Consideraţie la duminica a 4-a din Postul Mare - Anul C - 2019

Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul, căci Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos.

Cred că cea mai nedreaptă acuză adusă lui Dumnezeu este cea că el nu-l iubeşte pe omul căzut. Dar Biblia conţine cele mai frumoase povestiri de dragoste dintre Dumnezeu şi om, ca de exemplu: dragostea din Cântarea Cântărilor, unde Dumnezeu sub chipul unui prinţ iubeşte o păstoriţă simplă neagră (cf. Ct 1,5); dragostea din Ezechiel unde Dumnezeu sub chipul unui rege iubeşte o copilă nou născută şi abandonată pe câmp de părinţii ei pe care el o ridică, o creşte şi o înalţă până la rangul de regină mireasă (cf. Ez 16,3-63); dragostea din Osea unde Dumnezeu sub chipul profetului iubeşte o desfrânată şi pe copiii ei din curvie (cf. Os 1,1-9); dragostea faţă de un om neglijent ce cade în mâinile tâlharilor pe care îl salvează şi îi poartă de grijă printr-un samaritean străin (cf. Lc 10,30-35). Dar cea mai frumoasă povestea de iubire dintre Dumnezeu şi om, poveste care le întrece pe toate cele amintite, este povestea de dragostea lui Dumnezeu faţă de copilul său: un copil nerecunoscător şi risipitor; un copil care îl părăseşte pentru nişte tineri răi şi pentru nişte desfrânate; un copil care îi dispreţuieşte viaţa, casa, munca, bunurile; dar mai ales un copil care îi dispreţuieşte dragostea şi grija cu care l-a înconjurat. Ei bine, pe acest copil care nu merita să-i fie nici măcar argat Dumnezeu îl reprimeşte cu mii de săruturi şi îmbrăţişări, cu sărbătoare, muzică şi ospăţ când aceste vine acasă gol, flămând şi umil după ce i-a risipit totul, redându-i locul şi cinstea de mai înainte, de-l face gelos pe fratele său mai mare (cf. Lc 15,11-32). Iată, acesta este Dumnezeul nostru la care Biserica ne cheamă să ne întoarcem, dacă cumva amăgiţi de diavol l-am părăsit şi noi.

Iată şi o schiţă scurtă a parabolei fiului risipitor: Un prim tablou ni-l prezintă pe acest tânăr risipitor care îşi consideră tatăl un obstacol în calea fericirii sale şi care pleacă departe de prezenţa sa, risipind nebuneşte tot ceea ce a pretins şi a primit de la el. Următorul tablou ni-l înfăţişează pe risipitor în "ţara îndepărtată", ajuns în cea mai adâncă decădere şi părăsit de toţi. Şi un al treilea tablou, dominat de graba tatălui de a-i ieşi în întâmpinare cu braţele deschise şi cu sărutări. Mărturisirii păcatului i-a urmat iertarea deplină şi, în locul zdrenţelor cu care venise, fiul a primit "haina cea mai bună".

Fiul risipitor din parabolă, sau mai exact, fiii risipitori din parabolă, suntem pentru Dumnezeu şi fiecare dintre noi. De aceea nimeni dintre oameni să nu mai spună că Dumnezeu nu-l iubeşte, pentru că greşeşte. Fariseii şi cărturarii îl acuzau pe Isus de dragoste exagerată faţă de cei care nu merită, dar nu de lipsa ei. Numai că ei n-au înţeles că Dumnezeu nu are copii de pierdut, nu are oiţe de pierdut, nu are comori de pierdut. Fie ca şi istoria noastră de păcătoşi să se încheie ca şi cea a tânărului risipitor, adică să ne venim repede în fire, căci Biblia ne spune şi nouă; "Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire" (1In 1,9). Amintindu-ne de belşugul casei părinteşti, se ridicăm şi să facem şi noi cale întoarsă la Dumnezeu.

Prin convertirea vameşilor şi păcătoşilor publici, şi ei copii iubiţi ai lui Dumnezeu, Isus realizase cea mai plăcută lucrare Tatălui său, aducerea oamenilor înşelaţi de diavol, de lume şi de patimi, la Creatorul lor şi la fericirea lui. Iar cei care trebuiau să facă de mult această lucrare în calitatea lor de "mai mari" şi de "păstori" ai poporului, nu numai că nu au făcut-o din lipsă de preţuirea a cuvântului lui Dumnezeu şi din lipsă de iubire faţă de oameni, iubire la care s-au angajat prin funcţiile primite, acum se mai şi revoltau văzând oameni robiţi de satana eliberaţi, oiţe salvate din gura lupului sufletesc şi perle cereşti recuperate din gunoiul lumii şi chiar voiau să-i ceară cont lui Isus de ce a făcut asta.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că Isus încă îi mai primeşte pe păcătoşi. În ceea ce îl priveşte pe Isus, pentru a ne salva pe noi, fiii risipitori ai lui Dumnezeu, din păcat, din moarte şi din iad veşnic, a făcut cea mai lungă călătorie: din cer până pe pământ şi a îndurat cea mai cruntă urmare a păcatului: suferinţa şi moartea pe cruce, pentru ca noi oiţele sale înşelate de diavol să fim salvate, pentru ca noi drahmele colierului său preţios să fim recuperaţi din mocirlă şi pentru ca noi copiii săi risipitori şi jefuiţi de satana şi lumea lui rea, să ne întoarcem la Dumnezeu, la dragostea şi bogăţia lui, la fericirea şi paradisul lui. Şi pentru a veghea şi desăvârşi această lucrare, chiar după ce s-a înălţat la cer, a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

În atitudinea fiului mai mare din parabolă putem întrezări comportamentul meschin al fariseilor şi al cărturarilor care murmurau, spunând: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". Fariseii şi cărturarii nu numai că nu se amestecau cu "păcătoşii", nu numai că îi considerau impuri şi stăteau la o distanţă cât mai mare de ei, dar ei se mai şi credeau copii de "mâna întâi" ai lui Dumnezeu, iar pe toţi ceilalţi oameni îi considerau copii de "mâna a doua", sau chiar copii de "mâna a treia", cum îi considerau pe păgânii pe care îi numeau "câini". De aceea, când Isus le-a vorbit fariseilor şi cărturarilor despre vameşi, despre păcătoşi şi chiar despre păgâni ca de nişte "fraţi" ai lor, ei au devenit invidioşi şi geloşi, voind să fie singurii copii şi singurii mântuiţi ai lui Dumnezeu. Pe când Isus, deşi Dumnezeu adevărat, nu se temea nici că se întinează stând lângă păcătoşi şi păgâni şi nici nu era gelos să împartă filiaţiunea sa divină cu ei. De aceea, fariseii şi cărturarii au voit să scape de un astfel de Isus care îi aşeza pe ei "copiii nobili" ai lui Dumnezeu, lângă săraci, vameşi, păcătoşi şi păgâni, "copiii de mâna a doua şi a treia", şi l-au condamnat la moarte. Dar slavă cerului că Dumnezeu a ştiut să scoată un bine imens din crucea pregătită de ei lui Isus, mântuirea veşnică.

Venirea harului a împărţit oamenii în două grupuri: oameni care ştiu că nu merită nimic, dar care se bucură de ceea ce primesc gratuit, şi oameni care îşi imaginează că merită mai mult decât au primit şi se întristează când primesc şi ei gratuit har ca şi cei din urmă.

Dar şi astăzi după două milenii încheiate de creştinism, oameni care au aderat la învăţătura şi la calea lui Isus, îi vedem că nu mai stau alături unii de alţii pentru că unii dintre ei cred că au primi două mântuiri în loc de una, două botezuri în loc de unul şi aşa mai departe. Dar şi mai dureros este faptul să vedem cum mulţi din aceştia nu se mai pleacă nici asupra celor încredinţaţi grijii lor şi stau ca lupul arogant lângă mielul tremurând. Şi astfel întâlnim creştini aroganţi şi corupţi la toate nivelurile şi în toate domeniile de activitate stând lângă miei tremurând de frica lor.

La acest soi de oameni surzi, fără teamă de Dumnezeu şi fără dragoste de semeni, au fost trimişi ca să le predice convertirea şi înnoirea inimii: Noe timp 120 de ani; profeţii şi drepţii vechiului popor ales timp de două milenii; însuşi Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, 33 de ani; apostolii şi ucenicii cu toţi urmaşii lor până astăzi tot peste două milenii. Ca şi pentru generaţia uriaşilor desfrânaţi ai potopului la mulţi le este greu să lase plăcerea, puterea de a stăpâni peste alţii şi mai ales mândria de a-i vedea pe alţii temându-se de ei şi ploconindu-se în faţa lor; pentru mulţi dintre aceşti oameni şi creştini ar fi mai uşor să treacă prin poarta cea îngustă şi prin urechea acului, decât să se convertească. Întrebare retorică: Oare nu suntem şi noi la fel? Dar să nu uităm: Pentru cei surzi şi neascultători de pe timpul lui Noe a venit potopul şi i-a nimicit (cf, Gen 7,13). Pentru cei surzi şi neascultători de pe timpul lui Isus a venit generalul Titus şi le-a distrus ţara, oraşul, templul şi i-a risipit în lumea întreagă (cf. Mt 24,2; Mc 13,2). Pentru cei surzi şi neascultători ai timpurilor de pe urmă va veni Sfârşitul a toate cu iazul lui de foc şi pucioasă care îi va arde veşnic (cf. Ap 19,20; 20.10.14-15).

Revenind la pericopa evanghelică, spunem că cele trei parabole pun în valoare dragostea şi harul lui Dumnezeu, căci fiecare "realitate" pierdută şi regăsită din aceste parabole este o imagine a omului păcătos, prin care Isus ne arată atât depărtările şi adâncimile de unde este scos, cât şi înălţimea la care este ridicat prin Evanghelia lui Isus, conform inimii Tatălui.

Parabolele de astăzi conţin multe simboluri şi imagini profetice. Astfel: în oiţa pierdută şi găsită găsim simbolul unei relaţii eterne stabilite; în drahma pierdută şi găsită vedem valoarea omului în faţa lui Dumnezeu; în tatăl cu fiul pierdut în braţele sale găsim bucuria cu care Dumnezeu dă mereu harul său celor care îl doresc; în haina cea mai bună vedem simbolul curăţirii noastre de păcate în sângele Mielului; în sandale vedem semnul restabilirii calităţii de fiu, căci slujitorii intrau cu picioarele goale în casa stăpânului lor; în viţelul cel îngrăşat şi petrecerea familială găsim imaginea ospăţului veşnic, veselia cea mare a cerului şi în mod deosebit bucuria Tatălui pentru toţi cei care s-au convertit, pentru toţi cei care au fost morţi în păcat şi a înviat prin harul iubirii şi iertării divine.

În prima lectură de astăzi, Domnul i-a zis lui Iosua: "Astăzi am ridicat ruşinea Egiptului de deasupra voastră" (cf. Ios 5,9). La Marea Roşie, ei fuseseră eliberaţi de robia egiptenilor. La Ghilgal li s-a prăvălit de pe umeri orice povoară a lui satan şi a păcatului, au făcut alianţă cu Dumnezeu prin ritul tăierii împrejur, au sărbătorit Paştele, trecerea de la sclavie la libertate şi au luat masa cu Domnul chiar în faţa duşmanilor lor, sub zidurile Ierihonului, la hotarele Ţării promise. Ghilgalul nostru al celor de astăzi este Golgota unde trebuie să ne "tăiem şi noi inima împrejur", omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ (cf. Col 3.5-8; să ne hrănim şi noi cu "pâinea vieţii veşnice", adică cu Isus Cristos euharisticul care este izvorul a toată puterea. Cina euharistică la care suntem chemaţi acum, după lăsarea păcatelor, nu va înceta nici în slava cerească, căci vom vedea în cer în mijlocul scaunului de domnie chiar pe Mielul înjunghiat; crucea ca punct de sprijin şi susţinere a binecuvântărilor veşnice, pe care miliarde şi miliarde îl contemplă şi îl adoră pe Isus într-o închinare universală (cf. Ap 7,17).

Păstorul bucuros care vine la staul cu oaia pierdută pe umeri; femeia bucuroasă care intre în casă cu drahma pierdută în mână; şi tatăl fericit care aduce în casă pe fiul pierdut şi îi cere celui din casă să nu se piardă, este imaginea lui Dumnezeu care este totul numai dragoste şi har la lucru; dragostea şi har care caută pe cel pierdut; dragostea şi har cu care îl primeşte pe cel pierdut; dragoste şi har prin care îl înalţă pe cel pierdut şi găsit; dragoste şi har care lucrează ca cel din casă să nu se piardă.

