Reflecţie la duminica a XXXIII-a de peste an - A

Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău (Mt 25,21-22).

Suntem aproape de sfârşitul anului liturgic, iar Isus este aproape de împlinirea misiunii sale pământeşti. În decursul vieţii sale pământeşti, Isus a avut o misiune de împlinit: vestirea evangheliei împărăţiei (cf. In 17,6) şi mântuirea lumii prin cruce (cf. Lc 24,26). Isus, care ştia că şi-a împlinit lucrarea pe care Tatăl i-a încredinţat-o (cf. In 17,4), le-a spus ucenicilor săi că de la Dumnezeu a venit şi că la Dumnezeu trebuie să plece (cf. In 13,3), că a ieşit de la Tatăl şi a venit în lume şi că acum a sosit timpul să lase lumea şi să se întoarcă la Tatăl" (In 16,28).

Şi, pentru că ucenicii s-au întristat la această veste, Isus le-a spus că, deşi acum trebuie să urce la "Tatăl său şi la Tatăl lor, la Dumnezeul său şi la Dumnezeul lor" (cf. In 20,17), este în folosul lor ca el să se urce la Tatăl (cf. In 16,7) şi chiar trebui să se bucure că urcă la Tatăl (cf. In 14,28), căci el urcă ca să li-l trimită încă un mângâietor, Duhul Sfânt, care să rămână mereu cu ei (cf. In 14,16); căci el urcă la Tatăl ca să le pregătească un loc în rai (cf. In 14,2); şi apoi, când se va împlini timpul şi când totul va fi gata pregătit, se va întoarce la ei, ca să-i ia cu el şi să-i ducă în lăcaşurile veşnice din casa Tatălui său (cf. In 14,3), ca să se bucure veşnic de slava lui cerească (cf. In 17,24).

Însă, la venirea sa de-a doua, nu toţi ucenicii săi vor fi răpiţi cu el în cer, ci numai aceia care s-au dovedit a fi vrednici. 

Duminica trecută, prin parabola celor zece fecioare invitate la nuntă (cf. Mt 25,1-13), Biserica ne-a spus că în sala nunţii veşnice din împărăţia cerurilor vor intra numai cei care şi-au trăit viaţa într-o o continuă veghere şi dragoste pentru Isus; vor intra numai aceia care, fie că au dormit, fie că au vegheat, nu s-au gândit decât la Isus şi n-au dorit decât sosirea lui (cf. 1Tes 5,10); vor intra numai aceea care asemenea miresei din Cântarea cântărilor, care deşi s-au odihnit de truda zilei, inima lor era trează în vegherea şi în aşteptarea mirelui lor (cf. Ct5,2-3). De aceea, parabola s-a încheiat cu îndemnul: "Vegheaţi, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!" (Mt 25,13).

Duminica aceasta, prin parabola talanţilor (cf. Mt 25,14-30), care continuă mesajul duminicii trecute, ne spune că această veghe şi aşteptare iubitoare a Mirelui nu trebuie să fie una "stând şi privind spre cer" (Fap 1,11), ci trebuie să fie o veghe şi o aşteptare activă, o veghe şi o aşteptare care să continuăm misiunea lui Isus începută între noi.

Şi pentru că misiunea începută de Isus între noi a fost aceea de a le anunţa oamenilor vestea cea bună a iubirii şi mântuirii lui Dumnezeu şi de a-i pregăti să primească iubirea şi mântuirea sa, prin lucrarea lui şi a Duhului Sfânt, el, după ce şi-a împlinit partea sa de lucrare, ne-a încredinţat şi nouă oamenilor care am crezut în el, dar şi tuturor oamenilor de mântuit, partea noastră de lucrare, căci mântuirea, deşi este o lucrare divină, ea nu se va împlini fără aportul fiecărui om de mântuit, aşa cum spunea şi sfântul Augustin (354-430): "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine". De aceea, înainte de înălţare sa la cer, a spus: "După cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (cf. In 20,21).

Şi, aşa cum Tatăl, la venirea sa pe pământ, i-a încredinţat lui toată avuţia sa şi puterea Duhului Sfânt (cf. In 1,32-33), ca să-şi împlinească misiunea (cf. In 16,13-15), tot la fel, Isus, la rândul său, ne-a lăsat nouă, ucenicilor săi din toate timpurile, toată avuţia sa şi puterea Duhului Sfânt (cf. In 20,22-23) şi ne-a trimis în lume ca să lucrăm la mântuirea noastră şi să-i sporim avuţia prin mântuirea semenilor noştri (cf. Mt 25,14).

