Reflecţie la sărbătoarea Sfinţirii Bazilicii din Lateran - 2014

"Nu ştiţi că sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi" (1Cor 3,16)?

Astăzi comemorăm aniversarul sfinţirii bazilicii din Lateran, bazilică dedicată lui Isus, Mântuitorul lumii, şi care a fost primul lăcaş de cult creştin din Roma. Bazilica din Lateran a fost clădită de către papa Melchiade (311-314) pe proprietăţile dăruite Bisericii de împăratul Constantin cel Mare (272- 337), alături de Palatul Lateran, până atunci reşedinţă imperială şi apoi reşedinţă pontificală. Se numeşte bazilica din Lateran pentru că a fost construită pe domeniul unei familii bogate din Roma, numită "Laterani". Pentru că a devenit reşedinţa papilor, acest lăcaş s-a numit bazilică şi a fost considerată a fi mama tuturor bisericilor din Roma şi din întreaga lume. În această bazilică s-au ţinut cinci dintre cele mai importante concilii ecumenice. Până la papa Pius al IX-lea (1792-1878), această bazilică a fost reşedinţa papilor (1871). Acum este sediul Vicariatului din Roma.

Bazilica din Lateran, primul lăcaş de cult din Roma, prima biserică creştină închinată lui Isus Mântuitorul, ne aminteşte de planul salvator al lui Dumnezeu de a mântui toate popoarele lumii prin Biserica sa întemeiată pe jertfa lui Isus Cristos. Sfântul Clement din Alexandria (150-215) spunea: "Dacă actul creaţiei lui Dumnezeu se numeşte lume, voinţa sa de mântuire a lumii se numeşte Biserică". Sfântul Epifaniu (315-403) ne spune: "Lumea a fost creată în vederea Bisericii şi Biserica este scopul lumii create".

Cuvântul biserică vine din grecescul ek-kalein, care înseamnă "a chema afară" din tabără pentru întâlnirea cu Dumnezeu. În Vechiul Testament, ekklesia, desemna adunările religioase lui Israel, mai ales cea de pe Sinai unde Israel a primit Legea şi a fost constituit de Dumnezeu ca poporul său sfânt, prin care popoarele păgâne să se ataşeze de Domnul. După eşecul lui Israel de a aduce popoarele păgâne la slujirea sa, Dumnezeu şi-a ales un alt popor sfânt, o altă Biserică a sa, pe cea fondată pe Fiul său, Isus, şi a fost chemată să împlinească ceea ce n-a împlinit vechiul popor al lui Israel.

În Noul Testament, Biserica are mai multe metafore. Este numită staul, unde Cristos îşi adună oile sale (cf. In 10,1-10); turmă mică pe care Isus o conduce în împărăţie (cf. Lc 12, 32); ogorul lui Dumnezeu în care este semănată prin cuvântul evanghelic împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9); via Domnului care creşte în lumea întreagă (cf. Mt 21,33-43); zidirea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9), ce are ca piatră unghiulară pe Cristos (cf. 1Pt 2,7), din care curg izvoarele mântuirii (cf. Ez 47,1).

Vorbim astăzi de sfinţirea bazilicii din Lateran, dar tot astăzi aflăm cu bucurie că noi suntem templu sfinţit şi plăcut al lui Dumnezeu (cf.1Cor 3,17; 2Cor 6,16), căci de la Botez am devenit locuinţa celor trei persoane divine (cf. Ap 3,20; 1Cor 3,16). Sfântul Cezar din Arles (470-543) îi încuraja pe creştinii timpului său, amintindu-le mereu că sunt templul viu şi adevărat al lui Dumnezeu; că sunt trupul lui Cristos şi mădularele sale: "Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare, în parte, mădularele lui" (1Cor 12,27), că sunt şi mireasa lui Cristos (Ap 21,9).

