Reflecţie la duminica a V-a de peste an - B

Vino cu păcatele şi durerile tale la Isus; nu uita să-i aduci şi pe semenii tăi!

Pentru a înţelege mesajul lecturilor de astăzi, trebuie să amintim mai întâi că Dumnezeu l-a creat pe om, aşa cum a creat şi tot universul, adică foarte bun (cf. Gen 1,31); el a zidit toate făpturile spre viaţă, nu a pus în ele sămânţă de pieire şi moarte şi nici nu se bucură de pieirea celor vii (cf. Înţ 1,13-14). Dar, deşi, Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale, din invidia diavolului, păcatul a intrat în lume şi odată cu el au intrat truda, suferinţa şi moartea (cf. Înţ 2,23-24; Gen 3,16-19).

Cuvântul păcat vine de la grecescul "amartia" şi are sensul de rătăcire benevolă, de mers voit într-o direcţie greşită, de mers voit împotriva lui Dumnezeu, de mers voit pe calea morţii. Păcatul este un naufragiu total ales şi voit de om. Păcatul, a fost, este şi va fi cea mai mare catastrofă din univers, căci prin păcat omul renunţă la nevinovăţia dată lui de Dumnezeu, nevinovăţie care este o barieră divină şi un scut de netrecut, dintre relelor diavolului şi el.  

Hesiod (sec. VIII î. C., un poet epic grec, considerat a fi, după Homer, cel mai vechi scriitor al Greciei), în poemul său genealogic "Teogonia", ne redă despre varianta păgână a primului păcat, în istoriei Pandorei, prima femeie din lume, conform mitologiei greceşti. Ştiindu-i fragilitatea şi curiozitatea, vicleanul zeu Iupiter, pentru a se răzbuna pe oamenii fericiţi de pe pământ, i-a dăruit acesteia o cutie frumoasă, dar în care a închis toate relele posibile. Şi atunci când Pandora, împinsă de curiozitate, a deschis cutia, în lume s-au intrat toate nenorocirile care se văd: trudă, suferinţă şi moarte.

După păcatul strămoşesc, păcat care a însemnat ruperea barierei divine dintre fericire şi nefericire, care a însemnat deschiderea cutiei cu rele a Pandorei, în lume au intrat toate relele, necazurile, bolile, suferinţele si moartea. "Plata păcatului este moartea", ne aminteşte Sfântul Paul" (Rom 6,23).

După păcatul lui Adam şi al Evei, cum spune profetul David: "Toţi oamenii au devenit păcătoşi" (cf. Ps 51,5). "Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar" (Ps 14,3; Rom 3,12). De aceea, de la păcatul lui Adam şi al Evei, chiar dacă omul nu a comis nici un păcat, el se naşte cu o vulnerabilitate foarte mare în faţa suferinţelor şi morţii şi cu o sclavie grea la diavol.

De aceea, în prima lectură de astăzi, îl vedem pe dreptul Iov, un om drept în faţa lui Dumnezeu. Un om, deşi foarte bogat, se încredea numai în Dumnezeu şi căuta sfinţenia sa, a familiei sale, a soţiei şi a copiilor săi, a prietenilor săi, a tuturor oamenilor (cf. Iov 1,1-5; 2,10-11). Un om care, deşi Dumnezeu i-a permis diavolului să-l încerce, nu a cârtit cu limba lui (cf. Iov 1,22). Un om care îşi păzea toate simţurile şi toate mădularele de păcat (cf. Iov 31,1-10), un om, care aşa cum spunea sfântul apostol Ioan, se ferea de "pofta firii pământeşti, de pofta ochilor şi de lăudăroşia vieţii" (cf. 1In 3,16), el căuta numai prietenia cu Dumnezeu. Apoi dreptatea lui Iov se arăta şi prin faptul că nu se încredea în bogăţiile sale, ci în Dumnezeu (cf.Iov 31,25-28). un om care, cu bogăţiile sale, cinstea pe Dumnezeu şi alina suferinţelor oamenilor: orbului îi era ochi, şchiopului îi era picior, iar sărmanului îi era tată (cf. Iov 29,15-16); era atent şi milos faţă de săraci, văduve şi orfani, cărora le era tată şi mamă (cf. Iov31,16-22); era plin de bunătate faţă de străini şi faţă de duşmani (cf. Iov 31,29-32).  

Şi, cu toată dreptatea lui, Iob, în virtutea primului păcat prin care Adam şi Eva, s-au aruncat singuri, de bunăvoie şi cu tot ce aveau în ghearele diavolului; cu toată dreptatea lui dovedită prin gânduri, cuvinte şi fapte, satana şi-a permis să-l acuze pe nedrept, să ceară permisiune de la Dumnezeu de a-i provoca suferinţe trupeşti şi sufleteşti, de a-i amăgi soţia pe calea necredinţei, de a-i trimite chiar prieteni de a-i săi ca să-l şicaneze cu acuze nedrepte. 

De aceea, în prima lectură de astăzi îl vedem pe dreptul Iov că se plânge de sclavie, de nedreptate, de nelinişte, de coşmaruri, de chin, de frica de moarte (cf. Iov 7,1-4.6-7). Tot din acelaşi motiv, al primului păcat, în evanghelia de astăzi, vedem durerile multor oameni posedaţi şi bolnavi, care căută cu înfocare alinarea (cf. Mc 1,29-39). Deci, dreptatea proprie a unui fiu al lui Adam născut în păcat, oricât de drept ar fi el, oricât de multe fapte bune ar avea el, nu ajunge pentru a fi fericit şi mântuit. 

Dar, oare, Dumnezeu l-a abandonat pe omul păcătos în mâinile satanei? Domnul răspunde: Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat (te-am scris) pe mâinile mele" (Is 49,15-16); "Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia eu" (Is 66,13). Psalmul responsorial de astăzi ne spune: Domnul este mângâiere în orice suferinţă; Domnul vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile; Domnul îi adună pe cei alungaţi; Domnul sprijină pe cei sărmani şi-i doboară la pământ pe cei nelegiuiţi (cf. Ps 147,1-6). Deci, de toate aceste rele nu ne poate scăpa numai bunul Dumnezeu.

Isus Cristos, care ne vorbeşte în evanghelie şi care lucrează în lume, este răspunsul lui Dumnezeu la toate rugăciunile, strigătele, sclaviile, temerile şi durerile noastre. 

Duminicile trecute, evanghelia ne spunea că, Isus a luat asupra sa păcatele şi suferinţele noastre şi ne-a scăpat de ele, prin pătimirile şi moartea sa; că, Isus, pe când eram noi încă păcătoşi, a murit pentru noi" (Rom 5,8). Evanghelia de astăzi ne spune că Isus, de dimineaţă şi până seara, tudeşte pentru noi, alungă bolile de la noi, alungă diavolii de la noi, se roagă pentru noi.

Evanghelia de astăzi ne spune că pe Isus: apostolii şi ucenicii l-au crezut şi l-au invitat în casele şi sufletele lor; îndrăciţii şi bolnavii din Cafarnaum l-au crezut şi au venit cu încredere la el; cei din cetăţile învecinate au crezut şi au venit cu încredere la el; toată Galileea păgânilor l-a crezut şi a alergat cu grăbire la el. Toţi au venit la Isus, toţi i-au adus vieţile, păcatele, suferinţele şi temerile lor, iar Isus i-a alinat pe toţi. 

După ce au venit la Isus şi au fost alinaţi de el, oamenii s-au ridicat să-i slujească; şi-au schimbat viaţa, au părăsit păcatul şi, mai ales i-au devenit mesageri, vestind fraţilor lor faptele lui minunate: "Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi vei fi mântuit" (Rom 10,9). Voiau cu orice preţ să-i aducă la mântuire măcar pe unii, de aici şi strigătul lui Paul, din lectura a doua: "Vai mie dacă nu vestesc evanghelia" (1Cor 9,16).

Deci, oricât de mare ar fi dreptatea noastră şi oricât de multe şi de bune ar fi faptele noastre, avem nevoie de dreptatea şi de mântuirea lui Dumnezeu. Oricât de eficiente ar fi medicamentele şi tehnicile noastre medicale, avem nevoie de vindecarea lui Dumnezeu. Oricât de mari ar fi pocăinţele şi jertfele noastre, avem nevoie de suferinţele, jertfa lui Isus. Cine a înţeles aceasta, a înţeles totul. Cine n-a înţeles aceasta n-a înţeles nimic. Vameşii şi păcătoşii, care nu se încredeau în faptele şi jertfele lor, au înţeles aceasta şi au venit la Isus, şi au fost mântuiţi (cf. Mt 9,12). Fariseii şi cărturarii, care se încredeau numai în faptele şi jertfele lor, l-au refuzat pe Isus şi mântuirea lui. De aceea, Isus a spus: "Dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a fariseilor şi cărturarilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 5,20).

