Reflecţie la solemnitatea Rusaliilor, Anul “B” – 2015..

„Duhul Domnului a umplut universul, ţine toate împreună şi, cunoaşte orice grai” (Înţ 1,7)

Este sărbătoarea Rusaliilor. Este sărbătoarea coborârii Duhului Sfânt, cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl ca şi Fiul şi, egală în mărire cu Tatăl şi cu Fiul. Este ziua în care Isus înălţat la cer, după promisiune, ni l-a trimis pe Duhul Sfânt de la Tată: „Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac” (In 14,16) „Dacă nu mă duc eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă mă duc, vi-l voi trimite” (cf. In 16,7). Este ziua când Duhul Sfânt şi-a schimbat reşedinţa din cer pe pământ. Este ziua când Duhul Sfânt şi-a făcut o locuinţă din inimile noastre  

În Vechiul Testament, Duhul Sfânt, a făcut ordine în haosul de la început (cf. Gen 1,2), a condus poporul evreu din sclavia Egiptului la libertatea Ţării Canaanului, a călăuzit poporul din stâlpul de nor; a dat poporului mana şi apa (cf. Neh 9,20), el a vorbit prin profeţi (cf. 2Pt 1,21),a dat pricepere oamenilor pentru multe lucrări bune (cf. 1Rg 4,29), l-a zămislit Isus în sânul Mariei (cf. Lc 1,35). Atunci el era în cer şi făcea toate aceste lucrări de acolo. Începând cu Rusaliile, datorită morţii, învierii şi înălţării lui Isus la cer, Duhul Sfânt, a venit să locuiască pe pământ, a venit să locuiască între noi şi în noi (cf. Gal 4,6).

La Rusalii, Isus, a înlocuit vechea sărbătoare iudaică a roadelor pământului, care avea loc la 50 de zile după Paştele evreiesc, cu sărbătoarea Rusaliilor, cu sărbătoarea strângerii roadelor crucii: biruinţa asupra păcatului, a diavolului şi a morţii; primirea iertării, a păcii şi a mântuirii; cunoaşterea dumnezeirii, unirea în mărturisirea acleaşi credinţe; care toate au avut loc tot la 50 de zile, dar după Paştele creştin.. Iată şi câteva dintre simbolurile Duhului Sfânt: porumbelul, apa, uleiul, focul, norul, pecetea, mâna.  

În „odaia de sus” (cf. Fap 1,13), la ultima sa Cină  cu ucenicii săi, Isus le-a spus: „Îl voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac” (In 14,16). Isus însuşi era un Mângâietor (cf.1In 2,1), rămas cu ei în mod tainic până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28, 20), iar acum le-a promis încă unul, pe Duhul Sfânt, ca împreună cu el să continue şi să desăvârşească lucrarea mântuirii oamenilor.

În Biblie, numele de Isus Cristos, înseamnă: trimisul lui Dumnezeu, Mesia lui Dumnezeu, surâsul lui Dumnezeu pentru oameni, ajutorul lui Dumnezeu, salvatorul lui Dumnezeu, mântuirea lui Dumnezeu din păcate şi moarte, înlocuitorul omului, lumina lumii, pâinea vieţii, calea vieţii. Iar, numele Duhului Sfânt, înseamnă: mângâietor, prieten apropiat, mijlocitor, însoţitor, călăuzitor, învăţător a toate, sfătuitor, mărturisitor al adevărului, luminător, ajutător în nevoi, medic, încurajator în a da mărturie, puternic în toate, bun la toate. Duhul Sfânt are o misiune complementară la misiunea lui Isus. El este al doilea sprijin oferit nouă de Dumnezeu, încă de pe pământ. De aceea, Isus Cristos şi Duhul Sfânt, au fost numiţi de sfântul Irineu din Lyon (130-202): „cele două braţe ale lui Dumnezeu”.

Fără Duhul Sfânt, nu putem cunoaşte adevărul (cf. In 16,13), nu putem cunoaşte răutatea păcatului şi binecuvântare neprihănirii (cf In 16,8); fără Duhul Sfânt nu-l putem crede şi mărturisi pe Isus (1Cor 12,3); fără Duhul Sfânt suntem uşor doborâţi de diavol şi lume (cf. Is 28,6); fără Duhul Sfânt nu vom putea învia (cf. Rom 8,11). Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne în trecut, Evanghelia este literă moartă, Biserica este o simplă organizaţie, autoritatea este o tiranie, misiunea este o propagandă (cf. Ignaţiu de Latakia, mitropolit ortodox) . Iată, de ce nu putem trăi fără Duhul Sfânt

Sfântul Luca, în prima lectură de astăzi (cf. Fap 2,1-11), ne istoriseşte cum au fost primele Rusalii: „Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi erau adunaţi împreună în acelaşi loc. Şi, dintr-o dată, s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă în care stăteau. Atunci le-au apărut nişte limbi ca de foc împărţindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia dintre ei. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească” (cf. Fap 2,1-4).

Începând cu Rusaliile, toate promisiunile lui Isus, au început să se împlinească. Iată câteva exemple.

1. Isus, a promis o suflare de vânt, ca cea de la prima creaţie (cf. Gen 2,7), care va renaşte omenirea, şi oamenii vor deveni fiinţe noi. (cf. In 3,8). Isus însuşi, după înviere, a suflat asupra lor, şi le-a dat cu anticipaţie din Duhul Sfânt, pentru nevoile pastorale (cf. In 20,22-23). Dar, promisiune a lui Isus de revărsare din belşug a Duhului vieţii celei noi, s-a împlinit la Rusalii, când, el l-a trimis pe Duhul Sfânt de la Tatăl, peste tot pământul ca să-i înnoiască faţa (cf. Ps 104,30) şi peste ucenicii ca să-i nască din nou. La Rusalii, ucenicii au auzit un vânt puternic, un vânt ca acela pe care l-a suflat Dumnezeu la prima creaţie pentru a da o viaţă nouă (cf. Gen 2,7), şi pentru a naşte Biserica, pentru a conduce la cer.    

Apoi, aşa cum vântul schimbă şi împrospătează aerul, tot astfel vântul Duhului Sfânt a schimbat şi a împrospătat viaţa ucenicilor. Apostolii şi primii creştini au fost schimbaţi din fricoşi în curajoşi, din îndoielnici în credincioşi, din egoişti în vestitori generoşi ai mântuirii. Apoi, vântul Duhului Sfânt, a adus şi o nouă dragoste faţă de rugăciune, o nouă atracţie pentru Scripturi, cum anunţase profetul Amos (cf. Am 8,11-12) şi o nouă foame pentru Euharistie. Zilnic, ucenicii, stăruiau în rugăciune, în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (cf. Fap 2,42). Sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380), nu putea trăi fără sfânta Liturghie şi fără sfânta Împărtăşanie zilnică.

2. Când Isus învăţa pe pământ, a spus: „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva doresc decât să se aprindă” (Lc 12,49). Acel foc dorit de Isus, s-a aprins în inimile oamenilor la Rusalii. Atunci oamenii au văzut focul care nu stinge din suflete: „Văpaia iubirii este ca văpaia focului şi ca flăcările Domnului. Apele mari nu pot să stingă iubirea şi nici râurile nu pot s-o înece” (cf. Ct 8,6-7). Duşmanii Bisericii au încercat să stingă focul Duhului Sfânt din inimi, prin prigoane, prin temniţe şi prin moarte. Isus, ne-a spus să nu ne temem: „Nu te teme de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii” (Ap 2,10). "Cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela se va mântui" (Mt 10,22).

Numai în primele trei secole, au fost 10 valuri de prigoane, în care au murit peste 16 milioane de martiri. Biserica nu a dispărut, creştinii nu s-au împuţinat şi, credinţa nu a slăbit. Scriitorul bisericesc, Tertulian (150-220), a exclamat: „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”! Undeva pe o arie de grâu, a izbucnit un foc, iar cum oamenii nu aveau apă ca să-l stingă, au început să bată focul cu furcile. Şi cum îl băteau cu furcile, scânteile săreau şi aprindeau alte focuri. Exact, aşa s-a întâmplat şi cu prigoanele contra creştinilor. Închişi, bătuţi şi ucişi, sângele lor au aprins multe alte focuri, adică, mulţi alţi creştini au răsărit în alte locuri. Ucişi în Ierusalim, creştinii au apărut în Samaria, în cetăţile din Asia, în cetăţile din Europa, în China, în India, în ţările din America. Isus le-a spus ucenicilor săi: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului” (Mt 10,22). La Ierusalim, numai în câteva zile, focul Duhului Sfânt a aprins credinţa în 3000 (cf. Fap 2,41), în 5000 de oameni (cf. Fap 4,4) şi, într-o mulţime de preoţi, care până atunci potrivnici, acum au venit la credinţă (cf. Fap 6,7). Astăzi, numai creştinii catolici, sunt peste două miliarde pe tot globul.

Nimeni din afara noastră nu ne poate stinge focul Duhului Sfânt din noi, pentru că este aprins de Dumnezeu Tatăl şi de Fiul său. Un creştin, pentru mărturisirea sa, a fost prins şi condamnat la moarte prin arderea pe rug. Călăii, văzându-l liniştit, l-au întrebat, de ce nu se teme focul rugului? El le-a răspuns: „Pentru că de mult timp am fost ars de un alt foc, de focul Duhului Sfânt! Când eşti ars de focul Duhului Sfânt nu te mai temi de nici un foc de pe pământ, ci numai de focul iadului (cf. Lc 12,4-5)”.

De aceea, şi un episcop, i-a urat unui preot nou sfinţit: „Să te ardă focul”, iar după o pauză de suspans, a adăugat: „Focul Duhului Sfânt, şi atunci nu te vei mai teme de nici un foc pământesc”!

3. Apoi, Isus, le-a mai spus ucenicilor săi: „Ţineţi bine minte şi să nu vă gândiţi mai dinainte la ce veţi răspunde prigonitorilor; căci vă voi da o gură şi o înţelepciune, căreia potrivnicii voştri, nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă” (Lc 21,15). Ucenicii primiseră de la Isus misiunea de a merge în toată lumea şi de a predica evanghelia la toată făptura (cf. Mc 16,15). Dar, această misiune comportă totdeauna împotrivire şi prigoană; de aceea, Isus, le-a spus din nou ucenicilor săi: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea" (In 16,33). Această promisiune ale lui Isus, s-a împlinit tot la Rusalii, când ucenicii l-au primit pe Duhul Sfânt, şi au început să vorbească în limbile Duhului Sfânt, limbi cărora potrivnicii lor nu le-au putut opri. Unii martiri, ca sfântul Roman de Antiohia (+ 258), chiar cu limbile tăiate, au continuat să vorbească de Dumnezeu. „Nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui va vorbi în voi” (Mt 10,20).

Vorbirea în limbi a apărut ca „un dar” şi „o unealtă” a evanghelizării; ea a fost dată mai întâi celor chemaţi să predice evanghelia printre străini. Vorbirea în limbi nu înseamnă că un om vorbeşte în alte limbi, ci, înseamnă că oamenii de alte limbi înţeleg ceea ce vestitorul exprimă în limba lui. Deci, vorbirea în limbi, nu depinde de oamenii care vestesc, ci, de Duhul Sfânt, care dă ascultătorilor puterea de a înţelege. De multe ori oamenii care vorbesc în alte limbi, nici măcar nu ştiu că au acest „dar”.

Prima lectură de astăzi, ne spune că, la Ierusalim, de Rusalii, erau veniţi oameni din 12 neamuri. Apostolii, le predicau evanghelia în limba aramaică şi, cele 12 popoare adunate acolo, o înţelegeau în limba lor maternă (cf. Fap 2,11). Acest fenomen, a fost mereu în Biserică. Astfel: Filip a explicat etiopianului evanghelia în limba ebraică, iar acesta a înţeles-o în limba sa maternă (cf. Fap 8,26-38). Sfântul Paul a vorbit în limbi mai mult de cât toţi predicatorii timpului său, căci el a predicat din Palestina şi până în Spania, şi toţi oamenii l-au înţeles în limba lor. (cf. 1Cor 14,18). Sfântul Anton de Padova (1195-1231), predica în limba italiană şi era înţeles de mulţimea pelerinilor veniţi din toată Europa. Sfântul Vincenţiu Ferrer (1355-1419), vorbea în limba spaniolă, şi pelerinii străini îl înţelegeau în limba lor maternă. Sfântul Bernardin din Siena (1380-1444), predica în limba italiană şi era înţeles de o mulţime de pelerini greci. Sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552), predica în limba portugheză şi popoarelor asiatice pe care le evangheliza, îl înţelegeau în limba lor.

Cine vrea să câştige suflete pentru cer, trebuie să se roage să fie umplut cu Duhul Sfânt, aşa cum se umple un vas cufundat în apă. Cufundarea în apele Botezului, ne vorbeşte despre cufundarea în Sfânta Treime, pentru umplerea cu Dumnezeu. Un misionar, văzând că nu câştigă suflete pentru cer, s-a cutremurat în sine; de aceea a început a se ruga cu ardoare: „Doamne, umple-mă cu Duhul Sfânt”! „Doamne, dă-mi suflete, dacă nu mor”! Dumnezeu, i-a ascultat rugăciunea. Mergând în India, Dumnezeu, i-a promis că-i va da suflete. În primul an, Dumnezeu, i-a promis câte un suflet pe zi; în anul al doilea i-a promis câte două suflete pe zi; în anul al treilea i-a promis câte patru suflete pe zi. Avem şi noi în bisericile şi în casele noastre atâtea suflete robite satanei şi păcatului pierzător. Haidem, să ne rugăm ca să fim umpluţi cu Duhul Sfânt şi să primim puterea de a mişca inimile. Iar, Dumnezeu ne va asculta, aşa cum a promis: „Dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?” (Lc 11,13).

4. În rugăciunea sa sacerdotală, din „odaia de sus” (cf. Fap 1,13), Isus, s-a mai rugat Tatălui şi pentru unitatea ucenicilor săi: ”Ca toţi să fie una ca şi noi” (cf. In 17,21). Această rugăciune s-a împlinit tot de Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât peste Biserica abia născândă, care număra numai 120 de persoane.

Înainte de Rusalii, diavolul, reuşise să spargă: unitatea omenirii la Turnul Babel (cf. Gen 11,1-9, unitatea celor 12, prin trădarea lui Iuda (cf. In 17,12), şi unitatea celor 500 de fraţi care au participat la înălţarea lui Isus la cer (cf. 1Cor 15,6), căci în odaia de sus, nu mai erau decât 120 (cf. Fap 1,15). Şi pe când se gândea el că pe cei 120 îi va risipi cu uşurinţă, de Rusalii, a găsit o unitate pe care nu a mai putut-o sparge. Atunci, şi-a trimis oamenii săi care să-i ia în râs pe cei 120, şi să spună că sunt beţi (cf. Fap 2,13), dar, Petru a lămurit problema (cf. Fap 2,14-21), spunând că aşa au anunţat Scripturile, oamenii, de la mic la mare, vor profeţii (cf. Ioel 2, 30-31). De aceea, la predica care a urmat imediat, comunitatea creştinilor a crescut cu 3000, şi s-a întărit în unitate (cf. Fap 2,41 ş.u.).

Apoi, diavolul, a provocat, aşa cum spuneam mai sus, 10 valuri de prigoană şi moartea, dar, ucenicii în loc să scadă, creşteau în număr şi în unitate în fiecare zi (cf. Fap 2,47). Ei, zilnic, erau o inimă şi un suflet la rugăciune, la frângerea pâinii, la citirea Scripturilor (cf. Fap 2,42.46). Ei, zilnic, erau o inimă şi un suflet, la muncă şi la bunuri (cf. Fap 4,34-35), la slujire şi la masă (cf, Fap 6,1-2), la rugăciune şi mijlocire pentru cei închişi sau ucişi (cf. Fap 6,4; 12,5). Cu un cuvânt, viaţa o aveau în comun, bunurile le aveau în comun, bucuriile le aveau în comun, necazurile le purtau în comun. Ei gândeau că dacă aici nu sunt uniţi, nu vor putea fi uniţi nici în cer. De Rusalii, satana a văzut o unitate pe care n-o putea sparge, şi asta n-o putea suporta.  

O întâmplare din cartea Floricelele sfântului Francisc, ne spune că în timp ce mulţimea ucenicilor sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), erau adunaţi la „Capitlul rogojinilor”, diavolul, văzând această mulţime de oameni sfinţi şi uniţi, a ţinut şi el o adunare în iad, unde el şi îngerii lui au elaborat o strategie de luptă contra sfinţeniei, unităţii şi apostolatului fructuos al călugărilor, nu pentru atunci, ci, pentru după moartea sfântului Francisc. Şi au convenit ca prima acţiune pe care trebuia să întreprindă, era aceea de a introduce între fraţi, oameni fără vocaţie, oameni cu credinţă puţină, oameni dornici de mărire deşartă, oameni dornici de câştig şi de plăceri, căci, ziceau ei, numai aşa vor reuşi în lupta lor.

Am amintit acest fapt, căci aşa a procedat şi procedează satana şi cu Biserica în ansamblul ei. Pe timpul apostolilor, satana, nu a putut rupe unitatea, deşi a încercat să-i facă pe câţiva ucenici să spună că: eu sunt al lui Paul, eu sunt al lui Apolo, eu sunt al lui Petru şi eu sunt al lui Isus (cf. 1Cor 1,12). Satana a reuşit ruperea unităţii creştinilor, numai atunci când au intrat în Biserică: oameni fără catecumenat şi fără pregătire creştină; „fraţi mincinoşi” (cf. Gal 2,4), care au fost şi vor fi: iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie (cf. 2Tim 3,2-9). Deşi, începând cu secolul 11 şi până astăzi, satana, a reuşit să o rupă bucăţi mai mari şi mai mici din Biserică, totuşi, porţile iadului nu o vor birui (cf. Mt 16,18), căci Isus şi Duhul Sfânt, se roagă necontenit pentru noi (cf. Evr 10,21; Rom 8,26), şi întăreşte Biserica.

Astăzi avem de ales între faptele trupului care duc la osândă, inspirate de satana: „desfrânarea, necurăţia, neruşinarea, idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, invidiile, beţiile, orgiile şi cele asemănătoare acestora” (Gal 5,19-21) şi faptele inspirate de Duhul Sfânt, şi care duc la viaţă: „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5, 22-23). Duhule Sfânt, pătrunde inimile noastre şi aprinde în noi focul iubirii tale, ca să alegem şi să împlinim faptele tale. Amin.  

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a VII-a a Paştelui – B

“Ei nu sunt din lume aşa cum nici eu nu sunt din lume” (In 17,16).

Astăzi suntem chemaţi să medităm cea mai extraordinară rugăciune rostită vreodată, rugăciunea Fiului lui Dumnezeu către Tatăl său, după ce şi-a încheiat misiunea pe pământ, chiar înainte de a muri la cruce. Această rugăciune ne arată unitatea dintre Dumnezeu Tată şi Dumnezeu Fiul; dar şi unitatea dintre Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt şi noi. Rugăciunea aceasta este în primul rând despre Tată şi despre Fiul. Apoi rugăciunea aceasta este despre noi, este pentru noi şi ne cuprinde pe noi toţi, oricât de mare ar fi numărul nostru (cf. Fap 2,39).  

De curând am celebrat sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer; iar, atunci am văzut că printre multele motive pentru care Isus s-a înălţat la cer, erau şi acestea: de a fi pentru noi un Mare Preot, un mare mijlocitor la Tatăl, un dăruitor al Duhului Sfânt, un făuritor de case cereşti, un atrăgător la sine şi, un dăruitoe de slavă divină.

Noi ştim că, voinţa lui Dumnezeu a fost, este şi va fi, ca toţi oamenii să ajungă la mântuire şi la cunoaşterea adevărului (cf. 1Tim 2,4). De aceea, Isus, care până acum nu a cerut nimic pentru sine, acum cere de la Dumnezeu Tatăl, slava pe care a avut-o la el mai înainte de a fi lumea, pentru ca şi el să-i dea Tatălui slavă, mântuindu-ne pe noi (cf. In 17,1.5). Pentru lucrarea mântuirii noastre la cruce, Tatăl, i-a dat învierea şi înălţarea.

În rugăciunea sa sacerdotală către Tatăl ceresc, Isus, parcă se grăbeşte să sufere şi moară, pentru a ajunge mai repede la înviere şi la înălţarea  la cer, căci, înălţat la cer, va putea împlini mai bine voinţa lui de mântuire a lumii, va mijloci mai uşor pentru oameni, va trimite mai repede pe Duhul Sfânt de la Tatăl, va pregăti mai repede locurile lor în cer, va atrage mai uşor oamenii la sine, va da mai uşor slava cerească celor care au primit mântuirea sa de la cruce.  

Noi oamenii am fost, suntem şi vom fi, ţinta rugăciunii sacerdotale a lui Isus, căci despre noi şi despre mântuirea noastră, i-a vorbit şi-i vorbeşte până la a doua sa venire, Isus, lui Dumnezeu Tatăl. Aşadar, Isus, numai şi-a început aici  pe pământ rugăciunea sa sacerdotală pentru noi şi pentru mântuirea noastră, căci el o continuă din cer, până la a doua sa venire, în calitatea de Mare Preot al lucrurilor viitoare, dar şi în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, întrupat, răstignit, mort, înviat, înălţat şi glorificat la dreapta Tatălui.  

Iată, pe scurt rugăciunea sacerdotală a lui Isus: „Tată, a sosit ceasul, proslăveşte pe Fiul tău, ca şi Fiul tău să te proslăvească pe tine; ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care tu i-ai dat; ca ei să cunoască viaţa veşnică, adică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care tu l-ai trimis. Sfinte Tată, păzeşte-i, în numele tău, pe aceia pe care mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum şi noi una suntem. Tată, eu i-am păzit pe aceia pe care tu mi i-ai dat; ei nu sunt din lume, după cum eu nu sunt din lume. Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Cum m-ai trimis tu pe mine în lume, aşa i-am trimis şi eu pe ei în lume. Eu însumi mă consacru pentru ei, ca şi ei să fie consacraţi prin adevăr. Mă rog ca toţi să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei cum m-ai iubit pe mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie şi ei împreună cu mine, ca să vadă slava pe care tu mi i-ai dat-o; fiindcă tu m-ai iubit pe mine înainte de întemeierea lumii (cf. In 17,1-24).

Toate acestea, Isus, le-a cerut şi le cere pentru noi de la Tatăl ceresc, până la a doua sa venire, pentru ca noi să dobândim putere şi ajutor din cer; pentru ca noi să dobândim viaţa veşnică; pentru ca noi să dobândim cunoaşterea Tatălui şi a Fiului; pentru ca noi să fim păziţi de rău; pentru ca noi să-l putem primi pe Duhul Sfânt şi prin puterea lui, să putem mărturisi înaintea oamenilor, pe Tatăl şi pe Fiul; pentru ca apoi, să primim slava pe care Tatăl i-a dat-o Fiului său. Aşa cum Isus este Dumnezeu din veşnicie în veşnicie (cf. Ps 90,2), tot astfel din veşnicie în veşnicie, ne iubeşte pe noi, se roagă, mijloceşte pentru noi, ne dăruieşte tot binele şi ne primeşte în viaţa veşnic fericită.

În rugăciunea sa sacerdotală, pentru noi, către Tatăl ceresc, Isus, spune că „a sosit ceasul”. A sosit ceasul ca Isus să ne câştige mântuirea la cruce; a sosit ceasul ca Isus să fie înviat şi înălţat la cer pentru noi; a sosit ceasul ca Isus să-l trimită pentru noi pe Duhul Sfânt de la Tatăl; a sosit ceasul ca Isus să mijlocească pentru noi ca Mare Preot; a sosit ceasul ca Isus să ne atragă la el în ceruri; a sosit ceasul ca Isus să ne arate şi să ne dăruiască slava pe care i-a dat-o lui Tatăl ceresc.

Dar odată cu sosirea ceasului lui Isus, a sosit şi ceasul nostru, adică „ceasul” ca noi ucenicii săi, să punem umărul ca această rugăciune să se împlinească şi să ajungem lângă Isus în împărăţia cerurilor.

În acest sens, ni se cere: să fugim de rău, să ne sfinţim viaţa prin cuvântul adevărului, să căutăm unitatea, să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor, să lucrăm cu darurile Duhului Sfânt, să mărturisim evanghelia, să aducem pe oamenii la cunoaşterea adevărului şi la mântuire.  

Isus, a spus: „Tată, a sosit ceasul”. În relaţie cu omul, Dumnezeu, are „ceasul său”, său mai bine zis, „ceasurile sale”. El stabileşte „ceasul naşterii omului”, el stabileşte „ceasul morţii omului”, el stabileşte „ceasul judecăţii omului”. Dumnezeu măsoară evenimentele de pe pământ, Dumnezeu măsoară viaţa oamenilor, Dumnezeu măsoară tot universul, cu ceasul lui.

Dar, nu numai Dumnezeu are ceasul său, căci Dumnezeu a lăsat ca şi omul să aibă, „ceasul său”, ceas în care să poată face lucrurile lui Dumnezeu sau le respingă. Dumnezeu este responsabil de ceasul lui, iar oamenii sunt responsabili de ceasul lor.

Pe mormintele oamenilor, între două paranteze, sunt trecuţi anii când Dumnezeu a dispus naşterea lor şi când Dumnezeu a dispus moartea lor. Sunt importanţi anii trecuţi între cele două paranteze, dar mai importantă este „liniuţa” dintre anul naşterii şi anul morţii, căci liniuţa aceasta reprezintă viaţa omului, reprezintă răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu. În funcţie de ceea ce cuprinde această „liniuţă” în viaţa omului, Dumnezeu va face judecata şi va rosti sentinţa.

Din lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi, voi încerca să evidenţiez nişte ceasuri pe care Dumnezeu le-a oferit oamenilor, spre mântuirea lor.

Un prim ceas al nostru, de care depinde mântuirea noastră, este rugăciunea. Evanghelia, prima lectură şi Psalmul responzorial, ne arată că rugăciunea a fost o ancoră puternică în Dumnezeu, pentru Isus, pentru prima comunitate creştină, şi pentru cei din Vechiul Testament. Dumnezeu, nu descoperă dintr-o dată omului ceea ce are de făcut, nu-i dă dintr-o dată toată puterea, ci îi descoperă treptat, pas cu pas şi, îi dă puterea de care are nevoie, prin rugăciune. De aceea, îl vedem chiar pe Isus, mereu în rugăciune faţă de Tatăl ceresc. De la Tatăl a primit călăuzire, unde să meargă, ce să facă, cum să facă, ce să predice, ce minune să facă, pe cine să aleagă de apostoli; odată cu această călăuzire, a primit şi puterea de a împlini. Aşa au făcut şi apostolii, ei s-au rugat lui Dumnezeu şi, au primit călăuzire: ce să predice, unde să predice, la iudei sau la păgâni, pe cine să aleagă în locul lui Iuda; iar odată cu buna călăuzire, au primit şi puterea de a înfăptui. Şi, poporul ales, în frunte cu David, s-a rugat, şi Dumnezeu l-a călăuzit pas cu pas, prin pustiu, printre duşmani până în Ţara promisă. David, a ajuns cel mai bun rege al Israelului, fiindcă s-a rugat şi a fost călăuzit de Dumnezeu. Unul din ceasurile noastre este rugăciunea; prin ea primim călăuzire, mântuire şi putere. O putem împlini, sau o putem refuza. Oamenii de astăzi, care nu-şi fac timp ca să se roage, rătăcesc prin viaţă şi sunt fără putere.

Un alt ceas al nostru, de care depinde mântuirea noastră, este primirea iertării şi mântuirii oferite de Isus. Când Isus îşi rosteşte rugăciunea sacerdotală în favoarea noastră, parcă se grăbeşte spre chinurile şi moartea crucii. De ce? Pentru ca noi oamenii să fim grabnic mântuiţi, pentru ca noi oamenii să dobândim grabnic slava lui (cf. In 17,24). Apostolii şi primii creştin au apucat grabnic iertarea şi mântuirea oferite Isus. David, din Vechiul Testament, a apucat grabnic iertarea şi mântuirea, de după păcatele sale. Profetul Natan, îi spune lui David care şi-a recunoscut păcatele: „Dumnezeu, ţi-a iertat păcatele, nu vei muri” (2Sam 12,13). Astăzi, a sosit pentru noi ceasul să primim iertarea şi mântuirea lui Isus de la cruce şi, apoi să-i ajutăm şi pe alţii s-o primească. Asta nu depinde de Dumnezeu, căci Dumnezeu a împlinit deja iertarea şi mântuirea noastră, prin Cristos şi Duhul Sfânt; primirea iertării şi mântuirii depinde numai de noi. Dumnezeu ne spune: „Astăzi dacă auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre” (cf. Ps 95,8)  Dacă, astăzi, vom primi iertarea şi mântuirea (cf. 2Cor 6,2), vom fi veşnic fericiţi. Dacă o vom amâna pe altă dată, sau o vom refuza, la judecată, vom fi duşi departe de Dumnezeu şi de fericirea sa. Pentru a primi iertarea şi mântuirea sa, Dumnezeu, pune o condiţie, să iertăm şi noi pe cei care ne-au greşit.(cf. Mt 6,12). Omul din evanghelie care n-a iertat datornicului său, nu a fost iertat, deşi iertarea îi fusese dată (cf. Mt 18,24-34).

Un alt ceas al nostru, de care depinde mântuirea noastră, este iubirea, chiar şi a celor care nu merită. În rugăciunea lui Isus de astăzi, vedem că el ne-a iubit şi ne iubeşte mult. Din iubire faţă de noi vrea să sufere, din iubire faţă de noi vrea să moară, din iubire faţă de noi vrea să fie preamărit. Isus, ne-a iubit când noi nu meritam şi când noi nici ne  gândeam. Isus ne-a iubit până la moartea pe cruce pentru noi (cf. Rom 5,8). Astăzi a sosit şi pentru noi, ceasul, când din iubire faţă de Dumnezeu care ne-a iubit fără să merităm, să-i iubim şi noi pe cei care nu merită. „Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită” (1In 4,12). Iubirea celor care nu merită şi a celui care nici nu mai aşteaptă iubirea noastră, este iubirea pe care Isus o aşteaptă de la noi. Diavolul ne-a amăgit ca să iubim numai pe cei care merită, iar oamenii merită foarte rar merită să fie iubiţi. A sosit ceasul să-i iubim pe cei care nu merită şi pe cei care nu aşteaptă iubirea noastră. Tatăl din evanghelie, şi-a iubit pe fiul său risipitor, care dacă i-a cheltuit averea şi nu mai merita iubirea (cf. Lc 15,20-22). Justificările şi multele motive de a nu iubi, sunt de la diavol. Iubirea este de la Dumnezeu.

Un alt ceas al nostru de care depinde mântuirea, este împlinirea misiunii încredinţate şi angajarea altora în această misiune. Isus, „a alegat” până ce a fost pus pe cruce, şi a putut să spune: „Tată, mi-am isprăvit lucrarea” (In 17,4). Paul „a alergat” toată viaţa cu evanghelia şi ajutoarele cereşti, până la marginile pământului şi, la sfârşit a putut spune: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa” (2Tim 4,7-8); şi toţi apostolii au făcut la fel. Isus, nu numai că a predicat, dar i-a angajat în misiunea evangheliei, pe toţi ucenicii lui (cf. Mt 28,19-20). Apostolii, nu numai că au predicat, dar i-au angajat în misiunea evangheliei, şi pe alţii. În prima lectură de astăzi (cf. Fap 1,15-26), vedem că după trădarea lui Iuda, Petru şi ceilalţi apostoli, îl aleg pe Matia să fie slujitor al evangheliei împreună cu ei, ca după exemplul lui Isus, să predice şi să facă bine pe oriunde merge (cf. Fap 10,38).  Acum a sosit şi pentru noi ceasul slujirii evangheliei. A sosit ceasul slujirii semenilor noştri, a sosit ceasul să le ducem evanghelia mântuirii: prin vestirea noastră, prin cântările noastre frumoase, prin ajutorul de care au nevoie. Toate să le facem în numele lui Isus. Oare, am început noi această lucrare de mântuirii a noastră şi a semenilor noştri? Să nu dăm înapoi, să nu căutăm o slujire care nu costă. Oamenii poate nu merită slujirea noastră, poate folosesc rău slujirea şi darurile noastre, dar să-i slujim în numele lui Isus.

Apele din Marea Moartă rămân fără viaţă, deşi în ele se varsă apele dulci şi sănătoase ale Iordanului, pentru că nu dau mai departe darul primit. Mulţi creştini, în ciuda faptului că primesc cuvântul mântuirii, rămân fără viaţa veşnică, pentru că nu împărtăşesc şi altora cuvântul evangheliei.  Cineva, s-a rugat astfel lui Dumnezeu: „Doamne, când cineva are nevoie de o îmbărbătare, de un cuvânt bun, de un ajutor, de bani, de maşină, trimite-i la mine”! La judecată ne vom întâlni cu toate eforturile, renunţările, jertfele, darurile şi, cuvintele de îmbărbătare, transfigurate şi atunci vom fi veşnic fericiţi.

Un scafandru poate trăi în apă, dar ce respiră el este aerul de afară. La fel şi creştinii cei buni, trăiesc în lume, dar respiră aerul din cer dat lor de Dumnezeu, prin Isus Cristos şi Duhul Sfânt.

Cristos s-a înălţat!

                                                                                                        Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la Înălţarea Domnului nostru Isus Cristos „B” – 2015

„După ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la mine pe toţi oamenii” (In 12,32).

Cristos s-a înălţat!

Când Isus a murit pe cruce şi a fost înmormântat, mulţi au crezut că totul s-a sfârşit, dar, nu a fost aşa, a urmat învierea. Când Isus s-a despărţit de ucenicii săi şi s-a înălţat la cer, mulţi au crezut că totul s-a terminat, dar nu era aşa, a mai urmat trimiterea Duhului Sfânt, a mai urmat sălăşluirea lui în toţi ucenicii săi, a mai urmat transformarea credincioşilor în temple vii ale lui Dumnezeu. Dar, va mai urma şi altceva, va urma revenirea lui Isus în slavă, va urma învierea noastră, va urma înălţarea noastră la cer, va urma viaţa veşnic fericită alături de Isus, de Tatăl şi de Duhul Sfânt.

Înălţarea lui Isus la cer, pe lângă faptul că înseamnă şi înălţarea noastră, pe lângă faptul că înseamnă încheierea activităţii sale pământeşti, pe lângă faptul că înseamnă începutul timpului Bisericii, înălţarea lui Isus la cer, înseamnă şi începutul activităţii sale cereşti, în favoarea noastră. De aceea, Isus, a spus: "Este în folosul vostru ca să mă duc" (In 16,7). Dacă, Isus, a venit în lume, a venit că ne-a iubit mult. Dacă Isus a umblat din localitate în localitate, a umblat pentru a ne descoperi iubirea Tatălui său veşnic pentru noi, pentru a ne vorbi despre dragostea sa pentru noi, pentru a ne predica iubirea Duhului Sfânt. Dacă Isus a pătimit şi a murit, pentru noi a pătimit şi a murit. Dacă Isus a înviat din morţi, pentru noi a înviat. Dacă Isus, astăzi s-a înălţat la ceruri, tot pentru noi s-a înălţat.

Autorii sacri, prin lecturile de astăzi, ne vorbesc despre înălţarea lui Isus la cer. Sfântul Marcu ne spune că: „Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16,19). Sfântul Luca în cartea Faptele Apostolilor, ne spune că: „Isus a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor” (Fap 1,9). Psalmistul, ne spune că: „Dumnezeu Isus se înalţă în strigăte de bucurie, Domnul Isus se înalţă în sunete de trâmbiţă” (Ps 147,6). Iar sfântul Paul ne spune că: „Ridicându-se în înălţime, Isus, a dus captivă captivitatea, şi a dat daruri oamenilor" (Ef 4,8).

„Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind spre cer? Acest Isus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum l-aţi văzut mergând la cer” (Fap 1,11). Cum l-au văzut ucenicii urcând la cer pe Isus?  L-au văzut urcând în trup, în trupul luat de la noi, în trupul luat de la Preacurata Fecioară Maria. Şi, a urcat la cer în trup, tot în trupul luat de la noi va şi reveni în slavă. „În lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul” (2In 1,7).

Fac acest comentariu, necesar, spun eu, pentru că, Isus, deşi, era Dumnezeu, nu l-a biruit pe diavol ca Dumnezeu, ci, ca om. Isus Cristos a rămas Fiul lui Dumnezeu, dar, s-a dezbrăcat de slava sa şi s-a îmbrăcat cu umanitatea noastră (cf. Fil 2,6-8). Isus, fost sută la sută Dumnezeu şi sută la sută om. Şi, când Isus l-a biruit pe diavol pe muntele ispitirii, în oamenii pe care îi poseda sau îi amăgea, şi pe cruce, el l-a biruit ca şi om, ca al doilea Adam. Dacă, Adam a fost biruit de diavol ca om, Isus Cristos, l-a biruit pe diavol tot ca om. Diavolul ar putea să accepte că a fost biruit de Isus ca Dumnezeu, dar nu va accepta niciodată că a fost biruit de Isus ca om. De aceea, diavolul, prin ereticii de la începutul Bisericii şi prin oamenii lui din toate timpurile, caută să inducă în lume ideea falsă că, Isus, a venit în duh, a trăit în duh, l-a biruit în duh, a înviat în duh, s-a înălţat în duh, va reveni în duh, pentru a spune că el a fost biruit de Dumnezeu, şi nu de omul Isus. Dar, Isus, l-a biruit pe diavol ca om, iar, diavolul nu poate suporta asta.

Spuneam că toate cele făcute de Isus, pentru noi au fost făcute. Să vedem acum ce a făcut Isus pentru noi prin înălţarea sa la cer:

1. Isus a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer, pentru noi, pentru a ne asigura pe noi care credem în el, că după moartea noastră, urmează şi pentru noi învierea şi înălţarea la cer. După primul păcat, după pierderea paradisului, după intrarea morţii în lume, întreaga omenire a suspinat şi a strigat după mântuitorul promis (cf. Gen 3,15), spunând: „O, dacă ai rupe cerurile şi te-ai coborî” (Is 63,19)! Iată, că Isus s-a coborât din cer la noi, a pătimit, a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer, pentru a duce captivă captivitatea oamenilor, pentru a ne împărţi daruri (cf. Ef 4,8), şi pentru a ne atrage pe toţi la sine (cf. In 12,32)..

2. Isus s-a înălţat la cer, pentru a primi cinstea ce i se cuvenea după umilirile şi suferinţele Calvarului. „Aşadar, să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit" (cf. Fap 2,36). „Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16,19). Dar a făcut acest lucru tot pentru noi, pentru a ne asigura că şi noi vom primi cinstea cuvenită după umilirile şi suferinţele acestei vieţi. Dacă, Dumnezeu a prefigurat cinstea şi înălţarea noastră după umilirile şi suferinţe acestei vieţi, în persoana lui Iosif cel drept din Vechiul Testament, care după umilinţele şi suferinţele trădării fraţilor lui, după închisoarea pe nedrept, a ajuns lângă scaunul de domnie lângă faraon. Prin Isus, Dumnezeu, a realizat pentru noi cei umiliţi şi chinuiţi de păcat, glorioasă înălţare, prefigurată în dreptul Iosif.

3. Isus s-a înălţat la cer după ce şi-a încheiat lucrarea de mântuirea pe care i-a încredinţat-o Tatăl ceresc. „Eu te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac” (In 17,4). După ce am fost mântuiţi prin moartea şi învierea lui Cristos, după ce noi am acceptat această mântuire prin Botezul nostru şi prin intrarea noastră în Biserică, am primit şi noi o lucrare de la Isus: „După cum m-a trimis pe mine Tatăl, tot aşa vă trimit şi eu pe voi... Mergeţi, aşadar, faceţi discipoli din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Învăţaţi-i să păzească toate cele ce vi le-am poruncit eu” (In 20,21; Mt 28,20).

Odată cu înălţarea lui Isus la cer, a început timpul Bisericii, un timp de propovăduire publică şi curajoasă a mântuirii lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, mântuire care trebuie să ajungă la cunoştinţa tuturor oamenilor. Acum, misiunea lui Isus în lume este continuată de noi ucenicii săi, până la a doua sa venire. Şi pentru a ne arăta că această lucrare este una urgentă, pe ucenicii care stăteau privind la cer, un înger îi zoreşte: „De ce staţi şi priviţi la cer” (Fap 1,11). „Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau” (Mc 16,20).

Înălţarea lui Isus la cer, vrea să fie un imbold puternic şi pentru noi, ca să ne împlinim urgent lucrarea încredinţată nouă de Isus. Să vestim evanghelia şi să le spunem oamenilor cu sfântul Paul că: „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi” (Ef 4,4-6). Să le spunem apoi, că: „Tot el i-a dat pe unii apostoli; pe alţii, profeţi; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,11-13).

Şi iarăşi, să le spunem oamenilor că, Isus Cristos, a venit în trup, a trăit în trup, a suferit în trup, a murit în trup, a înviat în trup, s-a înălţat în trup şi că tot în trup va reveni pentru a ne înălţa la cer, pentru ca gloria lui Isus să fie înălţată, iar mândria diavolului şi a oamenilor săi, să fie înfrântă.

4. Isus s-a înălţat la ceruri ca să ni-l poată trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul. „Este în folosul vostru ca să plec, pentru că, dacă nu mă duc, Mângâietorul, nu va veni la voi; însă, dacă mă duc, îl voi trimite la voi” (In 16,7). Nici un om nu se poate converti şi mântui, dacă nu este convins că este păcătos. Nici un om nu se poate mântui, dacă nu primeşte neprihănirea şi mântuirea de la Isus. Nici un om nu poate scăpa de judecată, dacă nu-l primeşte pe Isus ca mântuitor. Duhul Sfânt, ne ajută pe noi în toate aceste lucruri: „Şi când va veni Duhul Sfânt, va denunţa lumea cu privire la păcat, cu privire la dreptate şi cu privire la judecată” (cf. In 16,8). Apoi, nici un om nu se poate mântui dacă nu vesteşte mântuirea prin Cristos. Duhul Sfânt ne ajută să mărturisim că Isus Cristos este Domnul (cf. 1Cor 12,3). Şi iarăşi, fără Duhul Sfânt, nimeni nu va putea să fie înviat şi înălţat la cer (cf. Rom 8,11).

5. Isus, s-a înălţat astăzi la cer, ca să pregătească locaşuri veşnice în casa Tatălui său veşnic. „În casa Tatălui meu veşnic sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, mă voi întoarce şi vă voi lua cu mine, ca acolo unde sunt eu, să fiţi şi voi” (In 14,2-3). „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-ai dat tu, ca să vadă slava mea, slavă pe care mi-ai dat-o tu; fiindcă tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (In 17,24).

Iar aici, un lucru foarte important: Isus, ne construieşte lăcaşuri veşnice în ceruri, cu materialele pe care noi i le trimitem de pe pământ: „Strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. (Mt 6,20-21). Şi care sunt aceste materiale? Aceste materiale sunt: dărnicia, sfinţenia vieţii, lucrarea de evanghelizare, suferinţa pentru evanghelie, răbdarea în suferinţă, dragostea faţă de semeni, traiul după voia lui Dumnezeu: Toate acestea sunt materiale pe care Isus le foloseşte la pregătirea lăcaşurilor noastre. „Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în numele meu, pentru că sunteţi ucenici ai lui Cristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata” (Mc 9,41).

Aici îşi are locul şi istorioara cu prinţesa şi slujitoarea ei, care amândouă au avut aceeaşi viziune a cerului deschis, unde s-au arătat un palat şi o cocioabă. Prinţesa gândea că palatul este al ei, şi cocioaba este a slujitoarei. Dar un glas tainic i-a spus că, palatul este al slujitoarei ei credincioase şi milostive, iar cocioaba este a ei, pentru că puţine materiale a trimis pentru casa ei din cer. După această viziune, prinţesa şi-a schimbat total viaţa, trimiţând la cer materiale pentru un palat frumos.

6. Isus s-a înălţat la cer, s-a aşezat pe tonul de la dreapta lui Dumnezeu, ca să ne fie Mare Preot şi mijlocitor la Tatăl ceresc: „Tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată şi care să aibă milă de cei păcătoşi” (cf. Evr  4,15; 7,26). „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos, cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1In 2,1-2). Isus ne mijloceşte de la Tatăl îndurare şi timp pentru a ne converti: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2Pt 3,9). Atunci când am păcătuit şi nu ni s-a întâmplat nici un rău, trebuie să vedem şi să recunoaştem în asta, mijlocirea lui Isus pentru noi la Tatăl ceresc, ca să venim la convertire şi pocăinţă.

7. Isus s-a înălţat la cer, ca să fie permanent cu noi. „Iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Mt 28,20). „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (In 14,23). Dar, pentru asta trebuie săi deschidem poarta inimilor noastre (cf. Ap 3,20).

Când Isus umbla pe pământ, putea fi numai cu unii dintr-un anumit loc. Acum, după înălţarea sa la cer, este cu toţi oamenii din toate locurile. Începând cu înălţarea lui Isus la cer, nimeni nu mai are voie să se plângă că este singur, căci, Isus este cu unul fiecare în orice situaţie: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Creştinii cei buni, ca şi mireasa din Cântarea cântărilor, conştienţi că Isus este mereu cu ei şi lângă ei, îi vorbesc mereu şi îi spun cât de mult îl iubesc; îi spun tot ce fac; îi spun tot ce-i doare, îi spun tot ce au nevoie; vorbesc cu el, chiar dacă nu îl văd, încât cei necredincioşi îi cred bolnavi care vorbesc singuri. Alţii, au în cameră un scaun pentru Isus. Alţii au murit cu ochii privind şi cu braţele întinse către locul pe care i l-au oferit lui Isus în camera lor.

8. Isus s-a înălţat la ceruri, pentru a-şi pregăti a doua venire şi pentru a pregăti răpirea noastră la cer. Într-adevăr, într-o zi vom fi răpiţi de Isus la ceruri, aşa cum mai înainte au fost răpiţi, Enoh şi Ilie (cf. Gen 5,24; 2Rg 2,9-15).  „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1Tes 4,17-18).  

Sfântul Paul, ne spune: „Dacă aţi fost înviaţi împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu; gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ (cf. Col 3.1-2). Sfântul Augustin ne atrage atenţia: „Trebuie să ştim că nu se pot înălţa cu Cristos: mândria, zgârcenia, necurăţia, şi nici un alt viciu”. Iar, a căuta cele de sus, a cugeta la cele de sus unde Isus este înălţat şade la dreapta lui Dumnezeu, înseamnă să-l înălţăm pe Isus pe Isus în viaţa noastră, în gândurile noastre, în vorbele noastre, în faptele noastre, în casele noastre, în bisericile noastre. Să-l înălţăm prin ascultarea noastră, să-i dăm autoritate peste viaţa noastră, şi să facem ca zi de zi, el să strălucească în viaţa noastră.

Să ştim că singuri, fără Isus, nu vom reuşi niciodată să aducem roade conform chemării noastre şi nici să fim fericiţi (cf. In 15,5). Singuri, fără Isus, nu reuşim noi, nu reuşesc familiile noastre, nu reuşesc bisericile noastre, nu reuşesc popoarele lumii. Să nu facem nici un pas fără el, căci el este păstorul nostru. Să mergem în toată lumea şi să predicăm evanghelia (cf. Mc 16,15), să mergem la toţi cei rătăciţi şi la toţi cei care nu au păstor şi să le spunem: „Veniţi la păstorul cel bun”, căci numai el ne va întări, ne va învia şi ne va înălţa la cer şi ne va ferici veşnic. Amin.

Cristos s-a înălţat!

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Predică de pregătire pentru sfinţirea bisericii ortodoxe, sfinţii apostoli Petru şi Pavel, Vatra Dornei, judeţul Suceava; sâmbătă, 09.05.2015, ora 18,00.

Aici este casa lui Dumnezeu şi poarta cerului (cf. Gen 28,17).

Angelo Giuseppe Roncalli (1881-1963, episcopul Romei, a vizitat odată închisoarea “Regina Coeli” din Roma, şi le-a spus deţiniţilor de acolo că, întru-cât ei n-au putut veni la el, a venit el la ei. Cam aşa s-a întâmplat şi cu noi oamenii, căci, întru-cât noi nu am putum merge la Dumnezeu, a venit Dumnezeu la noi, şi a locuit în corturi, în temple şi în biserici, până când noi vom putea merge la el în ceruri

Părintele paroh, Virgil Rus şi creştinii fraţi ortodocşi, de la biserica sfinţilor apostoli Petru şi Paul, din Vatra Dornei, trăiesc în aceste zile o bucurie deosebită, bucuria că biserica lor este sfinţită, bucuria că biserica lor este confirmată ca templu al lui Dumnezeu şi casă de rugăciune, bucuria că biserica lor va fi sfinţită şi că va deveni: “Casa lui Dumnezeu şi poarta cerului (cf. Gen 28,17), bucuria că în biserica lor nou sfinţită: “oricine va cere, va primi; oricine va căuta, va găsi; şi oricine va bate, i se va deschide” (Mt 7,8).

Biserica sfinţită, este locul unde Tatăl ceresc îşi adună turma, pentru a o duce la păşune grasă, la ape limpezi şi răcoroase, şi la odihnă sigură (cf. In 10,1-18).

Biserica sfinţită, este locul unde „Vierul divin” îşi sălăşluieşte via cea aleasă, ca să umple tot pământul cu mlădiţele ei pline de cu roade şi, care fiind sprijinite de cruce, se înălţă spre împărăţia cerurilor (cf. (cf. Ps 80,8-9; Is 5,2; In 15,1-8).

Biserica sfinţită, este „ogorul binecuvântat unde creşte grâul lui Cristos (cf. Mt 13,8), care rodeşte de 30, 60, 100 de ori mai mult (cf. Mc 4,8).

În altă ordine de idei, biserica sfinţită poate fi comparată cu o oază din pustiu. Lumea, prin care creştinul călătoreşte spre împărăţia fericită a lui Dumnezeu, poate fi asemănată cu un drum anevoios prin pustiu, un drum fără hrană şi apă, un drum plin de sălbătăciuni şi scorpioni ameninţători. Ei bine, în acest pustiu ostil al lumii, Dumnezeu a creat pentru credincioşii săi, nişte oaze, care sunt bisericile noastre sfinţite, în care creştinii, pelerini pe pământ, în drum spre împărăţia cerurilor, să afle hrană şi apă, odihnă şi apărare divină, pentru a sfârşi cu bine şi în siguranţă, călătoria lor spre patria cerească.

Biserica sfinţită mai poate fi comparată cu un stup de albine, unde creştinii ca şi albinele nu pot trăi şi nu pot aduce roade izolaţi.  

Biserica sfinţită poate fi comparată cu un cămin în care ard cărbunii, căci şi creştinii se sting când se depărtează de comuniune fraţilor adunaţi în biserică, cum se sting cărbunii care sunt scoşi dintre ceilalţi cărbuni din vatră. În biserica sfinţită găsim focul aprins de Isus: "Am venit să aduc foc pe pământ şi cât de mult aş vrea să-l văd arzând şi luminând" (Lc 12,49).

Abia acum înţelegem mai bine de ce, Biserica sfinţită, este comparată de Biblie cu o cetatea aşezată pe vârf de munte, ca să fie văzută de toţi, căci aici: “oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide” (Mt 7,8); căci aici: „ochii, urechile şi mâinile Domnului sunt zi şi noapte deschişi şi deschise pentru a vedea, a auzi şi a alina durerile poporului său (cf. 1Rg 8,29.52; 2Cr 6,20); aici credinţa, vede invizibilul, crede incredibilul şi primeşte imposibilul!

În biserica sfinţită, aşa cum s-a rugat Solomon şi poporul ales: păcătoşii care se întorc primesc iertarea; săracii care intră primesc milă; flămânzii şi însetaţii sunt hrăniţi pentru a nu mai flămânzi şi înseta niciodată; cei care luptă cu seceta primesc belşug; cei prigoniţi de duşmanii primesc adevărata libertate; cei străini se pot apropia de Domnul; şi, tuturor li se împlinesc dorinţele bune (cf. 2Cr 6, 14-40).

O conversatie purtata între fostul prim ministru Manachem Begin (1913-1992) al Israelului şi presedintele american Jimmy Carter (născut 1924), a rămas celebră. În timpul unei vizite a lui Begin în America, acesta a fost invitat în biroul oval, unde a văzut trei telefoane. Unul era de platina, un altul era rosu, iar celalat era din aur. Privind la aceste telefoane primul ministru l-a întrebat pe Jimmy Carter: „Spune-mi care-i semnificaţia acestor trei telefoane? Jimmy Carter i-a raspuns: “Folosind telefonul de platina, pastrez legatura cu parlamentul. Folosind telefonul roşu, păstrez legatura cu Rusia. Iar, folosind telefonul din aur, păstrez legătura directă cu Dumnezeu. 

Astăzi prin sfinţirea acestei biserici, am deschis o linie telefonica directă cu Dumnezeu, un telefon de aur. Atunci când intrăm în biserică şi strigăm dupa ajutor, linia cu Dumnezeu nu este ocupată niciodată şi strigătul după ajutor nu rămâne în zadar.

Ca o informare bine venită spunem că, sfinţirea unei biserici este făcută numai de către un episcop, imaginea lui Cristos care lucrează în Biserică. De aceea, în timpul sfintirii unei biserici, mirenii ies afară pentru a arăta că sfintirea bisericii nu vine de la oameni, ci numai de la Cristos, inchipuit de arhiereu. După spusa sfântului Ioan Gură de aur (337-407), preoţii care îl însoţesc pe episcop la sfintele slujbe, sunt imaginea ingerilor nevăzuţi, care rămân mereu cu Isus în biserica sfinţită, mai ales în timpul acţiunilor liturgice. Mirenii intră în biserică numai după ce aceasta a fost sfintită, pentru a se bucura de lucrarea de sfinţire a lui Isus şi de slujirea preoţilor, îngerii Domnului pe acest pământ.

Sfântul Simeon al Tesalonicului (1381-1429), spune că: “Sfinţirea unei bisericii înseamnă sălăşluirea lui Dumnezeu cel întreit şi unic în ea”.

Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului (645-740), vorbind despre sfânta masă de altar, spune că: “Sfânta Masă a altarului, reprezintă mormantul lui Cristos, masa Cinei celei de Taina, tronul lui Isus de pe pământ, ieslea Betleemului în care el s-a născut şi, locul sfânt unde Isus recapitulează toate actele mântuitoare”.

Ungerea cu sfântul Mir a Bisericii sfinţite semnifică darurile Sfântului Duh şi plenitudinea harului şi a sfinţeniei revărsate în Biserică.

Sfântul Antimis în care sunt cusute sfinte moaşte ale sfinţilor, arata că Biserica se întemeiaza pe Jertfa Mântuitorului şi se sustine prin jertfele martirilor.

Cărţile sfinte şi Cartea Evangheliilor aşezate pe sfântul Antimis, ne arată că prin cărţile sfinte citite la sfânta Litirghie, ne vorbeşte însuşi Cristos.

Icoanele sfintilor apostoli şi evanghelisti, şi icoanele tuturor sfinţilor, arată că pe Cristos cel jertfit şi inviat pentru mântuirea lumii, l-au predicat apostolii, evangheliştii şi mulţimea credincioşilor, şi că acum din cer privesc spre noi şi ne ajută să trăim şi să lucrăm asemenea lor, pentru a ajunge la mântuire.

Şi iarăşi un lucru esenţial, termenul de biserica sfinţită, locas de comuniune şi inchinare, implică in mod necesar comunitatea creştină, Biserica din cărămizi vii şi sfinţită de înşuşi Dumnezeu, prin apa Botezului şi prin celelalte Taine. Sfântul Apostol Paul, spune: "Noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: Voi locui în ei şi voi umbla cu ei; voi fi Dumnezeul lor" (2Cor 6,16). În Noul Testament, botezţii sunt numiţi "casă lui Dumnezeu" (1Pt 4, 17) sau "biserica lui Dumnezeu" (1Cor 1, 2).

Biserica sfinţită este imaginea sufletelor sfinţite de jertfa de la cruce a lui Isus şi prin Botez. Aşa cum Dumnezeu locuieşte în biserica sfinţită, cu atât mai mult locuieşte Dumnezeu în sufletul sfinţit. „Sufletul sfinţit prin Botez, este casa pe care Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o, Duhul Sfânt a înnoit-o”.

Aşa cum biserica sfinţită este curăţită cel puţin săptămânal, la fel şi creştinii, cărămizile cele vii ale Bisericii, clădite pe piatra unghiulară Cristos şi pe temelia apostolilor şi a profeţilor (cf. Ef 2,20), trebuie să se cureţe sufleteşte în fiecare duminică, în cinstea Domnului care intră în sufletele lor.

Mahatma Gandhi (1869-1948), părintele independenţei Indiei, a fost întrebat de către nişte misionarii creştini, ce ar trebuii să facă ei pentru că hinduşii să accepte învăţătura lui Isus? Răspunsul său a fost următorul: "Gândiţi-vă la misiunea trandafirului. Toţi îl iubesc pentru că miroase frumos. Deci, răspândiţi şi voi parfumul evangheliei prin viaţă voastră şi, atunci noi vom accepta învăţătura lui Cristos”!

Tertulianus Quintus Septimius Florens (160-220), ne spune că păgânii observând şi simţind dragostea creştinilor, veneau la credinţă cu miile.

Un fenomen sumbru care îngrijorează pe mulţi, sunt bisericile din ce în ce mai goale. Primii creştini umpleau bisericile, deşi erau săraci, prigoniţi, fără mijloace moderne de comunicare şi încălzire. Noi avem de toate, dar bisericile sunt goale. Avem bani şi bogaţii, dar bisericile sunt goale. Avem doctori şi specialişti în teologie, dar bisericile sunt goale. Avem politicieni creştini în toate structurile, dar bisericile sunt goale. Avem radio şi televiziune, internet şi transmisii “live”, dar bisericile sunt goale. Avem evenimente şi spectacole, dar bisericile sunt goale. Avem cursuri, conferinţe şi seminarii, dar bisericile sunt goale. Avem maşini mari şi mici, bărci şi avioane, dar bisericile sunt goale. Avem aer condiţionat, căldură şi scaune confortabile, dar bisericile sunt goale. Doamne, unde am greşit şi ce ne mai lipseşte? Doamne, ne lipsesc credinţa, speranta şi dragostea; ne lipsesc genunchii îndoiţi de rugăciune şi ochii scăldaţi de lacrimi de pocăinţă.

Un înţelept a făcut odată această cugetare:”Toate temniţele sunt bine zăvorâte şi păzite, produc mâhnire şi durere, şi cu toate acestea gem de oameni, pe când bisericile sunt mereu cu uşile deschise şi cu intrare liberă, cu multă pace şi ajutor, şi cu toate acestea sunt mai tot timpul goale. Zadarnic preoţii ţin bisericile deschise, ţin predici de chemare la Dumnezeu, căci satana se furişează şi încuie inimile oamenilor, spre a-i înstrăina de Dumnezeu şi de lăcaşurile divine, pentru că ei să umple locurile de distracţii şi de păcătuire, şi apoi să umple celulele închisorilor bine păzite”.

De aceea, un alt înţelept spunea:”Atunci când se goleşte o biserică, se umple o puşcărie, dacă nu mai multe. Iar când se umple o biserica, se goleşte o puşcărie şi chiar mai multe”. Să fim convinşi că, prin sfinţirea acestei biserici, o să golim multe închisori şi o să închidem multe canale de nelegiuire şi durere.

Mâine în acest lăcaş de închinare, vor fi hirotoniţi un preot şi un diacon, care vor intra în lăcaşuri sfinţite, ca să slujească Biserica lui Dumnezeu din inimile oamenilor, pentru a-i lega pe oameni de Cristos, pentru a-i maturiza pe oameni în Cristos şi apoi pentru a-i împlica în munca de slujire a lui Dumnezeu şi a oamenilor. Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai învrednicit pe noi oamenii să stăm înaintea ta şi să-ţi slujim ţie (cf. Dt 18,5.7). Aceste cuvinte descriu esenţa preoţiei, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament. Le urăm preotului şi diaconului care vor fi hirotoniţi mâine, mult curaj în slujirea lui Dumnezeu şi a sufletelor şi să ajungă cu turma ce le va fi încredinţată, în staulul veşnic fericit al împărăţiei cerurilor. Amin.

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a VI-a a Paştelui – B

Toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru! (cf. Ps 98,3).

Pericopa evanghelică de astăzi continuă şi dezvoltă tema ultimilor două duminici, cea a Bunului Păstor şi cea a Viţei şi a mlădiţelor. Dacă duminicile trecute, evanghelia a accentuat legătura dintre Păstor şi oiţe, şi legătura dintre Viţă şi mlădiţe: „Rămâneţi în mine şi eu voi rămâne în voi” (In 15,4); în duminica aceasta, evanghelia accentuează legătura oiţelor între ele şi legătura mlădiţelor între ele, pentru a forma un singur tot împreună cu Isus: Aceasta este porunca mea, să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit eu” (In 15,12).

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre tot ceea ce este mai frumos în cer şi pe pământ, ne vorbeşte despre iubirea Tatălui faţă de Fiul, despre iubirea Fiului pentru oameni şi, despre iubirea discipolilor între ei. Dragostea este de origine divină, ea este legătura dintre persoanele Sfintei Treimi. Se poate vorbi despre dragoste, numai pentru că Dumnezeu este dragoste (cf. 1In 4,8). Dragostea este de la Dumnezeu (cf. 1In 4,7). Noi am cunoscut şi am crezut dragostea, numai pentru că Dumnezeu, ne-a descoperit-o (cf. 1In 4,16). Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi; că, pe când noi eram vrăjmaşii lui, Dumnezeu, ne-a împăcat cu el şi între noi, prin moartea Fiului său pe cruce (cf. Rom 5,8.10). De aceea: „Dragostea nu stă în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că el ne-a iubit mai întâi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (cf. 1In 4,10).  

Cuvântul „dragoste” nu înseamnă ceva carnal, ci înseamnă a voi binele, a căuta binele şi a face bine altora, până la dăruirea de sine. Iar, cel mai mare bine este, să-i conduci pe oameni la comuniunea cu Dumnezeu, care este dragoste. Aşa a făcut Isus cu noi, aşa trebuie să facem şi noi pentru semenii noştri.

Concret, Isus, ne vorbeşte astăzi în evanghelie despre iubirea pe care trebuie să o aibă ucenicii săi între ei, având ca model iubirea Tatălui faţă de el şi iubirea lui faţă de oameni (cf. In 15,9.12). Dacă un creştin, (oiţă şi mlădiţă), ar pretinde că îl iubeşte pe Dumnezeu, pe Isus, (Păstorul şi Viţa), dar nu l-ar iubi pe fratele său, ar fi un mincinos şi adevărul nu ar fi în el: „Dacă zice cineva: îl iubesc pe Dumnezeu, şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu îl iubeşte pe fratele său pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede? Aceasta este porunca pe care o avem de la el: cine iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său” (1In 4,20).

Sfântul Dorotei din Gaza (505-565), un călugăr palestinian, a exprimat acest adevăr al Bibliei, prin imaginea cercului. El, compară iubirea cu un cerc; pe marginile căruia stau oamenii, iar, în mijloc stă Dumnezeu. Dumnezeu, este legat de fiecare om de pe marginea cercului, prin câte o rază de cerc. Pe marginea cercului oamenii sunt depărtaţi unul de altul. Când un om se decide să se apropie de Dumnezeu, automat începe să se apropie şi de aproapele său. Iubirea aproapelui arată cât este de mare este iubirea noastră faţă de Dumnezeu. De aceea, sfântul Paul, spune: "Toata Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Gal 5,14). „Cine îl iubeşte pe aproapele, a împlinit Legea” (Rom 13,8).  

Marele artist italian, Michelangelo Buonarroti (1475-1564), ne spune că iubirea de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele, sunt cele două aripi pe care Dumnezeu le-a oferit omenirii căzute în păcat şi osândă, pentru a se înălţa iarăşi la el. De aceea, sfântul apostol Ioan ne spune: „Cine nu iubeşte rămâne în întuneric” (1In 2,9); „Cine nu iubeşte rămâne în moarte” (1In 3,14); „Cine nu iubeşte nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1In 4,8).  

Isus, ne spune astăzi că, aripa iubirii de Dumnezeu, este păzirea poruncilor: „Dacă păziţi poruncile mele, rămâneţi în iubirea mea aşa cum eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui” (In 15,10). Când misionarii creştini au predicat pentru prima dată în Japonia, japonezii au exclamat plini de admiraţie: „O, cât de bun şi vrednic de iubire este Dumnezeul creştinilor”! Dar, când au auzit ei că pentru a-l iubi pe Dumnezeu a fost nevoie de poruncă, au rămas foarte miraţi, căci ei nu-şi puteau închipui ca oamenii să nu-l iubească pe Dumnezeu în mod spontan.

Iar, aripa iubirii de aproapele este misiunea şi predicare evangheliei la toată făptura (cf. Mc 16,15). Predicarea evangheliei la toată făptura este rodul pe care Isus îl aşteaptă de la noi: „Eu v-am ales pe voi şi v-am pus ca să mergeţi şi să aduceţi roade, iar roadele voastre să rămână” (In 15,16). Predicarea evangheliei şi facerea de noi ucenici, este rodul care rămâne pentru viaţa veşnică. Trebuie să mergem cu poruncile şi cu evanghelia la toţi cei care stau departe de Dumnezeu şi de mântuirea lui, şi să le spunem că, Dumnezeu îi iubeşte până acolo că l-a dat la moarte pe Isus, pentru mântuirea lor (cf. In 3,16).

De fapt, Isus, ne-a spus: să ne iubim aproapele (cf. In 15,12); să mergem şi să facem ucenici din toate neamurile (cf. Mt 28,19); şi, că în cer este mai mare bucurie pentru un păcătos convertit, decât pentru 99 care se cred drepţi (cf. Lc 15,7). Aducerea de roade a fost mesajul care a încheiat pericopa evanghelie din duminica trecută: „Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl meu va fi proslăvit; şi voi veţi arăta ucenicii mei” (In 15,8). Aducerea de roade este şi mesajul din duminica aceasta: „Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roade, şi roadele voastre să rămână” (In 15,16). Creştinul care aduce rod de suflete, prin trăirea poruncilor şi pri vestirea evangheliei, spune „da” lui de Dumnezeu.

Isus a fost primul care a trăit atât iubirea de Dumnezeu, cât şi iubirea de aproapele. A fost primul care a împlinit porunca iubirii faţă Dumnezeu, căci, i-a împlinit poruncile până acolo că, s-a coborât din cer, s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi, s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). A fost primul care i-a iubit pe oameni, căci a luat condiţia lor, a luat păcatul lor, s-a făcut prietenul lor, s-a făcut fratele lor, s-a făcut învăţătorul lor, s-a făcut binefăcătorul lor (cf. Fap 10,38); ba mai mult, s-a făcut salvatorul lor, mântuindu-i la cruce şi fericindu-i în cer. A fost primul care a adus roade bune pentru Dumnezeu.

Multe roade trebuie să aducă creştinul, dar primele roade aşteptate de Isus de la el, sunt: păzirea poruncilor şi plecarea în misiune printre fraţi, căci amândouă aduc roade care rămân. Referitor la plecarea în misiunea la toată făptura, creştinul, trebuie să-i ajute pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu şi să se convertească; pe cei convertiţi să-i ajute să crească în iubire şi fapte bune; şi nu în cele din urmă, pe cei maturizaţi spiritual, să-i ajute să se implice în lucrarea mântuirii lumii întregi.  

Ca un ucenic al lui Isus, să poată face lucrare divină de păzirea poruncilor şi de aducere a oamenilor la Isus, trebuie ca el mai întâi să fie o oiţă bună şi să fie unit cu Isus, ca mlădiţele cu viţa; să se hrănească cu Isus prin Scripturi şi din Euharistie (cf. Fap 2,46-47); el să fie plin de roadele Duhului Sfânt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea (cf. Gal 5,22-23).

Prima lectură de astăzi (cf. Fap 10,25-48), ne spune că, apostolul Petru împreună cu nişte creştini proveniţi din iudaism, după ce îşi luau zilnic puterea misionară din primirea cuvântului şi trupului lui Cristos, ascultând de Dumnezeu, au mers în casa lui Corneliu, un păgân, şi acolo l-au vestit pe Isus şi mântuirea lui. Iar, Corneliu şi toată casa lui, l-au primit pe Isus ca Domn şi mântuitor, au primit botezul şi darul Duhului Sfânt, care s-a vădit prin vorbirea în limbi noi, limbile credinţei, ale speranţei şi ale iubirii.

Dumnezeu, adăuga zilnic prin munca lor, noi şi noi mântuiţi la numărul lor (cf. Fap 2,46-47).

Trei capitole la rând din Cartea Faptele Apostolilor, capitolele 8,9 şi 10, ne vorbesc despre trei convertiri făcute prin diferiţi ucenicii lui Isus, convertiri care vorbesc despre lumea nouă ridicată de Dumnezeu după potop, din Noe şi fii săi: Ham, Sem şi Iafet (cf. Gen 9,18). Astfel avem: convertirea famenului etiopian al reginei Candace, prin diaconul Filip (cf. Fap  8,26-39); etiopianul era un urmaş al lui Ham. Avem convertirea lui Saul pe drumul Damascului, prin lumina cerească şi prin ucenicul Domnului, Anania (cf. Fap 9,1-18); Saul, era un urmaş a lui Sem. Avem, astăzi, convertirea centurionului roman, Corneliu, prin apostolul Petru şi grupul de ucenici dintre evrei (cf. Fap 10, 25-48); Corneliu era un urmaş al lui Iafet.

În persoana lui Corneliu, al lui Saul şi a etiopianului, vedem că cei „de departe" (cf. Ef 2,17) aud şi primesc „evanghelia păcii lui Isus Cristos" (cf. Fap 10,36; 2,39). Prin aceste convertiri şi altele care au urmat, Cartea Faptele Apostolilor, ne spune că, mântuirea şi convertirea întregii lumii începută odată cu Isus şi primii săi apostoli şi ucenici, convertire care se mai numeşte şi „strângere de roade”,  trebuie continuată de toate generaţiile de creştini, până la venirea de-a doua a Domnului Isus, căci, aşa cum spune psalmul responzorial: „Domnul chemă la mântuire toate popoarele” (Ps 98,2).

Mesajul nostru către toţi oamenii din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune (cf. Fap 10,35), trebuie să fie cel al apostolilor şi al primilor creştini, exprimat în prima şi a doua lectură: „Oricine crede în Isus Cristos primeşte iertarea păcatelor" (cf. Fap 10,43; Ap 5,9). „Iubirea, nu stă în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci că el ne-a iubit mai întâi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). 

Margaret Thatcher (1925-2013), prim ministru al regatului unit al Marii Britanii (1979-1990), spunea: „De multe ori mă opresc din activitatea zilnică, pentru a mă hrăni din dragostea lui Dumnezeu pentru mine şi pentru toţi oamenii. Aşa cum zilnic fac pauze de masă, tot zilnic fac şi pauze pentru a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu care, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Făcând aceasta, în fiecare zi mă umplu de o dragoste reînnoită faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele”.

Biblia ne spune că şi preotul Aaron, cu fii săi, se opreau zilnic pentru a se hrăni din dragostea lui Dumnezeu, pentru a se hrăni din pieptul mielului jertfit pe altar (cf. Lev 7,31), căci pieptul mielului jertfit le vorbea despre dragostea lui Isus pe care Dumnezeu avea să-l trimită. Dar, pieptul mielului era prăjit în foc (cf. Lev 7,5); acest fapt le vorbea despre judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu, pe care Isus urma să şi-o asume la cruce, pentru păcatele lumii. Această hrană zilnică îl ajuta pe Aaron să crească în iubire faţă de Dumnezeu şi să-i conducă pe oameni la o relaţie bună cu Dumnezeu. Sfânta Carte ne spune că, şi noi creştinii, datorită Botezului, am devenit preoţi ai Domnului (cf. Ap 1,6). Ca preoţi ai Domnului, trebui să ne oprim noi zilnic, asemenea lui Aaron şi a fiilor săi,  asemenea lui Margaret Thatcher, asemenea multor creştini, pentru a ne lua porţia de dragoste de la Isus, mort şi înviat pentru noi; de la Isus rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor în cuvântul Scripturilor, în sfânta Euharistie, şi în persoana fraţilor noştri.  

Câtă roadă vrea Dumnezeu? Multă! Toţi vor multă roadă. Apostolul Petru, într-o singură zi, a adus la Dumnezeu peste 3000 de suflete (cf. Fap 2,41) Dacă aducem roade multe, Tatăl va fi preamărit, iar noi ne vom dovedi a fi ucenicii lui Isus (cf. In 15,8). Domnul mai spune încă din Vechiul Testament, că nu trebuie să ne prezentăm înaintea lui cu mâinile goale (cf. Ex 34,20). „Să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea lui, va mântui un suflet şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iac 5,20).

Sfântul Odon de Cluny (1024-1109), care a fost stareţ de mănăstire, astfel a lucrat între oameni, vestind pe Isus mort şi înviat pentru ei că, a strâns peste 3000 de călugări în mănăstirea sa; apoi, a lucrat la creşterea lor în spirituală în Cristos; apoi, i-a implicat în câmpul de misiune al Bisericii. Toţi cei 3000 de călugări au devenit misionari, pescari de oameni pentru împărăţia cerurilor, şi au adus rod care de 30, care de 60, care de 100 de ori mai mult. Trei dintre ei au ajuns pe scaunul sfântului Petru: sfântul Grigore al VII-lea (1028-1085); sfântul Urban al II-lea (1042-1099); sfântul Pascal al II-lea (1099-1118).

Pentru astfel de roade care să rămână pentru veşnicie, am fost noi chemaţi şi aleşi în rândul ucenicilor lui Cristos. (cf. In 15,16). Dacă Isus şi-a dat viaţa pentru noi. Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţii noştri (cf. 1In 3,16). Nu este iubire mai mare decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi

Cu ani în urmă s-a scufundat un vapor spaniol, numit „Remus”. Printre cei urcaţi în bărcile de salvare a fost şi misionarul, Paul Raymond, care se întorcea dintr-o misiune de evanghelizare. Un pasager rămas pe vasul care se scufunda, şi care ascultase cuvintele misionarului pe vapor, se ruga să i se facă şi lui loc în barcă. Auzind ruga omului convertit, misionarul, s-a aruncat în mare, murind ca acel om să trăiască.   

Fulton J. Sheen (1895-1979), arhiepiscop catolic nord american, a spus că: „Este natural ca dragostea să se jertfească, aşa cum natural este ca ochiul să vadă, ca urechea să audă şi ca inima să bată”.

Părintele Damian de Veuster (1840-1889), misionar catolic belgian, a început să predice pe Insula Molokai, Insula leproşilor din Hawai. Părintele Damian de Veuster, a simţit o chemare pentru oamenii care fuseseră alungaţi din mijlocul semenilor lor. A mers şi a lucrat acolo ca misionar creştin, ajutându-i să-şi procure case în cer şi, chiar i-a ajutat să-şi construiască locuinţe pe insulă. A trăit în mijlocul lor cu dorinţa de a le sluji în orice chip posibil, ca sa ajungă la mântuire. Au trecut 15 ani şi într-o zi, în timp ce gătea, s-a întâmplat să i se prelingă pe picior puţină apă clocotită fără să simtă nimic. A mai lăsat să cadă câteva picături şi tot nu a simţit nimic. Atunci a înţeles că avea şi el lepră. În duminica următoare, când a început să predice, în loc „Iubiţi fraţi credincioşi”, a spus „Iubiţi fraţi leproşi”. De dragul mântuirii lor, devenise unul asemenea lor în toate privinţele, chiar şi lepros.

Repet, aducerea sufletelor la Dumnezeu, prin păzirea poruncilor, şi prin vestirea evangheliei, este unul din roadele cerute de Isus de la noi; este unul din roadele care rămâne veşnic. Sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897), deşi, nu putea ieşi din mănăstire, mărturisea pe Isus printre surori; oferea micile ei economii pentru misiuni şi misionari; se ruga mult pentru misionari şi pentru cei la care mergeau misionarii; oferea pentru misiuni şi misionari toate durerile, mortificaţiile şi jertfele sale. Noi ce facem?

Alan Paton (1903-1988), un scriitor creştin din Africa de Sud, a rostit următoarea rugăciune: „Ajută-mă, Doamne, să iubesc mai mult! Ajută-mă, Doamne, să nu mă tem să iubesc pe marginalizat, pe lepros, pe femeia însărcinată, dar nemăritată, pe trădător, pe cel ce iese din închisoare. Ajută-mă ca prin iubirea mea să redau credinţa celor dezamăgiţi, celor deziluzionaţi, celor văduviţi. Ajută-mă, ca prin vestirea evangheliei şi prin viaţa mea, să dau mărturie despre iubirea şi mântuirea ta”!  Amin.

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu