vineri, 20 februarie 2015

Reflecţie la duminica I din Postul Mare „B”

Să alegem criteriile de viaţă date de Dumnezeu pentru a ajunge la fericire

Chiar de la începutul Bisericii, timpul Postului Mare, a fost un timp în care catecumenii, adică, oamenii care se pregăteau de trei ani de zile pentru primirea Botezului, făceau acum ultimele pregătiri necesare în acest sens. De aceea, şi evangheliile care conţin învăţătura lui Isus au fost concepute de autorii sacri ca să fie nişte cateheze boteziale. De aceea şi, Biserica după Conciliul Vatican II (1962-1965), a dispus ca învăţătura evangheliilor şi a întregii sfinte Scripturi, să fie predată pe parcursul a trei ani liturgici, ca învăţătura lor să constituie o permanentă cateheză botezială, aşa cum fusese şi la începuturile Bisericii.

Multă vreme după păcat, relaţiile dintre om şi Dumnezeu erau simbolizate printr-un arc întins (geset, în limba ebraică, înseamnă arc întins). Din acest arc întins omul păcătos trimitea mereu săgeţi de păcate spre Creatorul său; dar săgeţile păcatului cădeau tot în capetele lor, aşa cum a căzut şi ploaia potopului asupra lor şi i-a nimicit. Prima lectură de astăzi, ne spune că, în timp ce omul ţinea arcul întins şi trimitea săgeţile păcatului împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu, a întins şi el un arc spre om, dar, acest arc întins de Dumnezeu spre om, nu a fost un arc de război, ci a fost curcubeul său de pace, pe care l-a pus în nori (cf. Gen 9,13-15). Prin curcubeul său, Dumnezeu, i-a promis omului că niciodată păcatele sale nu se vor mai întoarce asupra lui sub forma unui un potop care să îl distrugă. Şi a cerut ca nici omul să nu mai trimită din arcul răzvrătirii sale săgeţile păcatului spre cer. De atunci, omul priveşte spre curcubeu, vede răutatea păcatului său, vede şi dragostea lui Dumnezeu care nu va mai întoarce săgeţile păcatului său sub forma niciunui potop şi se simte chemat la convertire. Dar şi, Dumnezeu, priveşte spre curcubeu său, şi-şi aminteşte de făgăduinţa de pace făcută omului.

Ioan evanghelistul spune că, a văzut în revelaţia sa din Patmos un curcubeu care înconjura tronul lui Dumnezeu (cf. Ap 4,3). Pentru noi adevăratul curcubeul păcii arătat de Dumnezeu, este Isus. El este „soarele neprihănirii” (cf. Mal 4,2) şi „soarele care a răsărit din înălţime asupra noastră” (cf. Lc 1,78). Într-adevăr, legământul cel veşnic între Dumnezeu şi om de după potop, este acum legământul dintre Tatăl şi Fiul său (cf. Zah 6,13), legământ încheiat şi arătat pe înălţimea muntelui Golgota şi care ne asigură nouă ucenicilor săi nu numai privilegiul de a-l privi pe Isus, singurul plin de farmec (cf. Ct 5,16), dar, care ne asigură şi bucuria, că vom fi schimbaţi după chipul şi asemănarea sa. Deci, după cum Noe şi familia lui au trebuit să intre în arcă pentru a fi mântuiţi, tot aşa şi noi, pentru a fi mântuiţi, trebuie să ne adăpostim în inima şi rănile mântuitorului nostru, şi să ne punem toată încrederea numai în el.

Satana, care a cauzat nechibzuita vrăjmăşie dintre om şi Dumnezeu de la început, a căutat să-l facă şi pe Isus, care a venit ca mântuitor al nostru, să-l facă să-şi întindă arcul nesupunerii faţă de Dumnezeu, prin punerea cerinţelor trupului înaintea cerinţelor lui Dumnezeu, prin punerea bunurilor trecătoare înaintea bunurilor veşnice, prin punerea slavei de la oameni şi a închinării faţă de satana, înaintea slavei de la Dumnezeu şi a închinării faţă de el.  

Creştinii, datorită lui Isus Cristos care, a luat asupra sa păcatele lor, care a intrat cu păcatele lor în apele mâniei divine şi a murit în locul lor, ei vor trece numai sacramental prin apele mâniei lui Dumnezeu, ei vor trece numai sacramental şi prin apele morţii, ajungând în mod rapid şi miraculos pe vârful muntelui Ararat, unde le-a fost pregătită o viaţă nouă, ajungând în mod rapid şi miraculos la viaţa cea nouă a lui Cristos înviat şi în corabia sigură a Bisericii. Această trecere sacramentală prin apele mâniei divine contra păcatului, creştinul o face la Botezul său, unde moare împreună cu Cristos şi învie împreună cu el.