Deci, trebuie să venim la Isus cu tot ce suntem şi cu tot ce avem, cu suferinţe şi bucuriile, cu păcatele şi cu faptele bune. Prin păcatul strămoşesc, inima noastră a devenit ca o tavă murdară. Oare cine ar mânca o prăjitură apetisantă de pe o tavă murdară? Nimeni! Nici Dumnezeu nu primeşte faptele bune de pe tava murdară a inimii noastre. Iată, ce ne spune în concret Biblia: "Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul" (Is 64,6).  Aşa, cum spuneam mai înainte, Isus Cristos, este răspunsul lui Dumnezeu la toate problemele noastre. Isus, îl alungă pe diavol; Isus vindecă bolile; Isus curăţă tava inimii; Isus curăţă faptele noastre. 

Cineva poate spune, doar am fost botezaţi şi curăţiţi de toate relele şi întinările. Dar, oare ne-am păstrat noi alipirea de Dumnezeu şi depărtarea de diavol de la Botez? Este suficient un singur păcat grav, ca satana să vină înapoi cu ale şapte duhuri mult mai rele decât el şi, astfel starea noastră să devină iarăşi rea (cf. Mt 12,45).

Acum înţelegem mai bine de ce Biblia spune: "Să nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mânia voastră. Nu daţi ocazie diavolului! (Ef 4,26-27).

Acum înţelegem mai bine de ce Biserica ne învaţă să dăm valoare faptelor noastre bune, săvârşindu-le în stare sufletească de har, pentru că aşa au valoare şi sunt plăcute lui Dumnezeu.  „Iar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un apărător, pe Isus Cristos, cel neprihănit” (1In 2,1); "Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire" (1In 1,9).

 

Temnicerul din Filipi i-a întrebat pe Paul şi pe Sila: "Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit"? Iar, Paul şi Sila i-au răspuns: "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta" (Fap 16,30-31).

Aşa au răspuns apostolii şi primii creştini celor ce căutau vindecarea şi mântuirea: "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta"; aşa au răspuns sfinţii celor ce căutau vindecările şi mântuirea; aşa răspunde Biserica din toate veacurile tuturor celor care vindecarea trupului şi mântuirea sufletului: "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta".

Sfântul Norbert (1080-1134), era de lângă Köln, Germania. De mic, a fost destinat pentru starea clericală, dar el iubea mai mult plăcerile curţii regale decât slujbele bisericeşti, de aceea întârzia schimbarea şi studiile teologice. Cu el Dumnezeu a repetat minunea convertirii sfântului Paul, de pe drumul Damascului. Doborât de pe cal de un fulger, a auzit glasul lui Isus: "De ce mă prigoneşti? De ce fugi de mine? De ce răneşti Biserica prin scandalurile tale în loc s-o zideşti, aşa cum te-am chemat? De ce întârzii să te converteşti? Încrede-te în mine, converteşte-te, fă pocăinţă şi predică evanghelia!" Aşa a făcut şi a ajuns preot, episcop şi sfânt al Bisericii. Asta ne-o spune şi nouă astăzi, Isus, prin lecturile ascultate.

A veni la Isus, cu viaţa, cu păcatele, cu faptele bune pentru purificat, cu durerile şi cu temerile privind mântuirea; apoi, a aduce la Isus şi la încrederea în el pe toţi oamenii pe care îi vom întâlni, spre vindecare trupească şi mântuire sufletească - acestea sunt misiunile de bază ale oricărui creştin care doreşte să domnească veşnic cu Isus în paradis. Iată câteva exemple de oameni care au înţeles esenţialul vieţii:

Sfântul Valentin (+ 268), un preot sfânt din Roma, a fost arestat pentru credinţa sa şi a fost dus înaintea jucătorului Asterius; aici, el îl predică pe Cristos ca pe unica lumină a lumii şi le-a cerut oamenilor să se încreadă în Isus, să vină la el cu viaţa, păcatele şi durerile lor, spre vindecare şi mântuire. Auzind predica sfântului Valentin, judecătorul Asterius, care avea o fiică bolnavă de ochi, i-a promis lui Valentin că se va face creştin, el şi toată casa lui, dacă Isus îi va vindeca fiica de orbire. Sfântul Valentin se roagă, iar Isus îi vindecă fiica. Asterius se ţine de cuvânt şi primeşte botezul, el şi toată casa lui. Înştiinţat, împăratul Claudiu II îi condamnă la moarte în aceeaşi zi cu sfântul Valentin şi toţi împreună urcă la cer.

