Reflecţie la duminica I din Advent B

„Întoarce-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi” (Ps 80,4). 

Cu această duminică am intrat în noul an liturgic, an notat simbolic anul „B”, an în care vom umbla călăuziţi, în marea lui parte, de Evanghelia după sfântul Marcu. Dar, cu această duminică, am intrat şi în timpul sfânt al Adventului, timp de aşteptare, de veghere activă şi de pregătire pentru sărbătoarea anuală a naşterii sale de la Crăciun; timp de aşteptare, de veghere activă şi de pregătire activă pentru venirea sa de a doua de la sfârşitul lumii păcatului; dar, mai ales timp de părăsirea a păcatelor şi de primire zilnică a lui Isus rămas în mijlocul nostru în cuvântul Scripturilor şi în Euharistie.  

Duminica trecută l-am sărbătorit pe Isus Cristos, Regele Universului, care acum stă la dreapta lui Dumnezeu (cf. Mc 16,19); pe Isus Cristos, Regele Universului, care a primit toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18; Ap 5,12); pe Isus Cristos, Regele Universului, care acum lucrează împreună cu Tatăl (cf. In 5,17), şi cu Duhul Sfânt, dar, şi cu îngerii şi sfinţii, la locuinţele noastre promise în cer (cf. In 14,2); pe Isus Cristos, Regele Universului, care va reveni pe pământ (cf. In 14,3; Fap 1,11); pe Isus Cristos, Regele Universului, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi (cf. Mt 16,27; 25,32-33; Ap 22,12; Dan 7,10); pe Isus Cristos, Regele Universului, care îi va lua pe cei aleşi în lăcaşurile veşnice din împărăţia sa (cf. In 14,3; 17,24).

În această duminică, numită prima duminică din Advent, din noul an liturgic „B”, Biserica, pe baza lecturilor sfinte, ne îndeamnă să fim atenţi şi să veghem activ căci, Isus, Regele glorios al întregului univers, stă gata să revină ca judecător şi răsplătitor şi că poate reveni în orice clipă: „fie seara, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşului, fie dimineaţa” (Mc 13,35).

Există o piesă de teatru, scrisă de Samuel Becket (1906-1989), care se numeşte: “Aşteptându-l pe Godot”. Piesa descrie suferinţa a doi bărbaţi rătăciţi în pustiu, şi care aşteaptă de a fi salvaţi de un anume Godot, pe care nici nu-l cunoşteau, şi despre care nici nu ştiau dacă o să vină. Aşteptarea lor devenise atât de apăsătoare, că unul dintre ei voia chiar să se spânzure, dacă nu-l oprea colegul său. Scriptura spune prin gura psalmistului că: „Mântuirea de la oameni este zadarnică” (Ps 60,12); iar, prin gura lui profetului Habacuc că: „Domnul se va arăta şi nu ne va înşela; de va zăbovi, aşteaptă-l, căci va veni şi nu va întârzia” (Hab 2,3). 

Deci, noi nu aşteptăm, un salvator necunoscut şi nici pe unul despre care nu suntem siguri dacă vine, căci pentru noi Mesia, salvatorul, a venit deja în persoana lui Isus, ne-a predicat evanghelia, ne-a lăsat toate bogăţiile casei sale (cf. Mc 13,34), ne-a lăsat şi bogăţiile cuvântului şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,5); apoi, a suferit, a murit şi a înviat, pentru a putea fi mântuiţi. Acum, îl aşteptăm, administrând, lucrând şi veghind activ, ca el să vină şi să ne ia în cer, aşa cum ne-a promis (cf. In 14,3).

Scurta parabolă de astăzi, îl prezintă pe Isus, Regele Universului, sub imaginea unui om nobil, care, şi-a chemat slujitorii, le-a lăsat în grijă casa şi toate bunurile sale, spre bună administraţie, a încredinţat fiecăruia lucrul lui, le-a poruncit la toţi să vegheze la întoarcerea lui, şi a plecat într-o călătorie (cf. Mc 13,33-37).

Trebuie să spunem că Isus a rostit această mică parabolă cu puţi înainte de patima, moartea şi învierea sa. În cursul acestei Evanghelii, Isus repetă de patru ori acest cuvânt: „vegheaţi”. Sfântul Petru, i-a dictat acest cuvinte, sfântului Marcu, secretarul său. Sfântul Petru, insistă mult pe îndemnul de „veghere” al lui Isus, căci pentru un timp, el însuşi a fost omul care nu a vegheat: a vorbit când trebuia să tacă, a tăcut când trebuia să vorbească, a dormit când trebuia să vegheze şi să se roage, s-a îndoit când trebuia să creadă, s-a lepădat când trebuia să mărturisească, a fugit când trebuia să rămână să-i întărească pe fraţi.

În evanghelia de astăzi, Isus, insistă asupra vegherea tuturor şi în mod deosebit pe cea a portarului, căci în timpul nopţii păcatului, când va fi întoarcerea lui, „portarul” are o importanţă deosebită, pentru că el este cel care trebuie să apere casa de cei care ar putea să o atace, să nu deschidă poarta oricui, şi să fie primul care să o deschidă stăpânului când se va întoarce.

Istoria ne spune că, un portar al cetăţii Troia, pe la anul 1200 î.C., nu au vegheat destul de atent şi a primit  în cetate un „dar” al grecilor, rămas proverbial sub numele de „Calul Troian”. În acest „cal”, grecii, au fost ascuns 500 ostaşi, care noaptea ieşind din acel cal, au deschis porţile cetăţii, şi astfel Troia a pierdut un război ca şi câştigat. Altă dată, un portar al grecilor nu a vegheat destul, a uitat deschisă o portiţă mică prin care turcii intrând, au deschis porţile cetăţii, iar acest fapt a dus la căderea Constantinopolului sub turci, din 29 mai 1453. Mai actual, mai modern, putem spune că lipsa de veghere ar mai putea fi comparată cu „adormirea la volan”, care este o dramă, atât pentru şofer, cât şi pentru mulţi oameni din jur.

Dar, pe lângă vegherea în plan material, mai este şi o veghere spirituală, şi tocmai la aceasta se referă Isus astăzi. Sfântul apostol Ioan, ne spune că, piscina vindecătoare din Betezda, de lângă „Poarta oilor”, avea cinci pridvoare, pe unde oamenii puteau să intre în apa miraculoasă ca să se vindece (cf. In 5,2). Parafrazând, putem spune că şi fiecare om are cinci simţuri prin care poate intra, fie mântuirea, fie pierzarea. De aceea, trebuie să fie o pază specială la fiecare poartă a simţurilor noastre. Adam şi Eva n-au vegheat la porţile simţurilor lor, şi prin ele a intrat satana în inima lor şi i-a dus la despărţirea de Dumnezeu (cf. Gen 3,1-24). Esau, n-a vegheat asupra simţurilor lui şi a pierdut dreptul de întâi născut (cf. Gen 25,27-34). Solomon, n-a vegheat asupra simţurilor lui şi a ajuns închinător la idoli (cf. 1Rg 11,1-13). Iuda, n-a vegheat asupra simţurilor lui şi a intrat satana în el, şi a ajuns vânzător de Cristos (cf. Mc 14,10-11). Mulţi dintre cei mântuiţi greu, prin patima şi moartea lui Isus, nu au vegheat, a intrat  satana în ei, şi au ajuns în locul de pierzare (cf. Mt 25,41).

De aceea, Biserica, se roagă astfel în această duminică: „Vino, speranţa oamenilor, vino, mântuirea universului”! Şi primeşte acest răspuns de la Dumnezeu: „Veghează, poporule, căci va veni răscumpărătorul şi va da fiecăruia după faptele sale. Nădăjduieşte şi cheamă-l, poporule, pe mântuitorul”!

Iar, sfântul Paul, spune: „Noi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos care, va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile” (Fil 3,20-21). 

Prima lectură de astăzi (cf. Is  63,16b-17; 64,1.3b-8), ne vorbeşte de nişte oameni credincioşi, o rămăşiţă a lui Israel, din exilul babilonic, care, amintindu-şi de marile binefaceri primite de la Dumnezeu în trecut (încredinţarea creaţiei spre bună administrare, eliberarea din sclavia Egiptului, încredinţarea Legii de pe Sinai spre luminarea lor şi a popoarelor din jur, mana şi apa din pustiu, intrarea în Ţara Canaanului, ca anticipare şi garanţie a intrării lor în paradis), au dobândit încredere că, Dumnezeu, care le-a dat atât de multe binefaceri în trecut,  nu-i va abandona nici acum în ţara robiei. De aceea, îl roagă cu încredere pe Dumnezeu să privească din ceruri spre ei şi spre necazul lor şi să se coboare la ei pentru a-i salva: „O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi în faţa ta” (cf. Is  64,1). Iar, Dumnezeu, s-a coborât la ei, i-a eliberat din robia şi necazul lor, şi i-a dus în patria lor. Eliberaţi fiind, au exclamat: „Ai coborât, Doamne, şi munţii s-au cutremurat în faţa ta. Niciodată nu s-a mai pomenit, nici nu s-a mai auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a mai văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el” (Is 64,3-4). Pentru că rămăşiţa aceasta s-a întors la el, dar şi pentru toţi oamenii care se vor întoarce la el, Dumnezeu, a făcut şi face mai mult decât ei au putut să ceară şi să spere; l-a trimis pe Isus Cristos, Fiul său, care, prin patima, moartea şi învierea sa, să-i scoată din toate robiile lor şi să-i şi să-i mântuiască în împărăţia sa veşnic fericită.

Deci, dacă, oamenii din lume, asemenea evreilor din exil, vor striga către Dumnezeu recunoscându-şi păcatele şi hotărându-se pentru el, Dumnezeu, prin Fiul său Isus şi prin Duhul Sfânt, îi va elibera şi îi va mântui. Dumnezeu vrea ca noi, asemenea evreilor, să ne recunoaştem păcatele înaintea lui şi să spunem: „Am păcătuit, suntem ca necuraţii şi toate faptele noastre bune sunt ca un veşmânt pătat, am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul” (Is 64,5-6). Iată, ce ne spune sfântul Paul despre cei care şi-au mărturisit păcatele şi s-au întors la Dumnezeu: „Mulţumesc totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, pentru harul lui dat vouă în Cristos Isus; căci în el aţi primit toate bogăţiile cuvântului şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu... Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la împărtăşirea cu Fiul său Isus Cristos, Domnul nostru” (1Cor 1,4-5.9). De aceea, în acest timp de advent, Biserica ne cheamă des la sfânta spovadă şi la sfânta Împărtăşanie.

Deşi, plecat cu trupul dintre noi, ca să ne pregătească locurile din cer (cf. In 14,2), şi ca să primească slava pe care o va împărţi cu noi (cf. In 17,24), Isus, a rămas totuşi cu noi în mod tainic (cf. Mt 28,20). A rămas în sfintele Scripturi, în sfânta Euharistie şi în persoana fraţilor noştri (cf. Mt 25,40). Ba, mai mult, el, acum, bate şi aşteaptă la poarta încuiată de păcat a sufletului nostru, ca să-i deschidem şi să-l primim (cf. Ap 3,20). Primindu-l pe Isus în Cuvânt, Euharistie şi fraţi, îi primim şi pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, căci cele trei persoane divine nu pot fi separate. Cele trei persoane divine primite zilnic în inima noastră, vor lucra împreună cu noi la pregătirea sufletului nostru, atât pentru venirea sa anuală de la Crăciun, când el vine să-şi refacă şi să-şi reafirme cortul locuirii sale în noi, cort ridicat la Botezul nostru, cât şi pentru a ne pregăti pentru venirea sa de-a doua, care stă gata să vină, şi când va veni ca judecător al celor vii şi al celor morţi, şi ca bucurie pentru toţi cei aleşi.

Noi ştim că atunci când omul a păcătuit şi a pierdut paradisul, a voit să fie ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5). Chiar, după păcat, Dumnezeu a răspuns dorinţei omului „de a fi ca Dumnezeu”, şi i-a încredinţat „lucrarea mâinilor sale” (cf. Ps 8,6-8), bunurile sale materiale şi spirituale, pe care le împartă celor săraci, bolnavi, neputincioşi, închişi (Mt 25,35-36; Lc 12,42). De aceea, încă de la început, Dumnezeu, l-a întrebat pe Cain, unde este fratele său, Abel (cf. Gen 4,9).

Se spune despre un principe din Evul Mediu că avea o tehnică pentru a-şi găsi şi promova sfetnicii şi slujitorii cei mai buni de care să se înconjoare la curtea şi palatul său. Îi aduna la palatul său pe toţi pretendenţii care voiau să intre în serviciul său, îi încărca cu bunuri şi îi trimitea pe străzi să le împartă, în numele său, tuturor celor săraci şi neputincioşi. În timp ce aceştia plecau să-i împartă bunurile, el însuşi se deghiza în haine de sărac, ieşea din palat pe o poartă secretă, şi se aşeza pe calea pe unde aceştia trebuiau să treacă şi să-i împartă bunurile sale. Mulţi din cei care au primit bunurile sale nu le-au mai împărţit cu nimeni, au plecat şi nu s-au mai întors. Alţii dădeau numai foarte puţin săracilor, restul păstrând pentru ei. Iar, alţii, puţini la număr, împărţeau totul la săraci, după poruncă, în numele regelui. Aceştia puţini, erau promovaţi să fie sfetnicii săi şi împartă domnia împreună cu el.

Sfântul Felix de Valois (1127-1212), spunea că, deseori că Dumnezeu se comportă ca acel suveran dintr-o istorioară, care, călătorind singur şi necunoscut prin ţară, şi fiind  prins de un uragan a cerut oamenilor să-l găzduiască în casele lor. După ce mulţi l-au respins, a ajuns la o cocioabă mică unde locuia cel mai sărac dintre supuşii lui. Acesta, nu numai că i-a deschis uşa pentru a-l adăposti, dar, a voit şi să-i refacă puterile, oferindu-i ceva de mâncare, aprinzându-i un foc ca să se încălzească şi cedându-i patul pentru a se odihni. Atunci, regele, arătându-i o pungă plină cu aur, i-a spus: „Stabilisem să împart bogăţiile cu unul dintre supuşii mei, şi nimeni nu a voit să mă primească; şi, pentru că tu, nu doar că m-ai adăpostit de uragan, dar mi-ai oferit totul cu generozitate, ai împărţit totul cu mine: casa ta, hrana ta, focul tău şi patul tău, de aceea, vei fi considerat ca fiul regelui. Aşa va spune şi Isus la judecată tuturor aleşilor săi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Se spune că, femeie bogată a fost găsită moartă în casa ei. Trăia singură. Medicii nu i-au nici o boală fizică pentru deces. Pe fila de calendar, din ziua morţii ei, poliţia şi medicii, au găsit notate aceaste cuvinte: ”Nici astăzi nu a venit nimeni să mă vadă” .Murise de singurătate şi de parăsire. Vai, câţi de mulţi fraţi ai noştri, pe care Regele Isus, ni i-a dat în grijă, mor de lipsuri şi singurătate.

Pe 17 noiembrie a fiecărui an, sărbătorim o familie sfântă, familia sfintei Elisabeta (1207-1231) şi a sfântului Ludovic IV de Turingia (1200-1227). Lui Ludovic i-au lipsit exemple bune din familie. Părinţii lui Ludovic IV, Herman şi Sofia, fiind preocupaţi prea mult de cele pământeşti, au uitat de viaţa spirituală. Ludovic IV, a devenit creştin bun după căsătoria lui cu sfânta Elisabeta. De la ea deprins dragostea faţă de Isus răstignit, dragostea faţă de sfintele Taine şi dragostea faţă de cei defavorizaţi. După căsătoria lor, cei doi soţi, împreună cu odraslele lor, se întreceau în trăirea cu simplitate, în dragostea faţă de Isus, în dragostea faţă sfânta Liturghie, în dragostea faţă de preoţi şi călugări, în dragostea faţă de săraci.

În Turingia nu era durere pe care sfânta Elisabeta să n-o aline, nu era nevoie în care să nu intervină, şi nu era nenorocire pe care să nu o cunoască. Alerga pe la casele bolnavilor ducându-le medicamente, alerga pe la casele bătrânilor singuri pentru a-i alina, alerga pe la casele săracilor ducându-le cele trebuincioase, alerga pe la casele muribunzilor şi-i pregătea pentru trecerea în veşnicie, alerga în locurile unde erau adunaţi copiii pentru a-i instrui în religia creştină.  

Odată, a culcat un lepros în patul ei. Când cei din casă, sesizaţi, au venit să vadă, l-au găsit în pat pe Isus cu rănile biciuirii. Altă dată, pe când ducea alimente şi medicamente bolnavilor, cei din casă, sesizaţi, i-au găsit în coşuleţ flori. Într-o zi de Joia Sfântă, după ce a hrănit, a îmbrăcat şi a spălat rănile mai multor săraci şi bolnavi, când cei din casă au întrebat-o îngroziţi, ce face?; ea le-a răspuns simplu: ”Îngrijesc de mântuitorul Isus, ca în ziua Judecăţii să nu mă apuce groaza. Iar pentru acea zi mă pregătesc aşa cum pot: împart pâinea cu cel flămând, aduc în casa mea pe nenorociţii fără adăpost, îmbrac pe cel gol şi nu întorc spatele semenului meu” (Is 58, 7).   

În mănăstirile călugăriţelor Notre Dame de Sion, există frumosul obicei, ca în timpul Adeventului, “să strângă paie pentru ieslea în care se va naşte Isus”, adică facă cât mai multe fapte bune prin care să bucure pe Isus care se va naşte în noi şi între noi, şi care va veni la sfârşitul lumii.

Să dăm şi noi afară toată răceala păcatului din sufletul nostru şi apoi să adunăm cât mai multe „paie”, cât mai multe fapte bune, pentru a-i pregăti lui Isus un loc cald în sufletul nostru, unde el urmează să se nască la Crăciun. Atunci, el ne va întări până la sfârşit, încât să fim nevinovaţi în ziua venirii sale de-a doua. Credincios este Dumnezeu, care ne-a chemat la împărtăşirea cu Fiul său Isus Cristos, Domnul nostru. Amin (cf. 1Cor 1,8-9).

                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la Solemnitatea lui Cristos, Regele Universului (2014) - anul A

Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt (cf. 1Pt 2,9).

După ce pe întreg parcursul anului liturgic pe care îl încheiem astăzi, an notat simbolic "anul A", an în care am umblat pe calea mântuirii călăuziţi de Evanghelia după Sfântul Matei şi an în care l-am cinstit pe Isus, Mesia ca pruncuşor de iubit, ca frate de primit, ca medic de căutat, ca învăţător de ascultat, ca păstor de urmat, ca puternic în care ne punem încrederea, ca Miel de jertfă unde trebuie să venim cu păcatele noastre, ca Domnul înviat şi glorificat în care trebuie să ne încredem ca să scăpăm de moarte şi să ne înălţăm la cer, astăzi, în ultima duminică din acest an liturgic, Biserica sintetizează toate titlurile sub care l-am celebrat pe Isus şi îi dă un singur nume: Isus Cristos, Regele Universului. Isus Cristos, Regele Universului, domneşte peste întreaga creaţie din cer şi de pe pământ, dar tronul său şi-l vrea în inimile noastre (cf. Prov 8,31), pentru ca de acolo să ne fericească în timp şi în veşnicie.

De la bun început trebuie să spunem că regalitatea lui Isus nu se aseamănă cu nici o regalitate din lumea aceasta, care îşi face simţită puterea prin forţă şi oprimare (cf. Mt 20,25), în timp ce regalitatea lui Isus îşi face simţită puterea mai ales prin milă, iertare şi jertfă de sine.

Conform evangheliei de astăzi, Isus Cristos este un rege atât de iubitor faţă de oameni încât s-a făcut unul dintre noi şi, atunci când a venit în lume, deşi era Dumnezeu, nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de sine însuşi, a luat chip de rob şi s-a făcut ascultător de Tatăl ceresc până la moartea sa pe cruce, pentru mântuirea noastră (cf. Fil 2,6-8). De aceea, el s-a identificat chiar şi cu cei mai sărmani dintre oameni, cu cei închişi, bolnavi, goi, flămânzi, însetaţi, şi străini. De aceea a şi spus că tot ceea ce le-am făcut sau nu le-am făcut oamenilor, care sunt fraţii săi, lui i-am făcut sau lui nu i-am făcut (cf. Mt 25,40.45).

Prima lectură ne spune astăzi că Isus se îngrijeşte de fiecare om în parte: "De acum eu însumi voi căuta oile mele şi voi veghea asupra lor! Cum se îngrijeşte păstorul de turma sa, atunci când oile sunt risipite, aşa voi avea eu grijă de oile mele şi le voi aduna din toate locurile, în care au fost risipite în zilele înnorate şi întunecate. Eu voi paşte oile mele şi le voi conduce la odihnă, spune Domnul Dumnezeu. Voi merge în căutarea oii pierdute, pe cea rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi pansa şi pe cea bolnavă o voi îngriji; o voi păzi pe cea grasă şi puternică; le voi paşte aşa cum se cuvine" (Ez 34,11-16).

De aceea, cu bucurie, putem spune cu psalmistul: "Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic! El mă conduce la păşuni verzi. Mă îndreaptă spre ape liniştite, îmi întăreşte sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte pentru cinstea numelui său" (Ps 23,1-3).

Lectura a doua continuă şi ne spune că Isus a venit să ne elibereze pentru totdeauna nu numai din orice închisoare, din orice boală, din orice sărăcie, din orice lipsuri, din orice rătăcire, din orice sclavie şi din moarte; ba, mai mult, el a venit să ne facă părtaşi şi de învierea, înălţarea, glorificarea, nobleţea şi regalitatea sa cerească, pe care el însuşi le-a primit de la Tatăl ceresc (cf. In 10,17-18; 1Cor 15,26).

De aceea Biblia ne îndeamnă: "Să privim ţintă la căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă, dar, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului" (Evr 12,2-4).

Recapitulăm şi spunem că după marea bucurie a înfrăţirii cu Isus de la Crăciun, după mare bucurie a curăţirii noastre de păcate de la crucea sa în Vinerea Mare, după marea bucurie a învierii, a înălţării şi glorificării noastre la cer împreună cu el din timpul Pascal, iată că acum Isus ne asociază împreună cu el la regalitatea sa, prin iubire. De aceea spunem: "Preamărit să fie cel care vine în numele Domnului; binecuvântată să fie împărăţia părintelui nostru David, împărăţia timpurilor viitoare" (Mc 11,10); împărăţia adevărului şi a vieţii; împărăţia sfinţeniei şi a harului; împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a harului" (cf. Prefaţa).

Din momentul Botezului noi, creştinii, am fost aşezaţi de Isus mai presus decât toţi regii pământului, căci am fost consacraţi ca regi ai împărăţiei veşnice a cerului. De aceea sfântul Ludovic al IX-lea (1214-1270), regele Franţei, preţuia mai mult locul unde a fost botezat, Poissy, decât locul unde a fost încoronat ca rege, Versailles.

Şi pentru că din iubire faţă de Tatăl şi faţă de noi Isus s-a întrupat, ne-a învăţat, ne-a vindecat bolile, ne-a alinat durerile, a murit, ne-a iertat păcatele, a înviat, s-a înălţat şi s-a glorificat la dreapta Tatălui; şi pentru că ne-a împărtăşit şi nouă celor care credem în el învierea, înălţarea, glorificarea şi participarea la regalitatea sa veşnică; după toate acestea, a primit de la Tatăl ceresc şi de la Duhul Sfânt toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18; Ez34,17). Această putere universală îi dă dreptul de a judeca şi răsplăti pe oameni după faptele lor; îi dă dreptul de a-i judeca pe oameni despre iubire, căci iubire le-a oferit şi el lor; îi dă dreptul de a-i judeca şi răsplăti pe oameni după cum l-au recunoscut sau nu l-au recunoscut pe el în persoana fraţilor lor.

Demult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept. Într-o zi, plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit dincolo de ziduri pe cineva care plângea. Era un copil a cărui părinţi bătrâni mureau de foame şi lipsuri; iar alături de el o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, care au venit la rege ca să-şi plângă păsul. Atunci împăratul i-a chemat pe bogătaşi, pe a căror moşii trudeau săracii, şi le-a spus: "De azi înainte pentru fiecare sărac mort de foame în regatul meu va fi omorât şi un bogătaş! De mâine ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că peste zi un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Ne vedem mâine seară"! Se spune că de a doua zi nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

Herbert George Wells (1866-1946), scriitor englez celebru pentru cărţile sale de ficţiune, precum Maşina timpului, Istoria, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în Lună, Insula Doctorului Moreau etc, în cartea sa Istoria scria aceste cuvinte despre Isus: "Isus a scos omenirea afară din văgăunile comodităţii în care trăise până atunci. În strălucirea albă a împărăţiei sale nu avea să mai fie nici proprietate, nici privilegiu, nici mândrie şi nici plată, afară de iubirea şi răsplata sa".

În urma războaielor costisitoare pe care le-a purtat, Frederick William al III-lea (1770-1840), împăratul Prusiei, nu mai avea resurse financiare pentru întreţinerea armatei şi nici pentru reconstrucţia ţării. După o îndelungă chibzuinţă, s-a hotărât să le ceară ajutor femeilor din Prusia, care să îşi aducă bijuteriile de aur şi argint la visteria statului. Pentru fiecare podoabă adusă împăratul a poruncit să le fie dată în schimb o cruce de fier, ca simbol al recunoştinţei. Pe fiecare cruce de fier aveau să fie inscripţionate cuvintele: "Am dat aur pentru fier, 1813". Răspunsul a fost copleşitor; chiar şi doamnele cele mai de seamă au preţuit crucea de fier a împăratului mai mult decât fostele bijuterii. Motivul este clar: acele decoraţii erau dovada sacrificiului lor pentru ţară şi pentru rege. Astfel a fost instituit Ordinul Crucea de Fier. Prusacii nu mai purtau alte decoraţii sau podoabe decât crucea de fier.

Când creştinii vin la Împăratul lor şi ei schimbă podoabele vieţii de dinainte cu sfânta cruce mântuitoare, bunurile de aici cu bunurile veşnice, viaţa de aici cu viaţa veşnică. De aceea Isus spune astăzi celor care au făcut acest schimb: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, am fost gol şi m-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine" (Mt 25,34-36).

Se povesteşte că un împărat a organizat un ospăţ la care şi-a invitat toţi supuşii. Invitaţia aceasta era însă cu totul neobişnuită. Pârâul din jurul palatului secase. Şi cum nu era nici o picătură de apă şi nici un semn de ploaie, împăratul le-a cerut invitaţilor să aducă fiecare un vas cu apă pentru el. Unii au venit cu butoaie, alţii cu găleţi, alţii ibrice sau căni, iar alţii cu degetare de apă. După ce s-au ospătat, au dansat şi au cântat, împăratul le-a spus: "Acum am o surpriză pentru voi." A deschis uşa de la vistierie şi valuri de nestemate, aur şi argint s-au revărsat înaintea lor. "Serviţi-vă din bogăţiile mele", i-a invitat împăratul. "Dar, fiecare va lua acasă atât cât încape în vasul în care a adus apă". Ce bucurie pentru cei care au adus mult şi ce tristeţe pentru cei care au adus puţin. "Daţi şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura" (Lc 6,38).

Împăratul Carol cel Mare (747-814) a fost anunţat ca a murit unul dintre nobili, un prieten de-al său. El mai întâi a întrebat ce lăsase acesta pentru săraci. I s-a răspuns că lăsase aproape doi scunzi. "Oh, exclamă împăratul, este o provizie prea săracă pentru un drum aşa lung".

În comentariul său la Evanghelia după sfântul Matei (50), sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune: "Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Ei bine, nu permite ca el să fie gol; după ce l-ai împodobit în biserică cu stofe de mătase, nu permite ca afară el să moară de frig. Cel care a spus: «Acesta este trupul meu», a spus de asemenea: «M-aţi văzut suferind de foame şi nu mi-aţi dat de mâncare». Ce folos şi câştig poate avea Cristos dacă masa lui este plină cu vase de aur, în timp ce el însuşi moare de foame în persoana săracilor?" De aceea, judecata de la sfârşitul vieţii noastre va fi despre iubire. Sfântul apostol Ioan spune aşa: "Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu? Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul" (1In 3,16-18).

Regele Gundaphorus al IV-lea al Indiei, contemporan apostolilor, i-a dat mulţi bani sfântului apostol Toma, care spunea că se pricepe la a construi palate, ca să-i construiască şi lui un palat frumos. Sfântul Toma a luat banii şi i-a dat pe toţi la săraci. Întrebat de rege unde este palatul, Toma i-a spus că îşi va vedea palatul numai când va muri, căci este în rai. Regele, crezând că a fost înşelat, a dat ordin ca sfântul Toma să fie omorât. Dar tocmai în acea zi a murit fratele regelui şi a ajuns în cer. Acolo a văzut palatul frumos construit de sfântul Toma pentru fratele său. A cerut voie de la Dumnezeu să vină şi să-i spună fratelui său despre palat. I s-a permis, şi împăratul împreună cu fratele său s-au convertit şi au trăit în credinţă.

În trăsăturile noastre de copii ai lui Dumnezeu, de fraţi ai lui Isus Cristos şi temple ale Duhului Sfânt, trebuie să se vadă trăsăturile lor divine. Iar cea dintâi trăsătură divină a persoanelor divine este iubirea.

La încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial un tânăr ofiţer din armata Statelor Unite ajunsese pe o insulă din Pacificul de sud, unde trăia o colonie de leproşi. Plimbându-se pe acolo, a văzut o călugăriţă ce cu zâmbet pe buze şi cu profesionalism le curăţa rănile, le ungea şi apoi le bandaja rănile. Când soldatul a văzut picioarele infectate şi rănile supurând, l-au luat ameţelile. Uimit de determinarea călugăriţei, soldatul a exclamat: "Nu aş face acest lucru pentru nimic în lume!" Atunci ea i-a răspuns: "Nici eu. Dar pentru că Isus Cristos, Regele regilor, este prezent în ei, iar eu am fost făcută regină la Botez, am părăsit casa şi am venit să-i îngrijesc, şi astfel să ajung să domnesc în cer".

Când dăruim nu arătăm valoarea celui nevoiaş, dar arătăm valoarea noastră de regi împreună cu Isus. Se spune că într-o zi un cerşetor de pe marginea drumului i-a cerut ceva de pomană lui Alexandru cel Mare (356-323 î.C.). Omul acela era aşa de mizerabil şi nenorocit că nici măcar nu merita să apară înaintea împăratului. Împăratul însă i-a aruncat câteva monede de aur. Unul dintre scutieri, uimit de atâta dărnicie, a zis: "Sire, câteva monede de aramă ar fi fost numai potrivite şi suficiente pentru nevoia unui cerşetor. De ce i-ai dat aur?" Alexandru i-a răspuns: "Monedele de aramă erau pe măsura nevoii cerşetorului, însă monedele de aur sunt pe măsura demnităţii lui Alexandru". De aceea, atunci când dăruim să nu uităm că suntem o seminţie aleasă, o preoţie regească şi un popor sfânt (cf. 1Pt 2,9).

Trebuie să le facem bine nu numai oamenilor, ci şi vietăţilor din jurul nostru, care la creaţie au fost date în grija noastră (cf. Gen 1,28). Cu ceva ani în urmă un pastor povestea cum visase că murise. Ajuns la porţile de mărgăritar (cf. Ap 21,21), spre groaza lui, nu a fost lăsat să intre mai înainte de a-şi prezenta recomandările. Mândru, pastorul a menţionat numărul de amvoane şi de predici ţinute. Sfântul Petru i-a spus că în cer nu se auzise nici de amvoanele şi nici de predicile sale. Descurajat, pastorul a enumerat toate acţiunile sociale la care participase. I s-a spus că nici una dintre ele nu fusese înregistrată în catastif. Amărât, pastorul a dat să plece, când Petru îl opreşte: "Stai niţel, nu eşti tu cel care obişnuia să dea de mâncare vrăbiilor"? "Eu sunt, dar ce are de a face asta cu intrarea mea în paradis?" "Intră, Domnul vrăbiilor vrea să îţi mulţumească!" Dacă vom fi iubitori faţă de oameni şi faţă de toată creaţia, la judecată Dumnezeu, stăpânul tuturor vieţuitoarelor şi al întregii creaţii, ne va chema să ne mulţumească şi să ne fericească veşnic.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial oraşul Palermo din Sicilia, obiectiv militar pentru aliaţi, urma să fie bombardat de forţele aeriene americane. Mii de fluturaşi de avertizare au fost împrăştiaţi în oraş, însă oamenii nu au putut crede cele scrise acolo. Au auzit, au citit, dar nu au ascultat. Când avioanele americane s-au arătat şi au început bombardamentul, sute de sicilieni au fost ucişi; în mâinile multor cadavre s-au găsit fluturaşii de avertizare prin care li se cerea să asculte şi să părăsească oraşul.

Evanghelia de astăzi ne spune că atunci când Fiul Omului se va aşeza pe tronul său de mărire îi va despărţi pe cei buni de cei răi (cf. Mt 25,31-32). Chiar din Vechiul Testament Dumnezeu ne avertizează şi ne spune fiecăruia în parte: "Ascultă şi păzeşte poruncile mele, ca să fii fericit tu şi copiii tăi după tine, pe vecie, făcând ce este bine şi ce este plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului tău" (Dt 12,28).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XXXIII-a de peste an - A

Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău (Mt 25,21-22).

Suntem aproape de sfârşitul anului liturgic, iar Isus este aproape de împlinirea misiunii sale pământeşti. În decursul vieţii sale pământeşti, Isus a avut o misiune de împlinit: vestirea evangheliei împărăţiei (cf. In 17,6) şi mântuirea lumii prin cruce (cf. Lc 24,26). Isus, care ştia că şi-a împlinit lucrarea pe care Tatăl i-a încredinţat-o (cf. In 17,4), le-a spus ucenicilor săi că de la Dumnezeu a venit şi că la Dumnezeu trebuie să plece (cf. In 13,3), că a ieşit de la Tatăl şi a venit în lume şi că acum a sosit timpul să lase lumea şi să se întoarcă la Tatăl" (In 16,28).

Şi, pentru că ucenicii s-au întristat la această veste, Isus le-a spus că, deşi acum trebuie să urce la "Tatăl său şi la Tatăl lor, la Dumnezeul său şi la Dumnezeul lor" (cf. In 20,17), este în folosul lor ca el să se urce la Tatăl (cf. In 16,7) şi chiar trebui să se bucure că urcă la Tatăl (cf. In 14,28), căci el urcă ca să li-l trimită încă un mângâietor, Duhul Sfânt, care să rămână mereu cu ei (cf. In 14,16); căci el urcă la Tatăl ca să le pregătească un loc în rai (cf. In 14,2); şi apoi, când se va împlini timpul şi când totul va fi gata pregătit, se va întoarce la ei, ca să-i ia cu el şi să-i ducă în lăcaşurile veşnice din casa Tatălui său (cf. In 14,3), ca să se bucure veşnic de slava lui cerească (cf. In 17,24).

Însă, la venirea sa de-a doua, nu toţi ucenicii săi vor fi răpiţi cu el în cer, ci numai aceia care s-au dovedit a fi vrednici. 

Duminica trecută, prin parabola celor zece fecioare invitate la nuntă (cf. Mt 25,1-13), Biserica ne-a spus că în sala nunţii veşnice din împărăţia cerurilor vor intra numai cei care şi-au trăit viaţa într-o o continuă veghere şi dragoste pentru Isus; vor intra numai aceia care, fie că au dormit, fie că au vegheat, nu s-au gândit decât la Isus şi n-au dorit decât sosirea lui (cf. 1Tes 5,10); vor intra numai aceea care asemenea miresei din Cântarea cântărilor, care deşi s-au odihnit de truda zilei, inima lor era trează în vegherea şi în aşteptarea mirelui lor (cf. Ct5,2-3). De aceea, parabola s-a încheiat cu îndemnul: "Vegheaţi, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!" (Mt 25,13).

Duminica aceasta, prin parabola talanţilor (cf. Mt 25,14-30), care continuă mesajul duminicii trecute, ne spune că această veghe şi aşteptare iubitoare a Mirelui nu trebuie să fie una "stând şi privind spre cer" (Fap 1,11), ci trebuie să fie o veghe şi o aşteptare activă, o veghe şi o aşteptare care să continuăm misiunea lui Isus începută între noi.

Şi pentru că misiunea începută de Isus între noi a fost aceea de a le anunţa oamenilor vestea cea bună a iubirii şi mântuirii lui Dumnezeu şi de a-i pregăti să primească iubirea şi mântuirea sa, prin lucrarea lui şi a Duhului Sfânt, el, după ce şi-a împlinit partea sa de lucrare, ne-a încredinţat şi nouă oamenilor care am crezut în el, dar şi tuturor oamenilor de mântuit, partea noastră de lucrare, căci mântuirea, deşi este o lucrare divină, ea nu se va împlini fără aportul fiecărui om de mântuit, aşa cum spunea şi sfântul Augustin (354-430): "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine". De aceea, înainte de înălţare sa la cer, a spus: "După cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (cf. In 20,21).

Şi, aşa cum Tatăl, la venirea sa pe pământ, i-a încredinţat lui toată avuţia sa şi puterea Duhului Sfânt (cf. In 1,32-33), ca să-şi împlinească misiunea (cf. In 16,13-15), tot la fel, Isus, la rândul său, ne-a lăsat nouă, ucenicilor săi din toate timpurile, toată avuţia sa şi puterea Duhului Sfânt (cf. In 20,22-23) şi ne-a trimis în lume ca să lucrăm la mântuirea noastră şi să-i sporim avuţia prin mântuirea semenilor noştri (cf. Mt 25,14).

Sfântul Marcu ne spune că ucenicii au plecat şi au predicat pretutindeni şi că Domnul Isus lucra împreună cu ei şi le întăreau cuvântul prin minunile care îi însoţeau (cf. Mc 16,20). Aşa cum Ioan Botezătorul i-a pregătit Domnului Isus un popor gata să-l primească pe el şi mântuirea lui (cf. Lc 1,17), tot astfel ucenicii lui de atunci, dar şi cei din toate timpurile, au plecat şi pleacă până astăzi să predice pretutindeni, pregătindu-i oameni să-l primească pe Isus şi mântuirea lui.

Isus, când se va întoarce, înainte de a ne lua cu el în lăcaşurile cereşti, ne va cerceta mai întâi dacă am lucrat cu Duhului Sfânt, care este cea mai mare bogăţie şi cea mai energie din univers şi sursa tuturor darurilor trupeşi şi sufleteşti, pământeşti şi cereşti, daruri pe care Isus le numeşte simplu, avuţia sa şi talanţii săi. Sfântul Paul ne spune că Isus, la a doua sa venire, se va întâlni cu cei vrednici pe norii cerului, pentru ca cei nevrednici nici măcar să-i nu-i vadă chipul de glorie (cf. 1Tes 4,17).

Iată ce ne spune Isus astăzi în evanghelie: "Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat. Îndată, cel care a primit cinci talanţi a mers în grabă şi a câştigat încă cinci talanţi. La fel şi cel care primise doi talanţi a câştigat cu ei încă doi. Iar cel care a primit un talant, s-a dus şi a ascuns în pământ talantul stăpânului său" (Mt 25,14-18).

Avuţia şi talanţii încredinţaţi nouă de către Isus sunt darurile Duhului Sfânt, daruri ale Duhului Sfânt pe care le-a primit şi el de la Tatăl ceresc (cf. In 1,32-33). De aceea, înainte de a-i părăsi pe ucenicii săi, Domnul Cristos, din plinătatea Duhului Sfânt care îl copleşea de la zămislirea, botezul şi învierea sa, a suflat peste ucenicii săi din toate timpurile şi le-a zis: "Primiţi Duh Sfânt!" (In 20,22; Fap 2,1-12). Duhul Sfânt a fost făgăduinţa şi puterea Tatălui pentru noi încă din Vechiul Testament (Ioel 2,28; Lc 24,49). Nu toţi oamenii primesc la fel de multe daruri ale Duhului Sfânt (cf. 1Cor 7,7; Evr 2,4), dar fiecărui slujitor al Domnului îi este dat măcar un dar al Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cea mai mare forţă şi cea mai mare bogăţie din univers; de aceea, un singur dar al Duhului Sfânt valorează infinit mai mult decât toate darurile amăgitoare ale duhului rău şi ale lumii păcătoase.

Duhul Sfânt, ca şi lui Isus, ne-a fost dat spre a lucra în folosul mântuirii altora. (cf. 1Cor 12,7). De aceea, fiecare botezat, devenit fiu al luminii şi al zilei, (cf. 1Tes 5,5), ca şi Isus, trebuie să spună: "Duhul Domnului este asupra mea: el m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului" (Lc 4,18-19). De aceea, sfântul Paul spune: "Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora: unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă; altuia credinţa; altuia, darul tămăduirilor; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor" (1Cor 12,7-11).

Deci, talanţii sunt toate bunurile materiale şi spirituale, pe care le are fiecare om de la Dumnezeu (cf. Ef 4,8), după cum a voit şi cât a rânduit el (cf. 1Cor 12,11), spre slujirea altora şi spre creşterea trupului lui Cristos, spre ajungerea la măsura staturii lui Cristos (cf.Ef 4,12-13). Din mulţimea de talanţi pe care ni i-a dat nouă de Isus, în puterea Duhului Sfânt şi a Tatălui, aş vrea să menţionez doar câţiva: vorbirea, timpul, talentele şi suferinţa.

