri mari şi nepătrunse pe care tu nu le ştii”. (Ier 33,3). „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care îl iubesc” (cf. 1Cor 2,9).

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica XII de peste an  A

Mărturia şi moartea drepţilor, salvarea păcătoşilor.

Pentru a înţelege chemarea lecturilor de astăzi, trebuie să pornim reflecţia noastră de la lectura a doua (cf. Rom 5,12-15, unde sfântul Paul, ne aminteşte de faptul că, păcatul lui Adam a adus moartea şi pierzarea pentru toţi oamenii din lume; iar, moartea lui Isus a adus mântuirea pentru toţi oamenii.

Dumnezeu îl avertizase pe Adam că, păcatul va avea drept rod, moartea; dar Adam nu a ascultat (cf. Gen 2,17; Rom 6,3). De aceea, după păcat, Dumnezeu, a rostit sentinţa: „Ţărână ieşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Gen 3,19). Biblia vorbeşte de trei feluri de moarte: 1) moartea fizică (cf. Gen 3,19; In 11,11-14; Ap 2,10; 12,11); 2) moartea spirituală sau  sufletească (cf. Ef 2,1); 3) moartea veşnică, sau moartea a doua (cf. Mt 10,28; Iac 5,20; Ap 2,11; 20,6.14; 21,8). Toate aceste trei feluri de moarte au venit peste noi în urma păcatului lui Adam.

Dar nu diavolul care ne împins la păcat din invidie (cf. Înt 2,24), şi nici moartea, nu trebuiau să aibă ultimul cuvânt, ci Dumnezeu, care este creatorul şi stăpânul a toate. Sfântul Paul, ne aminteşte astăzi că, Dumnezeu, cu un preţ enorm, moartea Fiului său, a adus mântuirea pentru orice om care crede în Isus şi primeşte jertfa sa de la cruce. Deci, mântuirea de păcat şi de plata lui (cf. Rom 6,23), le este oferită acum în dar, fără plată, celor care cred în Isus Cristos.

Dacă, păcatul lui Adam a îndurerat întreaga creaţie şi întreaga omenire; mântuirea lui Dumnezeu, prin jertfa lui Isus de la cruce, a îmbucurat acum întreaga creaţie şi întreaga omenire.  Acum, Dumnezeu, cheamă întreaga omenire la mântuire şi viaţă veşnică prin credinţa în Isus, căci, numai cei care cred în Isus, numai cei care primesc jertfa lui de la cruce, şi care o vestesc mântuirea adusă de Cristos şi altora, ajung la iertarea păcatelor lor şi la viaţa veşnică. De aceea, preotul, după citirea sfintei evanghelii de la sfânta Liturghie, spune: „Prin cuvintele sfintei evanghelii să ni se ierte nouă păcatele noastre”.

Cu aceste gânduri luate din lectura a doua de astăzi, am deschis drumul spre înţelegerea pericopei evanghelice, a primei lecturi şi a psalmului responzorial de astăzi, unde vedem că, Dumnezeu, ne chemă pe toţi cei care credem în Isus, să dăm mărturie despre el şi despre mântuirea pe care el a adus-o lumii, prin cruce. De aceea, Scriptura, spune: „Dacă mărturiseşti cu gura ta că Isus este Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom 10,9).

Mai întâi trebuie să spunem că, pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 10,26-33), face parte din discursul lui Isus de trimitere a ucenicilor ca să vindece rănile provocate de păcat şi să predice vestea cea bună a mântuirii de orie rău, prin venirea sa în lume. Până acum, ucenicii doar îl însoţiseră pe Isus. Acum, Isus, îi face şi pe ei învăţători, şi le dă misiunea de a predica şi puterea de a face minuni, prin care să arate că prin Isus, a sosit împărăţia lui Dumnezeu, iertarea păcatelor şi viaţa cea veşnică.

Biblia spune: “Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu”! Aşa cum nimeni nu se poate aşeza la masa unui banchet până nu sosesc toţi invitaţii, până ce nu se umple sala nunţii, tot astfel nimeni nu se va putea aşeza la Ospăţul de nuntă al Mielului, până ce nu se vor fi adunat toţi cei chemaţi de Dumnezeu, şi până ce  nu se va fi umplut sala nunţii veşnice. De aceea, porunca Tatălui veşnic către toţi slujitorii săi, este aceea de a ieşi zilnic prin cetăţi şi sate, prin pieţe şi pe uliţe, pe la garduri şi pe drumuri, pe la casele săracilor şi bolnavilor, pe la casele nobililor şi regilor, şi să-i cheme pe toţi la ospăţul mântuirii (cf. Lc 14,15-24).

În trimiterea de către Isus, a fiecărui ucenic în misiune, fără ca nici unul dintre ei să fie omis (cf. Mt 10,2-4), trebuie să ne vedem şi pe unul fiecare dintre noi, fără excepţie, căci la botezul nostru toţi am fost chemaţi şi trimişi pentru a-l trăi şi pentru a-l mărturisi pe Isus, în timpul şi lumea în care trăim, împreună cu evanghelia şi mântuirea sa; împreună cu moartea şi învierea sa.

A fi ucenic al lui Isus şi al împărăţiei cerurilor, înseamnă a veni la Isus, a primi şi învăţa cuvintele lui, şi apoi a le da şi altora spre mântuire. În acest sens, sfântul Paul avea să spună: “Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă, căci mă achit de o obligţie care mi s-a impus. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia...Pentru evanghelie, am devenit sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi; am devenit iudeu pentru iudei, ca să-i câştig pe iudei; am devenit un fărădelege pentru cei fărădelege, ca să-i câştig pe cei fărădelege; am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii. Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea” (cf. 1Cor 9,16-23).

Munca în slujba lui Dumnezeu, în slujba luminii, în slujba mântuirii, nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată uşoară, căci satana şi toate forţele întunericului nu vor sta şi vor privi cum le scapă prada; de aceea, forţele întunericului vor dezlănţui împotriva crainicilor luminii, împotriva ucenicilor Domnului, dar şi împotriva celor care primesc învăţătura lor, producându-le suferinţe sufleteşti şi trupeşti. De aceea, Isus, îi atenţionează pe ucenici, dar şi pe cei care primesc evanghelia lui: că vor fi daţi pe judecata soboarelor, că vor fi bătuţi în sinagogi; că chiar părinţii şi fraţii vor lupta împotriva lor; că vor fi urâţi de toţi din pricina numelui său; că vor avea o soartă ca a lui; că vor fi daţi la moarte pe nedrept, asemenea lui şi a profeţilor (Mt 10,17.21-25).

În prima lectură de astăzi (cf. Ier 20,10), vedem pânda celor răi, batjocurile, învinuirile poporului, împotriva profetului Ieremia. În psalmul responzorial, vedem cum profetul David, din cauza râvnei lui pentru casa şi legile Domnului, a ajuns un străin şi un necunoscut, chiar pentru fraţii lui (cf. Ps 69,8-10). 

Prima chemare la mântuire a fost adresată evreilor, ca deţinători ai legămintelor, a legii şi ai promisiunilor divine (cf. Rom 9,1-5). Dar, pentru că mântuirea este universală, Isus, şi-a trimis ucenicii la toţi oamenii şi la toate popoarele care au fost afectate de păcat şi moarte şi care aşteptau mântuirea lui (cf. Mt 10,26-33; 28,19).

