Reflecţie la solemnitatea Rusaliilor, Anul “B” – 2015..

„Duhul Domnului a umplut universul, ţine toate împreună şi, cunoaşte orice grai” (Înţ 1,7)

Este sărbătoarea Rusaliilor. Este sărbătoarea coborârii Duhului Sfânt, cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl ca şi Fiul şi, egală în mărire cu Tatăl şi cu Fiul. Este ziua în care Isus înălţat la cer, după promisiune, ni l-a trimis pe Duhul Sfânt de la Tată: „Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac” (In 14,16) „Dacă nu mă duc eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă mă duc, vi-l voi trimite” (cf. In 16,7). Este ziua când Duhul Sfânt şi-a schimbat reşedinţa din cer pe pământ. Este ziua când Duhul Sfânt şi-a făcut o locuinţă din inimile noastre  

În Vechiul Testament, Duhul Sfânt, a făcut ordine în haosul de la început (cf. Gen 1,2), a condus poporul evreu din sclavia Egiptului la libertatea Ţării Canaanului, a călăuzit poporul din stâlpul de nor; a dat poporului mana şi apa (cf. Neh 9,20), el a vorbit prin profeţi (cf. 2Pt 1,21),a dat pricepere oamenilor pentru multe lucrări bune (cf. 1Rg 4,29), l-a zămislit Isus în sânul Mariei (cf. Lc 1,35). Atunci el era în cer şi făcea toate aceste lucrări de acolo. Începând cu Rusaliile, datorită morţii, învierii şi înălţării lui Isus la cer, Duhul Sfânt, a venit să locuiască pe pământ, a venit să locuiască între noi şi în noi (cf. Gal 4,6).

La Rusalii, Isus, a înlocuit vechea sărbătoare iudaică a roadelor pământului, care avea loc la 50 de zile după Paştele evreiesc, cu sărbătoarea Rusaliilor, cu sărbătoarea strângerii roadelor crucii: biruinţa asupra păcatului, a diavolului şi a morţii; primirea iertării, a păcii şi a mântuirii; cunoaşterea dumnezeirii, unirea în mărturisirea acleaşi credinţe; care toate au avut loc tot la 50 de zile, dar după Paştele creştin.. Iată şi câteva dintre simbolurile Duhului Sfânt: porumbelul, apa, uleiul, focul, norul, pecetea, mâna.  

În „odaia de sus” (cf. Fap 1,13), la ultima sa Cină  cu ucenicii săi, Isus le-a spus: „Îl voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac” (In 14,16). Isus însuşi era un Mângâietor (cf.1In 2,1), rămas cu ei în mod tainic până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28, 20), iar acum le-a promis încă unul, pe Duhul Sfânt, ca împreună cu el să continue şi să desăvârşească lucrarea mântuirii oamenilor.

În Biblie, numele de Isus Cristos, înseamnă: trimisul lui Dumnezeu, Mesia lui Dumnezeu, surâsul lui Dumnezeu pentru oameni, ajutorul lui Dumnezeu, salvatorul lui Dumnezeu, mântuirea lui Dumnezeu din păcate şi moarte, înlocuitorul omului, lumina lumii, pâinea vieţii, calea vieţii. Iar, numele Duhului Sfânt, înseamnă: mângâietor, prieten apropiat, mijlocitor, însoţitor, călăuzitor, învăţător a toate, sfătuitor, mărturisitor al adevărului, luminător, ajutător în nevoi, medic, încurajator în a da mărturie, puternic în toate, bun la toate. Duhul Sfânt are o misiune complementară la misiunea lui Isus. El este al doilea sprijin oferit nouă de Dumnezeu, încă de pe pământ. De aceea, Isus Cristos şi Duhul Sfânt, au fost numiţi de sfântul Irineu din Lyon (130-202): „cele două braţe ale lui Dumnezeu”.

Fără Duhul Sfânt, nu putem cunoaşte adevărul (cf. In 16,13), nu putem cunoaşte răutatea păcatului şi binecuvântare neprihănirii (cf In 16,8); fără Duhul Sfânt nu-l putem crede şi mărturisi pe Isus (1Cor 12,3); fără Duhul Sfânt suntem uşor doborâţi de diavol şi lume (cf. Is 28,6); fără Duhul Sfânt nu vom putea învia (cf. Rom 8,11). Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne în trecut, Evanghelia este literă moartă, Biserica este o simplă organizaţie, autoritatea este o tiranie, misiunea este o propagandă (cf. Ignaţiu de Latakia, mitropolit ortodox) . Iată, de ce nu putem trăi fără Duhul Sfânt

Sfântul Luca, în prima lectură de astăzi (cf. Fap 2,1-11), ne istoriseşte cum au fost primele Rusalii: „Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi erau adunaţi împreună în acelaşi loc. Şi, dintr-o dată, s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă în care stăteau. Atunci le-au apărut nişte limbi ca de foc împărţindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia dintre ei. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească” (cf. Fap 2,1-4).