Sfânta Doroteea (+ 304), din Cezareea Capadociei, uimea pe creştini şi păgâni prin virtuţile şi frumuseţea ei. Descoperită că este creştină, este condamnată la schingiuiri şi la moarte de sabie. În timpul schingiuirilor, converteşte pe două femei apostate, care căutau s-o despartă de Isus, mirele ei divin, spunându-le să se încreadă şi ele în Isus, să vină la el cu păcatele lor şi vor fi iertate şi mântuite. Femeile se încred în Isus, se convertesc, vin la ele cu păcatele lor şi primesc martiriul chiar sub ochii Doroteei. Tot atunci, un tânăr numit Teofil, auzind-o pe Doroteea vorbind de frumoasa grădină a paradisului mirelui ei, Isus, care este deschisă tuturor celor care vin la el cu păcatele şi durerile lor, i-a spus în râs să-i trimită şi lui nişte flori şi nişte fructe, din grădina lui Isus, atunci când va ajunge la el. Doroteea i-a spus că îi va trimite, dar aceasta o va face ca, atunci când le va primi, să se încreadă şi el în Isus, ca să fie mântuit. Chiar înainte de a muri Doroteea, a apărut un copil misterios şi, deşi era iarnă, i-a adus lui Teofil, din partea lui Isus, mirele Doroteei, un coş cu flori şi fructe proaspete. Atunci Teofil s-a declarat creştin, l-a mărturisit pe Cristos, convertind mulţi păgâni şi primi şi el martiriul, odată cu sfânta Doroteea.

În istoria pătimirilor sfintei Agneza (+304), din Roma, se citeşte că fiul lui Sinfronius, prefectul Romei, a încercat să o determine pe Agnesa (+304) să îşi schimbe hotărârea de a rămâne fecioară a lui Isus şi să se căsătorească cu el. Respins în încercările sale, tânărul a denunţat-o că este creştină; prefectul Sinfronius, în persoană, i-a poruncit să aducă sacrificii zeiţei Vesta; şi deoarece a refuzat, a trimis-o pe Agnesa într-un lupanar (casă de desfrâu). Ajutată de puterea lui Dumnezeu, Agneza scapă nevătămată din această înjositoare osândă, deoarece fiul prefectului, care a încercat să se apropie de ea, a căzut mort la picioarele ei. Agneza s-a rugat lui Isus, să-i redea viaţa. Isus i-a redat viaţa acelui tânăr temerar. "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit!", i-a spus Agneza. Tânărul bărbat, transformat prin har, se declară creştin, împreună cu mulţi alţi păgâni, cărora le-a vestit măreţia lui Cristos şi bucuria de a crede în el.

Sfântul Porfiriu (353-420), episcop de Gaza, călătorind odată pe o corabie, a fost surprins de o furtună. Toţi au început să tremure de frica morţii. Atunci sfântul episcop Porfiriu le-a spus că, dacă vor lăsa erezia lui Arius şi se vor încrede în Isus, vor fi mântuiţi şi de furtună şi de moartea veşnică. Aceştia s-au încrezut în Isus, au lepădat public erezia lui Arius, au promis schimbarea vieţii şi imediat furtuna s-a potolit.

Să venim la Isus, cu viaţa, cu păcatele, cu faptele bune pentru a fi purificate, cu durerile şi cu temerile privind mântuirea; apoi să aducem la Isus şi la încrederea în el pe toţi cei care şi pe noi îi apasă satana, păcatul, bolile, durerile şi frica de pierzarea veşnică, ca şi ei să primească vindecarea trupească şi mântuirea sufletească! "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu" (Ef 2,8-9). Acestea sunt misiunile de bază ale oricărui creştin care doreşte să domnească veşnic cu Isus în paradis.

Pr. Ioan Lungu