Consideraţie la Miercurea Cenuşii 2019

Intra totus, mane solus, exi alius (Sfântul Ignaţiu de Loyola).

Astăzi, cu ziua de Miercurea Cenuşii, zi numită şi poarta Postului Mare, creştinii romano-catolici intră în timpul Postului Paştelui, un timp de 40 de zile de pregătire pentru întâmpinarea solemnităţii Învierii Domului nostru Isus Cristos, dar mai ales un timp de muncă sufletească, un timp de „exerciţii spirituale”, un timp în care suntem chemaţi ca prin post, rugăciune şi fapte de milostenie, cum ne cere pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 6,1-6.16-18) să mutăm accentul de pe întărirea trupului, pe întărirea sufletului; un timp de patruzeci de zile prin care simbolizăm dăruirea întregii noastre vieţii lui Dumnezeu, căci în Biblie cifra 40 însemnă vârsta şi viaţa unei generaţii (cf. Num 32,13; Ps 95,10).

Parafrazându-l pe sfântul Ignaţiu de Loyla (1491-1556), în exerciţiile sale spirituale, spunem şi noi în prima zi a Postului Mare: „Intra totus, mane solus, exi alius”, (Intră cu totul, rămâi singur şi ieşi altul), adică să intrăm cu toată fiinţa noastră pătată în rănile lui Cristos care, liturgic şi tainic, în timpul Postului Mare pătimeşte şi moare pentru mântuirea noastră; apoi să rămânem acolo liniştiţi şi singuri cu el, pentru ca la Paşti să ieşim împreună cu el, ca dintr-un mormânt, alţi oameni purificaţi şi înviaţi sufleteşte. De aceea, Domnul ne zice în prima lectură de astăzi: „Întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale! Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele” (Il 2,12-13). Iar noi să răspundem cu David cel căit: „Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit” (Ps 51,3)!

Aşa cum ştim din pregătirea noastră creştină, mântuirea sufletului este o lucrare divino-umană, în care Dumnezeu îşi are partea lui, iar omul îşi are partea lui. Dumnezeu şi-a făcut partea lui, căci „Atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Apoi, „Dumnezeu şi-a revărsat iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5,5). Dar este necesară şi partea noastră în această lucrare, căci aşa cum spune sfântul Augustin (354-430): „Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine”. De aceea, însuşi Domnul ne spune: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (Mih 6,8). „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut şi ce este desăvârşit” (Rom 12,1-2)!

După ce Dumnezeu şi-a făcut partea lui la crucea Calvarului, trebuie să ne facem şi noi partea noastră. În acest sens, aşa cum sportivii fac exerciţii fizice atât pentru întărirea, sănătatea şi vigoarea trupului, cât şi pentru o coroană care se vestejeşte (cf. 1Cor 9,24-27); exact la fel noi „atleţii lui Cristos” trebuie facem acum „exerciţii spirituale” atât pentru întărirea, sănătatea şi vigoarea sufletului, cât şi pentru o coroană neperitoare, îmbrăcându-ne cu armura lui Dumnezeu ca să putem ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. căci aşa cum ne spune sfântul Paul, „noi nu avem de dus o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor, împotriva autorităţilor, împotriva puterilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi” (Ef 6,11-13). De aceea, în acest timp de har şi de mântuirea al Postului Mare: „luăm armura lui Dumnezeu ca să ne putem împotrivi diavolului care mugeşte ca un leu şi ca să rămânem în picioare; ne încingem cu adevărul; ne îmbrăcăm cu platoşa dreptăţii; luăm ca încălţăminte râvna pentru vestirea evangheliei păcii; ţinem scutul credinţei pentru a putea stinge săgeţile aprinse ale diavolului; luăm coiful mântuirii şi sabia duhului care este cuvântul lui Dumnezeu; facem rugăciuni şi cereri în Duh în orice timp; suntem vigilenţi şi statornici în rugăciune pentru toţi sfinţii şi pentru ca să putem deschide gura, ca să vestim cu îndrăzneală cuvântul şi misterul Evangheliei” (cf. Ef 6,13-19).