Începând cu Rusaliile, toate promisiunile lui Isus, au început să se împlinească. Iată câteva exemple.

1. Isus, a promis o suflare de vânt, ca cea de la prima creaţie (cf. Gen 2,7), care va renaşte omenirea, şi oamenii vor deveni fiinţe noi. (cf. In 3,8). Isus însuşi, după înviere, a suflat asupra lor, şi le-a dat cu anticipaţie din Duhul Sfânt, pentru nevoile pastorale (cf. In 20,22-23). Dar, promisiune a lui Isus de revărsare din belşug a Duhului vieţii celei noi, s-a împlinit la Rusalii, când, el l-a trimis pe Duhul Sfânt de la Tatăl, peste tot pământul ca să-i înnoiască faţa (cf. Ps 104,30) şi peste ucenicii ca să-i nască din nou. La Rusalii, ucenicii au auzit un vânt puternic, un vânt ca acela pe care l-a suflat Dumnezeu la prima creaţie pentru a da o viaţă nouă (cf. Gen 2,7), şi pentru a naşte Biserica, pentru a conduce la cer.    

Apoi, aşa cum vântul schimbă şi împrospătează aerul, tot astfel vântul Duhului Sfânt a schimbat şi a împrospătat viaţa ucenicilor. Apostolii şi primii creştini au fost schimbaţi din fricoşi în curajoşi, din îndoielnici în credincioşi, din egoişti în vestitori generoşi ai mântuirii. Apoi, vântul Duhului Sfânt, a adus şi o nouă dragoste faţă de rugăciune, o nouă atracţie pentru Scripturi, cum anunţase profetul Amos (cf. Am 8,11-12) şi o nouă foame pentru Euharistie. Zilnic, ucenicii, stăruiau în rugăciune, în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (cf. Fap 2,42). Sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380), nu putea trăi fără sfânta Liturghie şi fără sfânta Împărtăşanie zilnică.

2. Când Isus învăţa pe pământ, a spus: „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva doresc decât să se aprindă” (Lc 12,49). Acel foc dorit de Isus, s-a aprins în inimile oamenilor la Rusalii. Atunci oamenii au văzut focul care nu stinge din suflete: „Văpaia iubirii este ca văpaia focului şi ca flăcările Domnului. Apele mari nu pot să stingă iubirea şi nici râurile nu pot s-o înece” (cf. Ct 8,6-7). Duşmanii Bisericii au încercat să stingă focul Duhului Sfânt din inimi, prin prigoane, prin temniţe şi prin moarte. Isus, ne-a spus să nu ne temem: „Nu te teme de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii” (Ap 2,10). "Cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela se va mântui" (Mt 10,22).

Numai în primele trei secole, au fost 10 valuri de prigoane, în care au murit peste 16 milioane de martiri. Biserica nu a dispărut, creştinii nu s-au împuţinat şi, credinţa nu a slăbit. Scriitorul bisericesc, Tertulian (150-220), a exclamat: „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”! Undeva pe o arie de grâu, a izbucnit un foc, iar cum oamenii nu aveau apă ca să-l stingă, au început să bată focul cu furcile. Şi cum îl băteau cu furcile, scânteile săreau şi aprindeau alte focuri. Exact, aşa s-a întâmplat şi cu prigoanele contra creştinilor. Închişi, bătuţi şi ucişi, sângele lor au aprins multe alte focuri, adică, mulţi alţi creştini au răsărit în alte locuri. Ucişi în Ierusalim, creştinii au apărut în Samaria, în cetăţile din Asia, în cetăţile din Europa, în China, în India, în ţările din America. Isus le-a spus ucenicilor săi: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului” (Mt 10,22). La Ierusalim, numai în câteva zile, focul Duhului Sfânt a aprins credinţa în 3000 (cf. Fap 2,41), în 5000 de oameni (cf. Fap 4,4) şi, într-o mulţime de preoţi, care până atunci potrivnici, acum au venit la credinţă (cf. Fap 6,7). Astăzi, numai creştinii catolici, sunt peste două miliarde pe tot globul.

Nimeni din afara noastră nu ne poate stinge focul Duhului Sfânt din noi, pentru că este aprins de Dumnezeu Tatăl şi de Fiul său. Un creştin, pentru mărturisirea sa, a fost prins şi condamnat la moarte prin arderea pe rug. Călăii, văzându-l liniştit, l-au întrebat, de ce nu se teme focul rugului? El le-a răspuns: „Pentru că de mult timp am fost ars de un alt foc, de focul Duhului Sfânt! Când eşti ars de focul Duhului Sfânt nu te mai temi de nici un foc de pe pământ, ci numai de focul iadului (cf. Lc 12,4-5)”.

De aceea, şi un episcop, i-a urat unui preot nou sfinţit: „Să te ardă focul”, iar după o pauză de suspans, a adăugat: „Focul Duhului Sfânt, şi atunci nu te vei mai teme de nici un foc pământesc”!

3. Apoi, Isus, le-a mai spus ucenicilor săi: „Ţineţi bine minte şi să nu vă gândiţi mai dinainte la ce veţi răspunde prigonitorilor; căci vă voi da o gură şi o înţelepciune, căreia potrivnicii voştri, nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă” (Lc 21,15). Ucenicii primiseră de la Isus misiunea de a merge în toată lumea şi de a predica evanghelia la toată făptura (cf. Mc 16,15). Dar, această misiune comportă totdeauna împotrivire şi prigoană; de aceea, Isus, le-a spus din nou ucenicilor săi: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea" (In 16,33). Această promisiune ale lui Isus, s-a împlinit tot la Rusalii, când ucenicii l-au primit pe Duhul Sfânt, şi au început să vorbească în limbile Duhului Sfânt, limbi cărora potrivnicii lor nu le-au putut opri. Unii martiri, ca sfântul Roman de Antiohia (+ 258), chiar cu limbile tăiate, au continuat să vorbească de Dumnezeu. „Nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui va vorbi în voi” (Mt 10,20).

Vorbirea în limbi a apărut ca „un dar” şi „o unealtă” a evanghelizării; ea a fost dată mai întâi celor chemaţi să predice evanghelia printre străini. Vorbirea în limbi nu înseamnă că un om vorbeşte în alte limbi, ci, înseamnă că oamenii de alte limbi înţeleg ceea ce vestitorul exprimă în limba lui. Deci, vorbirea în limbi, nu depinde de oamenii care vestesc, ci, de Duhul Sfânt, care dă ascultătorilor puterea de a înţelege. De multe ori oamenii care vorbesc în alte limbi, nici măcar nu ştiu că au acest „dar”.

Prima lectură de astăzi, ne spune că, la Ierusalim, de Rusalii, erau veniţi oameni din 12 neamuri. Apostolii, le predicau evanghelia în limba aramaică şi, cele 12 popoare adunate acolo, o înţelegeau în limba lor maternă (cf. Fap 2,11). Acest fenomen, a fost mereu în Biserică. Astfel: Filip a explicat etiopianului evanghelia în limba ebraică, iar acesta a înţeles-o în limba sa maternă (cf. Fap 8,26-38). Sfântul Paul a vorbit în limbi mai mult de cât toţi predicatorii timpului său, căci el a predicat din Palestina şi până în Spania, şi toţi oamenii l-au înţeles în limba lor. (cf. 1Cor 14,18). Sfântul Anton de Padova (1195-1231), predica în limba italiană şi era înţeles de mulţimea pelerinilor veniţi din toată Europa. Sfântul Vincenţiu Ferrer (1355-1419), vorbea în limba spaniolă, şi pelerinii străini îl înţelegeau în limba lor maternă. Sfântul Bernardin din Siena (1380-1444), predica în limba italiană şi era înţeles de o mulţime de pelerini greci. Sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552), predica în limba portugheză şi popoarelor asiatice pe care le evangheliza, îl înţelegeau în limba lor.

Cine vrea să câştige suflete pentru cer, trebuie să se roage să fie umplut cu Duhul Sfânt, aşa cum se umple un vas cufundat în apă. Cufundarea în apele Botezului, ne vorbeşte despre cufundarea în Sfânta Treime, pentru umplerea cu Dumnezeu. Un misionar, văzând că nu câştigă suflete pentru cer, s-a cutremurat în sine; de aceea a început a se ruga cu ardoare: „Doamne, umple-mă cu Duhul Sfânt”! „Doamne, dă-mi suflete, dacă nu mor”! Dumnezeu, i-a ascultat rugăciunea. Mergând în India, Dumnezeu, i-a promis că-i va da suflete. În primul an, Dumnezeu, i-a promis câte un suflet pe zi; în anul al doilea i-a promis câte două suflete pe zi; în anul al treilea i-a promis câte patru suflete pe zi. Avem şi noi în bisericile şi în casele noastre atâtea suflete robite satanei şi păcatului pierzător. Haidem, să ne rugăm ca să fim umpluţi cu Duhul Sfânt şi să primim puterea de a mişca inimile. Iar, Dumnezeu ne va asculta, aşa cum a promis: „Dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?” (Lc 11,13).