Nici unul dintre talanţi primiţi de la Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt, nu este capabil să aducă o binecuvântare mai mare decât darul vorbirii. Cu vorbirea, ne rugăm, îl lăudăm şi le vorbim altora despre Dumnezeu şi despre iubirea lui. Sfânta Scriptură spune că nimeni n-a vorbit vreodată ca Isus (cf. In 7,46) şi că "harul era turnat pe buzele sale, ca să-i poată înviora pe cel doborâţi de întristare" (cf. Ps 45,2; Is 50,4). Şi nouă darul ne-a fost dat darul vorbirii, ca şi lui Isus, ca şi apostolilor, şi ca tuturor creştinilor buni, tot ca să putem vorbi frumos de Dumnezeu şi să putem astfel înviora şi întări pe cei cuprinşi de întristare.

Iată ce ne spune Dumnezeu: "Când eu îi voi spune celui nelegiuit: «Vei muri», iar tu nu-l vei atenţiona şi nu vei vorbi ca să-l atenţionezi cu privirile la calea lui cea nelegiuită ca să trăiască, el, cel nelegiuit, va muri din cauza nelegiuirii sale, iar eu voi cere cont pentru sângele lui de la tine" (Ez 3,18). Dumnezeu îi poate spune oricând unui om întâlnit de noi: "În noaptea aceasta ţi se va cere sufletul înapoi" (Lc 12,20), iar dacă noi nu l-am avertizat să lase păcatul lui şi dacă nu i-am vorbit de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, omul acela s-ar putea pierde pentru veşnicie din cauza neglijenţei noastre. Domnul ne spune tuturor: "Să fie cuvintele mele în inima ta. Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când stai în casa ta, când mergi pe drum, când te culci şi când te scoli" (Dt 6,6-7).

Mulţi au fost câştigaţi pentru cer prin vestirea evangheliei. Numai în dimineaţa Rusaliilor au fost câştigate 300 de suflete (cf. Fap 2,41), iar, imediat după aceea, numărul celor convertiţi a ajuns la cinci mii (cf. Fap 4,4). Diaconul Filip a alergat după carul etiopianului de Ierusalim până la Azot, spre a-i explica Scripturile cu privire la Isus (cf. Fap 8,35). Sfântul Paul a alergat din Ierusalim până în Spania pentru a le vorbi oamenilor despre mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.

Sfântul Paul i-a scris lui Timotei, dar şi fiecărui creştin în parte: "Te conjur înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos Isus, care va veni să-i judece pe vii şi pe morţi, la arătarea sa şi a împărăţiei lui: vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură. Căci va veni timpul când nu vor mai primi învăţătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de învăţători care să le delecteze auzul. Îşi vor întoarce auzul de la adevăr ca să se îndrepte spre basme. Tu însă fii cumpătat în toate, îndură suferinţele, fă-ţi munca de evanghelist, împlineşte-ţi slujirea" (2Tim 4,1-5). Şi iarăşi: "Ai grijă de tine şi de învăţătură, stăruie în acestea, căci făcând astfel, te vei mântui şi pe tine, şi pe cei care te ascultă" (1Tim 4,16).

Şi, pentru că vorbirea noastră poate fi folosită şi spre pagubă sufletească, sfântul Paul ne spune: "Vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har şi dreasă cu sare" (Col 4,6), "nici un cuvânt stricat să nu ne iasă din gură, ca să dea har celor ce ne aud" (Ef4,29), pentru ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată spune nimic rău de noi" (Tit 2,8).

Timpul este un alt talant, este un dar al lui Dumnezeu dat nouă, nu pentru a-l îngropa în lucruri deşarte şi nelucrând nimic (cf. 2Tes3,11), ci pentru a-l folosi spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră şi spre salvarea sufletelor. Într-o clipă putem pierde sau câştiga un suflet. O clipă i-a trebuit sfântului Paul să-l mântuiască pe temnicerul din Filipi, care era gata să se sinucidă (cf. Fap 16,24-34). Fiecare clipă este darul lui Dumnezeu şi în fiecare clipă putem salva un suflet de la pierzare; iar noi avem obligaţia de a o folosi spre slava lui şi spre mântuirea sufletelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, la sfârşitul vieţii, fiecare trebuie să aibă măcar un suflet salvat. Dumnezeu ne va cere cont cu privire la timp. De aceea, fiecare clipă trebuie preţuită ca pe o comoară.

Suntem îndemnaţi să răscumpărăm vremea sau să cumpărăm timpul înapoi (cf. Ef 5,16). Dar timpul risipit nu mai poate fi recuperat niciodată. Unica modalitate prin care putem să ne răscumpărăm timpul pierdut este aceea de a face tot ce putem mai bine cu timpul rămas, folosindu-l pentru Dumnezeu şi pentru câştigarea sufletelor pentru cer. Oricare ne-ar fi domeniul de activitate, Scriptura ne învaţă astfel: "Ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii, slujiţi Domnului Cristos" (Col 3,24).

Talentele şi darurile personale sunt iarăşi talanţii daţi nouă de Dumnezeu, spre a-l slăvi şi a câştiga suflete pentru cer. Prima lectură ne vorbeşte de o femeia care se temea de Domnul, care prin hărnicie şi milă aduce suflete la cinstirea lui Dumnezeu (cf. Prov31,10-31). Psalmul responsorial ne vorbeşte despre bărbatul harnic care se teme de Domnul şi care îşi conduce familia la Dumnezeu (cf. Ps 128,1-5).

Un alt talant preţios dat nouă de Dumnezeu, spre slava lui, spre mântuirea noastră şi a fraţilor noştri, este şi suferinţa. Isus este primul care a lucrat bine cu talantul, suferinţă. Cu el a dat slavă lui Dumnezeu; cu el a lucrat slava lui şi mântuirea noastră (cf. Fil 2,8-9). Revenind la parabola de astăzi, trebuie să spunem că noi suntem acei robii răscumpăraţi de Isus, cu un preţ mare (cf. 1Cor6,20), cu preţul sângelui său (cf. 1Pt 1,18-19), ca să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru el care a murit şi a înviat pentru noi (cf.2Cor 5,15). Apoi, Maica Domnului, toţi apostolii, toţi martirii, mărturisitorii şi toţi creştinii cei buni au fost şi ei dintre cei care au lucrat bine talantul suferinţei. Sfântului Paul care se plângea de suferinţa lui, Dumnezeu îi spuse: "Harul meu îţi este de ajuns, căci puterea mea în slăbiciune se arată desăvârşită" (2Cor 12,9). De atunci, Paul spunea: "Mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24). Multe suflete a câştigat Paul cu talantul suferinţei, de aceea îi spune lui Timotei şi nouă: "Luaţi parte cu mine la suferinţa pentru evanghelie" (cf. 1Tim1,7-8).

Din acuzele aduse stăpânului său, de cel care primise un singur talant, vedem că s-a pierdut, pentru că nu-l cunoştea bine, nici pe Dumnezeu, binefăcătorul său, şi nu cunoştea bine nici Scripturile, care spun: "Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredinţat mult, şi mai i se va cere" (cf. Lc 12,48). Şi prin urmare: "Căruia i s-a dat şi încredinţat puţin, puţin i se va cere".

Vai, cât de mulţi oameni nu au încredere în Dumnezeu şi îl părăsesc, nelucrând bine cu darurile şi talanţii primiţi, pentru că nu-l cunosc nici pe Dumnezeu, şi nu cunosc nici Scripturile. Acestora li se potriveşte dojana adusă de Isus saducheilor: "Voi rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (cf. Mc12,24).

Cei mai mulţi dintre noi, şi cei mai mulţi dintre oamenii lăudaţi de Biblie şi daţi nouă ca model, au fost oameni care s-au sfinţit printr-un singur talant. Astfel: David, a primit de la Dumnezeu un singur talant, acela de a trage bine cu praştia. Cu acest unic talant, David, a ajuns cel mai curajos cinstitor al lui Dumnezeu printre păgâni, eliberatorul poporului său, cel mai vestit sfânt şi rege al Israelului (cf. 1Sam 17,49). Oholiab, un bărbat credincios din seminţia lui Dan, a fost înzestrat de Dumnezeu cu un singur talant, cel de a face proiecte şi construcţii. Cu acest talant a primit cinstea de a construi cortul întâlnirii şi de a-i învăţa pe oameni cele sfinte (cf. Ex 31,6; 35,34-35). Orfana Estera a avut şi ea tot un singur talant, frumuseţea chipului. Prin acest talant a ajuns regină, cinstitoare a lui Dumnezeu printre păgâni şi eliberatoarea poporului ei (cf. Est3,17; 8,10).

Oare ce facem noi cu vorbirea, cu timpul, cu mintea, cu talentele, cu frumuseţea, cu suferinţa şi cu toate celelalte daruri? Să avem grijă să nu ne calificăm în meserii care nu aduc cinste Domnului şi ne pun în pericol mântuirea noastră, dar şi mântuirea altora. Mamei sfântului Teodor, o văduvă săracă şi frumoasă, i s-a propus să lucreze pe un salar bun într-un local de noapte. A refuzat spre mântuirea ei, a copilului ei şi a multor suflete. Să nu uităm că în orice talant avem pe Duhul Sfânt, cea mai mare bogăţie şi cea mai mare putere din univers. 

Să folosim talanţii primiţi numai spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră şi a fraţilor noştri.

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XXXII-a de peste an - A

"Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fil 3,20).

Pentru că Isus, Mirele divin care are mireasă (cf. In 3,29), ştia că va fi luat curând de lângă mireasa sa (cf. Mt 9,15), ştia că timpul plecării sale din această lume este aproape (cf. Mt 26,18), ştia că merge să moară pentru curăţia miresei sale şi să învie spre justificarea ei (cf. Rom 4,25), ştia că se va înălţa la cer pentru a-i pregăti un loc în casa Tatălui său (cf. In 14,2-3), ştia că se va întoarce pentru a o lua la el ca să fie veşnic împreună (cf. In 17,24), pentru a-i încuraja pe toţi ucenicii săi, mireasa sa din toate timpurile, în aşteptarea revenirii sale glorioase, a rostit parabola celor 10 fecioare invitate la nuntă (cf. Mt 25,1-13).

Probabil că atunci când Isus a rostit parabola celor 10 fecioare invitate la nuntă el şi apostolii săi erau martori la desfăşurarea unei nunţi. Potrivit obiceiului oriental, o nuntă avea două momente. Mai întâi mirele şi prietenii săi porneau de la casa sa spre casa miresei, pentru a o cere de soţie de la părinţii ei. Apoi mirele, mireasa şi tot alaiul se întorceau la casa mirelui pentru ospăţul de nuntă. Ceremonialul de nuntă avea loc noaptea, în amintirea eliberării din Egipt, când Domnul a venit noaptea şi şi-a luat mireasa din ţara sclaviei şi a purtat-o ca pe aripi de vultur în Ţara Canaanului (cf. Ex19,4), ţară în care curge lapte şi miere (cf. Lev 20,24).

Pentru a urma tradiţia acelei nopţi a eliberării, unde lumina era cerească (cf. Ex 13,21), au fost invitate zece fecioare care să poarte candele aprinse înaintea Mirelui divin (cf. Num 8,2); cele care vor avea şi vor purta această lumină înaintea Mirelui vor intra alături de mire în sala de nuntă.

Adevărurile proclamate în parabola celor 10 fecioare invitate la nuntă sunt îmbrăcate în simbol. Astfel: Mirele simbolizează pe Cristos, iar mireasa simbolizează Biserica (cf. Ap 21,9); Nunta este simbolul nunţii veşnice a lui Isus cu Biserica sa (cf. Ap 22,17). Întârzierea Mirelui simbolizează perioada de aşteptare şi veghere a Bisericii dintre cele două veniri ale lui Isus (cf. Mt 25,13; Fil 3,20). Casa mirelui este simbolul împărăţiei cerurilor (cf. Mt 25,1). Cifra zece este simbolul totalităţii celor chemaţi la mântuire. Cifra cinci reprezintă simbolul celor cinci simţuri ale omului: văz, auz, gust, miros şi pipăit; simţuri puse sau nu în slujba Domnului: "Lumina celor neprihăniţi arde voioasă, dar candela celor răi se stinge" (Prov13,9); "Lumina celui rău se va stinge, şi flacăra din focul lui nu va mai străluci" (Iob 18,5). Vasul pentru ulei simbolizează fiinţa omului (cf. 2Cor 4,7). Candela simbolizează cuvântul lui Dumnezeu care luminează viaţa omului. (cf. Ps 119,105). Uleiul simbolizează darurile Duhului Sfânt care conduc viaţa omului (cf. Zah 4,2), care dau autoritate şi putere pentru împlinirea unor misiuni mântuitoare (cf. Is 61,1; Lc 4,18; Fap 10,38) şi harul de a trăi ca fii ai luminii (cf.Mt 5,14-16).

În parabolă toate cele zece fecioare au fost invitate, dar nu toate l-au întâmpinat pregătite pe Mire. Toate aveau candele, dar nu toate au luminat faţa Mirelui. Toate se numeau fecioare, dar nu poate erau înţelepte, ca să poată intra cu mirele în sala nunţii. Cinci erau înţelepte şi cinci erau nechibzuite.

Pentru un timp nu s-a văzut nici o deosebire între cele 10 fecioare invitate la nuntă, aşa cum iarna nu se vede deosebirea între solul bun şi solul rău, dintre pomii verzi şi cei uscaţi, dintre grâu şi neghină. Şi aşa cum la sosirea primăverii se vede deosebirea dintre pământul bun şi cel rău, dintre copacul uscat şi cel verde, dintre grâu şi neghină, tot astfel numai la sosirea mirelui s-a văzut deosebirea dintre toate aceste fecioare, s-a văzut că unele au fost înţelepte şi altele au fost nechibzuite, că unele aveau candele aprinse şi altele aveau candele stinse, că unele au intrat în sala nunţii şi altele au rămas afară plângând.

Biblia ne vorbeşte despre "creştini fecioare înţelepte" şi "creştinii fecioare nechibzuite".

Creştinii "fecioare înţelepte", aşa cum spune prima lectură de astăzi, iubesc şi meditează cu plăcere înţelepciunea; ei o caută până o găsesc şi nu obosesc căutând-o; ei se gândesc numai la ea şi îşi sacrifică somnul pentru ea. (cf. Înţ 6,13-17). Ei ştiu că înţelepciunea este Cristos (cf. 1Cor 1,24). Ei vin la Cristos şi cer înţelepciunea (cf.Iac 1,5). Ei spun cu psalmistul: "Sufletul meu e însetat de tine, Doamne, Dumnezeul meu" (Ps 63,2)! Ei nu se descurajează ca ceilalţi care nu au speranţă (cf. 1Tes 4,13). Ei "cumpără adevărul, şi nu-l vând" (Prov 23,23). De aceea, ştiu cum să trăiască ca fii ai lui Dumnezeu şi ştiu să-l aştepte şi să-l întâmpine pe Mirele ceresc, ca să poată intra cu el la nunta veşnică.

Creştinii "fecioare nechibzuite" nu au înţelepciunea lui Dumnezeu, şi pentru asta sunt comparaţi cu plantele fără rădăcină (cf. Mt 13,5-6.20-21), cu pomii cu frunze şi fără rod (cf. Mt 21,19); cu norii denşi, dar fără apă, cu stâncile ascunse ucigătoare (cf. Iuda 1,12); cu înşelătorii care din gură vorbesc dulce, dar în inimă poartă războiul (cf. Ps 55,21), cu răii care numai spun: Doamne, Doamne, dar nu împlinesc voinţa lui Doamne, Doamne (cf. Mt 7,22); cu oportuniştii care numai au mâncat şi au băut cu Domnul, dar nu s-au convertit (cf. Lc 13,26-27); cu iubitori de sine şi de cele pământeşti, care au numai o formă de evlavie (cf. 2Tim 3,1-5); cu necredincioşii care, văzând întârzierea mirelui şi stăpânului lor, s-au dedat la rele (cf. Lc12,45-46); cu nechibzuiţii din zilele lui Noe care, uitând de Dumnezeu şi de viaţa veşnică, mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă şi potopul i-a luat pe toţi (cf. Mt 24,26-28).

O viziunea avută de sfânta Matilda (895-968), soţia regelui Henric I (876-936) al Germaniei, îi cuprinde pe toţi creştinii, înţelepţi şi nechibzuiţi. Sfânta Matilda a văzut inimile oamenilor, care erau ca nişte candele mici legate prin trei lănţişoare de inima lui Isus, inimă din care se revărsa în ele ulei pentru lumină. Unele candele erau pline cu ulei, căci erau ţinute drepte de toate cele trei lănţişoare. Alte inimi erau ţinute numai de două lănţişoare, de aceea aveau cea mai mare parte din ulei vărsată. Altele atârnau ţinute numai într-un lănţişor şi aveau tot uleiul vărsat. Altele erau căzute de tot. Cele trei lănţişoare însemnau cele trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea (cf. 1Cor 13,13). Candelele ţinute de toate cele trei lănţişoare erau sufletele în starea harului; cele ţinute în două erau sufletele care au pierdut iubirea, având numai credinţa şi speranţa în Dumnezeu; cele cu un singur lănţişor erau cele care nu mai aveau decât credinţa; cele căzute în prăpastie sunt sufletele total despărţite de Dumnezeu.

La miezul nopţii s-a auzit un strigăt: "Iată, vine mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" De multe ori Dumnezeu a venit şi vine "noaptea", ca un hoţ, când oamenii ori dorm, ori sunt în toiul păcatelor (cf. 1Tes5,2.7); vine "iute ca fulgerul" şi "în ceasul când oamenii nici nu se gândesc" (cf. Mt 24,27.44); "vine într-o clipă, într-o clipeală de ochi" (1Cor 15,51-52), pentru a vedea cine veghează sau nu. De aceea, Isus, ne cere tuturor: "Vegheaţi, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul" (Mt 25,13). "Vegheaţi şi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă aşteptaţi" (Mt 24,42.44). Să trăim ca şi cum Cristos s-ar întoarce astăzi, căci el spune: "Iată, eu vin curând şi răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui" (Ap 22,12).

Mirele a venit la timpul cel mai întunecat din noapte, când nimeni nu mai poate lucra nimic (cf. In 9,4). Tot aşa, venirea a doua a Domnului Cristos, venirea lui Cristos pentru nunta veşnică, va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ, în culmea păcatului şi a neputinţei spirituale. Zilele lui Noe şi ale lui Lot au fost imagini pentru starea care va fi în lume înainte de venirea Fiului omului (cf. Mt 24,37-38; Lc 17,26-27). De aceea, Isus întreabă: "Când va veni Fiul Omului, v-a mai găsi el credinţă pe pământ" (Lc 18,8)? În zilele lui Noe (2970 î.C.), pământul ajunsese plin de violenţă şi necurăţii, iar majoritatea oamenilor au ales să urmeze pe satana. În zilele dinaintea venirii lui Isus, satana va lucra cu toată puterea, cu toate amăgirile şi cu toate nelegiuirile (cf. 2Tes2,9-10). Atunci numai cei care au rămas statornici până la sfârşit vor fi mântuiţi (cf. Mt 24,13). De aceea, psalmistul se ruga: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Ps 51,12).

Cei neveghetori, asemenea fecioarelor nechibzuite, vor cere atunci celor veghetori: "Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele"! Nimeni nu poate primi de la altul ceea trebuia să-şi procure el însuşi pentru mântuirea lui, căci mântuirea este o lucrare personală. În ziua judecăţii, mulţi se vor agăţa chiar şi de ocaziile ratate şi îi vor cere lui Isus să-i primească în împărăţia cerurilor, spunând: "Noi am mâncat şi am băut cu tine; tu ai învăţat pe uliţele noastre; noi am proorocit în Numele tău; noi am scos diavoli în Numele tău; noi am făcut minuni în Numele tău". Atunci, el le va răspunde: "Nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la mine, voi toţi lucrători ai fărădelegii" (cf. Lc 13,26-27; Mt 7,22).

Contesa de Chatelet (1706-1749), deşi botezată şi crescută în credinţă, a susţinut mereu cu Voltaire (1694-1778) că religia este o superstiţie. Ajunsă pe patul de moarte şi-a dat seama de greşeala făcută şi a trimis după preot. Însă când a sosit preotul contesa era un cadavru. "Dumnezeu nu se lasă batjocorât. Ceea ce omul seamnă aceea va şi culege" (Gal 6,7) "Nu oricine îmi zice: Doamne! Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui" (Mt 7,21-23). Prea târziu s-a decis pentru Dumnezeu. Isus spune ca în ceasul morţii să fii gata, nu atunci să începi pregătirea (cf. Mt 24,42.44).

"Mirele zăbovea". Petru ne zice: "Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă" (2Pt3,9).