Dar, în Evanghelia după sfântul Luca, Isus, ne face o bucurie şi mai mare, atunci când ne spune: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Lc 17,21). Da, înlăuntrul fiecărui botezat este un tron. Dacă Dumnezeu şade pe acel tron, atunci înlăuntrul nostru este împărăţia lui Dumnezeu, care este împărăţia harului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii şi a puterii, împărăţia iubirii şi a păcii. Dacă pe acel tron nu şade Dumnezeu, atunci omul este neliniştit şi nefericit până ce Dumnezeu nu ocupă acel loc, aşa cum spune sfântul Augustin (354-430).

În timpul unei persecuţii, împotriva unor creştini din Africa, soldaţii i-au arestat pe preotul misionar şi pe surorile care erau responsabile de catehizarea indigenilor, ba mai mult, au distrus şi biserica satului. În acest timp, un tânăr se apropia grăbit de biserică deoarece trebuia să participe la ora de catehism. Cum l-au zărit, soldaţii i s-au adresat cu răutate: "Ce vrei să faci? Unde mergi?" "Merg la ora de catehism", răspunse tânărul. "Nu va mai fi nici o oră de catehism". "Vreau să-l văd pe misionar", spuse copilul. "Nu mai este nici un misionar; l-am arestat". "Atunci eu vreau să intru în biserică". "Nu mai este nici o biserică, căci am distrus-o". Tânărul, mirat şi întristat, tăcu, dar după câteva momente zice: "Aţi spus că aţi distrus biserica? Dar eu sunt botezat, eu sunt Biserica!"

Un prim scop al Bisericii, templul lui Dumnezeu, trupul Domnului şi mireasa lui Cristos, este să-i aducă laudă şi cinste lui Dumnezeu, să i se închine şi să-l slăvească pe Dumnezeu, în orice timp şi cu orice prilej, dar în curăţie de suflet.

Referitor la curăţia de suflet prin care trebuie să-i slujim Domnului, cartea Leviticului face distincţie între curat şi necurat şi prefigurează lucrarea de curăţire a lui Cristos de la cruce. Ea ne spune că pe Dumnezeu îl preocupă viaţa fiecărui om din poporul său; îl preocupă curăţia trupească şi sufletească a fiecărui copil al său. Pe Dumnezeu îl preocupă ce gândesc, ce vorbesc, pe unde umblă, ce ating şi ce fac copiii săi. Dumnezeu ne avertizează că atingerea dintre curat şi necurat duce întotdeauna la întinarea celui curat. Aaron, care apare de multe ori în cartea Leviticului în calitatea sa de mare preot, este o imagine profetică a lui Isus, care va ridica păcatele lumii (cf. In 1,29). Marele nostru Preot, Isus, care nu poate fi atins de răutatea păcatele noastre, este mişcat de slăbiciunea noastră, pe care o înţelege, căci a fost ispitit în toate ca noi, dar nu a comis păcat (cf. Evr 4,15). Isus însuşi ne spune că trebuie să evităm nu numai faptele şi vorbele păcătoase, ci chiar şi dorinţele şi gândurile necurate, căci ele ne întinează (cf. Mt 5,27-28). Ba, mai mult, păcatele omului sunt nelegiuire şi pun un zid de despărţire între om şi Dumnezeu (cf. Is 59,2).

Isus, care în cartea Leviticului a fost prefigurat atât ca Mare Preot, cât şi ca Miel de jertfă, el este acela care ne va curăţi prin sângele jertfei lui de la cruce, ca să fim templu său curat, trupul său curat şi mireasa sa curată (cf. Ef 5,27) şi astfel să putem aduce laude şi cinste lui Dumnezeu, în curăţie de suflet.

Gestul lui Isus care astăzi scoate cu biciul pe profanatori din templu din Ierusalim (cf. In 2,13-22) a fost un gest simbolic al acţiunii sale de la cruce, prin care a scos din templul, trupul şi mireasa sa, păcatul şi întinarea aduse de diavol şi acoliţii lui. Dar Isus pune astăzi biciul său şi în mâinile noastre, ca şi noi înşine să ne facem cu el curat în suflete. Cineva spunea: "A-l adăuga numai pe Cristos la viaţa noastră, dar fără a înlătura păcatul, este doar o schimbare de opinie, dar nu o schimbare de viaţă", prin care să devenim: templul ales, trupul curat, şi mireasa sa nepătată.

Prima lectură (cf. Ez 47,1-9.12), care ne vorbeşte de apa abundentă care curge din templu divin al cerului şi care pe pământ se preface într-un fluviu, care irigă pustiul şi însănătoşeşte Marea Moartă, umplându-i apele cu peşti şi malurile cu pomi fructiferi care rodesc continuu, pentru a da hrană şi medicamente, celor care au nevoie, a fost o metaforă a ceea ce va face Isus la cruce, când din coasta lui deschisă vor curge izvoare de sânge şi apă (cf. In 19,34), care îi vor curăţi oamenii de toate întinările lor, şi va revărsa peste cei care vor crede în el un fluviu nemăsurat şi continuu de har, care le va schimba viaţa pustie şi moartă de păcat, în viaţă vie şi cu multe roade (cf. Ez 36,25-26), ceea ce va fi şi pentru alţi o sursă de hrană şi un izvor de vindecare. Iar această apă vie şi purificatoare curge zilnic din altarele bisericilor noastre.

Într-o după-amiază ploioasă o mamă şi fiul ei parcurgeau cu maşina una dintre străzile principale ale oraşului lor, având o grijă deosebită deoarece strada era umedă şi alunecoasă. Deodată, micuţul ei fiu, aşezat pe bancheta din spate, a spus: "Ştii, mamă, mă gândesc la un lucru"! Curioasă să ştie ceea ce descoperise copilul ei de şapte ani, mama zise: "La ce te-ai gândit?". "Ploaia", a început el să explice, "ploaia este ca păcatul, iar ştergătoarele de parbriz sunt ca Dumnezeu, care şterge păcatele noastre". Depăşind uimirea, mama l-a întrebat: "Ai văzut cum ploaia cade continuu? Ce înseamnă, după tine?" Copilul nu a ezitat nici o clipă şi a răspuns: "Dacă noi continuăm să păcătuim, Dumnezeu continuă să ne ierte". Da, atât timp cât trăim pe pământ şi vom veni la el, Dumnezeu ne va şterge păcatele (cf. Mc 2,10), pentru a ne face templul său curat, trupul său curat, mireasa sa curată.

Un al doilea scop al Bisericii este ca, prin toţi membrii ei, să evanghelizeze. Don Tonino Bello (1935-1993), episcop catolic italian, spune: "Noi, creştinii, trebuie să trecem prin mijlocul acestei lumi, vestind bucuria că Domnul Isus a înviat şi că rămâne cu noi în toate zilele până la sfârşitul lumii". Isus însuşi, înainte de înălţarea sa la cer, a spus tuturor ucenicilor săi: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19-20). De aceea: "Dacă cineva vorbeşte, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă cineva slujeşte, să o facă după puterea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, pentru ca în toate să fie preamărit Dumnezeu prin Isus Cristos, căruia să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor. Amin" (1Pt 4,11). Iar sfântul Paul îi scrie lui Timotei: "Ai grijă de tine şi de învăţătură, stăruie în acestea, căci făcând astfel, te vei mântui şi pe tine, şi pe cei care te ascultă" (1Tim 4,16).

Aşa cum Dumnezeu cel întreit şi unic nu are concediu şi nici zile libere când este vorba de mântuirea oamenilor: "Tatăl meu lucrează până acum; eu de asemenea lucrez" (In 5,17); aşa cum o mamă nu are concediu şi zile libere când este vorba despre îngrijirea micuţilor ei; tot astfel şi fiecare creştin, care a fost constituit la botezul său, frate soră şi mamă, pentru Isus, dar şi pentru fraţii lui săi (cf. Mt12,50; 25,40), nici el nu trebuie să-şi ia concediul sau zile libere, atunci când este vorba de mântuirea fraţilor săi. În câmpul mântuirii sufletelor, Isus lucra chiar şi în zilele de sabat (cf. Mt 12,9; Mc 1,21-28; Lc 6,6-7).

Papa Francisc I (n. 17 decembrie 1936) compară misiunea tuturor membrilor Bisericii, cu misiunea unei mame. Iată ce spunea el: "O mamă nu se limitează doar la a da viaţă copiilor ei, dar cu mare grijă îi ajută să crească; astfel, le dă lapte, îi hrăneşte, îi învaţă calea vieţii, îi însoţeşte cu atenţia, le arată afecţiunea şi cu dragostea ei, până când ajung mari. Apoi, îi corijează, îi iartă, îi înţelege, le este aproape în boală şi suferinţă. Ba, şi mai mult, îi ajută să iasă din ei înşişi, să nu rămână leneşi şi povoară nimănui, şi să se jertfească pentru alţii. Biserica, fiind şi ea mamă, spiritual, face şi ea acelaşi lucru cu toţi fiii ei: le însoţeşte creşterea prin dăruirea cuvântului lui Dumnezeu, care le este o lumină pe calea vieţii creştine; le administrează sacramentele, hrănindu-i cu Euharistia, aducându-le iertarea divină prin sacramentul Pocăinţei şi susţinându-i în boală prin Ungerea bolnavilor. Dar nu uită să-i facă apostoli spre mântuirea tuturor. Biserica îi însoţeşte pe tot parcursul vieţii lor de credinţă, până în viaţa veşnică".

Rămânem uimiţi, atât la construirea Cortului Alianţei, cât şi la construirea Templului din Ierusalim, văzând cum Dumnezeu a dat atenţie maximă făuririi fiecărui obiect de cult. Obiectele de cult din cort sau din templu sunt imagini ale creştinilor înnobilaţi de el cu slavă divină, pentru a sluji în Biserica lui Isus. De aceea, creştinul trebuie să-şi caute şi să-şi împlinească în Biserică, slujba pentru care a fost creat. Sfântul Paul şi-a oferit întreagă viaţă lui Dumnezeu şi predicării evangheliei şi noi trebuie să facem la fel (cf.Rom 12,1). Sfântul Iov a fost ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop, şi noi trebuie să facem la fel (cf. Iov 29,15). Sfântul Ioan Crisostom (350-407), care a fost gura de aur a lui Dumnezeu în mijlocul lumii păcătoase, şi noi trebuie să fim la fel. Sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897) a fost o inimă iubitoare pentru orice om, şi noi trebuie să fim la fel.

Aşa cum buna funcţionare a unui trup depinde de unitatea, colaborarea şi dragostea dintre membre. Tot astfel, Dumnezeu a rânduit ca toţi oamenii să avem nevoie unii de alţii şi să lucrăm unii pentru alţii. Bucuria unuia să fie şi bucuria noastră, iar durerea altuia să fie şi durerea noastră (cf. Rom 12,15). Mai mult, să nu uităm că suntem trupul lui Cristos. Şi aşa cum într-un trup, ochiul nu poate spune mâinii: "Nu am nevoie de tine", şi capul nu poate spune picioarelor: "Nu am nevoie de voi" (1Cor 12,21). Tot astfel, în trupul mistic al Bisericii, nimeni nu poate spune unui frate, nu am nevoie de tine. Toţi membrii Bisericii trebuie să lucreze împreună şi să continue lucrarea divină ajunsă până la ei, pentru ca vestea cea bună să ajungă la toţi oamenii: "Ca un arhitect iscusit, prin harul ce mi-a fost dat de Dumnezeu, eu am pus temelia, alţii continuă construcţia. Important e ca fiecare să ia seama cum construieşte. Nimănui nu-i este îngăduit să pună altă temelie decât aceea care există deja: adică Isus Cristos" (1Cor 3,10-11).

Celor care lucrează cu zel la edificarea templului lui Dumnezeu, a trupului lui Cristos şi a miresei Mielului, Isus le va da intrare liberă, într-un singur Duh, la Tatăl (cf. Ef 2,18), şi le va dobândind mântuirea (cf. Ef 2,22).

Pr. Ioan Lungu