Consideraţie la duminica a 8-a de peste an - Anul C - 2019

"Păziţi cuvântul vieţii, ca să fiţi în mijlocul lumii ca nişte făclii mereu aprinse!" (Fil 2,15-16)

Pentru a înţelege mai uşor mesajul lecturilor biblice de astăzi, să ne imaginăm un palat impunător, dar care palat a fost devastat de duşmani a devenit locuinţa sălbătăciunilor. Cred că aceasta este o imagine grăitoare a stării oamenilor de după păcat. Dumnezeu îşi făcuse din inima omului un templu plăcut pentru el, pentru Fiul său Isus şi pentru Duhul Sfânt. În acest templu cele trei Persoane divine se întreţineau cu omul, luau masa cu el şi se bucurau împreună (cf. Ap 3,20). De când Adam a călcat porunca divină, şarpele a intrat şi s-a făcut stăpân al acestui palat sublim devenind ca un al doilea suflet (cf. Gen 3,1-7). Păcatul intrând în suflet s-a făcut mădularul omului şi naşte în inimă multe rele: "Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia" (Mc 7,21-22). Isus, la cruce, ne-a răscumpărat din această stare şi ne-a făcut din nou un templu a lui Dumnezeu şi a reaşezat iarăşi împărăţia lui Dumnezeu în inima noastră (cf. Lc 17,21).

Deşi am fost răscumpăraţi, atunci când nu trăim ca fii ai lui Dumnezeu şi când punem în practică comportamente distructive faţă de noi înşine, faţă de aproapele şi faţă de celelalte creaturi, cădem iarăşi în ruină, căci cel ce nu face voinţa lui Dumnezeu (cf. Mt 6,10), face voinţa inimii sale întinate, face voinţa satanei. De aceea, Domnul zice: "Cine îşi iubeşte viaţa în lumea aceasta o va pierde; şi cine îşi jertfeşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa cea veşnică" (In 12,24-25). Dar, dacă omul trăieşte ca fiu al lui Dumnezeu, dacă trăieşte ca persoană răscumpărată, ca un om care se lasă condus de Duhul Sfânt (cf. Rom 8,14), atunci el îşi face bine sieşi, aproapelui şi întregii creaţii, cooperând la opera răscumpărării. Adevăratul creştinism constă în a nu mai trăi pentru noi înşine, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru noi, în a-i sluji şi în a-l aştepta (cf. 1Tes 1,9-10; 2Cor 5,15).

Cred că aceste gânduri pot fi o cheie de a citi şi interpreta micile parabole din pericopa evanghelică de astăzi: cea a orbului care vrea să călăuzească un alt orb, cea a paiului şi a bârnei din ochi şi cea a pomului care se cunoaşte după roadele sale (cf. Lc 6,39-45).

În pasajul anterior pericopei evanghelice de astăzi, Isus ne-a învăţat că misiunea ucenicilor trebuia să fie marcată de dărnicie (cf. Lc6,38). Cei care dau cu mână largă vor primi cu mână largă. Parcă vedem aici un gospodar care împrăştie seminţe în ogor. Cu cât aruncă seminţele pe o mai mare suprafaţă de teren, cu atât va avea un seceriş mai bogat. El va fi răsplătit printr-o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Astăzi, Isus îi avertizează pe ucenicii săi din toate timpurile că ei vor deveni "o cetate luminoasă pe stâncă, o candelă pentru alţii" (cf. Mt 5,14-15) şi o binecuvântare pentru alţii, numai în funcţie de starea lor spirituală. Un orb nu-l poate conduce pe un alt orb, căci ambii vor cădea în groapă. Nu putem da ceea ce nu avem noi înşine. Dacă suntem orbi cu privire la anumite adevăruri, nu-i vom putem ajuta pe alţii în acele domenii. Dacă există pete în viaţa noastră spirituală, să fim convinşi că ele se vor manifesta şi în viaţa celor pe care îi învăţăm.

Apropo de orbi şi orbire despre care face vorbire pericopa evanghelică de astăzi, trebuie să spunem că orbirea este prima lucrare a satanei dintr-un suflet căzut. Puternicul Samson, când a căzut, primul lucru pe care i l-au făcut duşmanii, i-au scos ochii (cf. Jud 16,21). Când regele Zedechia a căzut, primul lucru pe care i l-au făcut duşmanii, i-au scos ochii (cf. 2Rg 25,7). Apoi multe păsări de pradă îşi orbesc victimele. Exact aşa a făcut şi face diavolul cu omul care-i cade în mrejele sale, îl orbeşte ca să nu mai vadă prăpastia spre care duce păcatului şi să alerge spre beznă şi moarte crezând că merge spre lumină şi viaţă, antrenând şi pe alţi orbi după el.