Conform programului catehetic al Bisericii, aceste ultime pregătiri din Postul Mare, în vederea Botezului,  începeau cu prezentarea luptei şi a biruinţei lui Isus asupra duhului rău. Această luptă şi biruinţă a lui Isus asupra duhului rău, luptă şi victorie începute pe muntele Ispitirii, dar luptă şi victorie desăvârşite pe muntele Golgota, trebuia să-i facă pe catecumeni şi botezaţi, să înţeleagă că: Isus, Fiul Mariei, este Mesia promis lumii că va zdrobi capul şarpelui” (cf. Gen 3,15); că, că Isus este cel care a luptat împotriva căpeteniilor întunericului, care mişună în văzduh şi pe pământ pentru a n-i pierde (cf. Ef 6,12); că Isus este ce i-a smuls satanei zapisul păcatelor noastre şi condiţiile lui apăsătoare pentru a-l pironi pe crucea sa (cf. Col 2,24); că, Isus, este cel îi va scoate din valea întunecată a morţii (cf. Ps 23,4), şi îi va scăpa de frica morţii (cf. Evr 2,15); că, Isus, este cel care va lua asupra sa păcatele lumii, va intra cu ele în apele potopului mâniei divine şi va muri pentru ele pe Golgota (cf. 1Pt 3,18); că, Isus, este cel care va veni să-i cufunde pentru vecie pe diavol şi moarte în iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,14), iar, pe oameni îi va duce la împărăţia cerească, cea fără diavol, fără durere şi fără moarte (cf. Ap 21,4).

Postul Mare, care începe cu lupta şi biruinţa lui Isus contra diavolului, ne mai spune că, pe muntele Ispitirii, Isus, numai a dat startul luptelor şi victoriilor contra satanei, pentru că aceste lupte şi victorii vor trebui continuate de noi creştinii ,până la venirea sa de-a doua.

Diavolul ştiind scopul întrupării şi misiunii lui Isus în lume, numai cât s-a născut Isus în lume,că s-a şi năpustit asupra lui, închizând inimile oamenilor pe care îi stăpânea, să nu-l cunoască şi să nu-l primească (cf. In 1,11.26). Iar, atunci când oamenii au aflat cine este Isus, le-a inspirat gândul să-l izgonească, să-l prigonească şi să-l omoare (cf. Mt 2,13). Dar, el şi mama lui, a fost ocrotiţi şi scăpaţi de Dumnezeu (cf. Ap 13,13-16). Diavolul ştiind că noi creştinii suntem cei care am preluat de la Isus ştafeta luptelor şi a victoriilor împotriva sa, ne atacă şi pe noi, mereu şi cu aceeaşi furie ca şi pe Isus.

Noi trebuie să ştim că încă de la naştere sa, Isus a fost sub călăuzirea Duhului Sfânt (cf. Mt 3,16; Lc 2,52). Dar, după ce la Botezul său, Isus a luat asupra sa păcatele lumii şi s-a botezat cu ele în râul Iordan, (cf. In 1,29), Duhul Sfânt a coborât asupra lui într-o măsură şi mai bogată, pentru a-l înzestra cu înţelepciunea şi capacitatea de a-şi împlini misiunea încredinţată lui (cf. Fap 10,38). Isus a fost călăuzit pas cu pas de Duhul Sfânt, în armonie cu planul conceput de Tatăl din veşnicie (cf. Lc 2,49). Sfântul Marcu, ne spune astăzi că, Duhul Sfânt, l-a dus pe Isus în pustie, pentru a fi singur cu Tatăl său, pentru a medita la misiunea care i-a fost încredinţată, dar şi pentru a-şi dovedi puterea faţă de diavol (cf. Mc 1,12). Dar şi noi, de la naşterea noastră şi până la ieşirea noastră din lume, avem pe Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, care ne călăuzeşte şi intervine pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26).

Înţelesul cuvântului „ispită” din evanghelia de astăzi, („massa” în limba ebraică), este acela de „punere la încercare pentru a dovedi şi a verifica ceva” (cf. In 6,6; 2Cor 13,5; Evr 11,17). Înţelesul cuvântului „ispită” ca „punere la încercare pentru a dovedi şi verifica ceva”, este redat şi de cifra 40 care însoţeşte relatarea evangheliei de astăzi. Cifra 40 apare în Biblie, apare cel mai ades în contextul unei puneri la încercare: 40 de ani în pustiu, Dumnezeu, a probat şi a pus la încercare fidelitatea poporului său (cf. Ps 95,10); 40 de zile, Dumnezeu, a probat şi a pus la încercare dragostea lui Moise pentru poporul iudeu greşit (cf. Dt 9,25); 40 de zile, Duhul Sfânt, a probat şi a pus la încercare fidelitatea lui Isus în pustiu (cf. Mc 1,13).

Semnificativ este locul ales de Duhul Sfânt pentru încercarea şi probarea lui Isus; el este piscul Pisga, din munţii Nebo, din arhipelagul Abarim. Din acest loc se vede cel mai bine ţara Canaanului. Aici, cu mult înainte, Dumnezeu, l-a dus pe Moise, înainte de a muri purtând păcatele poporului (cf. Dt 34,1-4). Dar, tot aici, Duhul Sfânt, l-a dus şi pe Isus, încărcat cu păcatele noastre (cf. In 1,29). Astăzi, acest loc, care se află pe înălţimile golaşe de la vest de Ierihon, se mai numeşte şi „Quarantania” ca aluzie la cele 40 de zile ale rămânerii şi ispitirii lui Isus în pustiu.

Aşa cum piscul Pisga, din muntele Nebo, din arhipelagul muntos Abarim, locul de unde se vedea cel mai bine ţara Cananului în care va ajunge poporul scos din Egipt, l-a făcut pe Moise să accepte moartea cu seninătate; tot astfel acelaşi vârf Pisga, din munte Nebo, şi din lanţul muntos Abarim, de unde Isus a văzut cel mai bine paradisul, adică, Tatăl şi pe Duhul Sfânt de la Botezul său, şi sânul în care vor ajunge cei care cred în el, l-a făcut şi pe Isus să poarte povoara păcatelor noastre şi să accepte moartea pe cruce, moartea pe muntele Golgota. Muntele Golgota, se mai numeşte şi muntele Căpăţânii (cf. Mt 27,33), din cauză că acolo făcându-se execuţiile publice, erau multe cranii de oameni risipite.

Pustiul, a fost locul optim ales de Dumnezeu pentru a-şi arăta dragostea faţă de poporul său. Să ne gândim la cei 40 de ani de pustiu, în care Dumnezeu i-a purtat pe evrei ca pe aripi de vultur, spre ţara canaanului (cf. Ex 19,4), fără lipsă de apă şi hrană, fără lipsă de haine şi încălţăminte, fără lipsă de dragoste şi gingăşie (cf. Dt 29,5; Ios 9,13). De aceea, pustiul, a fost locul unde Dumnezeu voia să-şi readucă poporul, pentru a-i întări iubirea şi fidelitatea faţă de el (cf. Os 2,16-19).   

Munţii, au fost şi sunt consideraţi a fi locul cel mai apropiat de Dumnezeu. Pe muntele Ararat din Armenia, a oprit Dumnezeu corabia lui Noe. Pe muntele Sinai, a dat Dumnezeu Legea. Pe Muntele Piga, i-a arătat Dumnezeu lui Moise a privit ţara Cananului înainte de a muri. Pe muntele Pisga, sau muntele Ispitirii, l-a dus Duhul Sfânt pe Isus pentru luptele şi biruinţele cu satana. Pe muntele Golgota l-a condus Dumnezeu pe Isus, ca odinioară Abraham pe Isaac, pentru a muri pentru păcatele noastre. Pe un munte din Galileea, l-a condus Dumnezeu pe Isus pentru a se înălţa la cer.

Deşi pustiul şi muntele au fost şi sunt locuri privilegiate şi sacre, unde Dumnezeu şi-a arătat şi şi-a împlinit multe din tainele sale sfinte; totuşi, în aceste locuri, ca şi odinioară în rai, diavolul a intrat pentru a aduce tulburare lui Dumnezeu şi omului. Astfel, pe munţi şi în pustiu satana a ridicat idoli spre cădere sufletească a multora; pe munţi şi în pustiu satana s-a apropiat cu obrăznicie de sfinţi şi Isus, pentru a-l ispiti chiar şi pe cel care nu poate cădea. În templul din Ierusalim, chiar regi ai lui Israel, mânaţi de satana, au ridicat idoli de cădere. În Biserica Învierii de pe Golgota, satana a ridicat idolii săi, Venera şi Amon. Ba, mai mult, în suflete oamenilor, adevăratele temple ale lui Dumnezeu ridicate de Tată, curăţite prin jertfa lui Cristos, şi sfinţite de Duhul Sfânt, satana a ridicat atâţia idoli, câte feluri de păcate se săvârşesc de către oameni.

De aceea, spunem că, trebuie să fim atenţi, căci diavolul, ne poate ataca chiar şi în cele mai sfinte locuri şi momente. Mulţi sfinţi se plângeau că simţeau atacaţi de satana, în timpul sfintei Liturghii, în timpul sfintei Împărtăşanii, în timpul meditaţiilor sfinte asupra rănilor mântuitoare ale lui Cristos. De aceea, trebuie ca, mereu să ne fixăm gândurile şi afecţiunile numai asupra celor de sus (cf. Col 3,2), şi să ne umplem mintea numai cu tot ceea ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, curat şi vrednic de iubit (cf. Fil 4,8).

Sfântul Matei, ne prezentată scena ispitirii, arătându-ne că, Domnului Isus Cristos, a fost pus să aleagă între voinţa lui Dumnezeu şi trei scurtături prin care să încalce această voinţă. 1. Să rezolve o problemă legitimă (foamea), cu lucruri nelegitime (fără muncă şi jertfă) 2. Să-l ispitească pe Dumnezeu şi să-i ceară  să facă o minune la comandă, pentru ca el să ofere un spectacol ieftin şi păcătos înaintea diavolului. 3. Să stăpânească lumea fără Dumnezeu şi în afara voinţei lui, şi să renunţe la la bucuria părtăşiei şi a împărăţiei sale.

Isus, lăsându-se ispitit de diavol, ne dă nişte învăţături mântuitoare, ca să fim şi noi învingători asemenea lui şi, să nu mai ajungem niciodată sclavi ai osândei, după ce am fost eliberaţi de el la cruce: 1. Pâinea pământească nu trebuie pusă niciodată înaintea pâinii cuvântului divin, înaintea pâinii euharistice şi înaintea pâinii ospăţului veşnic. 2. Cinstea de la oameni nu trebuie pusă niciodată înaintea cinstei de a fi copiii lui Dumnezeu şi de a-i sluji lui cu fidelitate. 3.Împărăţiile lumii şi câştigul pământesc nu trebuiesc puse niciodată înaintea împărăţiei cerurilor şi a bunurilor veşnice ale lui Dumnezeu. 4. Apoi, să nu uităm că, păcatul este cea mai mare catastrofă şi cea mai mare dramă din tot universul, căci el sfâşie inima de tată a lui Dumnezeu, iar pe noi ne aruncă în osânda veşnică alături de diavol.

Auzim deseori expresia: viaţa cutărui om a fost o reuşită! Noi trebuie să întrebăm: după ale cui criterii? Singurul care declară pe cineva reuşit şi nereuşit, fericit şi nefericit, este Dumnezeu. Lumea numeşte fericit pe un om care are casă, ranguri, lucruri, acareturi, bani, maşină, terenuri, conturi în bancă, distracţii. Rudyard Kipling (1865-1936), spunea odată studenţilor din Montreal, Canada: „Să nu se îngrijească nimeni peste măsură de bani, ranguri şi glorie, căci va veni o zi în care veţi întâlni un „om”, care nu pune nici un preţ pe astfel de lucruri; abia atunci vor înţelege cât de săraci sunteţi”  Din evanghelie ştim că, Isus, a numit un astfel de om reuşit în viaţă, „nebun” (cf. Lc 12,20). Pentru a fi cu adevărat fericiţi, trebuie să fim „oameni reuşiţi”, numai după criteriile lui Dumnezeu, asemenea lui Isus şi a tuturor sfinţilor.

Dumnezeu, ne cheamă astăzi să alegem criteriile sale de fericire. Diavolul, şi el, ne cheamă astăzi să alegem criteriile lui pierzătoare de a fi fericiţi. Să nu uităm:Isus, a refuzat criteriile fericirii de la diavol şi a ales criteriile fericirii lui Dumnezeu; şi chiar dacă a trecut pentru scurt timp prin suferinţe şi moarte, acum este înviat, înălţat şi glorificat la dreapta Tatălui. Apostolii şi sfinţii, au refuzat şi ei criteriile diavolului de a fi fericiţi şi le-au ales pe cele ale lui Dumnezeu; iar acum, ne zâmbesc de la ferestrele paradisului împreună cu Isus. Noi, oare vom fi „nebuni” ca bogatul din evanghelie şi să alegem criteriile diavolului de fericire, sau, vom alege împreună cu Isus şi cu toţi sfinţii, criteriile de fericire ale lui Dumnezeu?


                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

! comentariile sunt moderate!
--------------------------------------------