Psalmistul David şi apostolul Paul, doi păcătoşi iertaţi şi înălţaţi de Dumnezeu la demnitatea de fii, ne împrumută astăzi şi nouă cuvintele şi faptele lor, prin care să cerem şi noi harul convertirii, atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri păcătoşi, ca să guste şi ei împreună cu noi "cât de bun este Domnul", (cf. Ps 34,9), care la crucea de pe Golgota ne-a împăcat cu sine prin Cristos, neţinând cont de greşeli, care pe Isus l-a făcut una cu păcatul oamenilor, iar nouă ne-a încredinţat misiunea împăcării (cf. 2Cor 5,17-21), până când fiecare păcătos va spune: "Mă voi ridica, mă voi duce la Tatăl meu şi-i voi spune: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta" (Lc 15,18). Fără această dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni nu am fi altceva decât o aramă sunătoare (cf. 1Cor 13,1), dar cu această dragoste ne dovedim a fi cu adevărat creaturi noi. Vestirea mântuirii şi cântarea de bucurie este partea noastră în măreaţa operă a mântuirii veşnice. Amin. Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 3-a din Postul Mare - Anul C - 2019

"Convertiţi-vă, spune Domnul, pentru că împărăţia cerurilor s-a apropiat" (Mt 4,17).

Suntem în timpul sfânt şi de har al Postului Mare, un timp de convertire şi de înnoire sufletească, atât pentru întâmpinarea lui Isus înviat din morţi de la Paşti, cât şi pentru întâmpinarea lui ca Judecător de la Parusie. Prin lecturile biblice de astăzi spre meditare şi învăţătură, Biserica, făcându-se glasul lui Isus, ne arată urgenţa convertirii şi a roadelor ei, căci sentinţa "taie-l", poate că a fost rostită şi împotriva noastră. Dragostea lui Dumnezeu de-a lungul istoriei trebuie să fie aceea care să ne conducă la convertire şi la roadele vrednice de ea.

Via şi smochinul în Vechiul Testament simbolizau adunarea vechiului său popor ales, iar în Noul Testament simbolizează Biserica. Fiecare fir de vie şi fiecare copac de măslin sunt imaginea fiecărui om pierdut pe care Dumnezeu a voit să-l aducă aproape de inima sa şi să-l grefeze trunchiul nobil al poporului său, căci atât firul de viţă de vie cât şi pomul de măslin au fost luaţi de Dumnezeu din lumea păgână din Caldeea şi Egipt, în Vechiul Testament şi dintre popoarele păgâne pierdute sufleteşte în Noul Testament. Dumnezeu nu vrea ca noi să-l respingem pe Isus, om şi Dumnezeu trimis din cer ca să ne mântuiască, aşa cum cei din Vechiul Testament l-au respins pe Dumnezeu, atât prin Moise, prin profeţi, prin drepţii Vechiului Testament, dar mai ales prin Isus Cristos, Dumnezeu făcut om şi rob slujitor, Dumnezeu făcut om care a suferit şi a murit pentru mântuirea celor pierduţi, pierduţi atât în via Domnului în care au fost răsădiţi, cât şi în sălbăticia lumii, că din primii au ajuns ultimii la mântuire, care au pierdut primatul în primirea mântuirii mântuire în faţa unui alt popor luat dintre păgânii lumii, păgâni pe care ei îi desconsiderau, dar păgâni care s-au convertit şi au făcut roade.

Este o istorioară care ne spune că un gospodar a plantat un copăcel nobil şi i-a pus un par ca sprijin ca sprijin ca să crească drept. Dar s-a întâmplat ca pomul de soi răsădit să se usuce şi parul să înverzească. Asta este istoria tristă a lui Israel, dar şi a noastră, unde unii dintre noi trăim uscaţi şi fără rod, iar mulţi oameni străini de Biblie aduc rod de convertire şi de fapte bune.

Astăzi unul fiecare dintre noi trebuie să ştim că suntem smochinul din via Domnului, din Biserica lui Dumnezeu, Biserică pentru care Isus Fiul lui Dumnezeu şi-a vărsat sângele şi şi-a dăruit viaţa, pentru ca noi să rodim fapte de convertire şi de dragoste. Isus venise de trei ani în mijlocul vechiului popor ales şi predica convertirea, trebuinţa înnoirii sufleteşti şi trebuinţa roadelor, de aceea pericopa evanghelică de astăzi spune că stăpânul căuta de trei ani roade în smochinul său, răsădit în via sa, adică lângă inima sa.

Dacă despre via din Vechiul Testament care a fost adusă de Dumnezeu din Caldeea şi din Egipt, vie altoită pe viţa nobilă a patriarhilor şi a profeţilor, se spune că a rodit struguri sălbatici, despre măslinul din via Domnului, Biserica, măslin care a fost altoit pe însuşi Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Rom 11,17) pentru ca Isus Cristos să ia chip în el (cf. Gal 4,19), şi facă roadele Duhului său: "iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" (Gal 5,22-23), evanghelia spune că măslinul îngâmfat nu a rodit nimic, ci avea doar frunze, frunze cu care Adam încercat fără să reuşească să-şi acopere neascultarea, păcatul şi goliciunea (cf. Gen 3,7); frunze care în Noul Testament sunt simbolul vorbăriei, vorbărie prin care fariseii, cărturarii şi preoţi din vechime căutau să-şi ascundă sterilitatea sufletească, despre care Isus spune: "zic şi nu fac", "nu intră în împărăţie, dar nici pe alţii nu-i lasă", "leagă sarcini grele pe umerii oamenilor, dar ei nici nu le ating", "fac câte ceva, dar numai ca să fie slăviţi de oameni". Frunzele fără rod sunt ca "o nuia pe obrazul Judecătorului" (Mih 5,1) şi "o palmă pe obrazul Domnului" (In 18,22).

Aşa cum Dumnezeu a dorit să-şi arate îndurarea faţă de vechiul său popor ales, aflat în mijlocul cuptorului Egiptului, unde poporul lui Israel prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, era ca şi rugul aprins care ardea, dar nu se nu se mistuia. Tot aşa este şi acum Dumnezeu pentru noi în cuptoarele suferinţelor în care ne aruncă oamenii răi. Şi aşa cum în vechime Dumnezeu nu a rămas indiferent faţă de evrei în "cuptorul de fier" al Egiptului (cf. Dt 4,20) şi şi-a amintit de promisiunile făcute lui Abraham (cf. Gen 15,13.14), lui Isaac (cf. Gen 26,3) şi lui Iacob (cf. Gen 46,4) şi s-a prezentat ca "Eu sunt cel care sunt" (Ex 3,14), singurul mântuitor (cf. Is 43,11), singurul a cărui prezenţă umple eternitatea, dar în acelaşi timp şi Dumnezeul părinţilor lor şi Dumnezeul care se gândeşte la ei cu dragoste, pentru a-i elibera. Dumnezeu care nu s-a mulţumit numai să ia cunoştinţă de "durerile lor", dar a adăugat: "Am coborât ca să-i scap din mâna egiptenilor şi să-i fac să urce din ţara aceea într-o ţară mai bună şi mai întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere" (Ex 3,12) şi i-a scăpat şi i-a dus Ţara Canaanului, prin semne şi minuni peste fire (cf. Dt 4,34). Tot astfel, Dumnezeu s-a coborât şi până la noi în Isus, la noi, la împlinirea timpurilor (cf. 1Pt 1,20), nu numai ca să fim eliberaţi de diavol, lume şi poftele proprii, dar şi să ne facă poporul său, să ne pună într-o relaţie cu Dumnezeu şi să ne îmbogăţească veşnic.

Dacă vom privi în Biblie vom vedea că mulţi "au fost tăiaţi", au murit după faptele lor rele: fraţii Core au murit înghiţiţi de pământ pentru murmurări la adresa lui Dumnezeu şi a lui Moise (cf. Num 16,31-32). Vai că sunt şi printre creştini oameni care murmură la adresa lui Dumnezeu şi a păstorilor chemaţi de el în această slujbă. Acan a murit pentru că a adus lucruri străine în cortul său (cf. Ios 7,21-26). Vai că sunt şi printre creştinii oameni care aduc lucruri străine în casele lor! Puternicul Samson a avut ochii scoşi şi a murit strivit pentru că a privit şi s-a dus la o femeie străină (cf. Jud 16,4-30). Vai că sunt şi printre creştinii oameni care privesc imagini indecente şi doresc femei străine! Onan a fost ucis pe loc când vărsa sămânţa pe pământ ca să nu procreeze prunci (cf. Gen 38,9-10). Vai că sunt şi printre creştini persoane care practică onanismul! Iuda a murit spânzurat căci pentru lăcomia de bani fura din punga săracilor şi îl vindea pe Dumnezeul său (cf. Mt 27,5). Vai că sunt şi printre creştini oameni care pentru bani fură şi îl vând pe Dumnezeu! Anania şi Safira au fost ucişi pentru o minciună (cf. Fap 5,1-10). Vai că sunt şi printre creştini oameni care trăiesc în minciună! Şi exemplele pot continua.

Dacă noi, cei de astăzi, nu am murit subit până acum, ca galileenii masacraţi de Pilat, ca cei 18 peste care s-a prăbuşit turnul din Siloe şi dacă nu am fost tăiaţi până acum aşa cum am fi meritat ca un smochin fără rod (cf. Lc 9,1-9), asta se datorează vierului nostru, Mântuitorului nostru Isus Cristos, care mijloceşte pururi pentru noi la Dumnezeu (cf. Evr 7,25), care nu numai de trei ani mijloceşte pentru noi la Dumnezeu, dar de 10, 20, 30, 40, 50, 60 de ani şi chiar de o viaţă întreagă, zicând: "Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină! Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia" (Lc 9,8-9). Să nu uităm ceea ce înseamnă un "an de har, de îndurare", în Biblie (cf. Is 61,1-2; Lc4,19).

Undeva în Statele Unite ale Americii, există un monument a victimelor din Vietnam, un şir de 58 de mii de morţi. Mulţi vin acolo şi constată că din persoanele iubite a rămas doar un nume scris pe un monument, plâng şi îl caută pe Dumnezeu. Însă trei dintre acele nume au fost scrise acolo dintr-o greşeală. Au luptat în Vietnam, au fost prinşi într-o ambuscadă în care grupa lor a murit, dar ei au reuşit să se salveze. Trebuia să fie morţi, dar trăiesc şi îl laudă pe Dumnezeu cu viaţa lor schimbată. Aceşti oameni salvaţi din moarte trebuie să fie imaginea noastră celor salvaţi de Cristos. Noi, asemenea bătrânilor din Apocalips, trebuie să ne punem coroanele, vieţile noastre înaintea tronului divin, şi să spunem zilnic: "Vrednic eşti tu, Domnul şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria, cinstea şi puterea, căci tu ai creat toate şi prin voinţa ta au luat fiinţă şi au fost create" (Ap 4,10-11).

Apropo de "gunoiul de la rădăcină", în Biblie gunoiul are trei simboluri: încercarea (cf. Ex 3,7), moartea (cf. Ier 25,33) şi harurile nemeritate (cf. Lc 9,8). Judecând în această cheie, să privim încercările din viaţa noastră ca o lucrare divină spre mântuire, căci dacă nu am fost ascultători atunci când ne mergea bine, să ne întoarcem la el măcar când ne merge rău. Pe mulţi încercările i-au pus pe o cale bună, ca pe poporul lui Dumnezeu în exil şi în pustiu.

Referitor la moarte, să ne gândim nu numai la jertfa Liturghiei unde liturgic şi tainic Isus moare şi învie zilnic pentru noi, dar şi la mulţi semeni ai noştri, care zilnic mor subit în ambuscade, în accidente sau chiar în patul lor, fără să fi fost mai răi decât noi cei care suntem încă vii. Prin aceşti morţi subit Dumnezeu ne vorbeşte despre trebuinţa urgentă a convertirii (cf. Mt 4,17) şi despre aducerea de roade ca a lui Cristos (cf. 1In 2,6). Iar cei care au venit astăzi la Isus, pare să se fi convertit.

Referitor la harurile nemeritate, cum de multe ori recunoaştem şi noi că deşi nu am fost vrednici am primit multe lucruri bune. Când primim multe lucruri bune fără să le merităm, înseamnă că trebuie să ne gândim că suntem în pericol să pierdem viaţa veşnic fericită câştigată pentru noi cei morţi în păcat, de Isus la Calvar; înseamnă că Isus ne pune gunoi la rădăcină ca să ne convertim şi să aducem urgent roade pentru el şi pentru viaţa veşnică; înseamnă o avertizare cum că în viaţă veşnică unde nu va intra nimic "impur" (cf. Ap 21,27), înseamnă că în viaţa veşnică nu intră: nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale, nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii care nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu; înseamnă că aşa eram şi noi, dar am fost spălaţi, am fost sfinţiţi, am fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru" (cf. 1Cor 6,9-11).

Biblia ne spune că toate aceste lucruri nu trebuie să ne sperie, ci să ne conducă la convertire şi la roade vrednice de Dumnezeu care este atât de bun, de Isus care este atât de iubitor şi de Duhul Sfânt care este atât de binevoitor.

Iată pentru ce lectura a doua ne spune astăzi: "Fraţilor, nu vreau ca voi să rămâneţi în ignoranţă: părinţii noştri au fost cu toţii sub nor şi toţi au trecut prin mare şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Toţi au mâncat aceeaşi hrană spirituală şi toţi au băut aceeaşi băutură spirituală pentru că ei beau din stânca spirituală care îi urma, iar stânca era Cristos. Totuşi cei mai mulţi dintre ei nu i-au plăcut lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu. De fapt, acestea au devenit pentru noi exemple, ca să nu dorim cele rele aşa cum au dorit ei. Nici să nu murmuraţi aşa cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de îngerul nimicitor. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să fie un exemplu şi au fost scrise ca avertizare pentru noi, cei la care a ajuns sfârşitul veacurilor, aşa încât cel care crede că se ţine pe picioare să vadă să nu cadă" (1Cor 10,1-6.10-12).

Psalmul 103 cântat de noi astăzi este o exprimare spontană a unei inimi pline de lauda la adresa lui Dumnezeu pentru harul şi mila lui. David îl laudă pe Dumnezeu pentru binecuvântările din viaţa sa şi a altora, povesteşte tuturor despre bunătatea lui Dumnezeu arătată faţă de toţi copiii săi, arată dependenţa omului de mila lui Dumnezeu, şi cheamă întreaga creaţie să se închine lui Dumnezeu.

Iată ce trebuie să facem şi noi cei care am auzi despre dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi oameni, din vechime şi din prezent, să ne convertim şi să aducem roade pentru Dumnezeu ca David, Paul, ceilalţi apostoli; să-l lăudăm cu viaţa noastră, să vorbim şi altora despre dragostea lui faţă de toţi oamenii şi să-i chemăm pe toţi la închinare, căci fără el nimic nu putem face (cf. In 15,5). Amin.  Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la solemnitatea sfântului Iosif, tatăl purtător de grijă al lui Isus, soţul Preasfintei Fecioare Maria şi patronul Bisericii Universale, Anul C, – 2019

„Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului” (Mt 1,24).

Când a venit împlinirea timpului, ca Dumnezeu să-l trimită în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege, ca oamenii să primească înfierea (cf. Gal 4,4-5), Dumnezeu, după ce în vechime a promis oamenilor căzuţi în păcat, un Mesia mântuitor (cf. Gen 3,15), a dezvăluit şi „unele” date de bază legate Mesia şi mântuirea lui, ca să ajute credinţei, speranţei şi dragostei oamenilor; „restul faptelor măreţe” lăsându-le ca o surpriză fericită şi uimitoare ce depăşeşte orice închipuire (cf. Ef 3,20), atât pentru timpul împlinirii lor pe pământ, cât  mai ales la desăvârşirea lor în paradisul ceresc.

Unele din aceste date de bază referitoare la Mesia, la mântuirea realizată de el şi la răspunsul nostru, descoperite de Dumnezeu prin profeţii săi spre curajul speranţei noastre, au fost că Mesia: se va naşte în lume dintr-o femeie (cf. Gen 3,15); că această femeie va fi o fecioară curată şi neprihănită (cf. Is 7,14); că va avea un tată adoptiv care va fi feciorelnic (cf. Gen 39,7-9); că Mesia se va naşte din casa şi neamul lui David (cf. 2Sam 7,12-16); că cei doi soţi feciorelnici vor avea credinţa lui Abraham (cf. Rom 4,17-18) şi tăria lui David (cf. Fap 13,22) şi fidelitatea profeţilor şi drepţilor (cf. Iac 5,10); că Mesia va mântui lumea iubită prin misterul crucii (cf. Is 53,1-12; In 18,11), mister la care îi va asocia pe toţi ce care cred în el, începând cu părinţii săi (cf. Lc 2,35) şi continuând cu toţi ucenicii săi până la sfârşitul veacurilor (cf. Lc 9,23); că Mesia şi lucrarea lui, părinţii şi ucenicii lui, încercările şi lucrările lor, vor avea prefigurări în diferite personaje şi fapte din Biblie, prefigurări pe care oamenii vor trebui să le descopere prin efortul lor (cf. Idt 8,25-27; Rom 1,19-20), dar să le şi depăşească cu mult datorită lui Isus care s-a glorificat la Tatăl ceresc (cf. In 14,12).

Multe alte amănunte referitoare la Dumnezeu cel întreit şi unic, la mântuirea lui şi la oamenii de mântuit, ni le-a descoperit Isus atunci când a venit între noi, fie direct când toţi rămâneau uimiţi de cuvintele şi învăţătura lui (cf. Lc 4,22; In 7,46), fie prin apostoli (cf. Fap 1,3; 10,41-42), fie prin alţi martorii aleşi de el de mai înainte (cf. Fap 13,31). Dar tot adevărul şi toată dragostea lui Dumnezeu pentru noi şi pentru mântuirea noastră ni se vor descoperi atunci când vom ajunge în paradis (cf. In 14,20; 16,12).

Ştiind că în lucrarea sa de mântuire a lumii Dumnezeu cel întreit şi unic a voit să-i onoreze pe oameni cerându-le colaborarea, astăzi amintim faptul că, Dumnezeu, după ce ne-a promis mântuirea şi a ales familia lui David, a cărei origine merge până la Abraham, şi după ce din această familie a ales-o pe Maria din Nazaret ca mamă a lui Mesia: mamă nepătată, mamă preacurată, mamă neprihănită, mamă pururea fecioară, mamă  vrednica de iubire, mamă minunată, fecioara preaînţeleaptă, fecioară vrednica de cinste, fecioară vrednică de laudă, fecioară miloasă, fecioară credincioasă, fecioară înţeleaptă; tot din această familie, l-a ales apoi şi pe sfântul Iosif: bărbat drept, bărbat înţelept, bărbat ascultător, bărbat credincios, bărbat răbdător, bărbat muncitor, bărbat model, care să fie: tată purtător de grijă al lui Mesia, apărător neobosit al lui Cristos, soţ curat al Fecioarei Născătoare lui Mesia, cap al Sfintei Familii, ca patron şi ocrotitor al Bisericii sale. Şi tot aici trebuie să mai spunem că Dumnezeu nu s-a oprit aici cu alegerea de colaboratori la opera mântuirii sale, ci ne-a ales de colaboratori şi pe noi oamenii din toate timpurile, care dorim mântuirea lui şi care ne căutăm fericirea izvorâtă din crucea lui Isus (cf. 2Cor 5,20), căci Isus însuşi ne-a spus că prin întruparea, crucea, învierea şi mântuirea sa, i-am devenit cu toţii familia şi rudele sale, fiindu-i: „frate şi soră, tată şi mamă” (cf. Mt 12,50; Mc 3,35).   

Urmărind viaţa şi litania sfântului Iosif, spunem că a fost necesar ca Iosif cel ales de Dumnezeu de colaborator al său, ca de altfel şi unul fiecare dintre noi prin Botez, să fie „bărbat drept”, ceea ce înseamnă: om bun, cinstit, corect, iubitor de Dumnezeu şi de oameni. „Omul drept” este o mărturie despre iubirea lui Dumnezeu, care a mântuit lumea prin crucea Fiului său şi prin revărsarea Duhului Sfânt (cf. In 3,16). „Drept”, este şi o pecete divină pe fruntea celor aleşi, cum a fost litera „thau” pe fruntea aleşilor din Vechiul Testament şi cum este „sângele” lui Isus de pe frunţile aleşilor din Noul Testament. „Drept” este un semn după care vom fi recunoscuţi la Judecată. „Drept” înseamnă a fi mântuit din păcate.

A fost necesar ca Iosif să fie „înţelept”, căci el mereu trebuia să facă alegeri corecte între gândurile, planurile şi aplecările fiinţei sale şi gândurile, planurile şi poruncile mântuitoare ale lui Dumnezeu; între „înţelepciunea nebună” a oamenilor care fug de cruce şi „nebunia înţeleaptă” a lui Dumnezeu care mântuieşte prin cruce (cf. 1Cor 1,18-25). A fost necesar ca Iosif să fie „înţelept”, căci trebuia să-l ajute pe Isus întrupat în carnea noastră, să crească în înţelepciune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, înţelepciune prin care Isus i-a uimit pe învăţaţii de la templu, pe oamenii din Nazaret, dar şi pe toţi care îl ascultau vorbind (cf. Lc 2,40; 4,22; Mt 7,28; 22,33), împlinind astfel o veche profeţie (cf. Ier 33,9). A fost necesar ca Iosif să fie „înţelept”, căci trebuia să-şi conducă bine familia şi să ia decizii bune care să respecte planurile lui planurile lui Dumnezeu, când: Maria a zămislit de la Duhul Sfânt şi el a luat-o de soţie (cf. Mt 1,24); când Isus trebuia să se nască la Betleem, când împlinind o poruncă cezarului a împlinit o veche profeţie (cf. Mih 5,2); când Isus trebuia să fie salvat de furia lui Irod fugind noaptea în Egipt (cf. Mt 2,14), imitând pe Abraham care a fugit cu familia din Caldeea în Canaan (cf. Gen 12,1); când Isus trebuia să se întoarcă în ţara lui, Iosif fugind de furia lui Archelau, nu s-a mai dus în Iudeea, ci în Nazaretul Galileei (cf. Mt 2,22-23), împlinind astfel prorocia că Isus trebuia fi numit „Nazarinean” (cf. Jud 13,5; 1Sam 1,11).

A fost necesar ca Iosif să fie un „credincios tăcut şi ascultător”, căci pentru a fi un colaborator util în lucrarea de mântuire, el trebuia să asculte şi să împlinească în tăcere şi fără murmur toate dispoziţiile divine. După ce a spus „da” lui Dumnezeu (cf. Mt 1,24), sfântul Iosif , nu a mai avut niciodată întrebări îndoieli şi comentarii. Dumnezeu îi vorbeşte şi Iosif tace şi face: "Nu te teme să o iei pe Maria, logodnica ta”, şi Iosif nu se teme, tace şi o ia (cf. Mt 1,19-24), împlinind profeţia naşterii lui Isus dintr-o fecioară (cf. Is 7,14). „Ridică-te şi mergi în Betleem pentru recensământ” (cf. Lc 2,1-7), Iosif se ridică şi se pune la drum fără nici un comentariu, împlinind astfel prorocia (cf. Mih 5,2) şi introducându-l pe Pruncul Isus în familia regală a lui David căreia Dumnezeu îi hărăzise o dinastie veşnică (cf. 2Sam 7,16). "Ridică-te şi mergi în Egipt" şi Iosif se ridică şi se pune la drum pentru o călătorie de aproximativ 500 km, în cea mai mare parte prin deşert, bântuit de şerpi şi scorpioni şi frecventat de hoţi (cf. Mt 2,13-15), ducând astfel, după profeţie prima veste bună în Egipt (cf. Ps 87,4). "Întoarce-te în ţară" şi el se întoarce (cf. Mt 2,19-23), împlinind astfel profeţia: "Din Egipt i-am chemat pe fiul meu" (cf. Os 11,1).

Şi fecioria lui Iosif a fost foarte importantă în economia mântuirii, căci împlinind în el imaginea profetică a lui Iosif iubitorul de curăţie din Vechiul Testament, care a rezistat tentaţiei directe a femeii lui Potifar, pentru că socotea necurăţia o „nelegiuire” faţă de Dumnezeu (cf. Gen 39,7-12), a facilitat înţelegerea conceperii lui Isus de la Duhul Sfânt (cf. Mt 1,20; Lc 1,35), a prevenit acuzaţiile necurate la adresa Mariei şi uciderea ei cu pietre pentru sarcină în afara căsătoriei (cf. Lev 20,10; Dt 22,22-24), n-a lăsat loc la discuţii referitoare la fecioria Mariei (cf. Lc 1,27). a dat mărturie alături de Maria „pururi fecioară” despre împărăţia cerurilor pe care o aştepta, acolo unde oamenii, asemenea îngerilor nu se mai căsătoresc (cf. Lc 20,35).

Sfântul Paul, pentru cei care pot înţelege asta (cf. Mt 19,11), spune că el cel necăsătorit este fără griji şi fără piedici în slujirea Domnului, căci nu este însurat se îngrijeşte nestingherit de lucrurile Domnului, şi cum ar putea să placă Domnului. Căci cel însurat se îngrijeşte de lucrurile lumii şi cum să-i placă nevestei, nu mai este atât de liber (cf. 1Cor 7,32-35). Apoi, fecioria asumată este pentru om cea mai înaltă formă de mărturie în exterior a dragostei pentru Mirele veşnic, Isus. Fecioria asumată este pentru creştini „o mare comoara”, dar păstrată în vasele de lut ale trupurilor noastre, în care lovesc toţi potrivnicii mântuirii noastre: diavolul, lumea şi poftele noastre nesupuse. Dumnezeu ne-a pus această comoară în „vase de lut”, pentru a ne arăta că puterea nemaipomenită pentru a o păstra este de la el, si nu de la noi” (2Cor 4,7). Fecioria este o „mare comoară” pentru că este un „semn sigur” de predestinare pentru nunta veşnică cu Isus. Despre feciorelnici Biblia spune: „Ei cântă un cântec nou înaintea tronului, înaintea celor patru fiinţe şi înaintea bătrânilor şi nimeni nu a putut să înveţe cântecul lor. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Ei îl urmează pe Miel oriunde merge. Ei au fost răscumpăraţi dintre oameni ca prim rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (Ap 14,3.4). Acum putem înţelege mai bine valoarea curăţiei trupeşti.

Tradiţia rabinică ne spune că, preotul locului ştiind de menirea Fecioarei Mariei de a-l naşte pe Mesia, cel nepătat din dinastia regală a lui David, s-a îngrijit personal ca din cei 14 descendenţi rămaşi, să-l aleagă pe cel mai bun dintre ei pentru a fi „soţul” Mariei. În acest sens le-a dat la toţi pretendenţii câte un ram de migdal uscat şi la cel care ramul uscat de migdal va înverzi, înmuguri, înflori şi rodi într-o noapte, ca toiagul dat lui Aaron (cf. Num 17,8), acela să fie alesul. Şi Iosif a fost alesul.

Şi credinţa lui Iosif a fost foarte importantă în economia mântuirii, căci dacă sfântul Iosif nu ar fi fost credincios cu adevărat, nu numai a crede că există Dumnezeu, dar acela de a-l crede pe Dumnezeu, împlinind întocmai şi la timp cerinţele lui, ca Abraham, ca Moise şi ca David, strămoşii săi, nu ar fi fost niciodată plăcut înaintea lui Dumnezeu (cf. Evr 11,6) şi nici nu ar fi dus la bun sfârşit misiunea încredinţată, cum nici noi şi nimeni altul nu ar fi dus-o.

Şi spiritul de sărăcie a lui Iosif a fost foarte important în economia mântuirii, căci dacă Iosif nu ar fi avut spiritul sărăciei, nu ar fi rezistat în credinţă la vederea naşterii într-un grajd din Betleem, nici la vederea lui Isus că nu avea unde să-şi plece capul; apoi, Iosif, nu ar fi avut puterea dărniciei, ca Iosif din Vechiul Testament, Iosif, care după cum spun Rabinii, că în timpul celor şapte ani de foamete care s-au abătut asupra acelor ţinuturi, a dat drumul la paie pe Nil, ca fraţii lui din Israel şi alţi oameni să vadă că în Egipt sunt grâne şi să vină să şi le procure. Iosif, cel sărbătorit astăzi, Iosif dulgherul sărac, pentru că ştia ce-i lipsa, nu numai că i-a hrănit pe Isus şi Maria, dar alina orice lipsă şi durere în popor. Îmi place aici paralela, dar şi diferenţa majoră dintre Iosif din Vechiul Testament şi Iosif, tatăl purtător de grijă a lui Isus. Dacă Iosif din Vechiul Testament a împărţit grâne pentru foamea trupului, Iosif din Noul Testament, pe lângă cele necesare pentru trup, l-a dat dăruit oamenilor şi pe Isus „Pâinea cea vieţii coborâtă din cer” pentru foamea sufletului (cf. In 6,35).

Repet o idee de mai sus, idee care fundamentează şi consideraţia mea, că tot ce s-a spus despre sfântul Iosif, despre chemarea şi activitatea lui, pe baza Scripturilor, este valabil şi pentru unul fiecare dintre noi oamenii până la sfârşitul veacurilor, căci în sfântul Iosif ni se descoperă vocaţia şi misiunea noastră creştină. Să-l imităm pe sfântul Iosif în dobândirea virtuţilor sale: dreptatea, înţelepciunea, credinţa, ascultarea, curăţia, munca, dărnicia, răbdarea şi toate celelalte, şi apoi cu ele, tot asemenea lui Iosif, să-l slujim pe Cristos şi să purtăm grijă de el. Altfel „virtuţile” devin goale şi poveri chinuitoare. A-l sluji pe Cristos şi a avea grijă de el, înseamnă: să-i ocrotim pe toţi oamenii, să le purtăm de grijă la toţi oamenii care au nevoie de ajutor; să-i iubim pe toţi oameni, începând cu cei mici, cu cei bolnavi, cu cei bătrâni, cu cei fragili, devenind pentru ei: „Nutritor Domini”, ca Iosif. Asta înseamnă: a avea grijă unii de alţii în familii, în comunităţile parohiale, la locul de muncă, în comunitatea prietenilor şi în societate. Asta mai înseamnă şi a ocroti creaţia, mediul înconjurător cu flora şi fauna, care şi ele aşteaptă mântuirea şi îl slujesc pe Dumnezeu în felul lor. Asta mai înseamnă a ocroti şi promova credinţa creştină şi bunele moravuri, căci am ajuns la acele timpuri când mulţi oameni au devenit „egoişti, lacomi de bani, lăudăroşi, aroganţi, defăimători, neascultători faţă de părinţi, nerecunoscători, sacrilegi, lipsiţi de iubire, neînduplecabili, perfizi, indisciplinaţi, cruzi, duşmani ai binelui, trădători, obraznici, orbiţi de mândrie, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având înfăţişarea evlaviei, dar renegând puterea ei” (2Tim 3,1-5)!

Astăzi Biserica ne spune: „Ite ad Joseph”, „Mergeţi la Iosif”! Mergeţi la Iosif care este puternic la Isus şi învăţaţi de la el tainele puterii şi ale mântuirii. Dar, „Ite ad Joseph”, mai înseamnă şi: „Mergeţi la creştini”, care sunt continuatorii misiunii lui Iosif, căci ei vă ocrotesc şi vă ajută ca pe Isus şi mama sa, Maria, căci ei asemenea lui Iosif vă ştiu necazurile şi durerile; apoi mai ştiu cum să vă ajute să trăiţi şi să muriţi frumos, ca să ajungeţi lângă Isus în paradis. Amin.

La mulţi ani tuturor care au numele legat de cel al sfântului Iosif, dar şi tuturor creştinilor, căci sfântul Iosif este şi patronul Bisericii Universale, şi să nu uitaţi să trăiţi frumos ca el, ca la sfârşit să ajungeţi

în paradis lângă Isus, asemenea lui!

                                                                                                                                Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 2-a din Postul Mare - Anul C - 2019

"Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii" (Ps 27,13)!

Suntem în timpul sfânt şi de har al Postului Mare, timp când, liturgic şi tainic, Isus pătimeşte şi moare pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Deşi din nemărginită dragoste divină el pătimeşte şi moare într-un trup ca al nostru (cf. In 15,13), Isus este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu (cf. Lc 9,35), Isus este Dumnezeu adevărat, una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 10,30), Isus este "cel prin care toate s-au făcut" (In 1,3), Isus este Dumnezeu atotputernic care are putere peste toate şi nimeni nu i se poate împotrivi, nici diavolul cu furtunile lui, nici lumea cu amăgirile ei şi nici moartea cu bolile şi chinurile ei, cum bine ştim din evanghelii.

Ei bine, la această credinţă şi mărturisire a divinităţii şi a puterii mântuitoare lui Isus vrea să ne aducă Biserica şi în duminica aceasta, prin pericopa evanghelică şi prin celelalte lecturi biblice propuse ca meditaţie şi hrană sufletească, căci credinţa noastră în Isus este singura noastră cale de a-i plăcea lui Dumnezeu (cf. Evr11,6) şi de a intra în paradis (cf. In 14,6), unde vom cunoaşte pe deplin pe Tatăl şi pe Fiul său trimis prin Duhul Sfânt (cf. In 17,3).

Isus, biruind ispitele diavolului, ale lumii şi ale trupului, "pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii care nu sunt de la Tatăl" (1In2,16), cum spune sfântul Ioan şi cum am văzut duminica trecută, Dumnezeu Tatăl îi prezintă astăzi pe Isus în divinitatea slăvită (cf. Lc 9,29). Isus care la întrupare nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci a luat fire de sclav şi s-a făcut asemenea oamenilor (cf. Fil 2,6-7), acum spre sfârşitul vieţii sale pământeşti, spre întărirea credinţei oamenilor de mântuit în dumnezeirea sa ascunsă, i-a cerut Tatălui său ceresc să-i manifeste public slava pe care a avut-o în sânul lui înainte de întrupare (cf. In 17,5; 1,18), căci el a promis că unii dintre ucenicii lui nu vor vedea moartea înainte de a vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere (cf. Mc 9,1; Lc 9,27), ca ei să creadă că el este Fiul Tatălui şi că el l-a trimis (cf. In 11,42). Şi Tatăl ceresc îi împlineşte pe munte cererea lăsând să se vadă în afară pentru câteva clipe ceea ce Isus este în realitate din veşnicie şi astfel îi întăreşte autoritatea şi credibilitatea în faţa ucenicilor, a martorilor cereşti şi a întregului univers, că el este Fiul său preaiubit trimis pe pământ prin lucrarea Duhului Sfânt, şi că nimeni nu-i place lui (cf. Evr 11,6), nu ajunge la el (cf. In 14,6) şi nu se mântuieşte, dacă nu ascultă de el (cf. Lc 9,35), căci "Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,17). Astfel Dumnezeu îi confirmă şi îi întăreşte promisiunea făcută prin Abraham că îi va da "o descendenţă luminată şi nenumărată ca stele cerului" (cf. Gen15,5) şi apoi cea făcută prin David că, îi va da "neamurile ca moştenire" (Ps 2,8; Ps 22,27; Ps 72,8; Dan 7,14), pe care "Fiul omului nu a venit să le piardă, ci ca să le mântuiască" (Lc 9,56).

Am văzut în evanghelia de astăzi slava şi lumina divină emanând din faţa şi întreaga fiinţă a lui Isus, slavă şi lumină pe care diaconul Ştefan a văzut că o are la dreapta Tatălui (cf. Fap 7,55); slavă şi lumină care au transformat muntele în paradis plăcut (cf. Lc 9,33); slavă şi lumină care i-a umplut de bucurie pe apostoli, împreună cu Moise şi Ilie, adică pământul şi cerul (cf. Lc 9,33). Apoi, slavă şi lumină care nu numai că au trecut prin veşmintele lui fără să le ardă sau să le strice, dar pe care le-a şi albit (cf. Lc 9,29), prefigurând şi anticipând veşmintele şi chipurile sfinţilor din cer albite de sângele lui de la cruce (cf. Ap 7,14); slavă şi lumină ca aceea de după înviere când a trecut prin giulgiuri fără să le deranjeze şi să le deterioreze (cf. In 20,6-7); slavă şi lumină prin care la învierea sa din morţi a trecut prin piatra de la mormânt şi prin uşile încuiate fără să le spargă (cf. In 20,19.26); slavă şi lumină care i-a pus cu faţa la pământ pe apostoli pe muntele Tabor (cf. Lc9,32), dar şi pe ostaşii puşi de pază de la mormântul sigilat (cf. Mt28,4); slavă şi lumină ce l-a doborât de pe cal numai pe Saul din Tars, nu şi pe însoţitorii lui (cf. Fap 9,4), aşa cum mai demult doborâse numai pe egipteni şi pe evrei nu (cf. Ex 11,7).

Dar partea cea mai frumoasă a lucrurilor şi care ne priveşte pe noi în mod direct este că aceeaşi slavă şi lumină a lui Isus glorificat astăzi şi la învierea sa, ne va întâmpina şi pe noi pe nori la Parusie; ni le va împărtăşi Isus şi nouă când ne va duce în cer (cf. Fil 3,21); ne va albi pe noi şi veşmintele noastre, prin sângele său vărsat pe cruce (cf. Ap 7,14), aşa cum anticipat a făcut-o deja cu Moise şi Ilie, care vorbeau cu el, tocmai despre patima şi moartea sa care urma să aibă loc la Ierusalim (cf. Lc 9,30-31).

Vom învia prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. 2Cor 4,14), pentru că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii (cf. Mt 22,32), aşa cum vedem în Moise şi Ilie care au apărut vii şi vorbeau cu Isus (cf. Lc 9,30); ba mai mult, atunci când se va arata Isus, vom fi ca el, pentru că îl vom vedea aşa cum este (cf. 1In 3,2).

Toate aceste minuni şi ziceri trebuie să ne conducă pe noi la credinţa lui Abraham care l-a crezut pe Dumnezeu împlinind tot ce i-a poruncit; la credinţa psalmistului David care şi el l-a crezut pe Dumnezeu, împlinind toate cele poruncite de Dumnezeu şi care acum zice: "Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii" (Ps 27,13), la credinţa sfântului Paul care a împlinit cele cerute de Dumnezeu, adică s-a convertit de la mentalitatea lumii şi acum a ajuns să spună că Isus: "Va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate" (Fil 3,21). Iar această credinţă i-a fost confirmată, căci a fost răpit până la al treilea cer, în rai (cf. 2Cor 12,2-4), unde personal a cunoscut: "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc pe el" (1Cor 2,9).

Şi care este partea noastră în această lucrare prin care Isus ne va duce în cer? Să respingem amăgirile satanei care ne vin fie direct, ca în cazul lui Isus şi al Evei, fie prin oamenii lui răi, ca prin regele Sodomei, lui Abraham; fie prin partenerii de viaţă ca lui Adam, Lot şi Iov prin soţiile lor, fie prin prietenii, ca lui Isus, prin Petru şi Iuda, care voiau să-l oprească de la cruce; fie prin duşmanii noştri, ca fariseii, cărturarii, marii preoţi, lumea rea, oameni înşelaţi, care voiau să-l împiedice pe Isus şi pe diaconul Ştefan, să-şi facă lucrarea.

Toate lecturile de astăzi ne arată că Isus, Abraham, David şi Paul, refuzând tentaţiile directe şi indirecte ale satanei, fiind pe deplin convinşi că ceea ce Dumnezeu a promis poate să şi facă" (cf. Rom4,20-21), Dumnezeu le-a socotit aceasta ca dreptate (cf. Gen 15,5-6) şi le-a spus la fiecare din ei, ca şi nouă, ca şi lui Abraham: "Eu sunt răsplata ta cea foarte mare" (cf. Gen 15,1). Numai a crede în Dumnezeu nu este suficient pentru a fi îndreptăţit; trebuie să-l şi credem pe Dumnezeu când ne cheamă şi ne vorbeşte, împlinind ceea ce ne cere să gândim, să vorbim şi să facem.

Apoi să ne rugăm pentru noi şi pentru semenii noştri. Rugăciunea la transfigurat nu numai pe Isus, dar rugăciunea lui Isus i-a transformat şi pe cei care s-a rugat, pe apostoli şi mai ales pe păgâni care au început să creadă în el, începând cu mulţi călăi de la cruce despre care aminteşte istoria. Rugăciunea ne va transforma atât pe noi, cât şi pe cei pe care ne vom ruga, cum a fost rugăciunea lui Elizeu pentru Gheazi (cf. 2Rg 6,16-17); cum a făcut rugăciunea sfântului Paul pentru bisericile născute de el şi adormite (cf. 2Cor 11,28); cum a făcut rugăciunea sfântului Ştefan pentru Saul din Tars (cf. Fap 7,58.60), cum a făcut rugăciunea sfintei Monica pentru fiul ei Augustin. De aici şi porunca lui Isus şi a apostolilor: Rugaţi-vă neîncetat (cf. Lc 21,36; 1Tes 5,17)! "Faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii" (1Tim 2,1). "Căci mare putere are rugăciunea celui credincios" (Iac 5,16).

Să nu uităm să ne gândim şi să medităm atât la Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi la patimile Domnului, ca să le putem trăi în viaţa noastră, căci fără ele nu găsim mântuirea. Despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre pătimirile, moartea şi învierea sa, a vorbit însuşi Isus cu apostolii şi cu cei la care le predica Evanghelia (cf. Mt 16,21; Lc 9,22-23). Şi când nu mai avea cu cine vorbi despre ele, când şi apostolii amăgiţi de diavol refuzau Cuvântul şi crucea mântuitoare (cf. Mt 16,22-23; Lc 9,33), în schimb căutau măreţia (cf. Mc 9,34), Isus i-a adus din cer pe Moise şi Ilie ca să vorbească cu ei despre ele (Sfântul Francisc din Assisi vorbea cu lupii şi cu animalele, cu florile şi aştri despre ele. Sfântul Anton de Padova vorbea cu asinii şi peştii despre ele), căci şi în cer se vorbeşte despre sângele Mielului care a mântuit lumea (cf. Ap 7,14); mai exact, pământul şi cerul, timpul şi veşnicia, flora şi fauna trebuie să vorbească despre ele (cf. Ap 5,12-13). Cei mai fericiţi din cer sunt cei care au trăit Cuvântul şi crucea: "Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră" (Ap 6,9).

Nu se ajunge în cer decât prin Calea Crucii. Să lepădăm eul nostru care amăgit de diavol respinge crucea mântuitoare (cf. 2Cor 4,10). Diavolul s-a amestecat chiar şi pe Tabor când Isus s-a schimbat la faţă, căci, împins de diavol, Petru îi sugerează lui Isus să construiască trei corturi ca să rămână acolo şi Isus să nu mai meargă la cruce. Dar Isus a pornit imediat spre cruce. Oare nu voi bea paharul pe care mi l-a dat Tatăl (cf. In 18,11)? "Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău" (In 12,27-28).

Păsările de pradă care căutau să fure bucăţi din animalele jertfite de Abraham (cf. Gen 15,11) sunt o imagine a eforturilor diavolilor de a ne jefui pe noi creştinii de roadele mântuirii de la cruce. Iar vigilenţa lui Abraham în apărarea jertfelor este semnul simbolic al vigilenţei pe care trebuie să o avem noi creştinii, pentru a ne păstra darurile câştigate nouă de Isus la cruce.

Închei cu rugăciunea zilei: "Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, pentru ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale. Prin Cristos Domnul nostru. Amin".

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la prima duminică din Postul Mare - Anul C - 2019

"Oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit" (Rom 10,13).

Dacă în Scrisoarea către romani 3,23 sfântul Paul ne spunea: "Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu", în fragmentul citit astăzi, tot din aceeaşi scrisoare, acelaşi sfânt Paul ne spune: "Oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit" (Rom 10,13). Deci, toţi păcătoşii care aleargă la Dumnezeu cerând iertare şi se convertesc de la rău la bine, asemenea sfântului Paul, se mântuiesc.

Cu Miercurea Cenuşii am intrat în timpul sfânt de convertire şi de har al Postului Mare, un timp în care Biserica readuce în prim plan şi cu valoare prezentă faptele măreţe ale lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, mântuire din sclavia: păcatului, a diavolului, a lumii şi a morţii. Lecturile biblice de astăzi ne amintesc că la mântuirea oamenilor din toate sclaviile lor au participat toate cele trei Persoane divine, care nu lucrează independent şi separat niciodată. Chiar dacă creaţia şi providenţa sunt atribuite lui Dumnezeu Tatăl, chiar dacă crucea şi răscumpărarea sunt atribuite lui Dumnezeu Fiul, chiar dacă sfinţirea şi pregătirea oamenilor pentru nunta veşnică sunt atribuite Duhului Sfânt, la toate aceste lucrări de dragoste nemărginită faţă de oameni şi faţă de întreaga creaţie au lucrat şi lucrează toate cele trei Persoane divine (cf. In 5,17). Iar lecturile biblice de la sfânta Liturghie de astăzi ne amintesc acest adevăr pentru că vor să ne convingă să avem încredere în Dumnezeu în Dumnezeu cel întreit şi unic, căci el are putere să ne mântuiască din mâna tuturor duşmanilor noştri.

Aşa cum Dumnezeu, conform primei lecturi (Dt 26,4-10), i-a scos pe evrei din sclavia egiptenilor şi a idolilor lor, cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni şi i-a adus în Canaan, ţară în care curge lapte şi miere şi acum ei prosternaţi înaintea Domnului, în laudă şi mulţumire, îi aduceau prinos din cele dintâi roade din pământul sfânt dobândit, tot astfel, acelaşi Dumnezeu puternic ne va salva şi pe noi nu numai din mâinile oamenilor şi ale uriaşilor pământeşti, ci ne va scăpa şi din mâinile stăpânitorilor întunericului, din mâinile duhurilor răutăţii care sunt în văzduh şi de uriaşii iadului (cf. Ef 6,11-12), şi ne va duce nu într-un rai pământesc ca odinioară unde poate intra diavolul, ci în paradisul ceresc unde nu intră nimic întinat (cf. Ap 21,27), în paradisul unde Dumnezeu ne va şterge orice lacrimă din ochi, unde moarte nu va mai fi, nici plâns, nici ţipăt, nici durere (cf. Ap 21,4), în paradisul lucrat cu migală de la începutul lumii de Persoanele divine, paradis desăvârşit acum prin moartea, învierea, înălţarea şi glorificarea lui Isus la dreapta Tatălui (In 14,2-3; Mc 16,19), în paradisul unde noi îmbrăcaţi în alb (cf. Ap 7,9) ca îngerii (cf. In 20,12; Fap 1,10) şi prosternaţi în faţa Celui bătrân de zile înveşmântat în alb (cf. Dan 7,9) şi care stă pe un tron alb (cf. Ap 20,11) îi vom aduce laude şi mulţumiri veşnice pentru mântuirea primită (cf. Ap 7,11).

Şi aşa cum eliberarea lui Dumnezeu din sclavia egiptenilor şi a idolilor lor a devenit pentru evrei un crez de repetat în fiecare zi, tot astfel eliberarea noastră din sclavia diavolului şi a morţii veşnice, prin pătimirile, moartea şi învierea lui Cristos, trebuie să devină crezul nostru zilnic, aşa cum ne învaţă sfântul Paul în lectura a doua de astăzi: "Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9).

Ei bine, tocmai la această mărturisire în divinitatea şi puterea mântuitoare lui Isus vrea să ne aducă Biserica prin pericopa evanghelică propusă pentru astăzi, căci că Isus este singura noastră cale de a intra în paradis (cf. In 14,6). Pericopa evanghelică propusă pentru astăzi ne arată că Isus este Fiul puternic al lui Dumnezeu care ne poate mântui din mâna celui mai crud duşman al nostru, diavolul, care ne-a adus toate relele, nefericirea şi moartea, căci în cele în care noi oamenii am fost învinşi prin părinţii noştri, Adam şi Eva (cf. Gen 3,1-7), dar şi în pustiu unde evreii ispitiţi au cârtit împotriva lui Dumnezeu şi au murit (cf. Ps 106,15), Isus a biruit (cf. Lc 4,1-13). Da, Isus a biruit pentru noi şi împreună cu noi, căci era îmbrăcat în trupul nostru de carne (cf. In 1,14), dar fără păcat (cf. Evr 4,15). Da, "într-adevăr, de un astfel de mare preot avem nevoie: sfânt, nevinovat, fără pată, separat de păcătoşi, mai presus de ceruri" (Evr 7,26). Şi mai ales că el ne iubeşte şi ne spală de păcate (cf. Ap 1,5) şi trăieşte pentru a mijloci pururi pentru noi la Tatăl ceresc (cf. Evr 7,25).

Spuneam că acolo unde noi oamenii am fost învinşi prin părinţii noştri, Adam şi Eva, şi prin strămoşii noştri evrei, Isus a biruit. Deşi a rămas Dumnezeu adevărat, pentru a ne mântui a trebuit să se facă om ca şi noi. Adevărata natură umană a lui Isus s-a vădit prin cuvintele, "a flămânzit". Foamea a fost şi prima ispită a satanei, care i-a sugerat Omului Isus să recurgă la puterea sa divină pentru a-şi astâmpăra foamea trupească. Astâmpărarea foamei era un act legitim. Dar ar fi fost greşit ca Isus să-şi astâmpere foamea printr-un act de neascultare faţă de Tatăl şi de ascultare faţă de satana. De aceea, Isus s-a împotrivit ispitei, citând din Scriptură, care spune că mai important decât satisfacerea foamei fizice este ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Dt 8,3). Aici au greşit Adam şi Eva, aici au greşit evreii în pustiu şi aici greşim şi mulţi dintre noi, pentru că: punem cuvântul creaturilor înaintea cuvântului lui Dumnezeu, ne punem pe noi înaintea lui Dumnezeu, punem trupul înaintea sufletului, punem pământul înaintea cerului, punem temerile noastre înaintea puterii lui Dumnezeu. De aceea diavolul este mai puternic decât noi. Omul Isus a privit lucrurile şi a acţionat numai din prisma şi voinţa lui Dumnezeu, şi diavolul nu a avut nicio putere asupra lui. Aici este secretul oricărei biruinţe, aici este diferenţa dintre sfinţi şi noi, dintre tăria lor şi slăbiciunea noastră.

În a doua ispită, diavolul i-a arătat instant lui Isus toate împărăţiile lumii, pretinzând că sunt ale lui, deşi i-au fost date de Dumnezeu lui Adam şi Evei (cf. Gen 1,28; Ps 8,7-9). Din cauza păcatului, când Adam a ales să asculte de diavol şi nu de Dumnezeu, atunci el a pierdut la diavol toată stăpânirea asupra creaţiei şi de atunci, fraudulos, diavolul a devenit "stăpânitorul acestei lumi" (In 12,31;14,30,16,11), "dumnezeul acestui veac" (2Cor 4,4) şi "prinţul puterii văzduhului" (Ef 2,2; 6,12). Dar Dumnezeu, înainte de a-i da omului stăpânirea asupra creaţiei sale, a decis ca "împărăţiile acestei lumi" să devină însă într-o zi "împărăţiile Domnului nostru Isus Cristos (cf. Ap 11,15). Prin urmare, satan îi oferea lui Cristos ceea ce oricum el avea să stăpânească, în cele din urma. Dar Isus nu putea să le ia în stăpânire mergând pe o "scurtătură" diavolească. Mai întâi trebuia să urmeze crucea.

În planurile lui Dumnezeu, Domnul Isus trebuia să sufere multe, înainte de a intra în slava sa (cf. Lc 24,26), cum de altfel şi noi (cf. Fap 14,22). Nu se poate realiza un scop legitim prin mijloace greşite. Sub nicio formă Isus nu se putea închina diavolului, indiferent care era premiul oferit. Sub nicio formă nici noi nu ne putem închina diavolului, indiferent care este premiul oferit. Regele Saul a făcut pact cu diavolul mergând la vrăjitoare (cf. 1Sam 28,8) şi a pierdut, a pierdut lupta, domnia şi viaţa (cf. 1Sam 31,6). De aceea, Isus a citat din Deuteronom: "Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai lui să-i slujeşti" (Dt 6,13), căci, în postura lui de om, el trebuia să se închine şi să-i slujească numai lui Dumnezeu. Nici noi nu putem umbla pe căile diavolului şi să obţinem împărăţia lui Dumnezeu, deşi unii naivi pot crede asta.

În a treia ispitire, satan l-a dus pe Isus la Ierusalim, pe streaşină templului, sugerându-i să se arunce jos de acolo, căci Mesia trebuia să apară dintr-odată în templu (cf. Mal 3,1), pentru că Dumnezeu promisese să-l păzească pe Mesia (cf. Ps 91,11-12). Isus avea acum prilejul să se îmbrace cu faimă şi renume, printr-un act de bravură şi să apară dintr-o dată ca izbăvitorul promis, fără să mai treacă pe la crucea voită şi cerută de Tatăl. Pentru a treia oară, Isus s-a împotrivit ispitei, citând din Biblie. "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Dt 6,16).

Diavolul ne ispiteşte şi pe noi să ne atingem scopurile prin fapte de bravură satanică. Astfel ne sugerează să obţinem: diplome fără şcoală, bani fără muncă, funcţii fără pregătire, darurile căsătoriei fără căsătorie, creştinism fără Isus şi Biserică, paradis fără Evanghelie, toate fără trudă şi cruce, toate care duc la pierzarea veşnică, căci urmarea acestor minciuni şi păcăleli ieftine ale satanei din viaţa multor oameni, Dumnezeu le va amenda într-o zi.

Isus nu ne-a păcălit cu privire la persoana şi puterea sa, luând-o pe "scurtăturile satanei". El a luptat cu satana şi a învins. A luptat cu tot ceea ce este în lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, şi a învins (cf. 1In 2,16), păstrând fidelitatea faţă de Tatăl şi netrecând peste tot ceea ce a fost scris (cf. 1Cor 4,6). Astfel ne-a arătat că el este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ca să credem în el, ca să căutăm mântuirea lui, să urmăm învăţătura lui şi să trăim asemenea lui fidelitatea faţă de Tatăl ceresc, indiferent de tentaţiile amăgitoare ale diavolului, ale lumii şi ale poftelor noastre.

Psalmul responsorial de astăzi ne spune: "Nu ţi se va întâmpla nici un rău, nicio nenorocire nu se va apropia de locuinţa ta, pentru că el va porunci îngerilor săi să te păzească pe toate căile tale". (Ps 91,10-11). Iată şi un exemplu în acest sens:

Un misionar în vârstă povestea într-o predică a sa: Era în anul 1922, în Hebridele de Vest, un arhipelag de insule din nord-vestul Scoţiei, un copilaş de cinci ani care ştia de Dumnezeu, dar era pe punctul să moară, suferind de difterie. Apoi şi o membrană mucoasă se formase în gâtul său, făcându-i respiraţia tot mai dificilă. Mama sa creştină şi-a întors spatele, ca să nu vadă clipa când fiul ei îşi va da ultima suflare. Chiar în momentul acela s-a auzit o bătaie la uşă. Era cumnatul ei, dintr-un sat învecinat, care i-a zis: Am venit să-ţi spun să nu te mai îngrijorezi cu privire la copil, căci se va însănătoşi, căci Dumnezeu îl va salva. Dar mama a rămas pe gânduri, nevenindu-i să creadă ceea ce auzea. Ce te face să spui asta, a întrebat ea? Şi omul a început să-i explice cum stătea lângă foc şi citea Psalmul 91, (psalm cântat şi de noi astăzi), l-a auzit pe Dumnezeu vorbindu-i clar despre copilul bolnav pentru care s-a rugat, prin ultimele versete: "Îl voi salva, pentru că tânjeşte după mine, îl voi ocroti, pentru că îmi cunoaşte numele. Când el mă va chema, eu îi voi răspunde, voi fi alături de el în strâmtorare, îl voi elibera şi-l voi cinsti" (Ps 91,14-15). După o mică pauză, misionarul în vârstă a spus: "Băieţelul acela eram eu. Dumnezeu m-a izbăvit de moarte în noaptea aceea; el mi-a salvat sufletul şi m-a săturat cu viaţă lungă. Prin urmare, sper că veţi înţelege de ce numesc psalmul 91, psalmul meu".

Fiecare dintre noi are în viaţa sa momente când a fost păzit, ajutat, salvat din situaţii grele şi chiar de moarte, (mai ales de moarte sufletească prin credinţă şi Botez), de către Dumnezeu cel întreit şi unic.

Şi psalmul 91 nu a fost numai psalmul lui Isus, psalmul lui Paul, psalmul misionarului, ci este şi psalmul nostru. Să ne încredem în Dumnezeu în orice problemă a vieţii şi să refuzăm "scurtăturile satanei", în orice situaţie grea am fi, căci Dumnezeu nu dezamăgeşte pe nimeni dintre cei credincioşi.

Cum spune psalmistul, el va veni să ne ajute chiar prin îngerii săi. Cine i-a adus mâncare lui Ilie în deşert? Îngerii! Cine l-a păzit pe cei trei tineri evrei din Babilon în cuptorul cu foc şi pe Daniel în groapa leilor? Îngerii! Cine l-a scos pe sfântul Petru din închisoare? Îngerii! Cine l-a întărit pe Isus suferinţa şi părăsirea lui? Îngerii! Şi ne mai temem? Nu! "Oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit" (Rom 10,13). Aşa ne spune Biblia, aşa să credem. Amin.

Pr. Ioan Lungu

8 MARTIE, ZIUA TUTUROR FEMEILOR DIN LUME

Această sărbătoare, s-a născut din dorinţa de a se permite şi femeilor să participe activ la viaţa de zi cu zi, cu drepturi şi obligaţii depline cu ale bărbaţilor, căci au fost vremuri şi locuri când femeile datorită delicateţei lor au fost discriminate.

Din păcate mai trăim şi astăzi astfel de vremuri în multe locuri de pe glob, cu toate că Dumnezeu a creat femeia egală cu bărbatul (cf. Gen 1,26-27), cu toate că Isus a promovat această egalitate responsabilă (cf. In 8,7; 11,5; 20,17), cu toate că apostolii au predicat această egalitate şi demnitate (cf. Fap 16,14; 17,34; Gal 3,28), cu toate că Biserica creştină prin păstorii ei a promovat, promovează şi cere tuturor să recunoscă în practică această egalitatea, cu toate că societatea raţională este de acord cu asta.

Când unele ţări şi guverne refuzau cu îndârjire recunoşterea rolului femeii în societate şi a egalităţii ei cu bărbatul, o femeie curajoasă, Clara Zetkin (1856-1933), o intelectuală evreică născută la Wiederau, în Germania şi moartă la Arhanghelskoie, în Rusia, s-a ridicat, s-a facut glas pentru surorile ei discriminate din întreaga lume şi a cerut public statelor şi guvernelor lumii să recunoască demnitatea femeii şi să-i acorde drepturi egale cu ale bărbaţilor, drepturi pe care Dumnezeu însuşi i le-a conferit femeilor prin creaţie şi prin răscumpărare.

În martie 1908, femeile dintr-o fabrică de textile, din New York, au făcut greva pentru a protesta faţă de condiţiile grele în care erau constrânse să lucreze, şi faţă de salariile mult mai mici decât ale bărbaţilor. În 1910, la Copenhaga, s-a propus pentru prima dată găsirea unei zilei internaţionale a femeii, cu ocazia unui miting pentru egalitate în drepturi şi obligaţii cu bărbaţii. Iar în 1911, era deja sărbătorită pentru prima dată Ziua Internaţională a Femeii, în ţări ca: Germania, Austria si Danemarca. Iar după Primul Război Mondial, Adunarea Generală a ONU, a fixat data de 8 martie Ziua Internațională a Femeii. Clara Zetkin le-a propus tuturor femeilor ca model de curaj şi demnitate pe regina Estera din Biblie, regină care ştim că a fost o imagine profetică a Preacuratei Fecioare Maria.

La mulţi ani tuturor femeilor din lume! Să fiţi curajoase ca regina Estera! Să fiţi credincioase şi iubitoare ca Maica Domnului! Şi să ajungeţi în cer frumoase ca luna, încoronate cu stelele şi înveşmântate cu Soarele veşnic (cf. Ap 12,1)!

Consideraţie la Miercurea Cenuşii 2019

Intra totus, mane solus, exi alius (Sfântul Ignaţiu de Loyola).

Astăzi, cu ziua de Miercurea Cenuşii, zi numită şi poarta Postului Mare, creştinii romano-catolici intră în timpul Postului Paştelui, un timp de 40 de zile de pregătire pentru întâmpinarea solemnităţii Învierii Domului nostru Isus Cristos, dar mai ales un timp de muncă sufletească, un timp de „exerciţii spirituale”, un timp în care suntem chemaţi ca prin post, rugăciune şi fapte de milostenie, cum ne cere pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 6,1-6.16-18) să mutăm accentul de pe întărirea trupului, pe întărirea sufletului; un timp de patruzeci de zile prin care simbolizăm dăruirea întregii noastre vieţii lui Dumnezeu, căci în Biblie cifra 40 însemnă vârsta şi viaţa unei generaţii (cf. Num 32,13; Ps 95,10).

Parafrazându-l pe sfântul Ignaţiu de Loyla (1491-1556), în exerciţiile sale spirituale, spunem şi noi în prima zi a Postului Mare: „Intra totus, mane solus, exi alius”, (Intră cu totul, rămâi singur şi ieşi altul), adică să intrăm cu toată fiinţa noastră pătată în rănile lui Cristos care, liturgic şi tainic, în timpul Postului Mare pătimeşte şi moare pentru mântuirea noastră; apoi să rămânem acolo liniştiţi şi singuri cu el, pentru ca la Paşti să ieşim împreună cu el, ca dintr-un mormânt, alţi oameni purificaţi şi înviaţi sufleteşte. De aceea, Domnul ne zice în prima lectură de astăzi: „Întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale! Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele” (Il 2,12-13). Iar noi să răspundem cu David cel căit: „Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit” (Ps 51,3)!

Aşa cum ştim din pregătirea noastră creştină, mântuirea sufletului este o lucrare divino-umană, în care Dumnezeu îşi are partea lui, iar omul îşi are partea lui. Dumnezeu şi-a făcut partea lui, căci „Atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Apoi, „Dumnezeu şi-a revărsat iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5,5). Dar este necesară şi partea noastră în această lucrare, căci aşa cum spune sfântul Augustin (354-430): „Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine”. De aceea, însuşi Domnul ne spune: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (Mih 6,8). „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut şi ce este desăvârşit” (Rom 12,1-2)!

După ce Dumnezeu şi-a făcut partea lui la crucea Calvarului, trebuie să ne facem şi noi partea noastră. În acest sens, aşa cum sportivii fac exerciţii fizice atât pentru întărirea, sănătatea şi vigoarea trupului, cât şi pentru o coroană care se vestejeşte (cf. 1Cor 9,24-27); exact la fel noi „atleţii lui Cristos” trebuie facem acum „exerciţii spirituale” atât pentru întărirea, sănătatea şi vigoarea sufletului, cât şi pentru o coroană neperitoare, îmbrăcându-ne cu armura lui Dumnezeu ca să putem ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. căci aşa cum ne spune sfântul Paul, „noi nu avem de dus o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor, împotriva autorităţilor, împotriva puterilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi” (Ef 6,11-13). De aceea, în acest timp de har şi de mântuirea al Postului Mare: „luăm armura lui Dumnezeu ca să ne putem împotrivi diavolului care mugeşte ca un leu şi ca să rămânem în picioare; ne încingem cu adevărul; ne îmbrăcăm cu platoşa dreptăţii; luăm ca încălţăminte râvna pentru vestirea evangheliei păcii; ţinem scutul credinţei pentru a putea stinge săgeţile aprinse ale diavolului; luăm coiful mântuirii şi sabia duhului care este cuvântul lui Dumnezeu; facem rugăciuni şi cereri în Duh în orice timp; suntem vigilenţi şi statornici în rugăciune pentru toţi sfinţii şi pentru ca să putem deschide gura, ca să vestim cu îndrăzneală cuvântul şi misterul Evangheliei” (cf. Ef 6,13-19).

Ziua de astăzi se numeşte „Miercurea Cenuşii”. Ştim că cenuşa este ceea ce rămâne în urma unei arderi. Chiar omul în urma trecerii sale prin „focul lumii de păcat” rămâne un pumn de cenuşă. În mod intenţionat, cenuşa pe care o primim pe frunte în Miercurea Cenuşii este obţinută din primele ramuri înflorite ale primăverii, ramuri cu care l-am întâmpinat pe Isus de Florii când a intrat în Ierusalim pentru a-şi împlini pătimirea sa mântuitoare care l-a dus până la moartea pe cruce. Asta înseamnă că toţi oamenii, de la copil la bătrân, de la preotul din templu până la omul din casă, cum spune profetul Ioel (cf.Il 2,12-18), dar şi întreg universul au trebuinţă de mântuirea lui Isus de la cruce, căci focul păcatului a pârjolit totul chiar de la începutul creaţiei (cf. Rom 8,19-23) şi chiar de la zămislirea noastră (cf. Ps 51,5). În acest sens, a primi cenuşa pe cap înseamnă a ne umili în faţa lui Dumnezeu şi a recunoaşte că în urma păcatului lui Adam am ajuns cu toţii praf şi cenuşă (cf. Gen 3,19; Iov 30,19) şi că toţi avem nevoie de mântuirea lui Dumnezeu, care dă harul celor căiţi şi umili (umil de la humus=pământ). Căci, iată ce ne spune Biblia: „Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor umiliţi le dă har! Aşadar, umiliţi-vă sub mâna puternică a lui Dumnezeu pentru ca el să vă înalţe la timpul potrivit” (1Pt 5,5-6)!

Căci „Domnul iubeşte cu gelozie ţara lui şi îi este milă de poporul său" (Il 2,18).

Ne umilim şi primim cenuşa ca recunoaştere a păcătoşeniei şi a nevoii de mântuire din păcate, dar şi ca un semn de apartenenţă la grupul de aleşi de care Dumnezeu se îndură şi le dă har. Căci aşa cum pentru evrei sângele de pe tocurile ferestrelor şi uşilor de la case a fost un semn de mântuire (cf. Ex 12,13), tot astfel acum cenuşa umilinţei de pe frunţile creştinilor este un semn care atrage îndurarea şi mântuirea divină. Apoi încă un amănunt deloc de neglijat este şi faptul că, pe cel umilit nu-l poate atinge şi nici nu-l poate înfrânge diavolul cel mândru care nu se poate pleca. De aceea şi Isus s-a smerit pe sine până a lua chip de rob şi până a muri pe lemnul de ocară al crucii (cf. Fil 2,6-12). În acest sens este şi o legendă grecească care vorbeşte de un personaj pe care nu-l putea învinge nimeni cât timp era lipit de pământ.

Pe cel umilit Dumnezeu îl ajută, îl înalţă şi îi dă înapoi mult mai mult decât a pierdut prin păcat sau prin nedreptate. Iată câteva exemple din Biblie în care nişte oameni impunându-şi cenuşa şi recunoscându-se păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, au fost salvaţi şi chiar au devenit eroi: Madorheu, unchiul reginei Estera, şi evreii din Persia s-au îmbrăcat cu sac şi şi-a pus cenuşă pe cap când a auzit de decretul de exterminare împotriva lor dat de regelui Artaxerxe (485-464 î.C.), la acuzele mincinoase ale edomitului Haman şi au fost salvaţi şi înălţaţi (cf. Est 4,1-3; 10,3). Când Iov cel acuzat pe nedrept de diavol şi de prietenii săi, s-a îmbrăcat în sac şi şi-a presărat cenuşă în cap, a fost vindecat şi a primit îndoit ceea ce avusese mai înainte (cf. Iov 42,6.12). Când profetul Daniel, îmbrăcat în sac şi cenuşă, i-a cerut lui Dumnezeu să-l salveze pe Israel din robie, a fost ascultat (cf. Dan 9,3). Când ninivitenii au cerut iertare acoperiţi cu sac şi cenuşă, au primit-o (cf. Iona 3,6). Când evreii din Betulia şi Iudita au cerut izbăvire de la Dumnezeu în sac şi cenuşă, au primit-o odată cu înălţarea (cf. Idt 4,11; 4,15; 9,1). Când Macabeii, se pregăteau pentru luptă, biruiau pentru că se rugau în sac şi cenuşă (cf. 1Mac 3,47; 4,39). De aceea, profetul Ieremia, ne cheamă la pocăinţă zicând: „Încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ier 6,26). Iar Isus îi cheamă pe cei neconvertiţi la pocăinţă cu sac şi cenuşă ca să primească izbăvirea” (cf. Mt 11,21; Lc 10,13). Repet, cenuşa este un semn de recunoaştere a celor umili cărora Dumnezeu le dă har şi înălţare. Este ca semnul „thau” de pe frunţile locuitorilor Ierusalimului, după care vor fi recunoscuţi cei care suspină după mântuire (cf. Ez 9,4). Este ca pecetea numelui lui Cristos cel smerit de pe frunţile celor aleşi care vor vedea veşnic faţa lui Dumnezeu (cf. Ap 22,4).

Timpul Postului Mare nu este numai un timp de pocăinţe şi de exerciţii spirituale, dar este şi un timp pentru pregătirea catecumenilor în vederea Botezului şi un timp optim de reînnoire a Botezului deja primit, când suntem chemaţi să trecem de la cenuşa păcatului şi a morţii la viaţa ivită izvorul baptismal şi din mormântul gol al lui Isus. Apoi, primind cenuşa în Miercurea Cenuşii ne angajăm de a muri faţă de păcat şi egoism ca să putem trăi pentru Dumnezeu (cf. Rom 6,11) şi astfel să ajungem la viaţa deplină a Celui Înviat, la Paşti. De Miercurea Cenuşii ne amintim că suntem oameni muritori şi pierduţi, iar la Paşti ne amintim că suntem înviaţi împreună cu Isus. De Miercurea cenuşii ne amintim că trebuie să ne convertim şi să credem în Evanghelie (cf. Mc 1,15), iar la Paşti ne amintim că devenind mădulare ale Trupului lui Cristos prin Botez, vom învia şi vom trăi împreună cu el (cf. 1Cor 6,14-15).  

Vorbeam puţin mai sus despre „mântuire” ca fiind o lucrare divino-umană, unde Dumnezeu îşi are partea lui, iar omul îşi are partea lui. Partea lui Dumnezeu ştim că a fost planul strategic prin care Isus ne-a spălat de păcate la cruce şi a anulat zapisul condamnării noastre (cf. Col 2,14), iar Duhul Sfânt a ocupat templul fiinţei noastre şi a rămas cu noi ca un apărător până la răpirea noastră în raiul redeschis (cf. In 14,16; 2Tim 1,14). Iar partea noastră de lucrare este lupta ca în noi să trăiască Cristos (cf. Gal 2,20) şi ca diavolul să nu mai ocupe inima noastră aşa cum vrea (cf. Mt 12,45). Prima strategie şi secretul biruinţei în lupta cu diavolul mândru care nu se poate pleca, este smerenia în faţa lui Dumnezeu şi ascultarea totală faţă de el. Însuşi Isus a folosit această strategie şi a biruit chiar suferind şi murind, aşa cum şi noi vom birui chiar suferind şi murind, ascultând de el (cf. Fil 2,6-9).

Evanghelia de astăzi ne mai vorbeşte şi despre alte surse de putere şi har: pomana, rugăciunea şi postul. Aşa cum mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit (cf. Iac 5,16), la fel de mare putere au şi postul şi pomana, care împlinite cu dragoste acoperă multe păcate (cf. 1Pt 4,8). Satan ştie de puterea lor de a ne atrage mântuirea lui Dumnezeu, de aceea ori ne abate de la ele, ori ne fură rodul lor veşnic, amăgindu-ne să căutăm lauda de la oameni. Pomana, rugăciunea şi postul sunt nişte secrete personale dintre noi şi Dumnezeu şi trebuiesc împlinite numai pentru ochii lui, altfel se pierd.

Ca la developarea fotografiilor unde lumina strică şi filmul şi hârtia fotografică, tot astfel ochii străini strică şi pierd pomana, rugăciunea şi postul.

Diavolul ne amăgeşte să ne mândrim cu aceste fapte, aşa cum o vulpe dintr-o fabulă a poetului, dramaturgului şi prozatorului francez, Jean de La Fontaine (1621-1695), perfid a lăudat glasul unui corb şi i-a cerut să-i cânte pentru a-i fura caşul din coc şi credul corbul l-a scăpat. La fel şi pe noi ne amăgeşte diavolul ca să ne lăudăm cu faptele noastre ca să ne fure rodul lor. Biblia ne spune că: pomana laudă şi împrumută pe Dumnezeu care răsplăteşte (cf. Sir 35,4; Prov 19,17); rugăciunea aduce vindecare şi mântuire de la Dumnezeu (cf. Iac 5,15); iar zilele de post vor aduce zile de veselie şi de bucurie a mântuirii (cf. Zah 8,19). Toate aceste binefaceri ale pomenii, rugăciunii şi postului, le pierdem la diavol atunci când le împlinim ca să fim văzuţi de oameni. Ca să folosim o imagine biblică, ele sunt ca nişte secrete al puterii divine date nouă, cum a fost şi semnul secret al puterii divine din „părul lui Samson”. Când secretul a fost descoperit, Samson şi-a pierdut orice putere (cf. Jud 16,17-21). Şi noi pierdem eficacitatea acestor fapte puternice la Dumnezeu, când le împlinim ca să fim văzuţi şi lăudaţi de oameni.

Isus însuşi, mergând pe linia profeţilor şi drepţilor din Vechiul Testament care au obţinut tot binele dorit prin pomană, rugăciune şi post, spre mântuirea şi învăţătura noastră, aşa cum găsim scris în Biblie, s-a folosit şi el cu succes de forţa lor tainică la Tatăl ceresc (cf. In 13,29; Lc 6,12; Mt 4,2). Apoi apostolii şi creştinii buni din toate timpurile s-au folosit şi ei de forţa pomenii, rugăciunii şi postului în lupta lor: contra diavolului, contra a mentalităţii greşite a lumii şi contra patimilor din ei; dar şi pentru curajul predicării Evangheliei şi a martiriului (cf. Fap 3,1-10; 7,59; 12,3; 13,1-5; 14,23). De aceea, Isus insistă astăzi asupra importanţei acestor lucrări spirituale, dar şi pe secretul lor. Mulţi dintre fariseii care doreau să atragă atenţia oamenilor asupra lor, când împlineau aceste fapte puternice, alegeau locurile cele mai aglomerate şi astfel pierdeau puterea. Puteau să fie puternici ca Samson, dar orbiţi şi slabi învârteau  la râşniţa diavolului. Despre ei şi despre toţi cei care fac ca ei, Isus, repetă astăzi de trei ori: „Adevăr vă spun, şi-au primit răsplata” (Mt 6,2.5.16). Ce trist şi ce nechibzuinţă! De aceea şi versetul de la Evanghelie ne spune: „Astăzi nu vă împietriţi inimile, dar ascultaţi glasul Domnului” (Ps 95,8)!

Noi preoţii vă spunem astăzi cu sfântul Paul: „Fraţilor, noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru, pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu în el. Deoarece noi colaborăm cu el, vă mai îndemnăm să nu primiţi harul lui Dumnezeu în zadar, căci el spune: La momentul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii" (2Cor 5,20-6,2). Mulţumim, Doamne! Amin.

Vă urăm tuturor un Post Pascal binecuvântat şi plin de roadele mântuirii!

                                                                                                 Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 8-a de peste an - Anul C - 2019

"Păziţi cuvântul vieţii, ca să fiţi în mijlocul lumii ca nişte făclii mereu aprinse!" (Fil 2,15-16)

Pentru a înţelege mai uşor mesajul lecturilor biblice de astăzi, să ne imaginăm un palat impunător, dar care palat a fost devastat de duşmani a devenit locuinţa sălbătăciunilor. Cred că aceasta este o imagine grăitoare a stării oamenilor de după păcat. Dumnezeu îşi făcuse din inima omului un templu plăcut pentru el, pentru Fiul său Isus şi pentru Duhul Sfânt. În acest templu cele trei Persoane divine se întreţineau cu omul, luau masa cu el şi se bucurau împreună (cf. Ap 3,20). De când Adam a călcat porunca divină, şarpele a intrat şi s-a făcut stăpân al acestui palat sublim devenind ca un al doilea suflet (cf. Gen 3,1-7). Păcatul intrând în suflet s-a făcut mădularul omului şi naşte în inimă multe rele: "Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia" (Mc 7,21-22). Isus, la cruce, ne-a răscumpărat din această stare şi ne-a făcut din nou un templu a lui Dumnezeu şi a reaşezat iarăşi împărăţia lui Dumnezeu în inima noastră (cf. Lc 17,21).

Deşi am fost răscumpăraţi, atunci când nu trăim ca fii ai lui Dumnezeu şi când punem în practică comportamente distructive faţă de noi înşine, faţă de aproapele şi faţă de celelalte creaturi, cădem iarăşi în ruină, căci cel ce nu face voinţa lui Dumnezeu (cf. Mt 6,10), face voinţa inimii sale întinate, face voinţa satanei. De aceea, Domnul zice: "Cine îşi iubeşte viaţa în lumea aceasta o va pierde; şi cine îşi jertfeşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa cea veşnică" (In 12,24-25). Dar, dacă omul trăieşte ca fiu al lui Dumnezeu, dacă trăieşte ca persoană răscumpărată, ca un om care se lasă condus de Duhul Sfânt (cf. Rom 8,14), atunci el îşi face bine sieşi, aproapelui şi întregii creaţii, cooperând la opera răscumpărării. Adevăratul creştinism constă în a nu mai trăi pentru noi înşine, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru noi, în a-i sluji şi în a-l aştepta (cf. 1Tes 1,9-10; 2Cor 5,15).

Cred că aceste gânduri pot fi o cheie de a citi şi interpreta micile parabole din pericopa evanghelică de astăzi: cea a orbului care vrea să călăuzească un alt orb, cea a paiului şi a bârnei din ochi şi cea a pomului care se cunoaşte după roadele sale (cf. Lc 6,39-45).

În pasajul anterior pericopei evanghelice de astăzi, Isus ne-a învăţat că misiunea ucenicilor trebuia să fie marcată de dărnicie (cf. Lc6,38). Cei care dau cu mână largă vor primi cu mână largă. Parcă vedem aici un gospodar care împrăştie seminţe în ogor. Cu cât aruncă seminţele pe o mai mare suprafaţă de teren, cu atât va avea un seceriş mai bogat. El va fi răsplătit printr-o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Astăzi, Isus îi avertizează pe ucenicii săi din toate timpurile că ei vor deveni "o cetate luminoasă pe stâncă, o candelă pentru alţii" (cf. Mt 5,14-15) şi o binecuvântare pentru alţii, numai în funcţie de starea lor spirituală. Un orb nu-l poate conduce pe un alt orb, căci ambii vor cădea în groapă. Nu putem da ceea ce nu avem noi înşine. Dacă suntem orbi cu privire la anumite adevăruri, nu-i vom putem ajuta pe alţii în acele domenii. Dacă există pete în viaţa noastră spirituală, să fim convinşi că ele se vor manifesta şi în viaţa celor pe care îi învăţăm.

Apropo de orbi şi orbire despre care face vorbire pericopa evanghelică de astăzi, trebuie să spunem că orbirea este prima lucrare a satanei dintr-un suflet căzut. Puternicul Samson, când a căzut, primul lucru pe care i l-au făcut duşmanii, i-au scos ochii (cf. Jud 16,21). Când regele Zedechia a căzut, primul lucru pe care i l-au făcut duşmanii, i-au scos ochii (cf. 2Rg 25,7). Apoi multe păsări de pradă îşi orbesc victimele. Exact aşa a făcut şi face diavolul cu omul care-i cade în mrejele sale, îl orbeşte ca să nu mai vadă prăpastia spre care duce păcatului şi să alerge spre beznă şi moarte crezând că merge spre lumină şi viaţă, antrenând şi pe alţi orbi după el.

Pe o stradă supraaglomerată din New York, USA, o maşină a accidentat mortal doi pietoni care tocmai traversau strada, nerespectând nici locul şi nici momentul de trecere. Primele cercetări criminalistice au şi scos la iveală faptul că ambii pietoni erau orbi! Trecătorii care au urmărit tragicul accident, au spus că întâi a venit unul din orbi, care a întins braţul să găsească pe cineva să-l ajute la traversare. Nu a stat mult şi s-a atins de mâna altui orb, care căuta acelaşi lucru. Crezând fiecare despre celălalt că vede, s-au luat de braţ şi au pornit spre inevitabilul deznodământ, înainte ca cineva să-i mai poată ajuta!

Isus, referindu-se la farisei, le-a spus ucenicilor: "Lăsaţi-i, sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, amândoi vor cădea în groapă" (Mt 15,14). "Poate oare un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă" (Lc 6,39)? Isus, vindecând oameni deveniţi orbi şi oameni orbi din naştere, a arătat că el singur este "Lumina lumii" (In 9,5) şi că numai el poate vindeca rana orbirii făcută de diavol. De aceea să strigăm către el cu putere ca orbii din Ierihon: "Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David" (Mt 20,30).

Un om trecea într-o zi pe lângă arie de treierat şi vântul i-a suflat în ochi un pai, un fir de pleavă. El se freacă la ochi, încercând să-l scoată, dar cu cât se freacă mai mult, cu atât mai iritat devine ochiul său. Tocmai atunci trecea pe acolo un alt om, care vede suferinţa celui dintâi şi se oferă să-l ajute. Dar omul acesta avea în ochi o bârnă! Cum să vadă el să-l ajute pe cel cu un pai în ochi, când el însuşi nu poate vedea din cauza bârnei din ochiul lui! Lecţia evidentă care se desprinde de aici este că dacă dorim să-i ajutăm pe alţii, viaţa noastră trebuie să fie mai întâi pusă în ordine. Altfel, ni se va spune: "Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!" (Lc 4,23).

Dacă un corp străin se depune pe lentila unui microscop sau a unor ochelari, atunci prin ele nu se mai poate vedea nimic clar. Sufleteşte însă, în mod ciudat, se petrece un fenomen invers: cu cât este mai mare "bârna" pe care o avem în ochi, cu atât vedem mai bine "paiul" din ochiul fratelui nostru.

O doamnă merse cu o prietenă de-a să servească micul dejun într-un local bun. Imediat ce se aşază la masă doamna începu să comenteze şi să se plângă de mizeria locului: "Ia uite ce ditamai pete are faţa de masă, că ţi-e scârbă să mănânci într-un astfel de loc!" Prietena ei se uită atent şi nu vede pete nicăieri. "Lasă-mi puţin ochelarii", îi spune, se uită prin ei şi exclamă: "Faţa de masă este perfect curată. Petele sunt pe sticla ochelarilor tăi". Cu ochelarii murdari se văd pete peste tot. Dacă cineva îşi curăţă proprii ochelari, multe din petele acestea dispar. Dispar pentru că nu există. Erau din cauza ochelarilor. Ceva asemănător se întâmplă şi cu mulţi oameni care îi văd rău pe alţii pentru că au bârne în ochi, pentru că au pete pe ochelari, pentru că nu au inima curată.

Sufleteşte, pentru noi un astfel de corp străin suflat în ochi de către diavol, este: mândria; mândria care întotdeauna dă naştere la doua mari erori: autoaprecierea excesiva si dispreţuirea celorlalţi. Mândria îl orbeşte pe om şi îl face incapabil de a vedea adevărul.

Prozatorul român Alexandru Lascarov-Moldovanu (1885-1971), în cartea sa Cruce şi naţionalism, 1938, p. 106-108, spune: "Vedem adesea mulţi oameni care n-au făcut o faptă de milă de-a lungul zilelor lor, dând savante lecţii asupra chipului în care trebuie exercitată caritatea între oameni. Sau, vedem pe alţii, care nu cunosc deloc elementarele reguli ale bunei convieţuiri şi care nu pregetă să dea lecţii altora cum ar trebui să se poarte. Vedem borfaşi care fac prelegeri asupra felului în care trebuie urmăriţi, prinşi şi pedepsiţi cei care dosesc lucrurile altuia. Vedem proxeneţi care se indignează când aud vorbindu-se despre imoralitate. Vedem cartofori care se miră de ce viaţa stricată a lumii. Nişte curcani noroioşi şi nişte răţoi greoi care dau lecţii de zburat. Astfel de personaje mişună stăruitor în viaţa noastră publică. Pielea obrazului li s-a îngroşat peste măsură, simţul ruşinii le-a pierit, devenind ridicoli în faţa lumii".

Şi acest fel de orbire este opera diavolului. Dar şi pe această orbire a venit Isus ca să o vindece şi pentru a ne face iar un templu sfânt pentru Persoanele divine. Numai să mergem la el, pentru că vindecarea orbirilor şi a bolnavilor de orice fel face parte din misiunea sa mesianică: "Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, el însuşi va veni şi vă va mântui. Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie" (Is 35,4-6).

Dacă Mântuitorul nu a venit în lume ca să o judece ci ca să o se mântuiască (cf. In 3,17), atunci nici ucenicul nu trebuie să-i judece pe semenii săi, dar să caute mântuirea lor. Iată câteva gânduri biblice prin care Isus şi apostolii săi ne învaţă să ne vedem mai întâi bârna din ochi şi că judecarea aproapelui este un păcat: "Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi" (Mt 7,1). "Judecata este fără îndurare pentru cel care nu este îndurător; dar îndurarea învinge judecata" (Iac2,13). "Să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până când va veni Domnul" (1Cor 4,5). "Cine eşti tu ca să-l judeci pe servitorul altuia? De stă în picioare sau de cade, îl priveşte pe stăpânul său" (Rom14,4). "Unul singur este legiuitorul şi judecătorul care poate să salveze sau să nimicească. Dar tu cine eşti că-l judeci pe aproapele" (Iac 4,12)?

O altă ilustraţie folosită de Isus astăzi se referă la pom şi roadele sale. Un pom dă roade fie bune fie rele în funcţie de soiul lui. Pomul se judecă după calitatea fructelor sale. Isus ne spune că: "Orice pom se cunoaşte după fructele proprii: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. La fel omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale" (Lc 6,44-45). Un ucenic curat moral şi sănătos spiritual va scoate din comoara inimii sale roade de binecuvântare pentru alţii. Pe de altă parte, un om necurat va scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.

Domnul ne spune astăzi că în misiunea noastră de ucenici trebuie să primeze caracterul. Ceea ce suntem este mai important decât tot ce am putea rosti sau face. Un om credincios fiind asuprit de necredincioşi, merse într-o zi la duhovnicul său şi i se plânse, zicându-i: "Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?" Părintele, un om bătrân, îl luă şi îl duse în grădină. Acolo se aflau şi pomi roditori şi alţii neroditori. "Iată, fiul meu, ai aici pilda vieţii. Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceştia care au numai frunze? Nu, fiule, oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii fericit când te asupresc oamenii, căci asemeni acestui pom eşti cu roade". Cum spune şi un cânt popular că, pe pământ, "pomul copt şi omul bun, ăştia n-au avut noroc". Dar în cer sunt binecuvântaţi.

"Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii" (Lc 6,45). Prin aceste cuvinte Isus confirmă ceea ce spune înţeleptul din prima lectură: "Când se scutură sita, rămâne mizeria; tot aşa, defectele omului ies la iveală din vorbirea lui. Cuptorul încearcă vasele olarului, iar cuvintele încercă inima omului" (Sir 27,4-7). De aceea şi sfântul Iacob ne spune că: "Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul" (Iac 3,2).

Pentru a nu ne lăsa contaminaţi de diavol şi de lume, pentru a ne păstra "palate şi temple curate" ale lui Dumnezeu, aşa cum ne-a făcut Isus prin jertfa sa de la cruce, sfântul Paul ne aminteşte astăzi că "Fiinţa noastră supusă putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi că fiinţa noastră muritoare se va îmbrăca în nemurire, căci moartea a fost înghiţită de biruinţă. De aceea să fim tari şi neclintiţi prisosind totdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că munca noastră nu este zadarnică în Domnul" (cf. 1Cor 15,54-58). De aceea şi psalmistul ne încurajează astăzi: "Cel drept va înflori ca un palmier, va creşte ca un cedru din Liban. Cei plantaţi în casa Domnului vor înflori în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe, îşi păstrează seva şi prospeţimea, ca să facă cunoscut că Domnul este stânca şi în el nu este nedreptate" (Ps 92,14-16).

Pr. Ioan Lungu