Consideraţia la duminica a doua a Paştelui, Anul C, 2019.

„Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor” (Ap 1,18)!

Duminica a doua a Paştelui pe care o celebrăm astăzi are mai multe nume:

1. Duminica a doua a Paştelui, zi care de la învierea lui Isus a devenit ziua de sărbătoare a creştinilor.

2. „Dominica Thomae”, duminica Tomei, duminica când apostolul Toma trece de la necredinţă la credinţă privind învierea lui Isus

3. „Domenica deponendis vestibus albis”, duminica când catehumenii depuneau hainele albe îmbrăcate în noaptea de Paşti.

4. Duminica divinei îndurări. Isus arătându-şi mâinile şi coasta străpunse, semnele iubirii care merge până la capăt, Isus indică prin ele izvorul şi originea tuturor darurilor pascale, dar şi infinita îndurare şi milostivire a lui Dumnezeu. Duminica a doua a Paştelui, a fost închinată de papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) „îndurării divine”, din porunca venită de la Isus prin slujitoarea sa, sfânta Faustina Kowalska (1905-1938).

Pericopa evanghelică proclamată astăzi ar putea fi sintetizată în cuvintele: „răni şi glorie”, “moarte şi înviere”. Arătându-le ucenicilor din toate timpurile rănile mâinilor şi coastei rănite, Isus le prezintă rănile sale ca pe izvorul şi originea tuturor darurilor pascale. Ele sunt semnele iubirii până la capăt în care strălucesc infinita îndurare şi milostivire a lui Dumnezeu. De altfel Biblia spune că: "Dumnezeu este milostiv şi plin de dragoste" (Ps 111,4). Dumnezeu în dragostea cea mare cu care ne-a iubit ni l-a oferit pe unicul său Fiu, ca răscumpărătorul nostru (cf. Ef 2,4). Dumnezeu este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (2Cor 1,3).

Pericopa evanghelică pe care am ascultat-o astăzi exprimă pacea şi maiestatea divină şi respiră aerul îmbălsămat din seara de Paşti. Cristos cel înviat şi atotputernic intră în casă cu toate că uşile erau închise, aşa cum a ieşit din mormânt prin piatra pusă de duşmanii săi, suflă asupra ucenicilor oferindu-le pacea şi Duhul său. Aşa cum sugerează şi psalmistul, Domnul prin înviere a primit pe capul său o ungere scumpă, ungere pe care acum o transmite Bisericii pentru a răspândi şi ea în lume mirosul de bună mireasmă al nemuririi. De pe capul său, uleiul preţios coboară pe trup, care este Biserica, ca uleiul parfumat ce se scurgea de pe capul lui Aaron până la gulerul hainei sale (cf. Ps 133,2).

Prin cele două episoade din fragmentul evanghelic citit în duminica a II-a a Paştelui, se relatează întâlnirea lui Cristos înviat cu apostolii săi şi apoi întâlnirea lui Isus înviat cu Toma. Aceste întâlniri le-a adus apostolilor, pe lângă pacea şi bucuria care izvorăsc din moartea şi învierea sa şi o misiune, cea a vestirii evangheliei şi a predicării iertării păcatelor.

Abia în episodul al doilea ni se spune că unul dintre cei 11 a lipsit cu ocazia primei întâlniri cu Cristos înviat, iar acesta era apostolul Toma. Cum ar rezultă din text, a doua apariţie a lui Isus, opt zile mai târziu, ar fi fost cauzată de refuzul lui Toma de a crede în mărturia apostolilor până în clipa în care va vedea în mâinile lui Isus urmele cuielor şi va pune degetul în coasta lui. Cristos vine să-l întâlnească pe Toma şi să-i împlinească dorinţa, ca el să devină din necredincios, credincios. Toma crede iar de pe buzele lui ţâşneşte un izvor de credinţă şi de adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”! Tot aici trebuie spus că Isus a venit exact la opt zile distanţă de la învierea lui şi pentru a arăta că de acum înainte ziua de închinare a ucenicilor săi, va fi prima zi a săptămânii, ziua în care el a înviat, aşa cum vedem şi din alte texte biblice (cf. Fap 20,7).

Pe lângă episodul cu Toma, evanghelistul Ioan doreşte să îl prezinte astăzi Bisericii pe Isus în noua sa condiţie de „înviat”, condiţie prin care trece prin piatra de la mormânt şi prin uşile încuiate, arătând că i s-a dat “toată puterea în cer şi pe pământ”, putere, pace, bucurie şi iertare pe care acum vrea să le transmită Bisericii sale, prin porunca vestirii evangheliei şi a predicării iertării păcatelor în numele lui.

A doua lectură, luată din Apocalips, marchează apogeul acestei transmiteri puterii lui Isus cel înviat, căci Isus ne este prezentat în toată maiestatea sa cerească, stând în mijlocul candelabrelor de aur şi fiind înveşmântat cu o mantie lungă până la pământ, în timp ce proclamă: “Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Ap 1,17-18). Iar prima lectură (cf. Fap 5,12-16), ne vorbeşte despre minunile dragostei lui Isus înfăptuite „prin mâinile apostolilor“ şi, despre faptul că nu este suficient să-i admirăm pe cei credincioşi, dar că trebuie şi îndrăzneala de a face pasul pentru a ne alătura Domnului, căci în Apocalips, fricoşii sunt cei dintâi care se pierd veşnic (cf. Ap 21,8).

În Evanghelia de astăzi revine de mai multe ori verbul a vedea: „Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20); apoi ucenicii i-au spus lui Toma: „L-am văzut pe Domnul” (In 20,25). Isus „le-a arătat mâinile şi coasta” (In 20, 20). Aceasta ne arată că Ioan a voit să ne spună că ucenicii l-au recunoscut pe Isus prin intermediul rănilor sale. Acelaşi lucru ni-l spune şi despre Toma care voia şi el să vadă „în mâinile lui Isus semnul cuielor şi în coasta sa semnul suliţei” (In 20,25); iar după ce a văzut, a crezut (In 20,27), deşi credinţa fără a vedea este cheia paradisului, deşi bărbaţi şi femei în număr din ce în ce mai mare primeau credinţa în Domnul fără să-l vadă, deşi noi fără a vedea, vestim moartea Domnului şi învierea sa o mărturisim până când vei veni (cf. 1Cor 11,26).  

O altă învăţătură care se iveşte din lecturile biblice de astăzi este şi aceea că, Isus încredinţează tuturor celor care cred în învierea lui o misiune apostolică, îi face soli ai împărăţiei sale, dându-le posibilitatea de a-şi mări bucuria lor prin împărtăşirea cu alţii a învierii sale. Mariei Magdalena îi zice: „Mergi şi spune fraţilor mei că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru” (In 20,17); grupului de femei le spune: „Mergeţi şi spuneţi fraţilor mei să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea” (Mt 28,10); celor doi ucenici de la Emaus, le dă cuvântul divin şi pâinea euharistică frântă care îi sileşte să se întoarcă la Ierusalim în miez de noapte, spre a vesti bucuria învierii lui Isus (cf. Lc 24,33); tuturor apostolilor şi ucenicilor le spune: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza, se va mântui” (Mc 16,15-16).

A-l cunoaşte pe Isus prin credinţă este o bucurie; a-l urma pe Isus înviat este un har şi a transmite această comoară celorlalţi este o misiune pe care Domnul ne-a încredinţat-o. Cine s-a întâlnit cu Isus nu mai poate să mai ţină învierea ascunsă. Ea devine în viaţa lui ca o cetate luminoasă într-un vârf de munte (cf. Mt 5,14) şi un “izvor de viaţă nouă”. Darurile pe care Isus le trimite Bisericii la învierea sa sunt: Duhul Sfânt, iertarea păcatelor, pacea, bucuria, puterea misionară, victoria asupra morţii, noua comunitate de mântuire şi vindecarea. De aceea, vestirea învierii lui Isus într-o lume bolnavă ca a noastră devine o misiune pentru toţi cei care cred. A-l predica pe Isus înviat este o nouă minune a coborârii sale până la iad, când: porţile i se deschid, el intră, face lumină şi din faţa lui fug puterile întunericului; da, din faţa lui Isus proclamat cu credinţă, fug: ura, resentimentul, minciuna, poftele, iar făptura cea nouă se trezeşte la viaţă, învie.

Misiunea noastră apostolică este de a arăta lumii cum rănile lui Isus înviat devin: iubire în locul urii; cumpătare în locul lăcomiei; dărnicie în locul zgârceniei; virtute în locul viciului; viaţă în locul morţii; cer în loc de pământ. Atât de mari şi numeroase sunt darurile lui Isus cel înviat, încât ne vor trebui 50 de zile, până la Rusalii, pentru a le vedea şi a le gusta

Ascultând ce ne spun lecturile biblice de astăzi, să ne facem şi o mică cercetare de noi înşine ca să vedem dacă: nu cumva trăim în viaţa noastră cu “uşile” încuiate de teamă; dacă nu cumva  îl refuzăm pe Isus “să-l sufle” pe Duhul Sfânt în viaţa noastră; dacă ne mai simţim trimişi de Isus ca discipoli misionari; dacă nu cumva ne-am îndepărtat de Isus prin: tristeţe, îndoială, falsă mulţumire de sine, mândrie şi neîncredere în Dumnezeu; dacă mai suntem un Toma care spune: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”; dacă mai acceptăm chemare lui Isus de a avea încredere în el văzându-l numai cu ochii credinţei; dacă îl mai întâlnim pe Isus în Scriptură şi în Euharistie, ca să ne dea viaţa veşnică?

Sfântul Augustin (354-430), spune: “Aici, pe pământ sunt două cetăţi amestecate în ceea ce priveşte trupurile, dar separate în ceea ce priveşte inimile. Conducătorii lor sunt în conflict, legile lor sunt opuse. Prima cetate se numeşte Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, pe care o conduc legile Evangheliei; a doua cetate se numeşte Babilon, avându-l drept conducător pe satana şi este condusă după legile lumii. Locuitorii Ierusalimului nu trebuie să se amestece cu cei ai Babilonului, nici să săvârşească nelegiuirile lor. Unde să se retragă, între care ziduri, pe care munte să se urce, care să-i separe de restul oamenilor? Nu e vorba de o separare a trupurilor, căci Ierusalimul este aşezat în mijlocul Babilonului, ci a inimilor. Dumnezeu a permis acest amestec până ce va face separarea de la sfârşitul lumii, cea a grâului de neghină, cea a peştilor buni de cei răi, cea a oilor de capre. Atunci. cel care i-a salvat pe cei trei tineri din cuptorul cu foc, pe Daniel din groapa leilor, cel care a găsit pentru Noe un adăpost de salvare de apele potopului, pentru Lot un mijloc de salvare din focul Sodomei, pentru israeliţi un nor luminos în întunericul Egiptului, acelaşi Dumnezeu are grijă de locuitorii Ierusalimului, care trăiesc în mijlocul Babilonului, de cei care vor să-şi păstreze nevinovăţia în mijlocul depravării generale.

“Mulţimea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate; şi toţi se vindecau” (Fap 5,12-16). Noi de ce nu alergăm la Isus? Oaia fuge când vede lupul venind; porumbelul tremură şi se ascunde când zăreşte apropierea vulturului; şoaricelul nu îndrăzneşte să-şi scoată capul din gaură când ştie că pisica este aproape, iar noi creştinii nu ştim să tremurăm şi să ne ascundem în rănile lui Isus atunci când atâţia duşmani ne pândesc mântuirea. Domnul meu şi Dumnezeul meu, fă-mă să cred în tine, în prezenţa ta, în iubirea ta, în cuvântul tău, în mărturia apostolilor şi a creştinilor care şi-au vărsat sângele pentru mărturia lui Isus, chiar fără să văd nimic din toate acestea.

Credinţa creştină este fondată pe dragoste, pe acea dragoste care, fără certitudini matematice, se dăruieşte în zilnică mărturie. Noi am fost botezaţi pentru a ne salva viaţa prin dăruire. După apostolul Ioan, comunitatea creştină trebuie să-şi confrunte credinţa cu iubirea pentru Cristos şi nu trebuie să se teamă de nimic, deoarece el a biruit moartea şi este viu pentru toată veşnicia. Trebuie să-l vestim pe Isus înviat, căci el este pacea noastră. Isus vine în întâmpinarea noastră, ca înaintea lui Toma pentru a ne dărui iubirea şi iertarea sa. "Domnul meu şi Dumnezeul meu!", a fost răspunsul lui Toma şi tot el trebuie să fie şi răspunsul noastră. Aminl

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la ziua solemnă a Învierii Domnului - 2019

"Trezeşte-te, tu care dormi, şi ridică-te dintre cei morţi, iar Cristos te va lumina (Ef 5,14).

Strigătul lui Cristos din Vinerea Mare, "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit" (Mt 27,46), s-a transformat în "a treia zi" în cuvinte de bucurie a învierii: "De ce sunteţi tulburaţi? Vedeţi mâinile mele şi picioarele mele, că eu însumi sunt. Aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învie din morţi a treia zi" (Lc 24, 38-39,.46). Tristeţea morţii s-a schimbat în cântecul de bucurie al învierii, iar durerea s-a pierdut în laude. "Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat; stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte". Da, Isus cel veşnic viu ne spune astăzi: "Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Ap 1,18). De aceea, noi cântăm astăzi: "Aleluia! Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând. Aleluia!"

Astă noapte, Biserica ne-a adunat cu lumânări aprinse, în jurul altarului, la mormântul gol al lui Isus care din iubire faţă Tatăl ceresc şi din iubire faţă de noi, a suferit, a murit şi a fost îngropat (cf. Evr 12,2), parcă pentru a repara gestul celor răi care tot cu făclii aprinse au venit să-l prindă şi să-l dea la moarte (cf. In 18,3) şi acolo cu inimi pline de bucurie, am celebrat învierea Domnului nostru Isus Cristos, împreună cu toţi profeţii şi cu toţi drepţii Vechiului Testament, cu apostolii, cu femeile sfinte şi cu toate generaţiile de oameni care aşteptau mântuirea lui Dumnezeu şi tot acolo ne-am întărit în credinţă, speranţă şi dragoste faţă de el.

Cristos a înviat şi noaptea cea lungă şi întunecată a lumii a trecut; Cristos a înviat şi dezamăgirile noastre au trecut; Cristos a înviat şi au dispărut şi toate temerile noastre: "Seara ne va sălăşlui plânsul, iar dimineaţa bucuria"! (Ps 29,5); Cristos a înviat şi viaţa stăpâneşte şi domneşte; Cristos a înviat şi toţi cei morţi vor ieşi într-o zi din morminte (cf. 1Cor 15,14-20); Cristos a înviat din morţi şi lumina a răsărit pentru toţi cei care îl urmează (cf. In 8,12); Cristos a înviat din morţi, iar îngerii împreună cu oamenii se bucură în cer şi pământ cântând: Aleluia!

Odinioară pe când moartea şi iadul stăpâneau prin păcat, Domnul le ameninţase cu puterea sa divină, spunând prin profetul Osea: "O, moarte, eu voi fi moartea ta, o, iadule, eu voi fi pieirea ta" (Os13,14). De fapt, murind, Isus a îndurat legile mormântului, dar înviind, le-a zdrobit şi a anihilat legea perpetuă a morţii, transformând-o din veşnică în temporară. Căci, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă (1Cor 15,22). De acum ne batem joc de moartea care ne-a stăpânit pe nedrept şi spunem cu sfântul Paul: "Moartea a fost înghiţită de victorie. Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?" (1Cor15,54-55). De la învierea lui Isus, Paştele este pentru noi: sărbătoarea sărbătorilor, solemnitatea solemnităţilor, misterul misterelor şi comoara comorilor.

Cristos înviat, mirele nostru veşnic, iese în întâmpinarea Bisericii, reprezentată de Maria Magdalena care, plângând, îl caută în zorii zilei, iar Isus îi aduce nu numai bucuria şi speranţa învierii, dar şi noutatea că de acum înainte Tatăl său este şi Tatăl nostru, Dumnezeul său este şi Dumnezeul nostru (cf. In 20,17). "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa" (Ps 117,24); Să măturăm aluatul cel vechi, ca să fim o plămădeală nouă, fără aluat; căci "Aceasta este ziua în care Cristos, Mielul nostru de Paşti, care a fost jertfit, a înviat" (cf. 1Cor5,7; Prefaţa de Paşti I).