Este o foarte frumoasă istorioară de Crăciun, care ne spune că la adoraţia Pruncului Isus, a venit şi un lup, dar a venit cu gând de a-l sfâşia pe Prunc. A profitat de un când Pruncul Isus era singur, şi s-a apropiat de leagăn ca să-l mănânce. Pe când se uita în jur ca să se asigure că este singur, mânuţa lui Isus i-a atins blana aspră şi murdară. Nimeni nu-l mai mângâiase şi nimenii nu-i mai zâmbise frumos până atunci. În acelaşi moment s-a petrecut o mare minune; pielea aspră şi murdară de lup s-a desfăcut, şi a ieşit la lumină un tânăr frumos şi delicat. Acest om fusese legat de o vrajă şi transformat în lup urât şi fioros, în lup neliniştit şi murdar, până când va găsi pe cineva ca să-l privească cu dragoste, să-l mângâie şi să-l zâmbească. Şi când va găsi un astfel de om, să devină iar ceea ce a fost.

Pe toţi oamenii, odată cu păcatul lui Adam, satana, i-a legat cu o astfel de vrajă, să fie lupi aprigi unii faţă de alţii şi mai ales faţă de cei simplii şi curaţi. Dar în momentul în care un om devenit lup prin păcat, va găsi un om un nevinovat care îl va privi cu blândeţe, îi va zâmbi, îi va spune cuvinte mântuitoare, şi îl va mângâia, omul devenit lup prin păcat, va fi eliberat de vraja rea a satanei.

Isus, a fost primul neprihănit care i-a privit cu bunătate şi mângiat pe lupii păcatului, lupi care deşi nu l-au cunoscut şi nu l-au primit, l-au refuzat şi l-au răstignit; bunătatea lui Isus faţă de ei, pe mulţi dintre ei i-a convertit; dar au mai rămas destui de mulţi. După aceea, Isus, ne-a încredinţat nouă, ucenicilor săi, misiunea de miei în mijlocul lupilor, pentru a continua convertirea lor (cf. Mt 10,16); apostolii şi a primii creştini, numai în primele trei veacuri, peste 16 milioane, dintre ei, au sfârşit-o în colţii lupilor. Dar, nimeni nu poate spune numărul mult mai mare al lupilor care s-au convertit prin jertfele lor. În timpul de acum, misiunea de convertire şi mântuire a lupilor păcatului, prin bunătate şi prin jertfa de sine, continuă şi ne revine unuia fiecăruia dintre noi (cf. Mt 10,27; 28,18-20). 

Cu toate că vestitorii evangheliei sunt primiţi cu ostilitate, violenţă şi moarte (cf. Mt 10,16-25), Isus, de trei ori, numai în pericopa evanghelică de astăzi, ne spune să nu ne temem (cf. Mt 10, 26.28.31). Ucenicii Domnului, creştinii, nu trebuie să se teamă nici de prigoane, nici de suferinţe şi nici de moarte, căci jertfa lor va fi răsplătită în chip glorios în ziua judecăţii. A muri pentru răspândirea evangheliei, înseamnă izbăvire de păcat, izbăvire de întristare, izbăvire de moarte; înseamnă viaţă neşnic fericită cu Cristos.  Deci, moartea fizică pentru Cristos şi pentru evanghelie, nu numai că nu este o tragedie pentru un creştin, dar din contra este o binecuvântare. Tragedie este a nu asculta şi a nu împlini misiunea dată de Dumnezeu, căci atunc îţi pierzi şi trupul şi sufletul în ghehenă (cf. Mt 10,27).  

În mijlocul prigoanelor şi suferinţelor pentru răspândirea evangheliei, ucenicii trebuie să aibă încredere în providenţa lui Dumnezeu. Pe timpul lui Isus, vrăbiile lipsite de valoare în ochii oamenilor, se vindeau două pentru o monedă de cupru.Totuşi nici una din ele nu murea fără voia Tatălui, sau fără cunoştinţa sa.  

Un prihor, o pasăre cu gâtul roşu, întrebă într-o zi pe o vrăbiuţă simplă: „Oare de ce oamenii se neliniştesc, se agită şi se îngrijorează atât de mult pentru viaţa lor.” Vrăbiuţa i-a răspuns: „Cred că au uitat că au un Tată ceresc care le poartă de grijă, ca şi nouă.”

Acelaşi, Dumnezeu, care se interesează personal de toate vrăbiile fără valoare pentru oameni, ţine evidenţa exactă a numărului perilor din capul fiecărui copil şi ucenic al său, dispreţuit de oameni. Un fir de păr este cu mult mai puţin valoros decât o vrabie. Aceasta arată că, ucenicii împărăţiei, sunt cu mult mai de preţ decât toate vrăbiile din lume. Deci, dacă se spune că: "Dumnezeu participă la înmormântarea fiecărei vrăbii răpuse", cu atât mai mult trebuie să spunem asta când este vorba de un copil al său.

Pe fiecare mormânt de creştin, ar trebui să scrie cuvintele din Faptele Apostolilor: "Aici odihneşte unul care s-a temut atât de mult de Dumnezeu încât n-a putut să se mai teamă de nici un om“ (cf. Fap 4,19).

Este o întâmplare emoţionantă, petrecută în anii trecuţi în Elveţia, cu un câine saint bernard, pe nume Ralph, care salva oameni căzuţi zăpadă. Într-o noapte geroasă de iarnă, la comandamentul de salvare, se primeşte un telefon, cum că în zăpadă s-ar afla un om căzut, şi în pericol de moarte. I se încredinţează misiunea de salvare câinelui, Ralph. Acesta, merge cale lungă prin noapte, îl găseşte pe omul căzut, care era  în şoc hipotermic. Pentru că nu era alt mod de a-l salva, câinele Ralph, s-a aşeazat lângă el, strângânu-l parcă în braţe pentru a-l încălzi. După un timp, omul căzut îngheţat îşi revine în simţuri. Dar când s-a văzut strâns în braţe  de un animal mare, crezând că este o fiară sălbatică, a scos cuţitul şi l-a înjunghiat mortal. Ralph, salvatorul omului îngheţat, a murit la puţin timp, în braţele celui ce l-a trimis.

Cam asta este şi soarta celor care poartă mântuirea lui Dumnezeu la oamenii pierduţi, sfârşesc prin a fi răpuşi de cei cărora voiau să le salveze sufletul de la moartea veşnică. Dar cei care poartă evanghelia, chiar dacă sunt ucişi de cei răi, ei nu mor, ei nu sunt pierduţi, ei trăiesc în Cristos. Iar jertfa vieţii lor, pentru a mai salva măcar încă un suflet, este apreciată şi răsplătită de Dumnezeu cu veşnicia fericită.

Să ne amintim din Biblie şi din Istoria Bisericii, cum jertfa lui Isus, a mântuit lumea începând cu evreii necredincişi, cu soldaţii romani care l-au răstignit şi preoţii iudei care l-au condamnat, care după înviere, au crezut în el (cf. Fap 2,41; 7,6; 10,48; cum jertfa lui Ştefan, l-a convertit pe Saul, aprigul duşman al lui Cristos şi al creştinilor, care a devenit apoi apostolul nemurilor păgâne (cf. Fap 9,6); cum moartea Mariei Goretti, l-a covertit pe desfrânatul şi criminalul, Alexandru. etc. Moartea drepţilor, e salvarea păcătoşilor.

Acesta este şi motivul pentru care Tertulian a lansat expresia: “Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”!

Având în vedere toate cele spuse mai sus, cel mai rezonabil lucru pe care noi creştinii, ucenicii lui Cristos, îl putem face, este ca să trăim şi să vestim evanghelia lui Isus înaintea oamenilor. Orice ruşine sau ocară pe care le vor suporta pentru el şi evanghelia sa, vor fi răsplătite din belşug, cu mântuirea de la cruce şi cu viaţa veşnică, atunci când Domnul Isus va reveni. De aceea, ceea ce Isus a spus la întuneric, noi să vestim la lumină; şi ceeea ce am auzit despre Isus şoptindu-se la ureche, noi să propovăduim de pe acoperişul caselor (cf. Mt 10,27). Căci, Isus, spune: “Oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; şi, oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi eu de el înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 10,32-33).  

                                                                                                                 Pr. Ioan Lungu