Reflecţie la duminica I din Postul Mare „B”

Să alegem criteriile de viaţă date de Dumnezeu pentru a ajunge la fericire

Chiar de la începutul Bisericii, timpul Postului Mare, a fost un timp în care catecumenii, adică, oamenii care se pregăteau de trei ani de zile pentru primirea Botezului, făceau acum ultimele pregătiri necesare în acest sens. De aceea, şi evangheliile care conţin învăţătura lui Isus au fost concepute de autorii sacri ca să fie nişte cateheze boteziale. De aceea şi, Biserica după Conciliul Vatican II (1962-1965), a dispus ca învăţătura evangheliilor şi a întregii sfinte Scripturi, să fie predată pe parcursul a trei ani liturgici, ca învăţătura lor să constituie o permanentă cateheză botezială, aşa cum fusese şi la începuturile Bisericii.

Multă vreme după păcat, relaţiile dintre om şi Dumnezeu erau simbolizate printr-un arc întins (geset, în limba ebraică, înseamnă arc întins). Din acest arc întins omul păcătos trimitea mereu săgeţi de păcate spre Creatorul său; dar săgeţile păcatului cădeau tot în capetele lor, aşa cum a căzut şi ploaia potopului asupra lor şi i-a nimicit. Prima lectură de astăzi, ne spune că, în timp ce omul ţinea arcul întins şi trimitea săgeţile păcatului împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu, a întins şi el un arc spre om, dar, acest arc întins de Dumnezeu spre om, nu a fost un arc de război, ci a fost curcubeul său de pace, pe care l-a pus în nori (cf. Gen 9,13-15). Prin curcubeul său, Dumnezeu, i-a promis omului că niciodată păcatele sale nu se vor mai întoarce asupra lui sub forma unui un potop care să îl distrugă. Şi a cerut ca nici omul să nu mai trimită din arcul răzvrătirii sale săgeţile păcatului spre cer. De atunci, omul priveşte spre curcubeu, vede răutatea păcatului său, vede şi dragostea lui Dumnezeu care nu va mai întoarce săgeţile păcatului său sub forma niciunui potop şi se simte chemat la convertire. Dar şi, Dumnezeu, priveşte spre curcubeu său, şi-şi aminteşte de făgăduinţa de pace făcută omului.

Ioan evanghelistul spune că, a văzut în revelaţia sa din Patmos un curcubeu care înconjura tronul lui Dumnezeu (cf. Ap 4,3). Pentru noi adevăratul curcubeul păcii arătat de Dumnezeu, este Isus. El este „soarele neprihănirii” (cf. Mal 4,2) şi „soarele care a răsărit din înălţime asupra noastră” (cf. Lc 1,78). Într-adevăr, legământul cel veşnic între Dumnezeu şi om de după potop, este acum legământul dintre Tatăl şi Fiul său (cf. Zah 6,13), legământ încheiat şi arătat pe înălţimea muntelui Golgota şi care ne asigură nouă ucenicilor săi nu numai privilegiul de a-l privi pe Isus, singurul plin de farmec (cf. Ct 5,16), dar, care ne asigură şi bucuria, că vom fi schimbaţi după chipul şi asemănarea sa. Deci, după cum Noe şi familia lui au trebuit să intre în arcă pentru a fi mântuiţi, tot aşa şi noi, pentru a fi mântuiţi, trebuie să ne adăpostim în inima şi rănile mântuitorului nostru, şi să ne punem toată încrederea numai în el.

Satana, care a cauzat nechibzuita vrăjmăşie dintre om şi Dumnezeu de la început, a căutat să-l facă şi pe Isus, care a venit ca mântuitor al nostru, să-l facă să-şi întindă arcul nesupunerii faţă de Dumnezeu, prin punerea cerinţelor trupului înaintea cerinţelor lui Dumnezeu, prin punerea bunurilor trecătoare înaintea bunurilor veşnice, prin punerea slavei de la oameni şi a închinării faţă de satana, înaintea slavei de la Dumnezeu şi a închinării faţă de el.  

Creştinii, datorită lui Isus Cristos care, a luat asupra sa păcatele lor, care a intrat cu păcatele lor în apele mâniei divine şi a murit în locul lor, ei vor trece numai sacramental prin apele mâniei lui Dumnezeu, ei vor trece numai sacramental şi prin apele morţii, ajungând în mod rapid şi miraculos pe vârful muntelui Ararat, unde le-a fost pregătită o viaţă nouă, ajungând în mod rapid şi miraculos la viaţa cea nouă a lui Cristos înviat şi în corabia sigură a Bisericii. Această trecere sacramentală prin apele mâniei divine contra păcatului, creştinul o face la Botezul său, unde moare împreună cu Cristos şi învie împreună cu el.

Conform programului catehetic al Bisericii, aceste ultime pregătiri din Postul Mare, în vederea Botezului,  începeau cu prezentarea luptei şi a biruinţei lui Isus asupra duhului rău. Această luptă şi biruinţă a lui Isus asupra duhului rău, luptă şi victorie începute pe muntele Ispitirii, dar luptă şi victorie desăvârşite pe muntele Golgota, trebuia să-i facă pe catecumeni şi botezaţi, să înţeleagă că: Isus, Fiul Mariei, este Mesia promis lumii că va zdrobi capul şarpelui” (cf. Gen 3,15); că, că Isus este cel care a luptat împotriva căpeteniilor întunericului, care mişună în văzduh şi pe pământ pentru a n-i pierde (cf. Ef 6,12); că Isus este ce i-a smuls satanei zapisul păcatelor noastre şi condiţiile lui apăsătoare pentru a-l pironi pe crucea sa (cf. Col 2,24); că, Isus, este cel îi va scoate din valea întunecată a morţii (cf. Ps 23,4), şi îi va scăpa de frica morţii (cf. Evr 2,15); că, Isus, este cel care va lua asupra sa păcatele lumii, va intra cu ele în apele potopului mâniei divine şi va muri pentru ele pe Golgota (cf. 1Pt 3,18); că, Isus, este cel care va veni să-i cufunde pentru vecie pe diavol şi moarte în iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,14), iar, pe oameni îi va duce la împărăţia cerească, cea fără diavol, fără durere şi fără moarte (cf. Ap 21,4).

Postul Mare, care începe cu lupta şi biruinţa lui Isus contra diavolului, ne mai spune că, pe muntele Ispitirii, Isus, numai a dat startul luptelor şi victoriilor contra satanei, pentru că aceste lupte şi victorii vor trebui continuate de noi creştinii ,până la venirea sa de-a doua.

Diavolul ştiind scopul întrupării şi misiunii lui Isus în lume, numai cât s-a născut Isus în lume,că s-a şi năpustit asupra lui, închizând inimile oamenilor pe care îi stăpânea, să nu-l cunoască şi să nu-l primească (cf. In 1,11.26). Iar, atunci când oamenii au aflat cine este Isus, le-a inspirat gândul să-l izgonească, să-l prigonească şi să-l omoare (cf. Mt 2,13). Dar, el şi mama lui, a fost ocrotiţi şi scăpaţi de Dumnezeu (cf. Ap 13,13-16). Diavolul ştiind că noi creştinii suntem cei care am preluat de la Isus ştafeta luptelor şi a victoriilor împotriva sa, ne atacă şi pe noi, mereu şi cu aceeaşi furie ca şi pe Isus.

Noi trebuie să ştim că încă de la naştere sa, Isus a fost sub călăuzirea Duhului Sfânt (cf. Mt 3,16; Lc 2,52). Dar, după ce la Botezul său, Isus a luat asupra sa păcatele lumii şi s-a botezat cu ele în râul Iordan, (cf. In 1,29), Duhul Sfânt a coborât asupra lui într-o măsură şi mai bogată, pentru a-l înzestra cu înţelepciunea şi capacitatea de a-şi împlini misiunea încredinţată lui (cf. Fap 10,38). Isus a fost călăuzit pas cu pas de Duhul Sfânt, în armonie cu planul conceput de Tatăl din veşnicie (cf. Lc 2,49). Sfântul Marcu, ne spune astăzi că, Duhul Sfânt, l-a dus pe Isus în pustie, pentru a fi singur cu Tatăl său, pentru a medita la misiunea care i-a fost încredinţată, dar şi pentru a-şi dovedi puterea faţă de diavol (cf. Mc 1,12). Dar şi noi, de la naşterea noastră şi până la ieşirea noastră din lume, avem pe Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, care ne călăuzeşte şi intervine pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26).

Înţelesul cuvântului „ispită” din evanghelia de astăzi, („massa” în limba ebraică), este acela de „punere la încercare pentru a dovedi şi a verifica ceva” (cf. In 6,6; 2Cor 13,5; Evr 11,17). Înţelesul cuvântului „ispită” ca „punere la încercare pentru a dovedi şi verifica ceva”, este redat şi de cifra 40 care însoţeşte relatarea evangheliei de astăzi. Cifra 40 apare în Biblie, apare cel mai ades în contextul unei puneri la încercare: 40 de ani în pustiu, Dumnezeu, a probat şi a pus la încercare fidelitatea poporului său (cf. Ps 95,10); 40 de zile, Dumnezeu, a probat şi a pus la încercare dragostea lui Moise pentru poporul iudeu greşit (cf. Dt 9,25); 40 de zile, Duhul Sfânt, a probat şi a pus la încercare fidelitatea lui Isus în pustiu (cf. Mc 1,13).

Semnificativ este locul ales de Duhul Sfânt pentru încercarea şi probarea lui Isus; el este piscul Pisga, din munţii Nebo, din arhipelagul Abarim. Din acest loc se vede cel mai bine ţara Canaanului. Aici, cu mult înainte, Dumnezeu, l-a dus pe Moise, înainte de a muri purtând păcatele poporului (cf. Dt 34,1-4). Dar, tot aici, Duhul Sfânt, l-a dus şi pe Isus, încărcat cu păcatele noastre (cf. In 1,29). Astăzi, acest loc, care se află pe înălţimile golaşe de la vest de Ierihon, se mai numeşte şi „Quarantania” ca aluzie la cele 40 de zile ale rămânerii şi ispitirii lui Isus în pustiu.

Aşa cum piscul Pisga, din muntele Nebo, din arhipelagul muntos Abarim, locul de unde se vedea cel mai bine ţara Cananului în care va ajunge poporul scos din Egipt, l-a făcut pe Moise să accepte moartea cu seninătate; tot astfel acelaşi vârf Pisga, din munte Nebo, şi din lanţul muntos Abarim, de unde Isus a văzut cel mai bine paradisul, adică, Tatăl şi pe Duhul Sfânt de la Botezul său, şi sânul în care vor ajunge cei care cred în el, l-a făcut şi pe Isus să poarte povoara păcatelor noastre şi să accepte moartea pe cruce, moartea pe muntele Golgota. Muntele Golgota, se mai numeşte şi muntele Căpăţânii (cf. Mt 27,33), din cauză că acolo făcându-se execuţiile publice, erau multe cranii de oameni risipite.

Pustiul, a fost locul optim ales de Dumnezeu pentru a-şi arăta dragostea faţă de poporul său. Să ne gândim la cei 40 de ani de pustiu, în care Dumnezeu i-a purtat pe evrei ca pe aripi de vultur, spre ţara canaanului (cf. Ex 19,4), fără lipsă de apă şi hrană, fără lipsă de haine şi încălţăminte, fără lipsă de dragoste şi gingăşie (cf. Dt 29,5; Ios 9,13). De aceea, pustiul, a fost locul unde Dumnezeu voia să-şi readucă poporul, pentru a-i întări iubirea şi fidelitatea faţă de el (cf. Os 2,16-19).   

Munţii, au fost şi sunt consideraţi a fi locul cel mai apropiat de Dumnezeu. Pe muntele Ararat din Armenia, a oprit Dumnezeu corabia lui Noe. Pe muntele Sinai, a dat Dumnezeu Legea. Pe Muntele Piga, i-a arătat Dumnezeu lui Moise a privit ţara Cananului înainte de a muri. Pe muntele Pisga, sau muntele Ispitirii, l-a dus Duhul Sfânt pe Isus pentru luptele şi biruinţele cu satana. Pe muntele Golgota l-a condus Dumnezeu pe Isus, ca odinioară Abraham pe Isaac, pentru a muri pentru păcatele noastre. Pe un munte din Galileea, l-a condus Dumnezeu pe Isus pentru a se înălţa la cer.

Deşi pustiul şi muntele au fost şi sunt locuri privilegiate şi sacre, unde Dumnezeu şi-a arătat şi şi-a împlinit multe din tainele sale sfinte; totuşi, în aceste locuri, ca şi odinioară în rai, diavolul a intrat pentru a aduce tulburare lui Dumnezeu şi omului. Astfel, pe munţi şi în pustiu satana a ridicat idoli spre cădere sufletească a multora; pe munţi şi în pustiu satana s-a apropiat cu obrăznicie de sfinţi şi Isus, pentru a-l ispiti chiar şi pe cel care nu poate cădea. În templul din Ierusalim, chiar regi ai lui Israel, mânaţi de satana, au ridicat idoli de cădere. În Biserica Învierii de pe Golgota, satana a ridicat idolii săi, Venera şi Amon. Ba, mai mult, în suflete oamenilor, adevăratele temple ale lui Dumnezeu ridicate de Tată, curăţite prin jertfa lui Cristos, şi sfinţite de Duhul Sfânt, satana a ridicat atâţia idoli, câte feluri de păcate se săvârşesc de către oameni.

De aceea, spunem că, trebuie să fim atenţi, căci diavolul, ne poate ataca chiar şi în cele mai sfinte locuri şi momente. Mulţi sfinţi se plângeau că simţeau atacaţi de satana, în timpul sfintei Liturghii, în timpul sfintei Împărtăşanii, în timpul meditaţiilor sfinte asupra rănilor mântuitoare ale lui Cristos. De aceea, trebuie ca, mereu să ne fixăm gândurile şi afecţiunile numai asupra celor de sus (cf. Col 3,2), şi să ne umplem mintea numai cu tot ceea ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, curat şi vrednic de iubit (cf. Fil 4,8).

Sfântul Matei, ne prezentată scena ispitirii, arătându-ne că, Domnului Isus Cristos, a fost pus să aleagă între voinţa lui Dumnezeu şi trei scurtături prin care să încalce această voinţă. 1. Să rezolve o problemă legitimă (foamea), cu lucruri nelegitime (fără muncă şi jertfă) 2. Să-l ispitească pe Dumnezeu şi să-i ceară  să facă o minune la comandă, pentru ca el să ofere un spectacol ieftin şi păcătos înaintea diavolului. 3. Să stăpânească lumea fără Dumnezeu şi în afara voinţei lui, şi să renunţe la la bucuria părtăşiei şi a împărăţiei sale.

Isus, lăsându-se ispitit de diavol, ne dă nişte învăţături mântuitoare, ca să fim şi noi învingători asemenea lui şi, să nu mai ajungem niciodată sclavi ai osândei, după ce am fost eliberaţi de el la cruce: 1. Pâinea pământească nu trebuie pusă niciodată înaintea pâinii cuvântului divin, înaintea pâinii euharistice şi înaintea pâinii ospăţului veşnic. 2. Cinstea de la oameni nu trebuie pusă niciodată înaintea cinstei de a fi copiii lui Dumnezeu şi de a-i sluji lui cu fidelitate. 3.Împărăţiile lumii şi câştigul pământesc nu trebuiesc puse niciodată înaintea împărăţiei cerurilor şi a bunurilor veşnice ale lui Dumnezeu. 4. Apoi, să nu uităm că, păcatul este cea mai mare catastrofă şi cea mai mare dramă din tot universul, căci el sfâşie inima de tată a lui Dumnezeu, iar pe noi ne aruncă în osânda veşnică alături de diavol.

Auzim deseori expresia: viaţa cutărui om a fost o reuşită! Noi trebuie să întrebăm: după ale cui criterii? Singurul care declară pe cineva reuşit şi nereuşit, fericit şi nefericit, este Dumnezeu. Lumea numeşte fericit pe un om care are casă, ranguri, lucruri, acareturi, bani, maşină, terenuri, conturi în bancă, distracţii. Rudyard Kipling (1865-1936), spunea odată studenţilor din Montreal, Canada: „Să nu se îngrijească nimeni peste măsură de bani, ranguri şi glorie, căci va veni o zi în care veţi întâlni un „om”, care nu pune nici un preţ pe astfel de lucruri; abia atunci vor înţelege cât de săraci sunteţi”  Din evanghelie ştim că, Isus, a numit un astfel de om reuşit în viaţă, „nebun” (cf. Lc 12,20). Pentru a fi cu adevărat fericiţi, trebuie să fim „oameni reuşiţi”, numai după criteriile lui Dumnezeu, asemenea lui Isus şi a tuturor sfinţilor.

Dumnezeu, ne cheamă astăzi să alegem criteriile sale de fericire. Diavolul, şi el, ne cheamă astăzi să alegem criteriile lui pierzătoare de a fi fericiţi. Să nu uităm:Isus, a refuzat criteriile fericirii de la diavol şi a ales criteriile fericirii lui Dumnezeu; şi chiar dacă a trecut pentru scurt timp prin suferinţe şi moarte, acum este înviat, înălţat şi glorificat la dreapta Tatălui. Apostolii şi sfinţii, au refuzat şi ei criteriile diavolului de a fi fericiţi şi le-au ales pe cele ale lui Dumnezeu; iar acum, ne zâmbesc de la ferestrele paradisului împreună cu Isus. Noi, oare vom fi „nebuni” ca bogatul din evanghelie şi să alegem criteriile diavolului de fericire, sau, vom alege împreună cu Isus şi cu toţi sfinţii, criteriile de fericire ale lui Dumnezeu?

                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la Miercurea Cenuşii, prima zi din Postul Mare - 2015

Postul Mare este un timp fericit când se trece de la starea de om pierdut la starea de om mântuit.

Preluând un cuvânt al sfântului apostol Paul, Biserica ne spune că timpul Postului Mare, pe care îl începem în Miercurea Cenuşii, este un timp de har în care păcătoşii pot trece de la starea de om pierdut la starea de om mântuit, primind jertfa lui Isus de la cruce şi împăcându-se astfel cu Dumnezeu (cf. 2Cor 5,20-6,2).

De aceea, în acest timp de 40 de zile, timp în care rememorăm pătimirile mântuitoare ale lui Isus, răsună chemarea sa: "Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" (Mc 1,15).

Toţi oamenii sunt păcătoşi şi toţi au nevoie convertire şi pocăinţă. Noe a dovedit aceasta imediat după ce a coborât din arcă. Neconştientizarea acestei realităţi i-a condus pe fariseii din timpul lui Cristos, oamenii care se credeau drepţi, la părerea că chemarea la convertire şi pocăinţă nu ar fi şi pentru ei.

Într-o zi, preotul unei biserici a văzut la Împărtăşanie un delicvent abia eliberat din închisoare şi pe judecătorul care îl trimisese după gratii. După Liturghie, preotul i-a zis judecătorului: "Azi am văzut o minune". "Care?", a întrebat judecătorul. "Delicventul la Împărtăşanie". "Nu delicventul a fost o minune, ci eu am fost o minune". "Cum aşa?" a întrebat preotul. "Delicventului, conştient de păcătoşenia sa, i-a venit uşor să meargă la Spovadă şi Împărtăşanie. Pe când eu, care mă trag din familie bună, care am fost învăţat să fiu religios din copilărie, care nu am făcut niciodată fapte reprobabile, care sunt cinstit de toţi oamenii, mi-e mi-a fost mai greu să mă recunosc păcătos, să îngenunchez la Spovadă şi apoi să vin în rând cu delicventul la împărtăşanie. Minunea a fost cu mine, nu cu delicventul". Trebuie să venim la Isus nu numai cu păcatele, ci şi cu faptele noastre bune pline de mândrie, ca să fie purificate de Isus. Iar asta este foarte greu şi o vedem din purtarea fariseilor din evanghelia de astăzi (cf. Mt 6,1-6.16-18).

Biblia ne spune că, atunci când un bărbat israelit se căsătorea, timp de un an era scutit de a merge la război şi de multe alte lucruri. Însă nu era scutit de a lua parte de la adunarea solemnă de pocăinţă şi post. De fapt, nu era scutit nimeni, începând de la pruncul de la sân până la bătrânul sătul de zile, începând de la regele de pe tron până la ultimul rob. Însă din această manifestare publică de convertirea şi pocăinţă nu trebuia să lipsească sinceritatea. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al milei, însă dacă gândim că putem primi mila fără a o oferi, aşteptările ne vor fi înşelate.

De aceea, profeţii Ioel şi David, pentru a arăta că toţi sunt păcătoşi şi că toţi au nevoie de convertire, i-a chemat la pocăinţă, cu părăsirea păcatului, cu post, cu plâns şi cu jale pe toţi oamenii, indiferent de vârstă şi funcţie şi să strige către Dumnezeu: "Îndură-te, Doamne, de poporul tău" (Ioel 2,17); "Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit!" (Ps 51,3). "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule!" (Ps 51,10).

Justiţia umană şi justiţia divină au prevederi care dau ocazia unui om greşit să-şi poată scurta pedeapsa sau chiar să scape de ea, prin recunoaşterea vinovăţiei, prin colaborare cu judecătorii, printr-o purtare bună în timpul executării pedepsei şi prin fapte nobile în folosul comunităţii. O asemenea ocazie de har, din punct de vedere spiritual, pentru orice păcătos, pentru orice fiu al lui Adam şi al Evei, este timpul Postului Mare, când ne putem scurta pedepsele şi chiar putem să scăpăm definitiv de ele.

Deci, timpul Postului Mare este un timp de har prin care putem trece de la starea de om pierdut la starea de om mântuit, pentru că în acest timp, în chip sacramental, Isus Cristos îşi începe dureroasa sa pătimire şi moarte, care se va încheia cu învierea, înălţarea şi glorificare cu sufletul şi trupului său, luat de la noi. Prin dureroasa sa pătimire şi moarte, Isus va plăti Tatălui ceresc imensa datorie lăsată de păcatul lui Adam şi al Evei, datorie sporită şi agravată şi de păcatele noastre, şi va primi în schimb pentru noi învierea, înălţarea şi glorificarea la dreapta Tatălui; împărăţia cerurilor, ospăţul ceresc şi viaţa veşnică.

În al doilea rând, în acest timp sfânt al Postului Mare, din mila lui Dumnezeu, care l-a dat pe Isus ca jertfă pentru noi, rugăciunile, jertfele şi faptele noastre bune primesc o mai mare greutate de har.

Un asemenea timp de har, când Isus îşi începuse pătimirile sale glorioase, au primit sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, iudeii şi păgânii pioşi care n-au fost de acord cu răstignirea lui Isus, sfântul Ioan Gualbert care şi-a iertat duşmanul de moarte şi a făcut pocăinţă în Postul Mare, care rapid şi-au schimbat starea de pierdut în păcate cu starea de mântuit prin har; alături de ei, acum am primit şi noi acest timp de har.

Să ne folosim bine de el, căci mulţi dintre noi s-ar putea să nu mai prindă un astfel timp de har.

Postul Mare este un timp când creştinul este chemat să se gândească soarta sa veşnică; este un timp în care omul este chemat să se elibereze de constrângerile păcatului; este un timp în care omul este chemat ca prin convertire şi pocăinţă să se împace cu Dumnezeu şi cu aproapele; este un timp de rugăciune, pomană, post şi fapte bune; este un timp de reflecţie şi de meditaţie asupra celor veşnice.

Când primeşti iertarea şi iubirea lui Dumnezeu, trebuie să îi faci părtaşi şi pe alţii de ea. Odată, o femeie din Puerto Rico a avut contact cu biserica şi, ulterior, a devenit membră. După convertire, femeia a venit la păstorul bisericii şi i-a spus: "Vreau să fac ceva ca să ajut lucrarea bisericii". Pentru că iubea copiii, a instalat-o într-unul din autobuzele bisericii care circulau în acea zonă şi duceau copiii la şcoală. I s-a încredinţat copilul cel mai chinuit acasă şi cu înfăţişarea cea mai amărâtă din autobuz; ea îl lua şi-l aşeza în poala ei şi-i şoptea mereu singurele cuvinte din engleză pe care le ştia: "Eu te iubesc. Isus te iubeşte". Într-o zi, spre uimirea ei, băiatul i-a răspuns bâlbâit: "Şşşi e-e-eu t-t-te iuuu-bbb-esc." Şi a îmbrăţişat-o tare-tare. Chiar în ziua acea copilul a murit, dar a murit fericit ştiind că Isus şi acea femeie îl iubesc.

Milosteniile, rugăciunile şi posturile sunt practici duhovniceşti are poporului ales, sunt nişte practici duhovniceşti bine plăcute lui Dumnezeu, sunt practici sfinte reconfirmate de Isus, sunt practici pioase şi de mare folos şi pentru mântuirea noastră. Numai că în aceste practici sfinte, plăcute lui Dumnezeu şi de mare folos pentru mântuire, s-a amestecat satana şi, le-a schimbat direcţia, dinspre Dumnezeu spre persoana proprie şi spre lume, furându-le bogăţia spirituală. Pentru o mică laudă de la oameni, diavolul îl face pe om să piardă comorile veşnice! Făţarnicul afişează pe chipul său: mâhnirea, regretul şi căinţa pentru păcate, dar în adâncul inimii ascunde mulţumirea de sine şi dorinţa de a fi văzut.

Postul, rugăciunea şi pomana trebuie făcute cu o asemenea discreţie, încât: "Să nu ştie stânga ce face dreapta". "Să nu ştie stânga ce face dreapta" este o expresie orientală, unde mâna dreaptă şi mâna stângă simbolizează o prietenie apropiată. Prin această expresie, Isus a voit să spună că nici cei mai apropiaţi prieteni de-ai noştri nu trebuie să ştie de faptele noastre de dragoste faţă de aproapele. Isus recurge la această exprimare metaforică pentru a ne spună şi că faptele noastre de caritate trebuie făcute numai pentru Tatăl nostru ceresc, şi nu pentru a dobândi notorietate în faţa oamenilor.

Talmudul, o carte de pietate ebraică, ne spune că şi expresia "în ascuns" exprimă ceva tainic, căci ea este în strânsă legătură cu "încăperea darurilor tainice" din lăuntrul templului, unde chiar şi săracii puteau veni să-şi aducă umilele lor ofrande şi chiar să ceară ajutor.

"A fi văzut de alţii" derivă din grecescul "theaomai", care înseamnă "a juca teatru pentru aplauze". Dar într-o zi cortina va cădea, teatrul şi aplauzele vor înceta şi toţi comedianţii spirituali vor spune atunci cu Cezar August (63 î.C.-14 d.C) şi cu Francois Rabelais (1494-1553): "Trageţi cortina, comedia s-a sfârşit!"

Din rândul comedianţilor tragici, Biblia aminteşte pe Simon Fariseul, care l-a primit pe Isus în casa sa pentru a câştiga notorietate, pentru ca să fie lăudat de oameni, şi nu pentru a-i da cinste lui Isus (cf. Lc 7,40). Apoi, îi aminteşte pe toţi ceilalţi farisei şi cărturari, care dădeau de pomană, făceau rugăciuni şi posteau, nu pentru a-l cinsti pe Dumnezeu, nici pentru a fi de folos semenilor, ci pentru a câştiga notorietate; şi, culmea, ceea ce este şi mai grav decât atât, este că ei săvârşeau aceste fapte pentru a afirma mântuirea prin forţele proprii şi pentru a infirma mântuirea prin jertfa lui Cristos, voită de Dumnezeu (cf. Mt 23,1-36).

Şi noi, când facem faptele bune, pentru a fi văzuţi şi de oameni şi nu pentru ochii şi slava lui Dumnezeu, cădem în greşeala fariseilor şi cărturarilor şi nu folosim nimic pentru mântuire; ba, mai mult, răspândim doctrina falsă a diavolului, cum că ne putem mântui singuri şi fără Isus. Aici este grozăvia faptelor pentru ochii oamenilor. Dar să nu uităm că într-o zi va cădea cortina şi comedia se va sfârşi.

Când posteşti, nu-ţi schimonosi faţa ca fariseii, ci când posteşti spală-ţi faţa şi unge-ţi capul. Untdelemnul este în Biblie un simbol al bucuriei pentru binefacerile primite (cf. Ps 45,7; 104,15). Tristeţea exprimă zădărnicia faptelor de pietate. De aceea, cineva spunea: "Un sfânt trist este un trist sfânt".

Pocăinţa nu înseamnă numai părere de rău pentru păcatul săvârşit, aşa cum înţeleg mulţi, ea înseamnă şi schimbarea minţii şi a inimii faţă de păcat. Cel ce se pocăieşte este o persoană care nu mai găseşte plăcere în păcat, o persoană care fuge de păcat. Ambroizie din Milano spune: "Adevărata pocăinţă constă în abandonarea păcatului". Un convertit spunea: "Acum, chiar dacă păcatele aleargă după mine, eu nu numai că nu mai alerg după ele, dar mi-e scârbă şi fug de ele".

Un exemplu clasic de pocăinţă ni-l dă Psalmul 51, psalmul responsorial de astăzi, psalm compus de David după păcatul său cu Batşebea şi uciderea lui Urie Hetitul. În chinul remuşcării şi al dispreţului de sine, David striga către Dumnezeu: "Îndurare, o, Dumnezeule! Cer îndurarea ta! Eu merit să fiu pedepsit. Dar tu eşti un Dumnezeu al iubirii şi îndurării şi pe acest temei te rog să nu mă tratezi după cum merit. Te rog să-mi ştergi groaznicele încălcări ale legii tale sfinte". Nici un alt pasaj din Vechiul Testament nu zugrăveşte un tablou mai clar al păcătosului sincer căit, care se încrede în puterea lui Dumnezeu de a ierta şi de a-i reface chipul.

Profetul Ioel ne spune că, atunci când ne vom converti şi vom face pocăinţă, Domnul va fi plin de râvnă pentru ţara sa şi va avea milă de poporul său. El va trimite grâu, must şi untdelemn din belşug. În plus va îndepărta ocara dintre naţiuni. Ţara va fi restaurată, redându-i-se fertilitatea şi productivitatea. Ploile abundente le vor aduce recolte îmbelşugate. Oamenii vor fi refăcuţi şi nu vor mai fi ruşinaţi niciodată. Toţi anii pe care i-au mâncat lăcusta roitoare vor fi de asemenea restauraţi, iar duşmanii de la hotarele ţării vor fi ţinuţi departe. Dumnezeu îşi va revărsa Duhul său peste toate făpturile şi toţi oamenii care vor chema numele Domnului, vor fi mântuiţi (cf. Ioel 2,1-32).

În bisericile protestante este un frumos obicei ca, după fiecare predică, persoanele care au participat la serviciul divin să iasă în faţă şi să-şi exprime public adeziunea lor la Cristos şi la învăţăturile sale. Un cuplu, un soţ şi o soţie, ieşeau în fiecare duminică în faţa tuturor, pentru a-şi exprima public adeziunea lor la Cristos şi la învăţătura sa. Cineva i-a întrebat de ce fac asta. Ei au răspuns: "Pentru că voim să oferim lui Dumnezeu tot ce suntem şi tot ce avem, pentru a primi de la el tot ceea este el şi tot ceea ce are el".

Încă din prima zi a Postului Mare, Biserica ne invită pe toţi creştinii să ne exprimă public adeziunea la Cristos şi la învăţăturile, adeziune prin care să-i dăruim tot ce suntem şi tot ce avem, pentru a primi de la el tot ceea ce este el şi tot ceea ce are de oferit.

Nu de mult o mamă trăgea de moarte. Toţi copiii erau adunaţi în jurul patului ei, unul singur lipsea. Era în închisoare din cauza crimei pe care o făcuse; această crimă o scârbea atât de mult pe biata mamă, încât se îmbolnăvi şi de asta murea acum. Voia să-l mai vadă totuşi odată pe acest copil al ei, să fie lângă ea în ultimele clipe, să-l mai îndemne odată să se îndrepte după ce o viaţă întreagă îl îndemnase în zadar, tot rău rămăsese. S-a făcut intervenţie la comandantul închisorii şi acesta l-a învoit pe puşcăriaş sub pază severă să-şi mai vadă odată mama. Când a ajuns acasă mama nu putea să mai vorbească, dar îşi adună toate puterile şi aruncă asupra lui o privire plină de o adâncă tristeţe. Privirea aceasta a mamei muribunde a săvârşit o adevărată minune asupra copilului criminal. Întors în închisoare, s-a aruncat în genunchi, a început să se roage, şi-a descărcat povara crimelor printr-o spovadă sinceră plină de căinţă. A făcut pocăinţă şi când a ieşit din închisoare s-a făcut preot şi a devenit un om sfânt.

Un tânăr din India crescuse într-o familie potrivnică lui Isus. Şi datorită unui concurs de împrejurări, tânărul a ajuns în relaţie cu nişte creştini faţă de care avea numai repulsie. Însă, treptat, şi-a dat seama că ceea ce spuneau ei erau lucruri adevărate. În acei oameni l-a văzut pe Isus şi a ajuns să îşi dea seama că era un păcătos care avea nevoie de un mântuitor şi că Isus a murit pe cruce pentru mântuirea lumii, este cel de care el are nevoie. Şi s-a prăbuşit căit înaintea crucii şi a plâns păcatele lui. Apoi, s-a rugat ca şi familia lui să-l cunoască pe Isus, mântuitorul.

Iată câteva alte texte sugestive din Scripturi pe tema zilei de astăzi: "Iată postul care îmi place: Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi el va zice: Iată-mă" (Is 58,6-9)! "Cel rău să se lase de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el... Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face albe ca lâna" (Is 1,18; 55,7). Cei milostivi, vor avea parte de milă! Cei care nu judecă, nu vot fi judecaţi. Cei care iartă, vor fi iertaţi. Cei care dăruiesc, vor primi" (cf. Mt 5,7; 6,14; 7,1).

Să nu uităm mesajele zilei de astăzi: "Adu-ţi aminte, omule, că ţărână eşti şi în pământ te vei întoarce" (Gen 3,19). "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (cf. Mc 1,15). "Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta" (Mt 6,3). "Astăzi nu vă împietriţi inimile, ci ascultaţi glasul Domnului" (Ps 95,8)! "Acum este momentul potrivit, acum este ziua mântuirii!" (2Cor 6,2).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a VI-a de peste an – B

“Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos” (1Cor 11,1)

În evanghelia de astăzi, un lepros îi cere lui Isus:" Doamne, dacă vrei , poţi să mă cureţi". Lui Isus i s-a făcut milă de el şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: "Vreau, curăţă-te!" (Mc 1,41-42). Prin această vindecare şi prin toate celelalte vindecări, minuni şi semne pe care le-a făcut, Isus a voit să arate lumii că el este Mesia cel promis de Dumnezeu, că este Mântuitorul mult dorit după care au suspinat veacurile.

Există boli incurabile şi în zilele noastre. Între ele putem aminti: lepra, bolile de cancer, malaria, sida, ebola şi altele. Pentru unele din aceste boli s-au găsit remedii şi tratamente, pentru altele încă nu.

Aşa cum lepra trupească este provocată de nişte bacili infecţioşi care intră în om, numiţi bacilii lui Hansen (Gerhard Henrik Armauer Hansen (1841-1912), cercetător norvegian, care în 1873, a reuşit să izoleze bacilul leprei, numit Mycobacterium leprae); tot astfel lepra sufletească, este provocată de bacilii lui satan, care sunt semănaţi în inima omului, şi produc multe feluri de păcate: ”Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Mt 15,19), dar şi multe feluri de suferinţe.

Biblia, ne spune că, deoarece atât lepra trupească, cât şi cea sufletească, sunt boli incurabile, adică, boli pe care le poate vindeca numai Dumnezeu, persoana infectată de lepra trebuia să se prezinte la un preot, la un reprezentat al lui Dumnezeu şi, nu la un doctor (cf. Lev 13,9). În cazul în care preotul constata lepra, el îi spunea bolnavului cuvintele lui Dumnezeu din Scripturi: „Leprosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! Tot timpul cât va avea rana, va fi impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei" (Lev 13,45-46).

Conform unei tradiţii străvechi, leprosul, este simbolul omului păcătos. Iudeii considerau lepra ca o judecată divină făcută păcatului (cf. Lev 13,2). Lepra era considerată a fi manifestarea externă a păcatului lăuntric; iar, manifestările urâte ale leprei: albeaţă, bube purulente şi răni deschise, sunt imaginea relelor păcatului care se manifestă în afara omului prin: ucideri, curvii, violenţă, distrugere, răutate (cf. Mt 15,19).  

Leprosul trupesc şi sufletesc est un om fără drepturi. Leprosul trupesc putea intra în casă, în templu, şi nici măcar nu se putea apropia de vreun om, cu atât mai puţin să îl atingă. Leprosul sufletesc este exclus de la împărăţia cerurilor şi la comuniunea cu Dumnezeu, cu îngerii şi cu sfinţii: “Nu vă înșelați: nici desfrânații, nici idolatrii, nici adulterii, nici hoții, nici lacomii, nici bețivii, nici bârfitorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi, dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost justificați în numele Domnului Isus Cristos și în Duhul Dumnezeului nostru” (1Cor 6,9-11). Un lepros era un exilat şi dintre oamenii de pe pământ şi dintre aleşii din cer.

Atât în vremurile Vechiului Testament, cât şi în cele Noului Testament, leproşii erau numiţi mai întâi „necuraţi”, şi apoi “bolnavi”. Deci, oameni au mai întâi nevoie de „iertare” şi mai apoi de „vindecare”. Încă din Vechiul Testament, se cunosc leproşi iertaţi şi vindecaţi de puterea lui Dumnezeu: Myriam, sora lui Moise (cf. Num 12,10-15); Namaan sirianul (cf. 2Rg 5,14); Iob (cf. Iob 2,7; 42,10) În Noul Testament, prin mâinile lui Isus, mulţi leproşi s-au vindecat: Simon leprosul (cf. Lc 4, 38);10 leproşi deodată (cf. Lc 17,12-19); leprosul din evanghelia de astăzi  (cf. Mc 1,42). Prin vindecare, trupurile leproşilor au devenit curate ca trupurile unor prunci nou născuţi (cf. 2Rg 5,14).

Scopul ceremonialului de curăţire al leprosului, de venirea lui la preot şi de ieşirea preotului la el (cf. Lev 13,1-14,3), era ca să se mărturisească că numai Dumnezeu are putere de vindecare şi de viaţă. Da, numai Dumnezeu poate vindeca, pentru că numai Dumnezeu l-a creat pe om. Dumnezeu, l-a creat pe om curat şi fără boli. Trupul omului, prin creaţie, trebuia să fie un "templul al Duhului Sfânt". Dar, prin păcat, omul a devenit o locuinţă a duhului rău şi, poartă în trupul şi sufletul său consecinţele întinării păcatului, care sunt bolile sufleteşti şi trupeşti. Când o persoană se întoarce la Dumnezeu, atunci, trupul şi sufletul lui redevin o locuinţa a Duhului lui Dumnezeu.

Învăţătura este: „Trupul şi sufletul trebuie păstrate în sfinţenie şi curăţie, căci păcatul produce multe răni sufleteşti şi trupeşti”. Isus, Mesia cel mult aşteptat, este singura speranţă a tuturor leproşilor la trup şi la suflet. „Auzind Ioan, din închisoare, de faptele lui Cristos, i-a trimis pe unii dintre discipolii săi ca să-i spună: "Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul"? Isus le-a răspuns: "Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Fericit este cel care nu se scandalizează de mine" (Mt 11,2-6).

În Biblie, Dumnezeu, ni se prezintă omenirii în felul următor: "Eu sunt Domnul, care te vindec" (Ex 15,26).   De aceea, în bolile noastre sufleteşti şi trupeşti trebuie să-i cerem cu credinţă: "Doamne, ai milă de mine, vindecă-mi sufletul, căci am păcătuit împotriva ta" (Ps. 41,4).

Cât de fericit a fost David atunci când Dumnezeu i-a iertat păcatul: “Fericit este omul căruia i s-a iertat fărădelegea, căruia i s-a acoperit păcatul! Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în seamă greșeala” (Ps 32,1-2).

Un om de culoare, îl însoţi pe un alb la o vânătoare de raţe sălbatice. Omul de culoare era creştin. Pe drum ajunseră să vorbească printre altele despre probleme de credinţă. Omul alb îi spuse, negrului: "Nu înţeleg de ce vorbeşti mai totdeauna despre Dumnezeu, despre păcat, despre nelinişte, despre mântuire, despre diavol. Eu nu simt nici cea mai mică nelinişte. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a deranjat sau atacat niciodată". Negrul, îi răspunse: "Îţi voi explica numaidecât. Când suntem la vânat de raţe şi trag cu puşca, atunci câteva raţe cad moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea, şi alerg după cele rănite, care mai pot scăpa. Tu eşti ca o raţă pe care diavolul a împuşcat-o deja mortal. Pe tine te lasă jos în pace. El ştie că pe tine te are sigur. Eu însă care sunt ca o raţă doar atinsă şi vreau să scap cu tot dinadinsul, pe mine mă loveşte mereu căutând să mă ucidă”.  

Leprosului tămăduit, Isus i-a poruncit să se ducă la preotul de la templu şi să aducă darul orânduit de Moise, care consta din două păsări (Mc 1,44). Preotul primind cele două păsări, una o jertfea, şi cu sângele ei o stropea pe cealaltă, pe care apoi o lăsa liberă. Pasărea jertfită îl simboliza pe Isus care se va jertfi, pentru ca să ridice păcatele lumii (cf. In 1,29), iar a doua îl reprezenta pe păcătos, care spălat prin sângele lui Mesia, devenea liber. (cf. Lev 14, 49-54).

Iată că aici cum Dumnezeu a căutat şi a găsit un remediu şi pentru lepra trupească şi pentru lepra sufletească a omului. Iar, acest remediu universal este, Isus Cristos, Fiul său preaiubit, pe care l-a jertfit pentru salvarea noastră (cf. In 3,16). La jertfa sa de la cruce a făcut  trimitere când l-a trimis pe leprosul vindecat, să ducă preotului, cele două păsări ca jertfă. Dacă preoţii recunoşteau vindecarea, atunci trebuiau să-l recunoască şi pe vindecător şi, să nu mai vadăîn el  pe unul care încalcă Legea.

Isus, i-a mai dat leprosului vindecat şi o altă poruncă : "Vezi să nu spui la nimeni”! „Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii”.

Acest om a făcut exact invers de cum i-a poruncit Isus. Prin neascultarea lui, acest lepros, a arătat că era tipul de om care vine la Isus numai când are nevoie, dar, apoi, refuză să i se supună, deoarece crede că ştie mai bine decât Isus, cum să-şi conducă viaţa. Prin neascultare lui, el şi-a făcut rău lui însuşi, căci s-a îndepărtat de mântuitorul său; apoi, i-a făcut rău şi lui Isus care, a piardut timp preţios pentru vestirea evangheliei împărăţiei, din cauza oamenilor pierduţi, interesaţi numai trupeşte de Isus (1Cor 15,19).

Aşa cum Isus i-a dat leprosului nişte porunci de împlinit, tot astfel, Isus, ne dă şi nouă nişte porunci de împlinit, pentru a fi curăţiţi şi vindecaţi, iar la sfârşit să nu fim izolaţi şi nici pierduţi veşnic.

Prima poruncă a predicii lui Isus, a fost convertire şi credinţă (cf. Mc 1,15). Şi nouă tuturor păcătoşilor din toate timpurile, Isus, ne porunceşte să megem la preoţi, cărora le-a dăruit pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (cf. In 20,22-23). Thomas Merton (1915-1968), un călugăr trapist american, care a trăit multă vreme în Asia unde a murit, spunea: „Este relativ uşor să-i converteşti pe cei care se recunosc păcătoşi; însă, pe cei care se cred buni şi drepţi, asemenea fariseilor şi cărturarilor, este imposibil de a-i converti, pentru simplul fapt că nu simt nici cea mai mică nevoie de a se converti”.

Pentru a ne putea converti nu trebuie să privim la ceea ce ne spune inima noastră coruptă, ci la ceea ce ne spune Isus în evanghelii. În cadrul unor exerciţii spirituale pentru tineri, preotul predicator, vorbind despre convertire, spunea aşa: "Eu sunt furios, iar Isus îmi spune: Iartă! Îmi este frică, iar el îmi spune: Curaj! Am îndoieli, iar el îmi spune: Ai încredere! Sunt agitat, iar el îmi spune: Fii calm! Prefer să-mi urmez propriul drum, iar el îmi spune: Vino şi urmează-mă pe mine! Îmi fac propriile mele proiecte, iar el îmi spune: Uită-le! M-am întors spre bunurile materiale, iar el îmi spune: Lasă-le în spate! Doresc siguranţa, iar el spune: Eu nu-ţi promit absolut nimic! Doresc să-mi trăiesc viaţa, iar el spune: Dă-ţi viaţa! Cred că sunt bun, iar el îmi spune: Nu ajunge să fii bun! Îmi place să fiu patron, iar el spune: Slujeşte! Îmi place să comand pe alţii, iar el spune: Ascultă! Îmi place să înţeleg, iar el spune: Crede! Îmi place claritatea, iar el îmi vorbeşte în parabole! Îmi place liniştea, iar el vrea să fiu deranjat. Îmi place violenţa, iar el spune: Pacea să fie cu tine! Eu scot sabia, iar el spune: Bag-o în teacă! Mă gândesc la răzbunare, iar el spune: Întoarce şi celălalt obraz! Vorbesc de ordine, iar el spune: Am venit să aduc război! Am ales ura, iar el spune: Iubiţi pe duşmanii voştri! Încerc să semăn armonia, iar el zice: Am venit să arunc foc pe pământ! Vreau să fiu cel mai mare, iar el spune: Învăţaţi să fiţi mici ca un copil! Îmi place să rămân în ascuns, iar el spune: Lăsaţi lumina voastră să lumineze! Caut locul cel mai bun, iar el spune: Aşază-te în ultima bancă! Îmi place să fiu remarcat, iar el spune: Rugaţi-vă în taina camerei voastre încuiate!"  

Isus, prin purtarea sa milostivă faţă de leproşi şi faţă de cei greu bolnavi, ne dă şi nouă porunca iubirii faţă de ei. Dacă, în Vechiul Testament, porunca faţă de leproşi era izolarea şi depărtarea de ei; în Noul Testament, porunca s-a schimbat şi, este una de apropiere, de milă şi de dragoste faţă de leproşi şi faţă de orice fel de bolnavi, după exemplul său şi al apostolilor lui.

Scrisoarea către evrei, ne pune că, în diferitele perioade ale istoriei, Dumnezeu, prin profeţi, le-a vorbit oamenilor diferit de cum le-a vorbit prin Fiul său (cf. Evr 1,1-2). Adică, într-o anumită perioadă a istoriei, referitor la acelaşi lucru, omul a fost chemat să acţioneze diferit faţă de o altă perioadă de timp, căci Istoria mântuirii progresează de la o perioadă de timp la alta.

De aceea, într-o perioadă de timp, anumite lucruri şi practici, pot să apară total diferite faţă de alte perioade de timp. Aşa cum Legea talionului care prevedea pedeapsă egală cu fapta, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (cf. Ex 21,23-25; Lev 24,19-21), a fost un mare progres faţă de Legea păgână care, pentru un dinte sau un ochi, putea merge până la uciderea greşitorului şi chiar a întregii lui familii. Tot astfel, Legea iubirii, adusă de Isus, a fost un şi mai mare progres faţă de Legea talionului şi faţă de Legea de pe Sinai; căci, Isus, la un act de ofensă primit, cere ca răspuns un act de iubire. Iată ce spune Isus:  “Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său „prostule!”, va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune nebunule! va fi condamnat la focul Gheenei” (Mt 5,21-22).

Am făcut acest comentariu, pentru a înţelege mai bine poruncile diametral opuse faţă de leproşi şi bolnavii, în diferite perioade de timp, porunci: de la ură la iubire; de la facere de rău la facere de bine; de la duşmănie la iertare. Sfântul Augustin (354-430), numeşte poruncile diametral opuse faţă de acelaşi subiect, de la o epocă la alta, “dispensaţii”. Dacă în vechime leproşii trebuiau izgoniţi şi izolaţi, de la Isus încoace, în dispensaţia timpului nostru, porunca este diametral opusă, leproşii trebuie primiţi cu dragoste, cu milă şi cu îngrijire. Aşa a făcut Isus, aşa au făcut apostolii, aşa trebuie să facem şi noi.

Aici, trebuie să ne amintim de modul sublim în care sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), i-a tratat pe leproşi; el, chiar a îmbrăţişat şi a sărutat un lepros, iar acesta s-a vindecat. Apoi, ne amintim de apostolii leproşilor, Raul Follereau (1903-1977), dr. Albert Scweitzer (1875-1965), părintele Damian Vestur 1840-1889), care s-au îngrijit de leproşi până la jertfa totală. Şi iarăşi, ne amintim de toţi misionari şi misionarele care şi-au oferit şi îşi oferă serviciile lor leproşilor şi bolnavilor răspândiţi în întreaga lume, până la moarte.

Papa Benedict al XVI-lea, cu ocazia celei de-a XXI-a Zi Mondială a Bolnavului, 11 februarie 2013,  aminteşte şi alţi câţiva eroi ai dragostei faţă de cei bolnavi. Între aceştia i-a amintit pe: sfânta Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe (1873-1897), o "expertă în scientia amoris; pe venerabilul Luigi Novarese (1914-1984), care se ruga pentru cei bolnavi şi care îi însoţea la sanctuarele mariane, în mod special la grota de la Lourdes; pe Raoul Follereau (1903-1977), promotorul Zilei Mondiale împotriva Leprei; pe Tereza de Calcutta (1910-1997), care ieşea pe străzi cu rozariul în mână ca să-l întâlnească şi să-l slujească pe Domnul Isus prezent în cei suferinzi, şi în special în aceia care "nu sunt voiţi, nu sunt iubiţi, nu sunt îngrijiţi"; pe sfânta Ana Schäffer din Mindelstetten (1882-1923), care şi-a unit suferinţa cu suferinţele lui Isus, pentru ajutorarea celor bolnavi.

Şi să nu uităm să împlinim cuvintele lecturii a doua de astăzi, care spun: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu! Să fiţi fără vină înaintea iudeilor, a grecilor şi a Bisericii lui Dumnezeu, după cum mă străduiesc şi eu să le fiu pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi ca să se mântuiască! Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos” (1Cor 10,31-11,1)! 

Sintetizez şi spun: Să fugim de orice păcat, cauza suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Să venim la Isus cu păcatele, bolile şi necazurile noastre, că el singur ne poate tămădui. Să ascultăm de Isus şi nu de pornirile noastre. Să-i iubim pe bolnavi şi să-i îngrijim, căci asta este voinţa lui Dumnezeu referitoare la ei.

Să dăm mărturie bună despre Cristos prin tot ceea ce facem, ca toţi oamenii să vină la mântuirea lui.

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu 

Reflecţie la Apariţia Sfintei Fecioare Maria la Lourdes - 11 februarie 2015

Maria este atât de frumoasă, încât, dacă ai văzut-o odată, ai vrea să mori pentru a o revedea (cf. sfânta Bernadeta Soubirous)

Astăzi Biserica cinsteşte cele 18 apariţii ale preacuratei Fecioare Maria de la Lourdes, din anul 1858, apariţii în care Isus şi-a trimis Mama, ca în numele său să vorbească lumii întregi înşelate de diavol şi să-i amintească că el o iubeşte, că el l-a învins pe diavol care a înşelat-o şi că el a învins şi moartea care a intrat în lume prin invidia satanei (cf. Înţ 2,23-24; Gen 3,16-19).

Pe toţi oamenii diavolul i-a amăgit la păcat, făcând din ei nişte "netrebnici", după cum se exprimă sfântul Paul (cf. Rom 3,12). Dar a venit Isus, speranţa şi eliberatorul tuturor celor amăgiţi de diavol (cf. Mt 4,24; Lc 11,20), speranţa păcătoşilor, speranţa tuturor cei care trăiau ca sclavi de frica morţii (cf. Evr 2,15). Isus a luat asupra sa natura noastră umană slăbită de păcatul indus de diavol (cf. In1,14). Isus a luat asupra sa păcatele noastre (cf. In 1,29). Isus s-a făcut păcat şi blestem în locul nostru (cf. 2Cor 5,21; Gal 3,13). Isus a plătit în locul nostru datoria imensă lăsată de Adam, dar şi sporită de păcatele noastre. Isus a murit pe cruce şi a spălat păcatele noastre în sângele său (cf. 1Pt 2,24; Is 53,4-6).

În toate aceste acţiuni ale sale, Isus i-a avut în vedere pe toţi oameni care au trăit şi vor trăi pe pământ. Prin toate aceste acţiuni ale sale, Isus a slăbit mult puterile diavolului şi ale morţii, care au făcut din vieţile oamenilor un coşmar, şi i-a pus sub controlul său; urmând ca, la a doua sa venire, atunci când vor învia şi toţi morţii, să-i învingă definitiv şi să-i arunce pentru vecie în iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,10), iar pe oamenii care s-au încrezut în el să-i fericească veşnic în împărăţia sa (cf. Ap 22,4-5).

Ierusalimul despre care ne vorbeşte Isaia, în prima lectură, este imaginea paradisului, unde aleşii care cred în Isus vor fi purtaţi pe braţe şi dezmierdaţi pe genunchii lui Dumnezeu; se vor sătura de mângâieri; vor fi copleşiţi de slava divină; vor avea parte de fluvii de pace şi de bucurie (cf. Is 66,10-14).

Dar până la sosirea împărăţiei lui Dumnezeu, fiecare om care crede în Isus: asemenea evreilor credincioşi trebuie să se pregătească şi să aştepte activ sosirea acestei împărăţii (cf. Is 66,10-14); asemenea credincioasei Iudita, trebuie să lupte cu Holofernul sufletelor, cu diavolul şi să-l învingă (cf. Idt 13,15-19); asemenea Mariei, să devină slujitori ai lui Dumnezeu (cf. Lc 1,38) şi să-i orienteze pe oameni spre ascultarea de Cristos, care singur le poate rezolva problemele (cf. In 2,1-11); asemenea lui Isus însuşi, trebuie să poarte în trupul lor suferinţele lui Isus, pentru ca odată şi gloria lui să se arate în ei (cf. 2Cor 4,10). Apoi, aşa cum ne recomandă Papa Francisc, anul acesta 2015, asemenea dreptului Iob, fiecare om să se facă: "Ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop" (Iob 29,15).

Deci, poporul lui Israel este un model pentru Biserica lui Isus, în aşteptarea împărăţiei cerurilor. Iudita este o imagine a sfintei Fecioare Maria, care a luptat cu diavolul şi a învins, care a s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor şi a fost ascultată (cf. In 2,1-11). Bernadeta Soubirous ne spune că, atunci când satana a voit să tulbure întâlnirea de taină a Mariei cu ea, numai cât Maria a ridicat ochii spre locul de unde s-a ivit foşnetul, satana a şi dispărut. Dar poporul iudeu, Iudita şi Maria sunt imagini şi pentru noi, creştinii, care suntem chemaţi să-l învingem pe diavol, să ajungem în paradis şi să ne rugăm pentru toţi oamenii şi pentru problemele lor (cf. 1Tim2,1-2).

Şi iarăşi, aşa cum profetul Isaia a fost fericit să anunţe bucuria noului Ierusalim concetăţenilor lui, tot astfel şi creştinii trebuie să fie fericiţi să anunţe evanghelia semenilor lor; aşa cum Iudita a fost dornică să împărtăşească poporului ei biruinţa asupra tiranului Holofern, tot astfel şi creştinii trebuie să împărtăşească fraţilor lor victoriile lor asupra satanei; aşa cum Maria a fost dornică să împărtăşească bucuria mântuirii, mai întâi Elisabetei şi apoi tuturor celor pe care i-a întâlnit pe căile vieţii ei, tot astfel şi creştinii, care s-au împărtăşit asemenea Mariei din puterea lui Dumnezeu asupra duşmanului infernal, trebuie să împărtăşească şi altora vestirea şi bucuria mântuirii prin Cristos.

Aşa cum spuneam la începutul sfintei Liturghii, astăzi, 11 februarie, Biserica cinsteşte cele 18 apariţii ale Preacuratei fecioare Maria de la Lourdes, din anul 1858. La 11 februarie 1858, Bernadeta Soubirous (1844-1879), o fetiţă săracă în vârstă de 14 ani, a plecat să adune vreascuri împreună cu sora ei şi o prietenă, în apropiere de stânca Massabielle, pe malul râului Gave du Pau. Fiind bolnavă de astm, Bernadeta a rămas în urmă. În apropierea unei grote "a simţit o adiere de vânt", apoi a fost martora unei apariţii: "o doamnă tânără, îmbrăcată în alb". Când celelalte două fete s-au întors, au găsit-o pe Bernadeta cu chipul strălucind de fericire. La început, Bernadeta nu ştia despre cine este vorba, dar "Femeia în alb" i-a spus în timpul uneia dintre apariţii că este "Neprihănita Zămislire".

Au urmat o serie de 18 apariţii, în cadrul cărora Fecioara Maria i-a dat mai multe sfaturi şi i-a făcut unele dezvăluiri. Maica Domnului a îndemnat-o pe fetiţă să sape cu mâinile în grotă pentru a scoate la iveală un izvor. Apoi, apa acestui să fie captată într-un bazin special, căci are proprietăţi miraculoase. Apoi, Maica Domnului i-a cerut Bernadetei să comunice autorităţilor bisericeşti şi civile că vrea un lăcaş de rugăciune acolo; că vrea un domeniu al ei acolo; că vrea ca oamenii să vină în pelerinaj acolo. Iar poporului creştin Maria i-a cerut Bernadetei să-i transmită, din partea Fiului ei, Isus, chemarea la convertire, chemare la pocăinţă, chemarea la fapte bune, chemarea la mântuire. Maria, după ce i-a cerut Bernadetei: "Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă!", a mai adăugat: "Roagă-te pentru întoarcerea păcătoşilor. Sărută pământul ca pocăinţă pentru păcătoşi".

Când Bernadeta a ajuns la parohia din sat şi repeta mereu ca să nu uite: "Eu sunt Neprihănita Zămislire!", parohul a crezut-o nebună: "Cum, tu eşti Neprihănita Zămislire?" "Nu, părinte, nu eu, ci, Doamna, care mi-a apărut, mi-a spus că este Neprihănita Zămislire! Iar, eu am repetat aceste cuvinte, ca sa nu le uit". Apoi Benadetta i-a transmis parohului şi tuturor autorităţilor religioase şi civile toate cerinţele Mariei; cerinţe mai întâi necrezute, dar care rând pe rând au fost împlinite. La această împlinire a cerinţelor Mariei au contribuit nu numai autorităţile bisericeşti, ci şi cele civile, chiar şi împăratul Napoleon al III-lea (1808-1873).

Primele vindecări miraculoase de la Lourdes au avut loc în martie 1858: vindecarea Catherinei Latapie, o femeie paralizată, şi vindecarea unui bărbat orb, Louis Bouriette, care i-a pus pe jar pe medicii sceptici, care au trebuit să recunoască minunea. A urmat apoi vindecarea Lydiei Brosse, care suferea de abcese tuberculoase şi după ce s-a îmbăiat în octombrie în apa de la Lourdes s-a vindecat imediat, fără ca boala să mai revină vreodată. Amintim şi vindecarea italiencei Anna Santaniello. Ea s-a vindecat în urma îmbăierii în apa de la Lourdes. Avusese artrită reumatică acută precum şi alte câteva probleme grave de sănătate: respiraţie dificilă, dificultăţi de vorbire, imposibilitate de a se deplasa, crize de astm, cianoza (coloraţie albastră) feţei şi a buzelor, edem al limbii. De atunci şi până astăzi vindecările au fost fără număr.

Şi tot fără număr au fost vindecările sufleteşti: convertiri, pocăinţe, dedicări lui Dumnezeu. Un domn din Pau a cerut să fie dus la grota de la Lourdes ca să moară cu Maica Domnului în faţa ochilor. Când a fost dus, muribundul şi-a deschis ochii, i-a fixat pe chipul Mariei, a zâmbit şi şi-a dat sufletul. Rudele, prietenii, infirmierii din jurul lui au intonat "Magnificat". Un medic care oscila în credinţă, văzând o asemenea moarte, a exclamat: "Aceasta e o minune; acum cred!"

De atunci, milioane de oameni vin anual la Lourdes. Chiar papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a fost de două ori în pelerinaj la Lourdes (în 1983 şi în 2004). Iar, în septembrie 2008, papa Benedict al XVI-lea (n. 16 aprilie 1927), a făcut şi el un pelerinaj la Lourdes. La Lourdes, unii vin pentru a se ruga; alţii pentru a se vindeca; alţii pentru a cere ajutor; alţii pentru a cere îndrumare; alţii pentru a cere binecuvântare; alţii pentru a cere protecţie; iar alţii vin din simplă curiozitate, dar se întorc acasă transformaţi.

Ne punem totuşi o întrebare: dacă Bernadeta a fost preferata Maicii Domnului, de ce Maica Domnului nu a vindecat-o şi pe ea, aşa cum i-a vindecat şi pe alţii? Răspunsul la această întrebare îl găsim într-una din apariţii, când Maria i-a spus: "Eu nu-ţi promit să te fac fericită în lumea aceasta, ci în lumea cealaltă". După o altă apariţie, Bernadeta Soubirous a spus că Maria este atât de frumoasă, încât, dacă ai văzut-o odată, ai vrea să mori pentru a o revedea. Din aceste două apariţii, putem găsi răspunsul la această întrebare: De ce Maica Domnului nu a vindecat-o pe Bernadeta; şi de ce Bernadeta n-a cerut vindecarea. Bernadeta a acceptat darul Mariei de a o face fericită în cer. Iar Maica Domnului a acceptat jertfa Bernadetei: "Acesta este sacrificiul meu pentru darul mântuirii veşnice!"

Sfânta Fecioară a făcut cu Bernadeta o minune mult mai mare decât dacă ar fi vindecat-o, căci a făcut-o să înţeleagă că suferinţa, acceptată cu resemnare, cu bucurie, cu iubire, cu supunere la voinţa lui Dumnezeu, în unire cu suferinţele lui Cristos, are o valoare infinită, atât pentru mântuirea ei, cât şi pentru mântuirea Bisericii şi lumii întregi. Iar răspunsul dat de Bernadeta Soubirous: "Acesta este sacrificiul meu pentru darul mântuirii veşnice", a fost miracolul vieţii ei. Se ştie că sfinţii nu fac şi nu cer miracole pentru ei înşişi. Ei fac şi cer miracole numai pentru alţii. Acceptarea suferinţei, din iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele, a fost şi este un adevărat miracol. Aşa a ajuns ea la o mare sfinţenie.

Din cauza minunilor trupeşti şi sufleteşti, pe care Dumnezeu le face la Lourdes, prin Isus şi Maria, ziua de 11 februarie, ziua în care Maria a apărut Bernadetei Soubirous, a fost aleasă de Biserică, prin papa Ioan Paul al II-lea, ca Ziua Mondială a Bolnavului. În această zi de 11 februarie a fiecărui an, Biserica îi cheamă pe bolnavi la altar sau îi trimite pe preoţi la ei. Şi chiar dacă nu toţi se vindecă trupeşte, toţi se întăresc sufleteşte prin primirea lui Isus din sfintele taine şi prin mijlocirea Mariei. Toţi învaţă să-şi poarte crucea cu răbdare şi credinţă, de la început şi până la sfârşit. Toţi învaţă să transforme suferinţa în mijloc de sfinţire şi mântuire (cf. Ioan Paul al II-lea, Salvifici doloris, 25).

Biserica, prin Conciliul Vatican II (1962-1965), spune: "Maria, în iubirea ei de mamă, are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe drumul acestui pământ şi care sunt asaltaţi de primejdii şi de strâmtorări, până când vor ajunge şi ei în patria fericită. De aceea Sfânta Fecioară este invocată în Biserică cu titlurile de Apărătoare, de Sprijinitoare, de Ajutătoare, de Mijlocitoare" (Lumen gentium 62).

Tot Conciliul Vatican II ne spune: "Mama lui Isus, glorificată deja cu trupul şi cu sufletul la cer, este imaginea şi pârga Bisericii. Ea străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul lui Dumnezeu în călătorie pe acest pământ" (LG 68). Destinul Mariei va fi destinul nostru. Trupul nostru desfigurat de suferinţă, măcinat de boală, va fi la înviere frumos, strălucitor, asemenea trupului ei înviat.

Reamintesc că, în această zi de 11 februarie, din 2015, papa Francisc (n. 17 decembrie 1936), după imitarea lui Isus, a Mariei, a Iuditei, a Bernadetei Soubirous, ne mai recomandă să fim faţă de semenii noştri ceea ce a fost şi dreptul Iob toată viaţa lui faţă de semenii săi, adică: "Ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop" (Iob 29,15). Aceasta este înţelepciunea inimii, pe care ne-o cere Dumnezeu.

Vorbind despre înţelepciunea inimii, faţă de semenii noştri, papa Francisc recomandă insistent, după Bibliei, înţelepciunea inimii, cea "curată, paşnică, blândă, docilă, plină de milă, rodnică, fără discriminare şi fără ipocrizie" (Iac 3,17). Înţelepciunea inimii de a-i sluji pe fraţi, asemenea lui Isus, asemenea lui Iob şi asemenea Mariei (Iob 29,15). Înţelepciunea de a sta cu fraţii în suferinţă, aşa cum Isus, Maria şi sfinţii au rămas cu noi în toate zilele (cf. Mt28,20). Înţelepciunea inimii de a ieşi din noi înşine şi a porni se ajutorarea fraţilor noştri, ştiind bine că ceea ce am făcut aproapelui lui Isus i-am făcut (cf. Mt 25,40). Înţelepciunea inimii de a fi solidari cu fraţii, fără a-l judeca: "Dumnezeu n-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,17).

Să ne strângem în jurul lui Isus şi să-i primim mântuirea realizată la cruce. Să ne strângem în jurul Mariei şi recităm Rozariul, meditând misterele mântuirii împreună cu ea. Să intonăm cântece care ne amintesc de apariţiile Fecioarei Maria între noi şi de mesajele ei cereşti. Să urmăm exemplele de slujire şi de vestire ale Mariei şi ale celorlalţi sfinţi, ca să ajungem în lăcaşurile cereşti alături de ei.

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a V-a de peste an - B

Vino cu păcatele şi durerile tale la Isus; nu uita să-i aduci şi pe semenii tăi!

Pentru a înţelege mesajul lecturilor de astăzi, trebuie să amintim mai întâi că Dumnezeu l-a creat pe om, aşa cum a creat şi tot universul, adică foarte bun (cf. Gen 1,31); el a zidit toate făpturile spre viaţă, nu a pus în ele sămânţă de pieire şi moarte şi nici nu se bucură de pieirea celor vii (cf. Înţ 1,13-14). Dar, deşi, Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale, din invidia diavolului, păcatul a intrat în lume şi odată cu el au intrat truda, suferinţa şi moartea (cf. Înţ 2,23-24; Gen 3,16-19).

Cuvântul păcat vine de la grecescul "amartia" şi are sensul de rătăcire benevolă, de mers voit într-o direcţie greşită, de mers voit împotriva lui Dumnezeu, de mers voit pe calea morţii. Păcatul este un naufragiu total ales şi voit de om. Păcatul, a fost, este şi va fi cea mai mare catastrofă din univers, căci prin păcat omul renunţă la nevinovăţia dată lui de Dumnezeu, nevinovăţie care este o barieră divină şi un scut de netrecut, dintre relelor diavolului şi el.  

Hesiod (sec. VIII î. C., un poet epic grec, considerat a fi, după Homer, cel mai vechi scriitor al Greciei), în poemul său genealogic "Teogonia", ne redă despre varianta păgână a primului păcat, în istoriei Pandorei, prima femeie din lume, conform mitologiei greceşti. Ştiindu-i fragilitatea şi curiozitatea, vicleanul zeu Iupiter, pentru a se răzbuna pe oamenii fericiţi de pe pământ, i-a dăruit acesteia o cutie frumoasă, dar în care a închis toate relele posibile. Şi atunci când Pandora, împinsă de curiozitate, a deschis cutia, în lume s-au intrat toate nenorocirile care se văd: trudă, suferinţă şi moarte.

După păcatul strămoşesc, păcat care a însemnat ruperea barierei divine dintre fericire şi nefericire, care a însemnat deschiderea cutiei cu rele a Pandorei, în lume au intrat toate relele, necazurile, bolile, suferinţele si moartea. "Plata păcatului este moartea", ne aminteşte Sfântul Paul" (Rom 6,23).

După păcatul lui Adam şi al Evei, cum spune profetul David: "Toţi oamenii au devenit păcătoşi" (cf. Ps 51,5). "Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar" (Ps 14,3; Rom 3,12). De aceea, de la păcatul lui Adam şi al Evei, chiar dacă omul nu a comis nici un păcat, el se naşte cu o vulnerabilitate foarte mare în faţa suferinţelor şi morţii şi cu o sclavie grea la diavol.

De aceea, în prima lectură de astăzi, îl vedem pe dreptul Iov, un om drept în faţa lui Dumnezeu. Un om, deşi foarte bogat, se încredea numai în Dumnezeu şi căuta sfinţenia sa, a familiei sale, a soţiei şi a copiilor săi, a prietenilor săi, a tuturor oamenilor (cf. Iov 1,1-5; 2,10-11). Un om care, deşi Dumnezeu i-a permis diavolului să-l încerce, nu a cârtit cu limba lui (cf. Iov 1,22). Un om care îşi păzea toate simţurile şi toate mădularele de păcat (cf. Iov 31,1-10), un om, care aşa cum spunea sfântul apostol Ioan, se ferea de "pofta firii pământeşti, de pofta ochilor şi de lăudăroşia vieţii" (cf. 1In 3,16), el căuta numai prietenia cu Dumnezeu. Apoi dreptatea lui Iov se arăta şi prin faptul că nu se încredea în bogăţiile sale, ci în Dumnezeu (cf.Iov 31,25-28). un om care, cu bogăţiile sale, cinstea pe Dumnezeu şi alina suferinţelor oamenilor: orbului îi era ochi, şchiopului îi era picior, iar sărmanului îi era tată (cf. Iov 29,15-16); era atent şi milos faţă de săraci, văduve şi orfani, cărora le era tată şi mamă (cf. Iov31,16-22); era plin de bunătate faţă de străini şi faţă de duşmani (cf. Iov 31,29-32).  

Şi, cu toată dreptatea lui, Iob, în virtutea primului păcat prin care Adam şi Eva, s-au aruncat singuri, de bunăvoie şi cu tot ce aveau în ghearele diavolului; cu toată dreptatea lui dovedită prin gânduri, cuvinte şi fapte, satana şi-a permis să-l acuze pe nedrept, să ceară permisiune de la Dumnezeu de a-i provoca suferinţe trupeşti şi sufleteşti, de a-i amăgi soţia pe calea necredinţei, de a-i trimite chiar prieteni de a-i săi ca să-l şicaneze cu acuze nedrepte. 

De aceea, în prima lectură de astăzi îl vedem pe dreptul Iov că se plânge de sclavie, de nedreptate, de nelinişte, de coşmaruri, de chin, de frica de moarte (cf. Iov 7,1-4.6-7). Tot din acelaşi motiv, al primului păcat, în evanghelia de astăzi, vedem durerile multor oameni posedaţi şi bolnavi, care căută cu înfocare alinarea (cf. Mc 1,29-39). Deci, dreptatea proprie a unui fiu al lui Adam născut în păcat, oricât de drept ar fi el, oricât de multe fapte bune ar avea el, nu ajunge pentru a fi fericit şi mântuit. 

Dar, oare, Dumnezeu l-a abandonat pe omul păcătos în mâinile satanei? Domnul răspunde: Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat (te-am scris) pe mâinile mele" (Is 49,15-16); "Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia eu" (Is 66,13). Psalmul responsorial de astăzi ne spune: Domnul este mângâiere în orice suferinţă; Domnul vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile; Domnul îi adună pe cei alungaţi; Domnul sprijină pe cei sărmani şi-i doboară la pământ pe cei nelegiuiţi (cf. Ps 147,1-6). Deci, de toate aceste rele nu ne poate scăpa numai bunul Dumnezeu.

Isus Cristos, care ne vorbeşte în evanghelie şi care lucrează în lume, este răspunsul lui Dumnezeu la toate rugăciunile, strigătele, sclaviile, temerile şi durerile noastre. 

Duminicile trecute, evanghelia ne spunea că, Isus a luat asupra sa păcatele şi suferinţele noastre şi ne-a scăpat de ele, prin pătimirile şi moartea sa; că, Isus, pe când eram noi încă păcătoşi, a murit pentru noi" (Rom 5,8). Evanghelia de astăzi ne spune că Isus, de dimineaţă şi până seara, tudeşte pentru noi, alungă bolile de la noi, alungă diavolii de la noi, se roagă pentru noi.

Evanghelia de astăzi ne spune că pe Isus: apostolii şi ucenicii l-au crezut şi l-au invitat în casele şi sufletele lor; îndrăciţii şi bolnavii din Cafarnaum l-au crezut şi au venit cu încredere la el; cei din cetăţile învecinate au crezut şi au venit cu încredere la el; toată Galileea păgânilor l-a crezut şi a alergat cu grăbire la el. Toţi au venit la Isus, toţi i-au adus vieţile, păcatele, suferinţele şi temerile lor, iar Isus i-a alinat pe toţi. 

După ce au venit la Isus şi au fost alinaţi de el, oamenii s-au ridicat să-i slujească; şi-au schimbat viaţa, au părăsit păcatul şi, mai ales i-au devenit mesageri, vestind fraţilor lor faptele lui minunate: "Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi vei fi mântuit" (Rom 10,9). Voiau cu orice preţ să-i aducă la mântuire măcar pe unii, de aici şi strigătul lui Paul, din lectura a doua: "Vai mie dacă nu vestesc evanghelia" (1Cor 9,16).

Deci, oricât de mare ar fi dreptatea noastră şi oricât de multe şi de bune ar fi faptele noastre, avem nevoie de dreptatea şi de mântuirea lui Dumnezeu. Oricât de eficiente ar fi medicamentele şi tehnicile noastre medicale, avem nevoie de vindecarea lui Dumnezeu. Oricât de mari ar fi pocăinţele şi jertfele noastre, avem nevoie de suferinţele, jertfa lui Isus. Cine a înţeles aceasta, a înţeles totul. Cine n-a înţeles aceasta n-a înţeles nimic. Vameşii şi păcătoşii, care nu se încredeau în faptele şi jertfele lor, au înţeles aceasta şi au venit la Isus, şi au fost mântuiţi (cf. Mt 9,12). Fariseii şi cărturarii, care se încredeau numai în faptele şi jertfele lor, l-au refuzat pe Isus şi mântuirea lui. De aceea, Isus a spus: "Dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a fariseilor şi cărturarilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 5,20).

Deci, trebuie să venim la Isus cu tot ce suntem şi cu tot ce avem, cu suferinţe şi bucuriile, cu păcatele şi cu faptele bune. Prin păcatul strămoşesc, inima noastră a devenit ca o tavă murdară. Oare cine ar mânca o prăjitură apetisantă de pe o tavă murdară? Nimeni! Nici Dumnezeu nu primeşte faptele bune de pe tava murdară a inimii noastre. Iată, ce ne spune în concret Biblia: "Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul" (Is 64,6).  Aşa, cum spuneam mai înainte, Isus Cristos, este răspunsul lui Dumnezeu la toate problemele noastre. Isus, îl alungă pe diavol; Isus vindecă bolile; Isus curăţă tava inimii; Isus curăţă faptele noastre. 

Cineva poate spune, doar am fost botezaţi şi curăţiţi de toate relele şi întinările. Dar, oare ne-am păstrat noi alipirea de Dumnezeu şi depărtarea de diavol de la Botez? Este suficient un singur păcat grav, ca satana să vină înapoi cu ale şapte duhuri mult mai rele decât el şi, astfel starea noastră să devină iarăşi rea (cf. Mt 12,45).

Acum înţelegem mai bine de ce Biblia spune: "Să nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mânia voastră. Nu daţi ocazie diavolului! (Ef 4,26-27).

Acum înţelegem mai bine de ce Biserica ne învaţă să dăm valoare faptelor noastre bune, săvârşindu-le în stare sufletească de har, pentru că aşa au valoare şi sunt plăcute lui Dumnezeu.  „Iar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un apărător, pe Isus Cristos, cel neprihănit” (1In 2,1); "Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire" (1In 1,9).

 

Temnicerul din Filipi i-a întrebat pe Paul şi pe Sila: "Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit"? Iar, Paul şi Sila i-au răspuns: "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta" (Fap 16,30-31).

Aşa au răspuns apostolii şi primii creştini celor ce căutau vindecarea şi mântuirea: "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta"; aşa au răspuns sfinţii celor ce căutau vindecările şi mântuirea; aşa răspunde Biserica din toate veacurile tuturor celor care vindecarea trupului şi mântuirea sufletului: "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta".

Sfântul Norbert (1080-1134), era de lângă Köln, Germania. De mic, a fost destinat pentru starea clericală, dar el iubea mai mult plăcerile curţii regale decât slujbele bisericeşti, de aceea întârzia schimbarea şi studiile teologice. Cu el Dumnezeu a repetat minunea convertirii sfântului Paul, de pe drumul Damascului. Doborât de pe cal de un fulger, a auzit glasul lui Isus: "De ce mă prigoneşti? De ce fugi de mine? De ce răneşti Biserica prin scandalurile tale în loc s-o zideşti, aşa cum te-am chemat? De ce întârzii să te converteşti? Încrede-te în mine, converteşte-te, fă pocăinţă şi predică evanghelia!" Aşa a făcut şi a ajuns preot, episcop şi sfânt al Bisericii. Asta ne-o spune şi nouă astăzi, Isus, prin lecturile ascultate.

A veni la Isus, cu viaţa, cu păcatele, cu faptele bune pentru purificat, cu durerile şi cu temerile privind mântuirea; apoi, a aduce la Isus şi la încrederea în el pe toţi oamenii pe care îi vom întâlni, spre vindecare trupească şi mântuire sufletească - acestea sunt misiunile de bază ale oricărui creştin care doreşte să domnească veşnic cu Isus în paradis. Iată câteva exemple de oameni care au înţeles esenţialul vieţii:

Sfântul Valentin (+ 268), un preot sfânt din Roma, a fost arestat pentru credinţa sa şi a fost dus înaintea jucătorului Asterius; aici, el îl predică pe Cristos ca pe unica lumină a lumii şi le-a cerut oamenilor să se încreadă în Isus, să vină la el cu viaţa, păcatele şi durerile lor, spre vindecare şi mântuire. Auzind predica sfântului Valentin, judecătorul Asterius, care avea o fiică bolnavă de ochi, i-a promis lui Valentin că se va face creştin, el şi toată casa lui, dacă Isus îi va vindeca fiica de orbire. Sfântul Valentin se roagă, iar Isus îi vindecă fiica. Asterius se ţine de cuvânt şi primeşte botezul, el şi toată casa lui. Înştiinţat, împăratul Claudiu II îi condamnă la moarte în aceeaşi zi cu sfântul Valentin şi toţi împreună urcă la cer.

Sfânta Doroteea (+ 304), din Cezareea Capadociei, uimea pe creştini şi păgâni prin virtuţile şi frumuseţea ei. Descoperită că este creştină, este condamnată la schingiuiri şi la moarte de sabie. În timpul schingiuirilor, converteşte pe două femei apostate, care căutau s-o despartă de Isus, mirele ei divin, spunându-le să se încreadă şi ele în Isus, să vină la el cu păcatele lor şi vor fi iertate şi mântuite. Femeile se încred în Isus, se convertesc, vin la ele cu păcatele lor şi primesc martiriul chiar sub ochii Doroteei. Tot atunci, un tânăr numit Teofil, auzind-o pe Doroteea vorbind de frumoasa grădină a paradisului mirelui ei, Isus, care este deschisă tuturor celor care vin la el cu păcatele şi durerile lor, i-a spus în râs să-i trimită şi lui nişte flori şi nişte fructe, din grădina lui Isus, atunci când va ajunge la el. Doroteea i-a spus că îi va trimite, dar aceasta o va face ca, atunci când le va primi, să se încreadă şi el în Isus, ca să fie mântuit. Chiar înainte de a muri Doroteea, a apărut un copil misterios şi, deşi era iarnă, i-a adus lui Teofil, din partea lui Isus, mirele Doroteei, un coş cu flori şi fructe proaspete. Atunci Teofil s-a declarat creştin, l-a mărturisit pe Cristos, convertind mulţi păgâni şi primi şi el martiriul, odată cu sfânta Doroteea.

În istoria pătimirilor sfintei Agneza (+304), din Roma, se citeşte că fiul lui Sinfronius, prefectul Romei, a încercat să o determine pe Agnesa (+304) să îşi schimbe hotărârea de a rămâne fecioară a lui Isus şi să se căsătorească cu el. Respins în încercările sale, tânărul a denunţat-o că este creştină; prefectul Sinfronius, în persoană, i-a poruncit să aducă sacrificii zeiţei Vesta; şi deoarece a refuzat, a trimis-o pe Agnesa într-un lupanar (casă de desfrâu). Ajutată de puterea lui Dumnezeu, Agneza scapă nevătămată din această înjositoare osândă, deoarece fiul prefectului, care a încercat să se apropie de ea, a căzut mort la picioarele ei. Agneza s-a rugat lui Isus, să-i redea viaţa. Isus i-a redat viaţa acelui tânăr temerar. "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit!", i-a spus Agneza. Tânărul bărbat, transformat prin har, se declară creştin, împreună cu mulţi alţi păgâni, cărora le-a vestit măreţia lui Cristos şi bucuria de a crede în el.

Sfântul Porfiriu (353-420), episcop de Gaza, călătorind odată pe o corabie, a fost surprins de o furtună. Toţi au început să tremure de frica morţii. Atunci sfântul episcop Porfiriu le-a spus că, dacă vor lăsa erezia lui Arius şi se vor încrede în Isus, vor fi mântuiţi şi de furtună şi de moartea veşnică. Aceştia s-au încrezut în Isus, au lepădat public erezia lui Arius, au promis schimbarea vieţii şi imediat furtuna s-a potolit.

Să venim la Isus, cu viaţa, cu păcatele, cu faptele bune pentru a fi purificate, cu durerile şi cu temerile privind mântuirea; apoi să aducem la Isus şi la încrederea în el pe toţi cei care şi pe noi îi apasă satana, păcatul, bolile, durerile şi frica de pierzarea veşnică, ca şi ei să primească vindecarea trupească şi mântuirea sufletească! "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu" (Ef 2,8-9). Acestea sunt misiunile de bază ale oricărui creştin care doreşte să domnească veşnic cu Isus în paradis.

Pr. Ioan Lungu