4. În rugăciunea sa sacerdotală, din „odaia de sus” (cf. Fap 1,13), Isus, s-a mai rugat Tatălui şi pentru unitatea ucenicilor săi: ”Ca toţi să fie una ca şi noi” (cf. In 17,21). Această rugăciune s-a împlinit tot de Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât peste Biserica abia născândă, care număra numai 120 de persoane.

Înainte de Rusalii, diavolul, reuşise să spargă: unitatea omenirii la Turnul Babel (cf. Gen 11,1-9, unitatea celor 12, prin trădarea lui Iuda (cf. In 17,12), şi unitatea celor 500 de fraţi care au participat la înălţarea lui Isus la cer (cf. 1Cor 15,6), căci în odaia de sus, nu mai erau decât 120 (cf. Fap 1,15). Şi pe când se gândea el că pe cei 120 îi va risipi cu uşurinţă, de Rusalii, a găsit o unitate pe care nu a mai putut-o sparge. Atunci, şi-a trimis oamenii săi care să-i ia în râs pe cei 120, şi să spună că sunt beţi (cf. Fap 2,13), dar, Petru a lămurit problema (cf. Fap 2,14-21), spunând că aşa au anunţat Scripturile, oamenii, de la mic la mare, vor profeţii (cf. Ioel 2, 30-31). De aceea, la predica care a urmat imediat, comunitatea creştinilor a crescut cu 3000, şi s-a întărit în unitate (cf. Fap 2,41 ş.u.).

Apoi, diavolul, a provocat, aşa cum spuneam mai sus, 10 valuri de prigoană şi moartea, dar, ucenicii în loc să scadă, creşteau în număr şi în unitate în fiecare zi (cf. Fap 2,47). Ei, zilnic, erau o inimă şi un suflet la rugăciune, la frângerea pâinii, la citirea Scripturilor (cf. Fap 2,42.46). Ei, zilnic, erau o inimă şi un suflet, la muncă şi la bunuri (cf. Fap 4,34-35), la slujire şi la masă (cf, Fap 6,1-2), la rugăciune şi mijlocire pentru cei închişi sau ucişi (cf. Fap 6,4; 12,5). Cu un cuvânt, viaţa o aveau în comun, bunurile le aveau în comun, bucuriile le aveau în comun, necazurile le purtau în comun. Ei gândeau că dacă aici nu sunt uniţi, nu vor putea fi uniţi nici în cer. De Rusalii, satana a văzut o unitate pe care n-o putea sparge, şi asta n-o putea suporta.  

O întâmplare din cartea Floricelele sfântului Francisc, ne spune că în timp ce mulţimea ucenicilor sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), erau adunaţi la „Capitlul rogojinilor”, diavolul, văzând această mulţime de oameni sfinţi şi uniţi, a ţinut şi el o adunare în iad, unde el şi îngerii lui au elaborat o strategie de luptă contra sfinţeniei, unităţii şi apostolatului fructuos al călugărilor, nu pentru atunci, ci, pentru după moartea sfântului Francisc. Şi au convenit ca prima acţiune pe care trebuia să întreprindă, era aceea de a introduce între fraţi, oameni fără vocaţie, oameni cu credinţă puţină, oameni dornici de mărire deşartă, oameni dornici de câştig şi de plăceri, căci, ziceau ei, numai aşa vor reuşi în lupta lor.

Am amintit acest fapt, căci aşa a procedat şi procedează satana şi cu Biserica în ansamblul ei. Pe timpul apostolilor, satana, nu a putut rupe unitatea, deşi a încercat să-i facă pe câţiva ucenici să spună că: eu sunt al lui Paul, eu sunt al lui Apolo, eu sunt al lui Petru şi eu sunt al lui Isus (cf. 1Cor 1,12). Satana a reuşit ruperea unităţii creştinilor, numai atunci când au intrat în Biserică: oameni fără catecumenat şi fără pregătire creştină; „fraţi mincinoşi” (cf. Gal 2,4), care au fost şi vor fi: iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie (cf. 2Tim 3,2-9). Deşi, începând cu secolul 11 şi până astăzi, satana, a reuşit să o rupă bucăţi mai mari şi mai mici din Biserică, totuşi, porţile iadului nu o vor birui (cf. Mt 16,18), căci Isus şi Duhul Sfânt, se roagă necontenit pentru noi (cf. Evr 10,21; Rom 8,26), şi întăreşte Biserica.

Astăzi avem de ales între faptele trupului care duc la osândă, inspirate de satana: „desfrânarea, necurăţia, neruşinarea, idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, invidiile, beţiile, orgiile şi cele asemănătoare acestora” (Gal 5,19-21) şi faptele inspirate de Duhul Sfânt, şi care duc la viaţă: „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5, 22-23). Duhule Sfânt, pătrunde inimile noastre şi aprinde în noi focul iubirii tale, ca să alegem şi să împlinim faptele tale. Amin.  

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu