Reflecţie la duminica a VII-a a Paştelui – B

“Ei nu sunt din lume aşa cum nici eu nu sunt din lume” (In 17,16).

Astăzi suntem chemaţi să medităm cea mai extraordinară rugăciune rostită vreodată, rugăciunea Fiului lui Dumnezeu către Tatăl său, după ce şi-a încheiat misiunea pe pământ, chiar înainte de a muri la cruce. Această rugăciune ne arată unitatea dintre Dumnezeu Tată şi Dumnezeu Fiul; dar şi unitatea dintre Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt şi noi. Rugăciunea aceasta este în primul rând despre Tată şi despre Fiul. Apoi rugăciunea aceasta este despre noi, este pentru noi şi ne cuprinde pe noi toţi, oricât de mare ar fi numărul nostru (cf. Fap 2,39).  

De curând am celebrat sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer; iar, atunci am văzut că printre multele motive pentru care Isus s-a înălţat la cer, erau şi acestea: de a fi pentru noi un Mare Preot, un mare mijlocitor la Tatăl, un dăruitor al Duhului Sfânt, un făuritor de case cereşti, un atrăgător la sine şi, un dăruitoe de slavă divină.

Noi ştim că, voinţa lui Dumnezeu a fost, este şi va fi, ca toţi oamenii să ajungă la mântuire şi la cunoaşterea adevărului (cf. 1Tim 2,4). De aceea, Isus, care până acum nu a cerut nimic pentru sine, acum cere de la Dumnezeu Tatăl, slava pe care a avut-o la el mai înainte de a fi lumea, pentru ca şi el să-i dea Tatălui slavă, mântuindu-ne pe noi (cf. In 17,1.5). Pentru lucrarea mântuirii noastre la cruce, Tatăl, i-a dat învierea şi înălţarea.

În rugăciunea sa sacerdotală către Tatăl ceresc, Isus, parcă se grăbeşte să sufere şi moară, pentru a ajunge mai repede la înviere şi la înălţarea  la cer, căci, înălţat la cer, va putea împlini mai bine voinţa lui de mântuire a lumii, va mijloci mai uşor pentru oameni, va trimite mai repede pe Duhul Sfânt de la Tatăl, va pregăti mai repede locurile lor în cer, va atrage mai uşor oamenii la sine, va da mai uşor slava cerească celor care au primit mântuirea sa de la cruce.  

Noi oamenii am fost, suntem şi vom fi, ţinta rugăciunii sacerdotale a lui Isus, căci despre noi şi despre mântuirea noastră, i-a vorbit şi-i vorbeşte până la a doua sa venire, Isus, lui Dumnezeu Tatăl. Aşadar, Isus, numai şi-a început aici  pe pământ rugăciunea sa sacerdotală pentru noi şi pentru mântuirea noastră, căci el o continuă din cer, până la a doua sa venire, în calitatea de Mare Preot al lucrurilor viitoare, dar şi în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, întrupat, răstignit, mort, înviat, înălţat şi glorificat la dreapta Tatălui.  

Iată, pe scurt rugăciunea sacerdotală a lui Isus: „Tată, a sosit ceasul, proslăveşte pe Fiul tău, ca şi Fiul tău să te proslăvească pe tine; ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care tu i-ai dat; ca ei să cunoască viaţa veşnică, adică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care tu l-ai trimis. Sfinte Tată, păzeşte-i, în numele tău, pe aceia pe care mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum şi noi una suntem. Tată, eu i-am păzit pe aceia pe care tu mi i-ai dat; ei nu sunt din lume, după cum eu nu sunt din lume. Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Cum m-ai trimis tu pe mine în lume, aşa i-am trimis şi eu pe ei în lume. Eu însumi mă consacru pentru ei, ca şi ei să fie consacraţi prin adevăr. Mă rog ca toţi să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei cum m-ai iubit pe mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie şi ei împreună cu mine, ca să vadă slava pe care tu mi i-ai dat-o; fiindcă tu m-ai iubit pe mine înainte de întemeierea lumii (cf. In 17,1-24).

Toate acestea, Isus, le-a cerut şi le cere pentru noi de la Tatăl ceresc, până la a doua sa venire, pentru ca noi să dobândim putere şi ajutor din cer; pentru ca noi să dobândim viaţa veşnică; pentru ca noi să dobândim cunoaşterea Tatălui şi a Fiului; pentru ca noi să fim păziţi de rău; pentru ca noi să-l putem primi pe Duhul Sfânt şi prin puterea lui, să putem mărturisi înaintea oamenilor, pe Tatăl şi pe Fiul; pentru ca apoi, să primim slava pe care Tatăl i-a dat-o Fiului său. Aşa cum Isus este Dumnezeu din veşnicie în veşnicie (cf. Ps 90,2), tot astfel din veşnicie în veşnicie, ne iubeşte pe noi, se roagă, mijloceşte pentru noi, ne dăruieşte tot binele şi ne primeşte în viaţa veşnic fericită.

În rugăciunea sa sacerdotală, pentru noi, către Tatăl ceresc, Isus, spune că „a sosit ceasul”. A sosit ceasul ca Isus să ne câştige mântuirea la cruce; a sosit ceasul ca Isus să fie înviat şi înălţat la cer pentru noi; a sosit ceasul ca Isus să-l trimită pentru noi pe Duhul Sfânt de la Tatăl; a sosit ceasul ca Isus să mijlocească pentru noi ca Mare Preot; a sosit ceasul ca Isus să ne atragă la el în ceruri; a sosit ceasul ca Isus să ne arate şi să ne dăruiască slava pe care i-a dat-o lui Tatăl ceresc.

Dar odată cu sosirea ceasului lui Isus, a sosit şi ceasul nostru, adică „ceasul” ca noi ucenicii săi, să punem umărul ca această rugăciune să se împlinească şi să ajungem lângă Isus în împărăţia cerurilor.

În acest sens, ni se cere: să fugim de rău, să ne sfinţim viaţa prin cuvântul adevărului, să căutăm unitatea, să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor, să lucrăm cu darurile Duhului Sfânt, să mărturisim evanghelia, să aducem pe oamenii la cunoaşterea adevărului şi la mântuire.  

Isus, a spus: „Tată, a sosit ceasul”. În relaţie cu omul, Dumnezeu, are „ceasul său”, său mai bine zis, „ceasurile sale”. El stabileşte „ceasul naşterii omului”, el stabileşte „ceasul morţii omului”, el stabileşte „ceasul judecăţii omului”. Dumnezeu măsoară evenimentele de pe pământ, Dumnezeu măsoară viaţa oamenilor, Dumnezeu măsoară tot universul, cu ceasul lui.

Dar, nu numai Dumnezeu are ceasul său, căci Dumnezeu a lăsat ca şi omul să aibă, „ceasul său”, ceas în care să poată face lucrurile lui Dumnezeu sau le respingă. Dumnezeu este responsabil de ceasul lui, iar oamenii sunt responsabili de ceasul lor.

Pe mormintele oamenilor, între două paranteze, sunt trecuţi anii când Dumnezeu a dispus naşterea lor şi când Dumnezeu a dispus moartea lor. Sunt importanţi anii trecuţi între cele două paranteze, dar mai importantă este „liniuţa” dintre anul naşterii şi anul morţii, căci liniuţa aceasta reprezintă viaţa omului, reprezintă răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu. În funcţie de ceea ce cuprinde această „liniuţă” în viaţa omului, Dumnezeu va face judecata şi va rosti sentinţa.

Din lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi, voi încerca să evidenţiez nişte ceasuri pe care Dumnezeu le-a oferit oamenilor, spre mântuirea lor.

Un prim ceas al nostru, de care depinde mântuirea noastră, este rugăciunea. Evanghelia, prima lectură şi Psalmul responzorial, ne arată că rugăciunea a fost o ancoră puternică în Dumnezeu, pentru Isus, pentru prima comunitate creştină, şi pentru cei din Vechiul Testament. Dumnezeu, nu descoperă dintr-o dată omului ceea ce are de făcut, nu-i dă dintr-o dată toată puterea, ci îi descoperă treptat, pas cu pas şi, îi dă puterea de care are nevoie, prin rugăciune. De aceea, îl vedem chiar pe Isus, mereu în rugăciune faţă de Tatăl ceresc. De la Tatăl a primit călăuzire, unde să meargă, ce să facă, cum să facă, ce să predice, ce minune să facă, pe cine să aleagă de apostoli; odată cu această călăuzire, a primit şi puterea de a împlini. Aşa au făcut şi apostolii, ei s-au rugat lui Dumnezeu şi, au primit călăuzire: ce să predice, unde să predice, la iudei sau la păgâni, pe cine să aleagă în locul lui Iuda; iar odată cu buna călăuzire, au primit şi puterea de a înfăptui. Şi, poporul ales, în frunte cu David, s-a rugat, şi Dumnezeu l-a călăuzit pas cu pas, prin pustiu, printre duşmani până în Ţara promisă. David, a ajuns cel mai bun rege al Israelului, fiindcă s-a rugat şi a fost călăuzit de Dumnezeu. Unul din ceasurile noastre este rugăciunea; prin ea primim călăuzire, mântuire şi putere. O putem împlini, sau o putem refuza. Oamenii de astăzi, care nu-şi fac timp ca să se roage, rătăcesc prin viaţă şi sunt fără putere.

Un alt ceas al nostru, de care depinde mântuirea noastră, este primirea iertării şi mântuirii oferite de Isus. Când Isus îşi rosteşte rugăciunea sacerdotală în favoarea noastră, parcă se grăbeşte spre chinurile şi moartea crucii. De ce? Pentru ca noi oamenii să fim grabnic mântuiţi, pentru ca noi oamenii să dobândim grabnic slava lui (cf. In 17,24). Apostolii şi primii creştin au apucat grabnic iertarea şi mântuirea oferite Isus. David, din Vechiul Testament, a apucat grabnic iertarea şi mântuirea, de după păcatele sale. Profetul Natan, îi spune lui David care şi-a recunoscut păcatele: „Dumnezeu, ţi-a iertat păcatele, nu vei muri” (2Sam 12,13). Astăzi, a sosit pentru noi ceasul să primim iertarea şi mântuirea lui Isus de la cruce şi, apoi să-i ajutăm şi pe alţii s-o primească. Asta nu depinde de Dumnezeu, căci Dumnezeu a împlinit deja iertarea şi mântuirea noastră, prin Cristos şi Duhul Sfânt; primirea iertării şi mântuirii depinde numai de noi. Dumnezeu ne spune: „Astăzi dacă auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre” (cf. Ps 95,8)  Dacă, astăzi, vom primi iertarea şi mântuirea (cf. 2Cor 6,2), vom fi veşnic fericiţi. Dacă o vom amâna pe altă dată, sau o vom refuza, la judecată, vom fi duşi departe de Dumnezeu şi de fericirea sa. Pentru a primi iertarea şi mântuirea sa, Dumnezeu, pune o condiţie, să iertăm şi noi pe cei care ne-au greşit.(cf. Mt 6,12). Omul din evanghelie care n-a iertat datornicului său, nu a fost iertat, deşi iertarea îi fusese dată (cf. Mt 18,24-34).

Un alt ceas al nostru, de care depinde mântuirea noastră, este iubirea, chiar şi a celor care nu merită. În rugăciunea lui Isus de astăzi, vedem că el ne-a iubit şi ne iubeşte mult. Din iubire faţă de noi vrea să sufere, din iubire faţă de noi vrea să moară, din iubire faţă de noi vrea să fie preamărit. Isus, ne-a iubit când noi nu meritam şi când noi nici ne  gândeam. Isus ne-a iubit până la moartea pe cruce pentru noi (cf. Rom 5,8). Astăzi a sosit şi pentru noi, ceasul, când din iubire faţă de Dumnezeu care ne-a iubit fără să merităm, să-i iubim şi noi pe cei care nu merită. „Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită” (1In 4,12). Iubirea celor care nu merită şi a celui care nici nu mai aşteaptă iubirea noastră, este iubirea pe care Isus o aşteaptă de la noi. Diavolul ne-a amăgit ca să iubim numai pe cei care merită, iar oamenii merită foarte rar merită să fie iubiţi. A sosit ceasul să-i iubim pe cei care nu merită şi pe cei care nu aşteaptă iubirea noastră. Tatăl din evanghelie, şi-a iubit pe fiul său risipitor, care dacă i-a cheltuit averea şi nu mai merita iubirea (cf. Lc 15,20-22). Justificările şi multele motive de a nu iubi, sunt de la diavol. Iubirea este de la Dumnezeu.

Un alt ceas al nostru de care depinde mântuirea, este împlinirea misiunii încredinţate şi angajarea altora în această misiune. Isus, „a alegat” până ce a fost pus pe cruce, şi a putut să spune: „Tată, mi-am isprăvit lucrarea” (In 17,4). Paul „a alergat” toată viaţa cu evanghelia şi ajutoarele cereşti, până la marginile pământului şi, la sfârşit a putut spune: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa” (2Tim 4,7-8); şi toţi apostolii au făcut la fel. Isus, nu numai că a predicat, dar i-a angajat în misiunea evangheliei, pe toţi ucenicii lui (cf. Mt 28,19-20). Apostolii, nu numai că au predicat, dar i-au angajat în misiunea evangheliei, şi pe alţii. În prima lectură de astăzi (cf. Fap 1,15-26), vedem că după trădarea lui Iuda, Petru şi ceilalţi apostoli, îl aleg pe Matia să fie slujitor al evangheliei împreună cu ei, ca după exemplul lui Isus, să predice şi să facă bine pe oriunde merge (cf. Fap 10,38).  Acum a sosit şi pentru noi ceasul slujirii evangheliei. A sosit ceasul slujirii semenilor noştri, a sosit ceasul să le ducem evanghelia mântuirii: prin vestirea noastră, prin cântările noastre frumoase, prin ajutorul de care au nevoie. Toate să le facem în numele lui Isus. Oare, am început noi această lucrare de mântuirii a noastră şi a semenilor noştri? Să nu dăm înapoi, să nu căutăm o slujire care nu costă. Oamenii poate nu merită slujirea noastră, poate folosesc rău slujirea şi darurile noastre, dar să-i slujim în numele lui Isus.

Apele din Marea Moartă rămân fără viaţă, deşi în ele se varsă apele dulci şi sănătoase ale Iordanului, pentru că nu dau mai departe darul primit. Mulţi creştini, în ciuda faptului că primesc cuvântul mântuirii, rămân fără viaţa veşnică, pentru că nu împărtăşesc şi altora cuvântul evangheliei.  Cineva, s-a rugat astfel lui Dumnezeu: „Doamne, când cineva are nevoie de o îmbărbătare, de un cuvânt bun, de un ajutor, de bani, de maşină, trimite-i la mine”! La judecată ne vom întâlni cu toate eforturile, renunţările, jertfele, darurile şi, cuvintele de îmbărbătare, transfigurate şi atunci vom fi veşnic fericiţi.

Un scafandru poate trăi în apă, dar ce respiră el este aerul de afară. La fel şi creştinii cei buni, trăiesc în lume, dar respiră aerul din cer dat lor de Dumnezeu, prin Isus Cristos şi Duhul Sfânt.

Cristos s-a înălţat!

                                                                                                        Pr. Ioan Lungu