Reflecţie la sărbătoarea Rusaliilor - 2014.

„Dragostea lui Dumnezeu  ce a fost revărsată în inimile noastre, prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5,5).

Cu sărbătoarea Rusaliilor, Isus, îşi încheie lucrarea sa pământească de mântuire a oamenilor. Dar, lucrarea sa cerească pentru desăvârşirea noastră continuă până la cea de-a doua sa venire.

Înainte de a-i părăsi pe ucenicii săi dragi, Isus, le-a promis că nu-i va lăsa orfani, şi că le va trimite pe Duhul Sfânt, pentru că să rămână cu ei, pentru a locui în ei, pentru a-i mângâia, pentru a-i sprijini, pentru a le veni în ajutor, pentru a-i învăţa şi întări în mărturisirea sa. Domnul îl numeşte pe Duhul Sfânt, „un alt mângâietor", pentru că el însuşi este primul nostru mângâietor, pe lângă Tatăl ceresc (1ln 2,1).

Astăzi, fără vuiet ca de vânt, fără cutremur de pământ şi fără limbi de foc care să ne sperie, Duhul Sfânt al primelor Rusalii, trimis de Isus de la Tatăl, ne convocat şi pe noi în cenacolul bisericilor noastre, pentru a ne umple de pace şi bucurie, pentru a ne uni în iubirea lui Dumnezeu şi în iubirea reciprocă, pentru a ne trimite să predicăm evanghelia şi iertarea păcatelor, şi pentru a ne confirma în Biserica lui Isus.  

Părintele Angelo Venturini, în cartea sa Efuziunea Duhului Sfânt (1988), compară lumea ieşită din mâinile lui Dumnezeu, cu o roată perfectă, dar, roată, pe care diavolul a stricat-o. Isus Cristos a fost trimis să repare această roată. Geanta roţii este omul. Isus a devenit axul acestei roţii. Apoi, Duhul Sfânt cu darurile lui, a devenit spiţele acestei roţii. Aşadar, Isus şi Duhul Sfânt ne-au transformat în oameni noi. Iar, dacă omul se lipseşte de Isus şi de Duhul Sfânt, devine iar o roată stricată a diavolului.  

Dacă la Crăciun am celebrat dragostea lui Dumnezeu Tatăl, care ni l-a trimis pe Fiul său, Isus, ca mântuitor. Dacă la Paşti celebrăm dragostea lui Dumnezeu Fiul, cate a suferit şi murit în locul nostru. La Rusalii, celebrăm dragostea lui Dumnezeu Duhului Sfânt, care s-a revărsat peste noi (cf. Rom 5,5), care a rămas cu noi, care locuieşte în noi, care se roagă pentru noi, care ne aminteşte tot ceea ce ne-a învăţat Isus, care ne ajută ca să împlinim voinţa lui Dumnezeu, ca astfel să ne mântuim. 

Toate sărbătorile poporului Israel purtau o umbră a lucrărilor pe care avea să le facă Isus (Evr 10,1). Dar, odată cu lucrarea lui Isus de la cruce, aceste sărbători şi-au încheiat misiunea lor pregătitoare. De aceea, Paul, spune: “Nimeni să nu va judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o luna noua sau cu privire la o zi de sabat, care sunt un memorial al “lucrurilor trecute”, şi „o umbră a lucrurilor viitoare” (Col 2,16).

Coborârea Duhului Sfânt şi naşterea bisericii au coincis cu sărbătoarea iudaică a Cincizecimii, când se făcea sărbătoare în cinstea Domnului pentru darul secerişului şi pentru strângerea recoltei de primăvară. (cf. Lev 23,15-22); şi apoi coincide şi cu darul Legii de pe Sinai (cf. Ex 19,1-8). Cei 120 de ucenici reprezintă primul seceriş al lui Isus. Dar, tot cei 120 de ucenici, au format şi primul nucleu al noului popor al lui Dumnezeu, care este Biserica, care va trăi după Legea lui Dumnezeu.

Deci, cu primele Rusalii, când Isus a suflat asupra ucenicilor pe Duhul Sfânt (cf. In 20,22), a început noua creaţie, aşa cum şi Tatăl l-a suflat pe acelaşi Duh Sfânt, şi a început prima creaţie (cf. Gen 2,7). La Rusalii a început lucrarea omului nou, lucrare care va continua până la sfârşitul lumii. La Rusalii a început lucrarea omului nou născut din apă şi Duhul Sfânt (cf. In 3,5); a omului nou chemat să ajungă la nunta veşnică a Mielului, care a început deja (cf. Ap 19,7); a omului nou care „trebuie să o rupă cu viaţa păgână şi cu poftele lumeşti, ca să trăiască în cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Cristos” (Tit 2,11-13).

Prima lectură (cf. Fap 2,1-11), ne spune că, de coborârea Duhului Sfânt, la Ierusalim erau adunaţi iudei evlavioşi de sub toate naţiunile de sub cer (cf. Fap 2,5.9-11). Plecând de la etimologia fiecărei naţiuni descrise aici, putem vedea că fiecare naţiune reprezintă, atât neamurile care vor veni la ascultarea credinţei; cât şi multe categorii de oameni, care vor crede în Isus. Astfel: parţi, înseamnă, ostaşi; mezi, înseamnă, oameni de rând; elamiţi, înseamnă, nobili; mesopotami, înseamnă înţelepţi; iudei, înseamnă religioşi; capadocieni, înseamnă muncitori; locuitori din Pont, înseamnă, marinari; oameni din Frigia, înseamnă, morţi în păcat; locuitori din Pamfilia, înseamnă păcătoşi; egipteni, înseamnă robi; libieni, înseamnă, însetaţi de mântuire; locuitori din Cirene, înseamnă, oameni însetaţi de păcat; romani, înseamnă, cei care se încred în forţele proprii; prozeliţi, înseamnă, diferite grupări religioase; cretani, înseamnă, oameni robiţi patimilor; arabi, înseamnă, oameni neroditori şi pustii la suflet.

Pentru toate aceste popoare şi pentru toate aceste categorii de oameni, din rândul cărora facem şi noi parte, Duhul Sfânt, trimis de Isus de la Tatăl, s-a coborât pentru a le duce la mântuirea lui Dumnezeu, realizată la crucea lui Isus.

Biblia, ne spune care sunt lucrările pe care Duhul Sfânt le face pentru toţi oamenii de mântuit de pe toată faţa pământului, oameni simbolizaţi în cei prezenţi de Rusalii la Ierusalim. Iată lucrările Duhului Sfânt pentru ei: convinge despre păcatul respingerii lui Isus; convinge pe oameni despre neprihănire, căci Isus merge la Tatăl; convinge pe oameni despre judecată, că diavolul şi toţi ai lui sunt judecaţi (cf. In 16,8-11); conduce la naşterea din nou (cf. In 3,5); rămâne lângă unul fiecare dintre cei care cred în Isus (cf. In 14,16); locuieşte în cei credincioşi (cf. In 14,17); îl reprezintă pe Isus pe pământ (cf. In 14,26); ne ajută să creştem în credinţă (cf. Rom 8,14); mijloceşte în favoarea oamenilor (cf. Rom 8,26); aduce aminte de învăţătura lui Isus şi o învaţă, dând putere oamenilor de a mărturisi iubirea şi mântuirea lui Cristos (cf. In 14,26; Fap 1,8), mărturisire fără de care nimeni nu este recunoscut ca ucenic (cf. In 13,35), şi nimeni nu se poate mântui (cf. Mt 10,32-33); dă oamenilor învierea din morţi (cf. Rom 8,11); cu darurile sale (cf. Gal 5,22-23), îi conduce pe credincioşi în slava şi bucuria nunţii veşnice care deja (cf. Ap 19,7-9).

Profetul Isaia, ne spune şi el că, Duhul Sfânt, umple, spre mântuire, pe orice credincios cu toate darurile sale, daruri simbolizate prin numărul şapte, şi care sunt: darul înţelepciunii, ca să nu piardă din vedere scopul ultim; darul înţelegerii, ca să caute mai întâi împărăţia cerului; darul sfatului, prin care să evite căile rătăcirii; darul tăriei, prin care să-şi poată mărturisi credinţa; darul ştiinţei, prin care să-şi orânduiască viaţa după legea divină; darul evlaviei, prin care să se ofere în slujba Domnului; darul fricii de Dumnezeu, prin care să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de toate (cf. Is 11,2).

Imnul „Secvenţa”, pe care l-a recitat la sfânta Liturghie de astăzi, rezumă şi el lucrarea Duhului Sfânt, şi spune că Duhul Sfânt, este: rază din lumina lui Dumnezeu; comoară în sărăcie; mângâiere în mâhnire; odihnă în osteneli; răcoare în arşiţă; călăuză în întuneric; antidot pentru păcat; pace pentru trup şi suflet; căldură pentru inimile reci; siguranţă a mântuirii pentru cei pierduţi. etc.

Isus, l-a trimis de Rusalii pe Duhul Sfânt, însoţit de tunete, de cutremur şi de limbi de foc, pentru ca să le atragă atenţia oamenilor şi să-i convingă de naşterea unei lumi noi, de apariţia unui nou limbaj nou pe înţelesul lor, şi de ivirea unor oameni noi care vor vesti fără frică minunile lui Dumnezeu, pentru că Duhul Sfânt a cuprins tot pământul, iar satana a fost alungat cu viteza unui fulger căzut din cer (cf. Lc 10,18).

Duhul Sfânt a apărut astăzi sub formă de limbi de foc (cf. Fap 2,3). Mereu limbile păcătoase i-au dezbinat pe oameni, ca la Turnul Babel (cf. Gen 11,1-9), iar limbile Duhului Sfânt, mereu i-au unit pe oameni în Biserica lui Cristos, ca la Rusalii (cf. Fap 2,9-11). Focul mai topeşte ceea ce e îngheţat şi face cald ceea ce e rece, adică, înmoaie şi înduplecă inimile păcătoşilor; încălzeşte relaţiile omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Limbile de foc ale Duhului Sfânt, au făcut din oamenii fricoşi care l-au primit: apostoli, misionari martiri, şi mărturisitori curajoşi ai evangheliei. Babelul şi Rusaliile sunt două şantiere veşnic deschise.

După cum observă sfântul Ioan Gură de Aur (347-407): „La coborârea Duhului Sfânt, iepurele este transformat într-un leu, piticul într-un uriaş, iar cei puţini în mulţi”. Umpluţi cu darurile Duhului Sfânt, ucenicii fricoşi devin curajoşi, deschid uşile încuiate şi ies în stradă ca să predice; imediat cei puţini, doar 120 de suflete, devin la 3.000, numai în cursul dimineţii, iar, până seara erau deja 5000 (Fap 2,41; 4,3).

Acesta este unul din primule scopuri pentru care ne-a fost trimis Duhul Sfânt, pentru a ne da curajul şi forţa ca să putem predica evanghelia şi să putem face noi ucenici. Refuzând mărturisirea evangheliei şi facerea de noi ucenici, refuzăm planul lui Dumnezeu de mântuire. De aceea, Paul, spunea: „Vai, mie, dacă nu vestesc evanghelia, care este o datorie” (cf. 1Cor 9,16). De aceea, apostolii, au mers cu evanghelia până la marginile pământului şi au murit martiri (cf. Fap 1,8). De aceea, sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897), făcea jertfe şi rugăciuni pentru misiuni şi misionari. De aceea, şi noi suntem chemaţi să ne mărturisim public credinţa, să ne rugăm, să ne jertfim şi să oferim ajutoare pentru misiuni.

Duhul Sfânt a apărut astăzi şi sub formă de vânt (cf. Fap 2,2). Vântul separă grâul de pleavă şi polenizează plantele. Duhul Sfânt, face diferenţa dintre credincioşi şi necredincioşi; apoi, trimite misionari care să împrăştie Cuvântul lui Dumnezeu până la marginile lumii, şi deschide sufletele oamenilor ca să-l primească, făcând astfel ca evanghelia să rodească în inimi împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 17,21).

Duhul Sfânt apare şi sub formă de cutremur de pământ (cf. Fap 4,31). Cutremurul i-a silit pe iudei să iasă din case şi să asculte evanghelia predicată de Petru, şi, apoi, să întrebe ce trebuie să facă (cf. Fap 2,37). Cutremurul l-a silit pe temnicerul din Filipi să accepte evanghelia predicată de Paul şi să creadă în Cristos (cf. Fap 16,30-34). Duhul Sfânt este acela care cutremură uneori şi viaţa noastră, pentru ca şi noi să-l căutăm pe Isus, să-l acceptăm în viaţa noastră şi să trăim conform evangheliei sale.

Credinciosul, umplut de Duhul Sfânt, devine la rândul lui, un canal pentru binecuvântarea altora, asemenea apostolilor (cf. In 7,38). Apostolii, plini de Duhul Sfânt, au vorbit toate limbile, sunt imaginea Bisericii care fiind răspândită în orice neam şi naţiune, care vorbeşte acum toate limbile pământului; vorbeşte acum toate limbile dragostei şi ale virtuţilor; şi înţelege toate limbile necazurilor şi suferinţelor oamenilor.  Sfântul Paul, ne spune astăzi că: „Fiecare primeşte darul de a-l arăta pe Duhul spre binele tuturor” (1Cor 12,7).

Prinţesa de Stigliano, i-a cerut fericitului Ieremia Valahul (1556-1625), să fie naş la mirul nepoţilor ei. Avându-l alături pe fratele Ieremia, prinţesa şi nepoţii, erau convinşi că au garanţia Duhului Sfânt.

Astăzi, când celebrăm şi sărbătoarea copiilor, suntem chemaţi să-i primim ca pe Domnul Isus, să-i educăm în iubirea lui, să-i creştem cu iubirea lui, ca să ajungă în cer. Aşa îl arătăm pe Duhul Sfânt.

Sfântul Paul, ne spune că Duhul Sfânt, „ne ajută” (cf. Rom 8,26). Cuvântul „ne ajută”, este în limba greacă: „sunantilambanomai”. Acest cuvânt înseamnă, „a lua parte împreună la luptă împotriva a ceva”. „Împreună” înseamnă că participarea noastră este obligatorie. Deci, Duhul Sfânt, ia parte împreună cu noi la lupta împotriva oricărui rău, numai dacă noi ne-am ridicat mai întâi la luptă împotriva acelui rău.

Vorbind despre Duhul Sfânt, Noul Testament, ne atenţionează asupra câtorva lucruri:

Nu întristaţi Duhul (cf. Ef 4,30). Cuvântul "a întrista" din acest verset vine din cuvântul grecesc "lupete", care descrie durerea dintre două persoane care se iubesc profund. Această este similară cu durerea unui soţ sau a unei soţii care descoperă că partenerul de căsătorie i-a fost necredincios. Despre fiecare creştin, se spune ca şi despre Fecioara Maria, că este „Mireasa Duhului Sfânt”. Orice păcat este o infidelitate faţă de Duhul Sfânt.

Nu stingeţi Duhul (cf. 1Tes 5,19). Efeseni 4,30, ne spune să nu întristăm pe Duhul Sfânt; asta e tot una cu a-l stinge pe Duhul Sfânt. Noi Îl întristăm sau îl stingem pe Duhul Sfânt, atunci când trăim ca păgânii (cf. Ef 4,17-19), când minţim (cf. Ef 4,25), când suntem mânioşi (cf. Ef 4,26-27), când furăm (cf. Ef 4,28), când blestemăm (cf. Ef 4,29 ), când trăim plini de amărăciune (cf. Ef 4,31), când nu iertăm (cf. Ef  4,32), când trăim în imoralitate (cf. Ef  5,3-5).  

Sfânta Lucia din Siracuza (+ 303), a fost o creştină plină de toate darurile Duhului Sfânt. Închisă şi condamnată la moarte pentru credinţa ei, ea a luptat pentru credinţa ei şi i-a spus procurorului Pascasius, că ea nu poate săvârşi păcatul lepădării de credinţă, pentru că nu vrea să-l întristeze pe Duhul Sfânt. Pascasius, i-a zis că el o va târî în păcat, şi astfel îl va stinge pe Duhul Sfânt din ea. Atunci, Lucia, i-a răspuns că: "Trupul este întinat numai atunci când consimte sufletul". Plini de furie au început să o lovească, să arunce peste ea smoală topită şi ulei încins, iar apoi i-au străpuns gâtul cu o sabie.  

Umblaţi în Duhul (cf. Gal 5,16.25). A „umbla” prin Duhul Sfânt, înseamnă să-i primeşti conducerea, şi să-l accepţi să-ţi conducă paşii după voia lui Dumnezeu. Pe scurt, a umbla prin Duhul, înseamnă a trăi viaţă fără a împlini poftele trupului. Părintele Serafim de la Sarov (1759-1833), se înfrâna de la mâncare mâncând numai o buruiană numită „snit”. Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), s-a înfrânat de la necurăţie, fiind modest în gânduri, vorbe şi priviri. El, n-a privit niciodată o femeie în faţă, nici măcar pe mama sa; Sfântul Dominic Savio (1842-1857), s-a înfrânat de la orice fel de distracţii. Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), s-a înfrânat de la orice răzbunare. etc.

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), spunea: „Fără Duhul Sfânt noi suntem ca pietrele de pe drum. Luaţi într-o mână un burete îmbibat cu apă şi în alta o piatră şi strângeţi-le în mod egal! Din piatră nu va ieşi nimic, pe când din burete va ieşi multă apă. Ei bine, buretele este imaginea sufletului plin de Duhul Sfânt, iar piatra este imaginea inimii reci şi dure în care nu locuieşte Duhul Sfânt”.  

Patriarhul greco-ortodox, Ignatios de Latakia (1920-2002), a spus în anul 1988: „Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne în trecut, evanghelia este literă moartă, Biserica o invenţie, autoritatea o dominaţie, misiunea o propagandă, cultul o simplă evocare, iar viaţa creştină o morală de sclavi”. Iar, cu Duhul Sfânt, totul este pace, bucurie, har şi binecuvântare.

Duhule Sfânt, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi!

                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu