Reflecţie la Solemnitatea lui Cristos, Regele Universului (2014) - anul A

Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt (cf. 1Pt 2,9).

După ce pe întreg parcursul anului liturgic pe care îl încheiem astăzi, an notat simbolic "anul A", an în care am umblat pe calea mântuirii călăuziţi de Evanghelia după Sfântul Matei şi an în care l-am cinstit pe Isus, Mesia ca pruncuşor de iubit, ca frate de primit, ca medic de căutat, ca învăţător de ascultat, ca păstor de urmat, ca puternic în care ne punem încrederea, ca Miel de jertfă unde trebuie să venim cu păcatele noastre, ca Domnul înviat şi glorificat în care trebuie să ne încredem ca să scăpăm de moarte şi să ne înălţăm la cer, astăzi, în ultima duminică din acest an liturgic, Biserica sintetizează toate titlurile sub care l-am celebrat pe Isus şi îi dă un singur nume: Isus Cristos, Regele Universului. Isus Cristos, Regele Universului, domneşte peste întreaga creaţie din cer şi de pe pământ, dar tronul său şi-l vrea în inimile noastre (cf. Prov 8,31), pentru ca de acolo să ne fericească în timp şi în veşnicie.

De la bun început trebuie să spunem că regalitatea lui Isus nu se aseamănă cu nici o regalitate din lumea aceasta, care îşi face simţită puterea prin forţă şi oprimare (cf. Mt 20,25), în timp ce regalitatea lui Isus îşi face simţită puterea mai ales prin milă, iertare şi jertfă de sine.

Conform evangheliei de astăzi, Isus Cristos este un rege atât de iubitor faţă de oameni încât s-a făcut unul dintre noi şi, atunci când a venit în lume, deşi era Dumnezeu, nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de sine însuşi, a luat chip de rob şi s-a făcut ascultător de Tatăl ceresc până la moartea sa pe cruce, pentru mântuirea noastră (cf. Fil 2,6-8). De aceea, el s-a identificat chiar şi cu cei mai sărmani dintre oameni, cu cei închişi, bolnavi, goi, flămânzi, însetaţi, şi străini. De aceea a şi spus că tot ceea ce le-am făcut sau nu le-am făcut oamenilor, care sunt fraţii săi, lui i-am făcut sau lui nu i-am făcut (cf. Mt 25,40.45).

Prima lectură ne spune astăzi că Isus se îngrijeşte de fiecare om în parte: "De acum eu însumi voi căuta oile mele şi voi veghea asupra lor! Cum se îngrijeşte păstorul de turma sa, atunci când oile sunt risipite, aşa voi avea eu grijă de oile mele şi le voi aduna din toate locurile, în care au fost risipite în zilele înnorate şi întunecate. Eu voi paşte oile mele şi le voi conduce la odihnă, spune Domnul Dumnezeu. Voi merge în căutarea oii pierdute, pe cea rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi pansa şi pe cea bolnavă o voi îngriji; o voi păzi pe cea grasă şi puternică; le voi paşte aşa cum se cuvine" (Ez 34,11-16).

De aceea, cu bucurie, putem spune cu psalmistul: "Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic! El mă conduce la păşuni verzi. Mă îndreaptă spre ape liniştite, îmi întăreşte sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte pentru cinstea numelui său" (Ps 23,1-3).

Lectura a doua continuă şi ne spune că Isus a venit să ne elibereze pentru totdeauna nu numai din orice închisoare, din orice boală, din orice sărăcie, din orice lipsuri, din orice rătăcire, din orice sclavie şi din moarte; ba, mai mult, el a venit să ne facă părtaşi şi de învierea, înălţarea, glorificarea, nobleţea şi regalitatea sa cerească, pe care el însuşi le-a primit de la Tatăl ceresc (cf. In 10,17-18; 1Cor 15,26).

De aceea Biblia ne îndeamnă: "Să privim ţintă la căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă, dar, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului" (Evr 12,2-4).

Recapitulăm şi spunem că după marea bucurie a înfrăţirii cu Isus de la Crăciun, după mare bucurie a curăţirii noastre de păcate de la crucea sa în Vinerea Mare, după marea bucurie a învierii, a înălţării şi glorificării noastre la cer împreună cu el din timpul Pascal, iată că acum Isus ne asociază împreună cu el la regalitatea sa, prin iubire. De aceea spunem: "Preamărit să fie cel care vine în numele Domnului; binecuvântată să fie împărăţia părintelui nostru David, împărăţia timpurilor viitoare" (Mc 11,10); împărăţia adevărului şi a vieţii; împărăţia sfinţeniei şi a harului; împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a harului" (cf. Prefaţa).

Din momentul Botezului noi, creştinii, am fost aşezaţi de Isus mai presus decât toţi regii pământului, căci am fost consacraţi ca regi ai împărăţiei veşnice a cerului. De aceea sfântul Ludovic al IX-lea (1214-1270), regele Franţei, preţuia mai mult locul unde a fost botezat, Poissy, decât locul unde a fost încoronat ca rege, Versailles.

Şi pentru că din iubire faţă de Tatăl şi faţă de noi Isus s-a întrupat, ne-a învăţat, ne-a vindecat bolile, ne-a alinat durerile, a murit, ne-a iertat păcatele, a înviat, s-a înălţat şi s-a glorificat la dreapta Tatălui; şi pentru că ne-a împărtăşit şi nouă celor care credem în el învierea, înălţarea, glorificarea şi participarea la regalitatea sa veşnică; după toate acestea, a primit de la Tatăl ceresc şi de la Duhul Sfânt toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18; Ez34,17). Această putere universală îi dă dreptul de a judeca şi răsplăti pe oameni după faptele lor; îi dă dreptul de a-i judeca pe oameni despre iubire, căci iubire le-a oferit şi el lor; îi dă dreptul de a-i judeca şi răsplăti pe oameni după cum l-au recunoscut sau nu l-au recunoscut pe el în persoana fraţilor lor.

Demult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept. Într-o zi, plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit dincolo de ziduri pe cineva care plângea. Era un copil a cărui părinţi bătrâni mureau de foame şi lipsuri; iar alături de el o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, care au venit la rege ca să-şi plângă păsul. Atunci împăratul i-a chemat pe bogătaşi, pe a căror moşii trudeau săracii, şi le-a spus: "De azi înainte pentru fiecare sărac mort de foame în regatul meu va fi omorât şi un bogătaş! De mâine ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că peste zi un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Ne vedem mâine seară"! Se spune că de a doua zi nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

Herbert George Wells (1866-1946), scriitor englez celebru pentru cărţile sale de ficţiune, precum Maşina timpului, Istoria, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în Lună, Insula Doctorului Moreau etc, în cartea sa Istoria scria aceste cuvinte despre Isus: "Isus a scos omenirea afară din văgăunile comodităţii în care trăise până atunci. În strălucirea albă a împărăţiei sale nu avea să mai fie nici proprietate, nici privilegiu, nici mândrie şi nici plată, afară de iubirea şi răsplata sa".

În urma războaielor costisitoare pe care le-a purtat, Frederick William al III-lea (1770-1840), împăratul Prusiei, nu mai avea resurse financiare pentru întreţinerea armatei şi nici pentru reconstrucţia ţării. După o îndelungă chibzuinţă, s-a hotărât să le ceară ajutor femeilor din Prusia, care să îşi aducă bijuteriile de aur şi argint la visteria statului. Pentru fiecare podoabă adusă împăratul a poruncit să le fie dată în schimb o cruce de fier, ca simbol al recunoştinţei. Pe fiecare cruce de fier aveau să fie inscripţionate cuvintele: "Am dat aur pentru fier, 1813". Răspunsul a fost copleşitor; chiar şi doamnele cele mai de seamă au preţuit crucea de fier a împăratului mai mult decât fostele bijuterii. Motivul este clar: acele decoraţii erau dovada sacrificiului lor pentru ţară şi pentru rege. Astfel a fost instituit Ordinul Crucea de Fier. Prusacii nu mai purtau alte decoraţii sau podoabe decât crucea de fier.

Când creştinii vin la Împăratul lor şi ei schimbă podoabele vieţii de dinainte cu sfânta cruce mântuitoare, bunurile de aici cu bunurile veşnice, viaţa de aici cu viaţa veşnică. De aceea Isus spune astăzi celor care au făcut acest schimb: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, am fost gol şi m-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine" (Mt 25,34-36).

Se povesteşte că un împărat a organizat un ospăţ la care şi-a invitat toţi supuşii. Invitaţia aceasta era însă cu totul neobişnuită. Pârâul din jurul palatului secase. Şi cum nu era nici o picătură de apă şi nici un semn de ploaie, împăratul le-a cerut invitaţilor să aducă fiecare un vas cu apă pentru el. Unii au venit cu butoaie, alţii cu găleţi, alţii ibrice sau căni, iar alţii cu degetare de apă. După ce s-au ospătat, au dansat şi au cântat, împăratul le-a spus: "Acum am o surpriză pentru voi." A deschis uşa de la vistierie şi valuri de nestemate, aur şi argint s-au revărsat înaintea lor. "Serviţi-vă din bogăţiile mele", i-a invitat împăratul. "Dar, fiecare va lua acasă atât cât încape în vasul în care a adus apă". Ce bucurie pentru cei care au adus mult şi ce tristeţe pentru cei care au adus puţin. "Daţi şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura" (Lc 6,38).

Împăratul Carol cel Mare (747-814) a fost anunţat ca a murit unul dintre nobili, un prieten de-al său. El mai întâi a întrebat ce lăsase acesta pentru săraci. I s-a răspuns că lăsase aproape doi scunzi. "Oh, exclamă împăratul, este o provizie prea săracă pentru un drum aşa lung".

În comentariul său la Evanghelia după sfântul Matei (50), sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune: "Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Ei bine, nu permite ca el să fie gol; după ce l-ai împodobit în biserică cu stofe de mătase, nu permite ca afară el să moară de frig. Cel care a spus: «Acesta este trupul meu», a spus de asemenea: «M-aţi văzut suferind de foame şi nu mi-aţi dat de mâncare». Ce folos şi câştig poate avea Cristos dacă masa lui este plină cu vase de aur, în timp ce el însuşi moare de foame în persoana săracilor?" De aceea, judecata de la sfârşitul vieţii noastre va fi despre iubire. Sfântul apostol Ioan spune aşa: "Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu? Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul" (1In 3,16-18).

Regele Gundaphorus al IV-lea al Indiei, contemporan apostolilor, i-a dat mulţi bani sfântului apostol Toma, care spunea că se pricepe la a construi palate, ca să-i construiască şi lui un palat frumos. Sfântul Toma a luat banii şi i-a dat pe toţi la săraci. Întrebat de rege unde este palatul, Toma i-a spus că îşi va vedea palatul numai când va muri, căci este în rai. Regele, crezând că a fost înşelat, a dat ordin ca sfântul Toma să fie omorât. Dar tocmai în acea zi a murit fratele regelui şi a ajuns în cer. Acolo a văzut palatul frumos construit de sfântul Toma pentru fratele său. A cerut voie de la Dumnezeu să vină şi să-i spună fratelui său despre palat. I s-a permis, şi împăratul împreună cu fratele său s-au convertit şi au trăit în credinţă.

În trăsăturile noastre de copii ai lui Dumnezeu, de fraţi ai lui Isus Cristos şi temple ale Duhului Sfânt, trebuie să se vadă trăsăturile lor divine. Iar cea dintâi trăsătură divină a persoanelor divine este iubirea.

La încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial un tânăr ofiţer din armata Statelor Unite ajunsese pe o insulă din Pacificul de sud, unde trăia o colonie de leproşi. Plimbându-se pe acolo, a văzut o călugăriţă ce cu zâmbet pe buze şi cu profesionalism le curăţa rănile, le ungea şi apoi le bandaja rănile. Când soldatul a văzut picioarele infectate şi rănile supurând, l-au luat ameţelile. Uimit de determinarea călugăriţei, soldatul a exclamat: "Nu aş face acest lucru pentru nimic în lume!" Atunci ea i-a răspuns: "Nici eu. Dar pentru că Isus Cristos, Regele regilor, este prezent în ei, iar eu am fost făcută regină la Botez, am părăsit casa şi am venit să-i îngrijesc, şi astfel să ajung să domnesc în cer".

Când dăruim nu arătăm valoarea celui nevoiaş, dar arătăm valoarea noastră de regi împreună cu Isus. Se spune că într-o zi un cerşetor de pe marginea drumului i-a cerut ceva de pomană lui Alexandru cel Mare (356-323 î.C.). Omul acela era aşa de mizerabil şi nenorocit că nici măcar nu merita să apară înaintea împăratului. Împăratul însă i-a aruncat câteva monede de aur. Unul dintre scutieri, uimit de atâta dărnicie, a zis: "Sire, câteva monede de aramă ar fi fost numai potrivite şi suficiente pentru nevoia unui cerşetor. De ce i-ai dat aur?" Alexandru i-a răspuns: "Monedele de aramă erau pe măsura nevoii cerşetorului, însă monedele de aur sunt pe măsura demnităţii lui Alexandru". De aceea, atunci când dăruim să nu uităm că suntem o seminţie aleasă, o preoţie regească şi un popor sfânt (cf. 1Pt 2,9).

Trebuie să le facem bine nu numai oamenilor, ci şi vietăţilor din jurul nostru, care la creaţie au fost date în grija noastră (cf. Gen 1,28). Cu ceva ani în urmă un pastor povestea cum visase că murise. Ajuns la porţile de mărgăritar (cf. Ap 21,21), spre groaza lui, nu a fost lăsat să intre mai înainte de a-şi prezenta recomandările. Mândru, pastorul a menţionat numărul de amvoane şi de predici ţinute. Sfântul Petru i-a spus că în cer nu se auzise nici de amvoanele şi nici de predicile sale. Descurajat, pastorul a enumerat toate acţiunile sociale la care participase. I s-a spus că nici una dintre ele nu fusese înregistrată în catastif. Amărât, pastorul a dat să plece, când Petru îl opreşte: "Stai niţel, nu eşti tu cel care obişnuia să dea de mâncare vrăbiilor"? "Eu sunt, dar ce are de a face asta cu intrarea mea în paradis?" "Intră, Domnul vrăbiilor vrea să îţi mulţumească!" Dacă vom fi iubitori faţă de oameni şi faţă de toată creaţia, la judecată Dumnezeu, stăpânul tuturor vieţuitoarelor şi al întregii creaţii, ne va chema să ne mulţumească şi să ne fericească veşnic.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial oraşul Palermo din Sicilia, obiectiv militar pentru aliaţi, urma să fie bombardat de forţele aeriene americane. Mii de fluturaşi de avertizare au fost împrăştiaţi în oraş, însă oamenii nu au putut crede cele scrise acolo. Au auzit, au citit, dar nu au ascultat. Când avioanele americane s-au arătat şi au început bombardamentul, sute de sicilieni au fost ucişi; în mâinile multor cadavre s-au găsit fluturaşii de avertizare prin care li se cerea să asculte şi să părăsească oraşul.

Evanghelia de astăzi ne spune că atunci când Fiul Omului se va aşeza pe tronul său de mărire îi va despărţi pe cei buni de cei răi (cf. Mt 25,31-32). Chiar din Vechiul Testament Dumnezeu ne avertizează şi ne spune fiecăruia în parte: "Ascultă şi păzeşte poruncile mele, ca să fii fericit tu şi copiii tăi după tine, pe vecie, făcând ce este bine şi ce este plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului tău" (Dt 12,28).

Pr. Ioan Lungu