Ziua de astăzi se numeşte „Miercurea Cenuşii”. Ştim că cenuşa este ceea ce rămâne în urma unei arderi. Chiar omul în urma trecerii sale prin „focul lumii de păcat” rămâne un pumn de cenuşă. În mod intenţionat, cenuşa pe care o primim pe frunte în Miercurea Cenuşii este obţinută din primele ramuri înflorite ale primăverii, ramuri cu care l-am întâmpinat pe Isus de Florii când a intrat în Ierusalim pentru a-şi împlini pătimirea sa mântuitoare care l-a dus până la moartea pe cruce. Asta înseamnă că toţi oamenii, de la copil la bătrân, de la preotul din templu până la omul din casă, cum spune profetul Ioel (cf.Il 2,12-18), dar şi întreg universul au trebuinţă de mântuirea lui Isus de la cruce, căci focul păcatului a pârjolit totul chiar de la începutul creaţiei (cf. Rom 8,19-23) şi chiar de la zămislirea noastră (cf. Ps 51,5). În acest sens, a primi cenuşa pe cap înseamnă a ne umili în faţa lui Dumnezeu şi a recunoaşte că în urma păcatului lui Adam am ajuns cu toţii praf şi cenuşă (cf. Gen 3,19; Iov 30,19) şi că toţi avem nevoie de mântuirea lui Dumnezeu, care dă harul celor căiţi şi umili (umil de la humus=pământ). Căci, iată ce ne spune Biblia: „Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor umiliţi le dă har! Aşadar, umiliţi-vă sub mâna puternică a lui Dumnezeu pentru ca el să vă înalţe la timpul potrivit” (1Pt 5,5-6)!

Căci „Domnul iubeşte cu gelozie ţara lui şi îi este milă de poporul său" (Il 2,18).

Ne umilim şi primim cenuşa ca recunoaştere a păcătoşeniei şi a nevoii de mântuire din păcate, dar şi ca un semn de apartenenţă la grupul de aleşi de care Dumnezeu se îndură şi le dă har. Căci aşa cum pentru evrei sângele de pe tocurile ferestrelor şi uşilor de la case a fost un semn de mântuire (cf. Ex 12,13), tot astfel acum cenuşa umilinţei de pe frunţile creştinilor este un semn care atrage îndurarea şi mântuirea divină. Apoi încă un amănunt deloc de neglijat este şi faptul că, pe cel umilit nu-l poate atinge şi nici nu-l poate înfrânge diavolul cel mândru care nu se poate pleca. De aceea şi Isus s-a smerit pe sine până a lua chip de rob şi până a muri pe lemnul de ocară al crucii (cf. Fil 2,6-12). În acest sens este şi o legendă grecească care vorbeşte de un personaj pe care nu-l putea învinge nimeni cât timp era lipit de pământ.

Pe cel umilit Dumnezeu îl ajută, îl înalţă şi îi dă înapoi mult mai mult decât a pierdut prin păcat sau prin nedreptate. Iată câteva exemple din Biblie în care nişte oameni impunându-şi cenuşa şi recunoscându-se păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, au fost salvaţi şi chiar au devenit eroi: Madorheu, unchiul reginei Estera, şi evreii din Persia s-au îmbrăcat cu sac şi şi-a pus cenuşă pe cap când a auzit de decretul de exterminare împotriva lor dat de regelui Artaxerxe (485-464 î.C.), la acuzele mincinoase ale edomitului Haman şi au fost salvaţi şi înălţaţi (cf. Est 4,1-3; 10,3). Când Iov cel acuzat pe nedrept de diavol şi de prietenii săi, s-a îmbrăcat în sac şi şi-a presărat cenuşă în cap, a fost vindecat şi a primit îndoit ceea ce avusese mai înainte (cf. Iov 42,6.12). Când profetul Daniel, îmbrăcat în sac şi cenuşă, i-a cerut lui Dumnezeu să-l salveze pe Israel din robie, a fost ascultat (cf. Dan 9,3). Când ninivitenii au cerut iertare acoperiţi cu sac şi cenuşă, au primit-o (cf. Iona 3,6). Când evreii din Betulia şi Iudita au cerut izbăvire de la Dumnezeu în sac şi cenuşă, au primit-o odată cu înălţarea (cf. Idt 4,11; 4,15; 9,1). Când Macabeii, se pregăteau pentru luptă, biruiau pentru că se rugau în sac şi cenuşă (cf. 1Mac 3,47; 4,39). De aceea, profetul Ieremia, ne cheamă la pocăinţă zicând: „Încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ier 6,26). Iar Isus îi cheamă pe cei neconvertiţi la pocăinţă cu sac şi cenuşă ca să primească izbăvirea” (cf. Mt 11,21; Lc 10,13). Repet, cenuşa este un semn de recunoaştere a celor umili cărora Dumnezeu le dă har şi înălţare. Este ca semnul „thau” de pe frunţile locuitorilor Ierusalimului, după care vor fi recunoscuţi cei care suspină după mântuire (cf. Ez 9,4). Este ca pecetea numelui lui Cristos cel smerit de pe frunţile celor aleşi care vor vedea veşnic faţa lui Dumnezeu (cf. Ap 22,4).

Timpul Postului Mare nu este numai un timp de pocăinţe şi de exerciţii spirituale, dar este şi un timp pentru pregătirea catecumenilor în vederea Botezului şi un timp optim de reînnoire a Botezului deja primit, când suntem chemaţi să trecem de la cenuşa păcatului şi a morţii la viaţa ivită izvorul baptismal şi din mormântul gol al lui Isus. Apoi, primind cenuşa în Miercurea Cenuşii ne angajăm de a muri faţă de păcat şi egoism ca să putem trăi pentru Dumnezeu (cf. Rom 6,11) şi astfel să ajungem la viaţa deplină a Celui Înviat, la Paşti. De Miercurea Cenuşii ne amintim că suntem oameni muritori şi pierduţi, iar la Paşti ne amintim că suntem înviaţi împreună cu Isus. De Miercurea cenuşii ne amintim că trebuie să ne convertim şi să credem în Evanghelie (cf. Mc 1,15), iar la Paşti ne amintim că devenind mădulare ale Trupului lui Cristos prin Botez, vom învia şi vom trăi împreună cu el (cf. 1Cor 6,14-15).  

Vorbeam puţin mai sus despre „mântuire” ca fiind o lucrare divino-umană, unde Dumnezeu îşi are partea lui, iar omul îşi are partea lui. Partea lui Dumnezeu ştim că a fost planul strategic prin care Isus ne-a spălat de păcate la cruce şi a anulat zapisul condamnării noastre (cf. Col 2,14), iar Duhul Sfânt a ocupat templul fiinţei noastre şi a rămas cu noi ca un apărător până la răpirea noastră în raiul redeschis (cf. In 14,16; 2Tim 1,14). Iar partea noastră de lucrare este lupta ca în noi să trăiască Cristos (cf. Gal 2,20) şi ca diavolul să nu mai ocupe inima noastră aşa cum vrea (cf. Mt 12,45). Prima strategie şi secretul biruinţei în lupta cu diavolul mândru care nu se poate pleca, este smerenia în faţa lui Dumnezeu şi ascultarea totală faţă de el. Însuşi Isus a folosit această strategie şi a biruit chiar suferind şi murind, aşa cum şi noi vom birui chiar suferind şi murind, ascultând de el (cf. Fil 2,6-9).

Evanghelia de astăzi ne mai vorbeşte şi despre alte surse de putere şi har: pomana, rugăciunea şi postul. Aşa cum mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit (cf. Iac 5,16), la fel de mare putere au şi postul şi pomana, care împlinite cu dragoste acoperă multe păcate (cf. 1Pt 4,8). Satan ştie de puterea lor de a ne atrage mântuirea lui Dumnezeu, de aceea ori ne abate de la ele, ori ne fură rodul lor veşnic, amăgindu-ne să căutăm lauda de la oameni. Pomana, rugăciunea şi postul sunt nişte secrete personale dintre noi şi Dumnezeu şi trebuiesc împlinite numai pentru ochii lui, altfel se pierd.

Ca la developarea fotografiilor unde lumina strică şi filmul şi hârtia fotografică, tot astfel ochii străini strică şi pierd pomana, rugăciunea şi postul.

Diavolul ne amăgeşte să ne mândrim cu aceste fapte, aşa cum o vulpe dintr-o fabulă a poetului, dramaturgului şi prozatorului francez, Jean de La Fontaine (1621-1695), perfid a lăudat glasul unui corb şi i-a cerut să-i cânte pentru a-i fura caşul din coc şi credul corbul l-a scăpat. La fel şi pe noi ne amăgeşte diavolul ca să ne lăudăm cu faptele noastre ca să ne fure rodul lor. Biblia ne spune că: pomana laudă şi împrumută pe Dumnezeu care răsplăteşte (cf. Sir 35,4; Prov 19,17); rugăciunea aduce vindecare şi mântuire de la Dumnezeu (cf. Iac 5,15); iar zilele de post vor aduce zile de veselie şi de bucurie a mântuirii (cf. Zah 8,19). Toate aceste binefaceri ale pomenii, rugăciunii şi postului, le pierdem la diavol atunci când le împlinim ca să fim văzuţi de oameni. Ca să folosim o imagine biblică, ele sunt ca nişte secrete al puterii divine date nouă, cum a fost şi semnul secret al puterii divine din „părul lui Samson”. Când secretul a fost descoperit, Samson şi-a pierdut orice putere (cf. Jud 16,17-21). Şi noi pierdem eficacitatea acestor fapte puternice la Dumnezeu, când le împlinim ca să fim văzuţi şi lăudaţi de oameni.

Isus însuşi, mergând pe linia profeţilor şi drepţilor din Vechiul Testament care au obţinut tot binele dorit prin pomană, rugăciune şi post, spre mântuirea şi învăţătura noastră, aşa cum găsim scris în Biblie, s-a folosit şi el cu succes de forţa lor tainică la Tatăl ceresc (cf. In 13,29; Lc 6,12; Mt 4,2). Apoi apostolii şi creştinii buni din toate timpurile s-au folosit şi ei de forţa pomenii, rugăciunii şi postului în lupta lor: contra diavolului, contra a mentalităţii greşite a lumii şi contra patimilor din ei; dar şi pentru curajul predicării Evangheliei şi a martiriului (cf. Fap 3,1-10; 7,59; 12,3; 13,1-5; 14,23). De aceea, Isus insistă astăzi asupra importanţei acestor lucrări spirituale, dar şi pe secretul lor. Mulţi dintre fariseii care doreau să atragă atenţia oamenilor asupra lor, când împlineau aceste fapte puternice, alegeau locurile cele mai aglomerate şi astfel pierdeau puterea. Puteau să fie puternici ca Samson, dar orbiţi şi slabi învârteau  la râşniţa diavolului. Despre ei şi despre toţi cei care fac ca ei, Isus, repetă astăzi de trei ori: „Adevăr vă spun, şi-au primit răsplata” (Mt 6,2.5.16). Ce trist şi ce nechibzuinţă! De aceea şi versetul de la Evanghelie ne spune: „Astăzi nu vă împietriţi inimile, dar ascultaţi glasul Domnului” (Ps 95,8)!

Noi preoţii vă spunem astăzi cu sfântul Paul: „Fraţilor, noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru, pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu în el. Deoarece noi colaborăm cu el, vă mai îndemnăm să nu primiţi harul lui Dumnezeu în zadar, căci el spune: La momentul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii" (2Cor 5,20-6,2). Mulţumim, Doamne! Amin.

Vă urăm tuturor un Post Pascal binecuvântat şi plin de roadele mântuirii!

                                                                                                 Pr. Ioan Lungu