Pe o stradă supraaglomerată din New York, USA, o maşină a accidentat mortal doi pietoni care tocmai traversau strada, nerespectând nici locul şi nici momentul de trecere. Primele cercetări criminalistice au şi scos la iveală faptul că ambii pietoni erau orbi! Trecătorii care au urmărit tragicul accident, au spus că întâi a venit unul din orbi, care a întins braţul să găsească pe cineva să-l ajute la traversare. Nu a stat mult şi s-a atins de mâna altui orb, care căuta acelaşi lucru. Crezând fiecare despre celălalt că vede, s-au luat de braţ şi au pornit spre inevitabilul deznodământ, înainte ca cineva să-i mai poată ajuta!

Isus, referindu-se la farisei, le-a spus ucenicilor: "Lăsaţi-i, sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, amândoi vor cădea în groapă" (Mt 15,14). "Poate oare un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă" (Lc 6,39)? Isus, vindecând oameni deveniţi orbi şi oameni orbi din naştere, a arătat că el singur este "Lumina lumii" (In 9,5) şi că numai el poate vindeca rana orbirii făcută de diavol. De aceea să strigăm către el cu putere ca orbii din Ierihon: "Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David" (Mt 20,30).

Un om trecea într-o zi pe lângă arie de treierat şi vântul i-a suflat în ochi un pai, un fir de pleavă. El se freacă la ochi, încercând să-l scoată, dar cu cât se freacă mai mult, cu atât mai iritat devine ochiul său. Tocmai atunci trecea pe acolo un alt om, care vede suferinţa celui dintâi şi se oferă să-l ajute. Dar omul acesta avea în ochi o bârnă! Cum să vadă el să-l ajute pe cel cu un pai în ochi, când el însuşi nu poate vedea din cauza bârnei din ochiul lui! Lecţia evidentă care se desprinde de aici este că dacă dorim să-i ajutăm pe alţii, viaţa noastră trebuie să fie mai întâi pusă în ordine. Altfel, ni se va spune: "Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!" (Lc 4,23).

Dacă un corp străin se depune pe lentila unui microscop sau a unor ochelari, atunci prin ele nu se mai poate vedea nimic clar. Sufleteşte însă, în mod ciudat, se petrece un fenomen invers: cu cât este mai mare "bârna" pe care o avem în ochi, cu atât vedem mai bine "paiul" din ochiul fratelui nostru.

O doamnă merse cu o prietenă de-a să servească micul dejun într-un local bun. Imediat ce se aşază la masă doamna începu să comenteze şi să se plângă de mizeria locului: "Ia uite ce ditamai pete are faţa de masă, că ţi-e scârbă să mănânci într-un astfel de loc!" Prietena ei se uită atent şi nu vede pete nicăieri. "Lasă-mi puţin ochelarii", îi spune, se uită prin ei şi exclamă: "Faţa de masă este perfect curată. Petele sunt pe sticla ochelarilor tăi". Cu ochelarii murdari se văd pete peste tot. Dacă cineva îşi curăţă proprii ochelari, multe din petele acestea dispar. Dispar pentru că nu există. Erau din cauza ochelarilor. Ceva asemănător se întâmplă şi cu mulţi oameni care îi văd rău pe alţii pentru că au bârne în ochi, pentru că au pete pe ochelari, pentru că nu au inima curată.

Sufleteşte, pentru noi un astfel de corp străin suflat în ochi de către diavol, este: mândria; mândria care întotdeauna dă naştere la doua mari erori: autoaprecierea excesiva si dispreţuirea celorlalţi. Mândria îl orbeşte pe om şi îl face incapabil de a vedea adevărul.

Prozatorul român Alexandru Lascarov-Moldovanu (1885-1971), în cartea sa Cruce şi naţionalism, 1938, p. 106-108, spune: "Vedem adesea mulţi oameni care n-au făcut o faptă de milă de-a lungul zilelor lor, dând savante lecţii asupra chipului în care trebuie exercitată caritatea între oameni. Sau, vedem pe alţii, care nu cunosc deloc elementarele reguli ale bunei convieţuiri şi care nu pregetă să dea lecţii altora cum ar trebui să se poarte. Vedem borfaşi care fac prelegeri asupra felului în care trebuie urmăriţi, prinşi şi pedepsiţi cei care dosesc lucrurile altuia. Vedem proxeneţi care se indignează când aud vorbindu-se despre imoralitate. Vedem cartofori care se miră de ce viaţa stricată a lumii. Nişte curcani noroioşi şi nişte răţoi greoi care dau lecţii de zburat. Astfel de personaje mişună stăruitor în viaţa noastră publică. Pielea obrazului li s-a îngroşat peste măsură, simţul ruşinii le-a pierit, devenind ridicoli în faţa lumii".

Şi acest fel de orbire este opera diavolului. Dar şi pe această orbire a venit Isus ca să o vindece şi pentru a ne face iar un templu sfânt pentru Persoanele divine. Numai să mergem la el, pentru că vindecarea orbirilor şi a bolnavilor de orice fel face parte din misiunea sa mesianică: "Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, el însuşi va veni şi vă va mântui. Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie" (Is 35,4-6).

Dacă Mântuitorul nu a venit în lume ca să o judece ci ca să o se mântuiască (cf. In 3,17), atunci nici ucenicul nu trebuie să-i judece pe semenii săi, dar să caute mântuirea lor. Iată câteva gânduri biblice prin care Isus şi apostolii săi ne învaţă să ne vedem mai întâi bârna din ochi şi că judecarea aproapelui este un păcat: "Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi" (Mt 7,1). "Judecata este fără îndurare pentru cel care nu este îndurător; dar îndurarea învinge judecata" (Iac2,13). "Să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până când va veni Domnul" (1Cor 4,5). "Cine eşti tu ca să-l judeci pe servitorul altuia? De stă în picioare sau de cade, îl priveşte pe stăpânul său" (Rom14,4). "Unul singur este legiuitorul şi judecătorul care poate să salveze sau să nimicească. Dar tu cine eşti că-l judeci pe aproapele" (Iac 4,12)?

O altă ilustraţie folosită de Isus astăzi se referă la pom şi roadele sale. Un pom dă roade fie bune fie rele în funcţie de soiul lui. Pomul se judecă după calitatea fructelor sale. Isus ne spune că: "Orice pom se cunoaşte după fructele proprii: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. La fel omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale" (Lc 6,44-45). Un ucenic curat moral şi sănătos spiritual va scoate din comoara inimii sale roade de binecuvântare pentru alţii. Pe de altă parte, un om necurat va scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.

Domnul ne spune astăzi că în misiunea noastră de ucenici trebuie să primeze caracterul. Ceea ce suntem este mai important decât tot ce am putea rosti sau face. Un om credincios fiind asuprit de necredincioşi, merse într-o zi la duhovnicul său şi i se plânse, zicându-i: "Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?" Părintele, un om bătrân, îl luă şi îl duse în grădină. Acolo se aflau şi pomi roditori şi alţii neroditori. "Iată, fiul meu, ai aici pilda vieţii. Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceştia care au numai frunze? Nu, fiule, oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii fericit când te asupresc oamenii, căci asemeni acestui pom eşti cu roade". Cum spune şi un cânt popular că, pe pământ, "pomul copt şi omul bun, ăştia n-au avut noroc". Dar în cer sunt binecuvântaţi.

"Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii" (Lc 6,45). Prin aceste cuvinte Isus confirmă ceea ce spune înţeleptul din prima lectură: "Când se scutură sita, rămâne mizeria; tot aşa, defectele omului ies la iveală din vorbirea lui. Cuptorul încearcă vasele olarului, iar cuvintele încercă inima omului" (Sir 27,4-7). De aceea şi sfântul Iacob ne spune că: "Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul" (Iac 3,2).

Pentru a nu ne lăsa contaminaţi de diavol şi de lume, pentru a ne păstra "palate şi temple curate" ale lui Dumnezeu, aşa cum ne-a făcut Isus prin jertfa sa de la cruce, sfântul Paul ne aminteşte astăzi că "Fiinţa noastră supusă putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi că fiinţa noastră muritoare se va îmbrăca în nemurire, căci moartea a fost înghiţită de biruinţă. De aceea să fim tari şi neclintiţi prisosind totdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că munca noastră nu este zadarnică în Domnul" (cf. 1Cor 15,54-58). De aceea şi psalmistul ne încurajează astăzi: "Cel drept va înflori ca un palmier, va creşte ca un cedru din Liban. Cei plantaţi în casa Domnului vor înflori în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe, îşi păstrează seva şi prospeţimea, ca să facă cunoscut că Domnul este stânca şi în el nu este nedreptate" (Ps 92,14-16).

Pr. Ioan Lungu