Sfântul Marcu ne spune că ucenicii au plecat şi au predicat pretutindeni şi că Domnul Isus lucra împreună cu ei şi le întăreau cuvântul prin minunile care îi însoţeau (cf. Mc 16,20). Aşa cum Ioan Botezătorul i-a pregătit Domnului Isus un popor gata să-l primească pe el şi mântuirea lui (cf. Lc 1,17), tot astfel ucenicii lui de atunci, dar şi cei din toate timpurile, au plecat şi pleacă până astăzi să predice pretutindeni, pregătindu-i oameni să-l primească pe Isus şi mântuirea lui.

Isus, când se va întoarce, înainte de a ne lua cu el în lăcaşurile cereşti, ne va cerceta mai întâi dacă am lucrat cu Duhului Sfânt, care este cea mai mare bogăţie şi cea mai energie din univers şi sursa tuturor darurilor trupeşi şi sufleteşti, pământeşti şi cereşti, daruri pe care Isus le numeşte simplu, avuţia sa şi talanţii săi. Sfântul Paul ne spune că Isus, la a doua sa venire, se va întâlni cu cei vrednici pe norii cerului, pentru ca cei nevrednici nici măcar să-i nu-i vadă chipul de glorie (cf. 1Tes 4,17).

Iată ce ne spune Isus astăzi în evanghelie: "Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat. Îndată, cel care a primit cinci talanţi a mers în grabă şi a câştigat încă cinci talanţi. La fel şi cel care primise doi talanţi a câştigat cu ei încă doi. Iar cel care a primit un talant, s-a dus şi a ascuns în pământ talantul stăpânului său" (Mt 25,14-18).

Avuţia şi talanţii încredinţaţi nouă de către Isus sunt darurile Duhului Sfânt, daruri ale Duhului Sfânt pe care le-a primit şi el de la Tatăl ceresc (cf. In 1,32-33). De aceea, înainte de a-i părăsi pe ucenicii săi, Domnul Cristos, din plinătatea Duhului Sfânt care îl copleşea de la zămislirea, botezul şi învierea sa, a suflat peste ucenicii săi din toate timpurile şi le-a zis: "Primiţi Duh Sfânt!" (In 20,22; Fap 2,1-12). Duhul Sfânt a fost făgăduinţa şi puterea Tatălui pentru noi încă din Vechiul Testament (Ioel 2,28; Lc 24,49). Nu toţi oamenii primesc la fel de multe daruri ale Duhului Sfânt (cf. 1Cor 7,7; Evr 2,4), dar fiecărui slujitor al Domnului îi este dat măcar un dar al Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cea mai mare forţă şi cea mai mare bogăţie din univers; de aceea, un singur dar al Duhului Sfânt valorează infinit mai mult decât toate darurile amăgitoare ale duhului rău şi ale lumii păcătoase.

Duhul Sfânt, ca şi lui Isus, ne-a fost dat spre a lucra în folosul mântuirii altora. (cf. 1Cor 12,7). De aceea, fiecare botezat, devenit fiu al luminii şi al zilei, (cf. 1Tes 5,5), ca şi Isus, trebuie să spună: "Duhul Domnului este asupra mea: el m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului" (Lc 4,18-19). De aceea, sfântul Paul spune: "Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora: unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă; altuia credinţa; altuia, darul tămăduirilor; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor" (1Cor 12,7-11).

Deci, talanţii sunt toate bunurile materiale şi spirituale, pe care le are fiecare om de la Dumnezeu (cf. Ef 4,8), după cum a voit şi cât a rânduit el (cf. 1Cor 12,11), spre slujirea altora şi spre creşterea trupului lui Cristos, spre ajungerea la măsura staturii lui Cristos (cf.Ef 4,12-13). Din mulţimea de talanţi pe care ni i-a dat nouă de Isus, în puterea Duhului Sfânt şi a Tatălui, aş vrea să menţionez doar câţiva: vorbirea, timpul, talentele şi suferinţa.

Nici unul dintre talanţi primiţi de la Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt, nu este capabil să aducă o binecuvântare mai mare decât darul vorbirii. Cu vorbirea, ne rugăm, îl lăudăm şi le vorbim altora despre Dumnezeu şi despre iubirea lui. Sfânta Scriptură spune că nimeni n-a vorbit vreodată ca Isus (cf. In 7,46) şi că "harul era turnat pe buzele sale, ca să-i poată înviora pe cel doborâţi de întristare" (cf. Ps 45,2; Is 50,4). Şi nouă darul ne-a fost dat darul vorbirii, ca şi lui Isus, ca şi apostolilor, şi ca tuturor creştinilor buni, tot ca să putem vorbi frumos de Dumnezeu şi să putem astfel înviora şi întări pe cei cuprinşi de întristare.

Iată ce ne spune Dumnezeu: "Când eu îi voi spune celui nelegiuit: «Vei muri», iar tu nu-l vei atenţiona şi nu vei vorbi ca să-l atenţionezi cu privirile la calea lui cea nelegiuită ca să trăiască, el, cel nelegiuit, va muri din cauza nelegiuirii sale, iar eu voi cere cont pentru sângele lui de la tine" (Ez 3,18). Dumnezeu îi poate spune oricând unui om întâlnit de noi: "În noaptea aceasta ţi se va cere sufletul înapoi" (Lc 12,20), iar dacă noi nu l-am avertizat să lase păcatul lui şi dacă nu i-am vorbit de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, omul acela s-ar putea pierde pentru veşnicie din cauza neglijenţei noastre. Domnul ne spune tuturor: "Să fie cuvintele mele în inima ta. Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când stai în casa ta, când mergi pe drum, când te culci şi când te scoli" (Dt 6,6-7).

Mulţi au fost câştigaţi pentru cer prin vestirea evangheliei. Numai în dimineaţa Rusaliilor au fost câştigate 300 de suflete (cf. Fap 2,41), iar, imediat după aceea, numărul celor convertiţi a ajuns la cinci mii (cf. Fap 4,4). Diaconul Filip a alergat după carul etiopianului de Ierusalim până la Azot, spre a-i explica Scripturile cu privire la Isus (cf. Fap 8,35). Sfântul Paul a alergat din Ierusalim până în Spania pentru a le vorbi oamenilor despre mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.

Sfântul Paul i-a scris lui Timotei, dar şi fiecărui creştin în parte: "Te conjur înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos Isus, care va veni să-i judece pe vii şi pe morţi, la arătarea sa şi a împărăţiei lui: vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură. Căci va veni timpul când nu vor mai primi învăţătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de învăţători care să le delecteze auzul. Îşi vor întoarce auzul de la adevăr ca să se îndrepte spre basme. Tu însă fii cumpătat în toate, îndură suferinţele, fă-ţi munca de evanghelist, împlineşte-ţi slujirea" (2Tim 4,1-5). Şi iarăşi: "Ai grijă de tine şi de învăţătură, stăruie în acestea, căci făcând astfel, te vei mântui şi pe tine, şi pe cei care te ascultă" (1Tim 4,16).

Şi, pentru că vorbirea noastră poate fi folosită şi spre pagubă sufletească, sfântul Paul ne spune: "Vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har şi dreasă cu sare" (Col 4,6), "nici un cuvânt stricat să nu ne iasă din gură, ca să dea har celor ce ne aud" (Ef4,29), pentru ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată spune nimic rău de noi" (Tit 2,8).

Timpul este un alt talant, este un dar al lui Dumnezeu dat nouă, nu pentru a-l îngropa în lucruri deşarte şi nelucrând nimic (cf. 2Tes3,11), ci pentru a-l folosi spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră şi spre salvarea sufletelor. Într-o clipă putem pierde sau câştiga un suflet. O clipă i-a trebuit sfântului Paul să-l mântuiască pe temnicerul din Filipi, care era gata să se sinucidă (cf. Fap 16,24-34). Fiecare clipă este darul lui Dumnezeu şi în fiecare clipă putem salva un suflet de la pierzare; iar noi avem obligaţia de a o folosi spre slava lui şi spre mântuirea sufletelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, la sfârşitul vieţii, fiecare trebuie să aibă măcar un suflet salvat. Dumnezeu ne va cere cont cu privire la timp. De aceea, fiecare clipă trebuie preţuită ca pe o comoară.

Suntem îndemnaţi să răscumpărăm vremea sau să cumpărăm timpul înapoi (cf. Ef 5,16). Dar timpul risipit nu mai poate fi recuperat niciodată. Unica modalitate prin care putem să ne răscumpărăm timpul pierdut este aceea de a face tot ce putem mai bine cu timpul rămas, folosindu-l pentru Dumnezeu şi pentru câştigarea sufletelor pentru cer. Oricare ne-ar fi domeniul de activitate, Scriptura ne învaţă astfel: "Ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii, slujiţi Domnului Cristos" (Col 3,24).

Talentele şi darurile personale sunt iarăşi talanţii daţi nouă de Dumnezeu, spre a-l slăvi şi a câştiga suflete pentru cer. Prima lectură ne vorbeşte de o femeia care se temea de Domnul, care prin hărnicie şi milă aduce suflete la cinstirea lui Dumnezeu (cf. Prov31,10-31). Psalmul responsorial ne vorbeşte despre bărbatul harnic care se teme de Domnul şi care îşi conduce familia la Dumnezeu (cf. Ps 128,1-5).

Un alt talant preţios dat nouă de Dumnezeu, spre slava lui, spre mântuirea noastră şi a fraţilor noştri, este şi suferinţa. Isus este primul care a lucrat bine cu talantul, suferinţă. Cu el a dat slavă lui Dumnezeu; cu el a lucrat slava lui şi mântuirea noastră (cf. Fil 2,8-9). Revenind la parabola de astăzi, trebuie să spunem că noi suntem acei robii răscumpăraţi de Isus, cu un preţ mare (cf. 1Cor6,20), cu preţul sângelui său (cf. 1Pt 1,18-19), ca să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru el care a murit şi a înviat pentru noi (cf.2Cor 5,15). Apoi, Maica Domnului, toţi apostolii, toţi martirii, mărturisitorii şi toţi creştinii cei buni au fost şi ei dintre cei care au lucrat bine talantul suferinţei. Sfântului Paul care se plângea de suferinţa lui, Dumnezeu îi spuse: "Harul meu îţi este de ajuns, căci puterea mea în slăbiciune se arată desăvârşită" (2Cor 12,9). De atunci, Paul spunea: "Mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24). Multe suflete a câştigat Paul cu talantul suferinţei, de aceea îi spune lui Timotei şi nouă: "Luaţi parte cu mine la suferinţa pentru evanghelie" (cf. 1Tim1,7-8).

Din acuzele aduse stăpânului său, de cel care primise un singur talant, vedem că s-a pierdut, pentru că nu-l cunoştea bine, nici pe Dumnezeu, binefăcătorul său, şi nu cunoştea bine nici Scripturile, care spun: "Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredinţat mult, şi mai i se va cere" (cf. Lc 12,48). Şi prin urmare: "Căruia i s-a dat şi încredinţat puţin, puţin i se va cere".

Vai, cât de mulţi oameni nu au încredere în Dumnezeu şi îl părăsesc, nelucrând bine cu darurile şi talanţii primiţi, pentru că nu-l cunosc nici pe Dumnezeu, şi nu cunosc nici Scripturile. Acestora li se potriveşte dojana adusă de Isus saducheilor: "Voi rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (cf. Mc12,24).

Cei mai mulţi dintre noi, şi cei mai mulţi dintre oamenii lăudaţi de Biblie şi daţi nouă ca model, au fost oameni care s-au sfinţit printr-un singur talant. Astfel: David, a primit de la Dumnezeu un singur talant, acela de a trage bine cu praştia. Cu acest unic talant, David, a ajuns cel mai curajos cinstitor al lui Dumnezeu printre păgâni, eliberatorul poporului său, cel mai vestit sfânt şi rege al Israelului (cf. 1Sam 17,49). Oholiab, un bărbat credincios din seminţia lui Dan, a fost înzestrat de Dumnezeu cu un singur talant, cel de a face proiecte şi construcţii. Cu acest talant a primit cinstea de a construi cortul întâlnirii şi de a-i învăţa pe oameni cele sfinte (cf. Ex 31,6; 35,34-35). Orfana Estera a avut şi ea tot un singur talant, frumuseţea chipului. Prin acest talant a ajuns regină, cinstitoare a lui Dumnezeu printre păgâni şi eliberatoarea poporului ei (cf. Est3,17; 8,10).

Oare ce facem noi cu vorbirea, cu timpul, cu mintea, cu talentele, cu frumuseţea, cu suferinţa şi cu toate celelalte daruri? Să avem grijă să nu ne calificăm în meserii care nu aduc cinste Domnului şi ne pun în pericol mântuirea noastră, dar şi mântuirea altora. Mamei sfântului Teodor, o văduvă săracă şi frumoasă, i s-a propus să lucreze pe un salar bun într-un local de noapte. A refuzat spre mântuirea ei, a copilului ei şi a multor suflete. Să nu uităm că în orice talant avem pe Duhul Sfânt, cea mai mare bogăţie şi cea mai mare putere din univers. 

Să folosim talanţii primiţi numai spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră şi a fraţilor noştri.

Pr. Ioan Lungu