Este o istorioară creştină care ne vorbeşte despre un clovn ce era la curtea unui rege. Clovnii erau nebunii regelui; ei aveau voie să spună regelui orice adevăr. Într-o zi, regele îi face cadou clovnului său un sceptru de paie şi îi spune: "Să dai acest sceptru de paie celui mai prost decât tine, dacă-l vei găsi vreodată". După vreo 30 de ani de la acest eveniment, regele s-a îmbolnăvit rău de tot. Era pe patul de moarte. Clovnul vine şi-l întreabă: "Maiestate, vă e rău?". Regele spune: "Nu mi-e rău, mor". "Vai, maiestate, ce rău îmi pare! V-aţi pregătit"? "Pentru ce să mă pregătesc"? "Pentru drumul veşniciei"!. "Crezi că am avut timp"? "Vă duceti dincolo şi nu v-aţi pregătit"? "Nu"! "Trebuia să vă pregătiţi tot timpul vieţii". "Nu m-am pregătit". "Am găsit omul mai prost decât mine. Poftim sceptru de paie!". Biblia ne spune: "Gândeşte-te mereu la cele din urmă ale tale şi în veci nu vei păcătui" ( Sir 7,6).

"Şi uşa a fost închisă". "Doamne, Doamne, deschide-ne"! Prea târziu aţi ajuns! La potop, Dumnezeu a închis uşa corabiei (cf. Gen7,16). La nunta Fiului, tot Dumnezeu a închis uşa sălii de nuntă (cf.Mt 25,10). Sentimentele care le-au cuprins pe fecioarele nechibzuite, sunt asemănătoare cu cele ale lui Esau, care a scos mari ţipete de amărăciune pentru că pierduse dreptul de întâi născut (cf. Gen 27,34; Evr 12,17); sau cu cele ale oamenilor din timpul potopului care disperaţi alergau la corabie (cf. Gen 7,16). Excluderea celor pierduţi de la ospăţul veşnic de nuntă, va fi rezultatul propriei lor alegeri.

Există o istorioară creştină care ne spune că soţul unei femei a refuzat toată viaţa să frecventeze biserica, să asculte şi să primească cuvântul lui Dumnezeu, să-şi purifice sufletul de păcate şi să se hrănească spre viaţa cea veşnică cu trupul şi sângele lui Isus. Când soţia îl chema cu bunătate la întâlnirea duminicală cu Domnul, el răspundea batjocoritor: "Las că mergi tu şi pentru mine"! Dar s-a întâmplat că soţia a murit înaintea lui, şi a fost primită de Dumnezeu în cer. Dar nici măcar atunci n-a intrat în biserică şi nici nu s-a spovedit şi împărtăşit. A fost o ocazie bună pe care i-a oferit-o Dumnezeu prin moartea soţiei. A fost lăsat în viaţă ca să se convertească, dar a refuzat. A murit şi el ca toţi oamenii, şi a voit să meargă lângă soţia sa din cer, spunând Domnului: "Doamne, deschide-mi ca să fiu lângă soţia mea"! Dar Dumnezeu i-a răspuns cu însăşi cuvintele sale: "Lasă că a intrat ea şi pentru tine!" "Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Gal 6,7).

Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), comentând parabola celor zece fecioare invitate la nuntă, spunea; "Fraţilor, cât mai avem timp să facem binele, pentru că ceea ce am făcut până acum este prea puţin!"

Între fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite este o deosebire ca între fecioarele dăruite lui Dumnezeu şi femeile care iubesc lumea; unele iubesc cerul şi se îngrijesc cum să-i placă Domnului, ca să fie sfinte şi cu trupul şi cu duhul; iar celelalte iubesc lumea şi se îngrijesc cum să placă bărbaţilor şi lumii (cf. 1Cor 7,34). Sfântul Paul le spunea creştinilor păstoriţi de el: "Sunt gelos pe voi, pentru că v-am logodit cu Isus, ca să vă înfăţişez înaintea lui ca pe o fecioară curată" (2Cor 11,2). Creştinul care voieşte să fie ca o fecioară înţeleaptă trebuie să-l caute mai întâi pe Isus şi împărăţia lui Dumnezeu" (cf. Mt 6,33).

Există o povestioară veche, unde este vorba despre un îndrăgostit care, ajungând la căsuţa în care locuia iubita sa, bate la uşă. Cine-i? întreabă ea dinăuntru. Sunt eu, iubitul tău, răspunde el. Îmi pare rău, răspunse ea, casa este foarte mică şi nu există loc pentru doi. El pleacă în deşert, să-şi purifice iubirea. La câtva timp, se întoarce. Aceeaşi întrebare şi acelaşi răspuns: Casa este foarte mică şi nu există loc pentru doi. Pleacă din nou şi, după un oarecare timp, se întoarce iar la casa iubitei sale. Bate din nou la uşă. Aude aceeaşi întrebare: Cine-i? El, fără să se mai gândească la sine, pentru că se gândea numai la ea, a răspuns: Sunt tu. Şi atunci uşa s-a deschis. Nici în cer nu este loc pentru doi. Până nu vom fi una cu Isus în simţiri, gânduri, cuvinte şi fapte, nu vom putea intra cu Isus la nunta veşnică (cf. 1In 2,6).

Lectura a doua de astăzi ne spune ce va fi cu cei credincioşi la sfârşitul vieţii: "Dumnezeu îi va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei care au adormit în el. Domnul se va coborî din cer. Mai întâi îi va învia cei morţi în Cristos; apoi pe noi, care vom fi rămas în viaţă până atunci; vom fi răpiţi împreună cu ei în norii cerului, ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi pentru totdeauna împreună cu Domnul" (1Tes 4,14-17). Mulţumim lui Dumnezeu pentru o aşa mare onoare, pentru o aşa frumoasă promisiune şi pentru o aşa mare speranţă!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la sărbătoarea Sfinţirii Bazilicii din Lateran - 2014

"Nu ştiţi că sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi" (1Cor 3,16)?

Astăzi comemorăm aniversarul sfinţirii bazilicii din Lateran, bazilică dedicată lui Isus, Mântuitorul lumii, şi care a fost primul lăcaş de cult creştin din Roma. Bazilica din Lateran a fost clădită de către papa Melchiade (311-314) pe proprietăţile dăruite Bisericii de împăratul Constantin cel Mare (272- 337), alături de Palatul Lateran, până atunci reşedinţă imperială şi apoi reşedinţă pontificală. Se numeşte bazilica din Lateran pentru că a fost construită pe domeniul unei familii bogate din Roma, numită "Laterani". Pentru că a devenit reşedinţa papilor, acest lăcaş s-a numit bazilică şi a fost considerată a fi mama tuturor bisericilor din Roma şi din întreaga lume. În această bazilică s-au ţinut cinci dintre cele mai importante concilii ecumenice. Până la papa Pius al IX-lea (1792-1878), această bazilică a fost reşedinţa papilor (1871). Acum este sediul Vicariatului din Roma.

Bazilica din Lateran, primul lăcaş de cult din Roma, prima biserică creştină închinată lui Isus Mântuitorul, ne aminteşte de planul salvator al lui Dumnezeu de a mântui toate popoarele lumii prin Biserica sa întemeiată pe jertfa lui Isus Cristos. Sfântul Clement din Alexandria (150-215) spunea: "Dacă actul creaţiei lui Dumnezeu se numeşte lume, voinţa sa de mântuire a lumii se numeşte Biserică". Sfântul Epifaniu (315-403) ne spune: "Lumea a fost creată în vederea Bisericii şi Biserica este scopul lumii create".

Cuvântul biserică vine din grecescul ek-kalein, care înseamnă "a chema afară" din tabără pentru întâlnirea cu Dumnezeu. În Vechiul Testament, ekklesia, desemna adunările religioase lui Israel, mai ales cea de pe Sinai unde Israel a primit Legea şi a fost constituit de Dumnezeu ca poporul său sfânt, prin care popoarele păgâne să se ataşeze de Domnul. După eşecul lui Israel de a aduce popoarele păgâne la slujirea sa, Dumnezeu şi-a ales un alt popor sfânt, o altă Biserică a sa, pe cea fondată pe Fiul său, Isus, şi a fost chemată să împlinească ceea ce n-a împlinit vechiul popor al lui Israel.

În Noul Testament, Biserica are mai multe metafore. Este numită staul, unde Cristos îşi adună oile sale (cf. In 10,1-10); turmă mică pe care Isus o conduce în împărăţie (cf. Lc 12, 32); ogorul lui Dumnezeu în care este semănată prin cuvântul evanghelic împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9); via Domnului care creşte în lumea întreagă (cf. Mt 21,33-43); zidirea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9), ce are ca piatră unghiulară pe Cristos (cf. 1Pt 2,7), din care curg izvoarele mântuirii (cf. Ez 47,1).

Vorbim astăzi de sfinţirea bazilicii din Lateran, dar tot astăzi aflăm cu bucurie că noi suntem templu sfinţit şi plăcut al lui Dumnezeu (cf.1Cor 3,17; 2Cor 6,16), căci de la Botez am devenit locuinţa celor trei persoane divine (cf. Ap 3,20; 1Cor 3,16). Sfântul Cezar din Arles (470-543) îi încuraja pe creştinii timpului său, amintindu-le mereu că sunt templul viu şi adevărat al lui Dumnezeu; că sunt trupul lui Cristos şi mădularele sale: "Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare, în parte, mădularele lui" (1Cor 12,27), că sunt şi mireasa lui Cristos (Ap 21,9).

Dar, în Evanghelia după sfântul Luca, Isus, ne face o bucurie şi mai mare, atunci când ne spune: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Lc 17,21). Da, înlăuntrul fiecărui botezat este un tron. Dacă Dumnezeu şade pe acel tron, atunci înlăuntrul nostru este împărăţia lui Dumnezeu, care este împărăţia harului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii şi a puterii, împărăţia iubirii şi a păcii. Dacă pe acel tron nu şade Dumnezeu, atunci omul este neliniştit şi nefericit până ce Dumnezeu nu ocupă acel loc, aşa cum spune sfântul Augustin (354-430).

În timpul unei persecuţii, împotriva unor creştini din Africa, soldaţii i-au arestat pe preotul misionar şi pe surorile care erau responsabile de catehizarea indigenilor, ba mai mult, au distrus şi biserica satului. În acest timp, un tânăr se apropia grăbit de biserică deoarece trebuia să participe la ora de catehism. Cum l-au zărit, soldaţii i s-au adresat cu răutate: "Ce vrei să faci? Unde mergi?" "Merg la ora de catehism", răspunse tânărul. "Nu va mai fi nici o oră de catehism". "Vreau să-l văd pe misionar", spuse copilul. "Nu mai este nici un misionar; l-am arestat". "Atunci eu vreau să intru în biserică". "Nu mai este nici o biserică, căci am distrus-o". Tânărul, mirat şi întristat, tăcu, dar după câteva momente zice: "Aţi spus că aţi distrus biserica? Dar eu sunt botezat, eu sunt Biserica!"

Un prim scop al Bisericii, templul lui Dumnezeu, trupul Domnului şi mireasa lui Cristos, este să-i aducă laudă şi cinste lui Dumnezeu, să i se închine şi să-l slăvească pe Dumnezeu, în orice timp şi cu orice prilej, dar în curăţie de suflet.

Referitor la curăţia de suflet prin care trebuie să-i slujim Domnului, cartea Leviticului face distincţie între curat şi necurat şi prefigurează lucrarea de curăţire a lui Cristos de la cruce. Ea ne spune că pe Dumnezeu îl preocupă viaţa fiecărui om din poporul său; îl preocupă curăţia trupească şi sufletească a fiecărui copil al său. Pe Dumnezeu îl preocupă ce gândesc, ce vorbesc, pe unde umblă, ce ating şi ce fac copiii săi. Dumnezeu ne avertizează că atingerea dintre curat şi necurat duce întotdeauna la întinarea celui curat. Aaron, care apare de multe ori în cartea Leviticului în calitatea sa de mare preot, este o imagine profetică a lui Isus, care va ridica păcatele lumii (cf. In 1,29). Marele nostru Preot, Isus, care nu poate fi atins de răutatea păcatele noastre, este mişcat de slăbiciunea noastră, pe care o înţelege, căci a fost ispitit în toate ca noi, dar nu a comis păcat (cf. Evr 4,15). Isus însuşi ne spune că trebuie să evităm nu numai faptele şi vorbele păcătoase, ci chiar şi dorinţele şi gândurile necurate, căci ele ne întinează (cf. Mt 5,27-28). Ba, mai mult, păcatele omului sunt nelegiuire şi pun un zid de despărţire între om şi Dumnezeu (cf. Is 59,2).

Isus, care în cartea Leviticului a fost prefigurat atât ca Mare Preot, cât şi ca Miel de jertfă, el este acela care ne va curăţi prin sângele jertfei lui de la cruce, ca să fim templu său curat, trupul său curat şi mireasa sa curată (cf. Ef 5,27) şi astfel să putem aduce laude şi cinste lui Dumnezeu, în curăţie de suflet.

Gestul lui Isus care astăzi scoate cu biciul pe profanatori din templu din Ierusalim (cf. In 2,13-22) a fost un gest simbolic al acţiunii sale de la cruce, prin care a scos din templul, trupul şi mireasa sa, păcatul şi întinarea aduse de diavol şi acoliţii lui. Dar Isus pune astăzi biciul său şi în mâinile noastre, ca şi noi înşine să ne facem cu el curat în suflete. Cineva spunea: "A-l adăuga numai pe Cristos la viaţa noastră, dar fără a înlătura păcatul, este doar o schimbare de opinie, dar nu o schimbare de viaţă", prin care să devenim: templul ales, trupul curat, şi mireasa sa nepătată.

Prima lectură (cf. Ez 47,1-9.12), care ne vorbeşte de apa abundentă care curge din templu divin al cerului şi care pe pământ se preface într-un fluviu, care irigă pustiul şi însănătoşeşte Marea Moartă, umplându-i apele cu peşti şi malurile cu pomi fructiferi care rodesc continuu, pentru a da hrană şi medicamente, celor care au nevoie, a fost o metaforă a ceea ce va face Isus la cruce, când din coasta lui deschisă vor curge izvoare de sânge şi apă (cf. In 19,34), care îi vor curăţi oamenii de toate întinările lor, şi va revărsa peste cei care vor crede în el un fluviu nemăsurat şi continuu de har, care le va schimba viaţa pustie şi moartă de păcat, în viaţă vie şi cu multe roade (cf. Ez 36,25-26), ceea ce va fi şi pentru alţi o sursă de hrană şi un izvor de vindecare. Iar această apă vie şi purificatoare curge zilnic din altarele bisericilor noastre.

Într-o după-amiază ploioasă o mamă şi fiul ei parcurgeau cu maşina una dintre străzile principale ale oraşului lor, având o grijă deosebită deoarece strada era umedă şi alunecoasă. Deodată, micuţul ei fiu, aşezat pe bancheta din spate, a spus: "Ştii, mamă, mă gândesc la un lucru"! Curioasă să ştie ceea ce descoperise copilul ei de şapte ani, mama zise: "La ce te-ai gândit?". "Ploaia", a început el să explice, "ploaia este ca păcatul, iar ştergătoarele de parbriz sunt ca Dumnezeu, care şterge păcatele noastre". Depăşind uimirea, mama l-a întrebat: "Ai văzut cum ploaia cade continuu? Ce înseamnă, după tine?" Copilul nu a ezitat nici o clipă şi a răspuns: "Dacă noi continuăm să păcătuim, Dumnezeu continuă să ne ierte". Da, atât timp cât trăim pe pământ şi vom veni la el, Dumnezeu ne va şterge păcatele (cf. Mc 2,10), pentru a ne face templul său curat, trupul său curat, mireasa sa curată.

Un al doilea scop al Bisericii este ca, prin toţi membrii ei, să evanghelizeze. Don Tonino Bello (1935-1993), episcop catolic italian, spune: "Noi, creştinii, trebuie să trecem prin mijlocul acestei lumi, vestind bucuria că Domnul Isus a înviat şi că rămâne cu noi în toate zilele până la sfârşitul lumii". Isus însuşi, înainte de înălţarea sa la cer, a spus tuturor ucenicilor săi: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19-20). De aceea: "Dacă cineva vorbeşte, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă cineva slujeşte, să o facă după puterea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, pentru ca în toate să fie preamărit Dumnezeu prin Isus Cristos, căruia să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor. Amin" (1Pt 4,11). Iar sfântul Paul îi scrie lui Timotei: "Ai grijă de tine şi de învăţătură, stăruie în acestea, căci făcând astfel, te vei mântui şi pe tine, şi pe cei care te ascultă" (1Tim 4,16).

Aşa cum Dumnezeu cel întreit şi unic nu are concediu şi nici zile libere când este vorba de mântuirea oamenilor: "Tatăl meu lucrează până acum; eu de asemenea lucrez" (In 5,17); aşa cum o mamă nu are concediu şi zile libere când este vorba despre îngrijirea micuţilor ei; tot astfel şi fiecare creştin, care a fost constituit la botezul său, frate soră şi mamă, pentru Isus, dar şi pentru fraţii lui săi (cf. Mt12,50; 25,40), nici el nu trebuie să-şi ia concediul sau zile libere, atunci când este vorba de mântuirea fraţilor săi. În câmpul mântuirii sufletelor, Isus lucra chiar şi în zilele de sabat (cf. Mt 12,9; Mc 1,21-28; Lc 6,6-7).

Papa Francisc I (n. 17 decembrie 1936) compară misiunea tuturor membrilor Bisericii, cu misiunea unei mame. Iată ce spunea el: "O mamă nu se limitează doar la a da viaţă copiilor ei, dar cu mare grijă îi ajută să crească; astfel, le dă lapte, îi hrăneşte, îi învaţă calea vieţii, îi însoţeşte cu atenţia, le arată afecţiunea şi cu dragostea ei, până când ajung mari. Apoi, îi corijează, îi iartă, îi înţelege, le este aproape în boală şi suferinţă. Ba, şi mai mult, îi ajută să iasă din ei înşişi, să nu rămână leneşi şi povoară nimănui, şi să se jertfească pentru alţii. Biserica, fiind şi ea mamă, spiritual, face şi ea acelaşi lucru cu toţi fiii ei: le însoţeşte creşterea prin dăruirea cuvântului lui Dumnezeu, care le este o lumină pe calea vieţii creştine; le administrează sacramentele, hrănindu-i cu Euharistia, aducându-le iertarea divină prin sacramentul Pocăinţei şi susţinându-i în boală prin Ungerea bolnavilor. Dar nu uită să-i facă apostoli spre mântuirea tuturor. Biserica îi însoţeşte pe tot parcursul vieţii lor de credinţă, până în viaţa veşnică".

Rămânem uimiţi, atât la construirea Cortului Alianţei, cât şi la construirea Templului din Ierusalim, văzând cum Dumnezeu a dat atenţie maximă făuririi fiecărui obiect de cult. Obiectele de cult din cort sau din templu sunt imagini ale creştinilor înnobilaţi de el cu slavă divină, pentru a sluji în Biserica lui Isus. De aceea, creştinul trebuie să-şi caute şi să-şi împlinească în Biserică, slujba pentru care a fost creat. Sfântul Paul şi-a oferit întreagă viaţă lui Dumnezeu şi predicării evangheliei şi noi trebuie să facem la fel (cf.Rom 12,1). Sfântul Iov a fost ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop, şi noi trebuie să facem la fel (cf. Iov 29,15). Sfântul Ioan Crisostom (350-407), care a fost gura de aur a lui Dumnezeu în mijlocul lumii păcătoase, şi noi trebuie să fim la fel. Sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897) a fost o inimă iubitoare pentru orice om, şi noi trebuie să fim la fel.

Aşa cum buna funcţionare a unui trup depinde de unitatea, colaborarea şi dragostea dintre membre. Tot astfel, Dumnezeu a rânduit ca toţi oamenii să avem nevoie unii de alţii şi să lucrăm unii pentru alţii. Bucuria unuia să fie şi bucuria noastră, iar durerea altuia să fie şi durerea noastră (cf. Rom 12,15). Mai mult, să nu uităm că suntem trupul lui Cristos. Şi aşa cum într-un trup, ochiul nu poate spune mâinii: "Nu am nevoie de tine", şi capul nu poate spune picioarelor: "Nu am nevoie de voi" (1Cor 12,21). Tot astfel, în trupul mistic al Bisericii, nimeni nu poate spune unui frate, nu am nevoie de tine. Toţi membrii Bisericii trebuie să lucreze împreună şi să continue lucrarea divină ajunsă până la ei, pentru ca vestea cea bună să ajungă la toţi oamenii: "Ca un arhitect iscusit, prin harul ce mi-a fost dat de Dumnezeu, eu am pus temelia, alţii continuă construcţia. Important e ca fiecare să ia seama cum construieşte. Nimănui nu-i este îngăduit să pună altă temelie decât aceea care există deja: adică Isus Cristos" (1Cor 3,10-11).

Celor care lucrează cu zel la edificarea templului lui Dumnezeu, a trupului lui Cristos şi a miresei Mielului, Isus le va da intrare liberă, într-un singur Duh, la Tatăl (cf. Ef 2,18), şi le va dobândind mântuirea (cf. Ef 2,22).

Pr. Ioan Lungu