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) ne spune că "Biserica este asemuită cu salvatoarea Corabie a lui Noe. Dar lucrarea ei este mult mai înaltă şi mai binefăcătoare decât a corabiei lui Noe, căci animalele sălbatice luate în corabie, tot sălbatice au rămas la ieşirea din ea. Pe când Biserica, sub domnia lui Cristos, ia păcătoşii la bordul ei şi-i preface în sfinţi. Astfel: cocoşul mândru e prefăcut în porumbel; lupul e prefăcut în miel; omida e prefăcută în fluture; întunecatul în lumină". Să privim numai la Maria Magdalena, la Zaheu, la Matei, la Saul din Tars etc.

Cât de mare a fost întristarea ucenicilor, a femeilor sfinte şi a prietenilor lui, când l-au văzut pe Isus răstignit pe cruce între doi tâlhari, când au auzit strigătul duşmanilor: "Hei, tu care dărâmi templul şi-l zideşti la loc în trei zile, salvează-te pe tine însuţi, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu şi coboară-te de pe cruce" (Mt 27,40), şi mai ales când l-au văzut rece şi fără viaţă! Dar totul a durat foarte puţin, căci a venit ziua a treia care a vestit lumii întregi, cea mai mare bucurie: Cristos a înviat! Mielul a răscumpărat turma; Cristos cel nevinovat i-a împăcat pe oamenii păcătoşi cu Tatăl ceresc. Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat: stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte!

Moartea lui Isus a fost ca un somn dulce după chinurile Calvarului. De la învierea lui Cristos şi moartea tuturor ucenicilor săi a devenit tot un somn dulce după crucea necazurilor. De 53 de ori ni se spune în Biblie că moartea este doar un somn. Când le-a vorbit ucenicilor despre moartea lui Lazăr, el le-a spus: "Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar mă duc să-l trezesc din somn" (In 11,11). Isus, după ce l-a înviat pe Lazăr, după ce a înviat-o pe fiica lui Iair, după ce l-a înviat pe tânărul din Naim, s-a înviat şi el, arătând prin asta că putere a avut să-şi dea viaţa şi putere a avut să o ia înapoi (cf. In 10,18), dar că şi putere are pentru a ne învia şi pe noi (cf. In11,25-26).

Isus biruitorul diavolului, al lumii rele şi al morţii, după ce a "dezbrăcat" duhurile rele de autoritate si putere (cf. Col 2,15), după ce a împărţit cu noi victoria sa şi ne-a urcat în carul său de biruinţă (cf. 2Cor 2,14), ne-a dat acum puterea sa şi nouă: "Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma (Lc 10,19); ne-a dat şi armele lui Dumnezeu, cum ne spune sfântul apostol Paul: "Luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul" (Ef 6,13); ba mai mult, ne-a dat şi tehnicile sale de luptă, care sunt: ascultarea continua de Tatăl ceresc (cf. In 4,34); împotrivirea continuă împotriva diavolului şi planurilor sale (cf. Iac 4,7); împotrivirea până la sânge faţă de păcat (cf. Evr 12,4); şi smerenia (cf. Fil 2,8).

Lecturile biblice de astăzi ne arată ca apostolii au învăţat repede tehnicile de luptă ale lui Isus. Astfel:

Isus care la înviere le-a poruncit să-i fie martori, iată-i că acum ascultă şi predică în numele lui. Isus care le-a spus să nu teamă de oameni, iată-i că acum ies din ascunzătorile lor şi aleargă la mormântul gol. Isus care le-a spus să înveţe de la el smerenia, iată că Ioan se pleacă şi dă întâietate lui Petru. Isus care le-a spus că numai el este adevărul, Petru şi Ioan lasă toate şi aleargă vestind pe Isus; Paul lasă toate şi caută lucrurile de sus; Maria Magdalena şi toţi ucenicii buni din toate timpurile fac la fel.

În prima lectură (cf. Fap 10,34a.37-43), sfântul Petru, vorbind în numele apostolilor, ne spune că Dumnezeu l-a înviat pe Isus Cristos din morţi şi nu a îngăduit să se arate la întregul popor, ci numai nouă, martorilor aleşi mai înainte de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu el după ce a înviat din morţi, şi ne-a poruncit să predicăm poporului şi să dăm mărturie că el a fost pus de Dumnezeu judecător al celor vii şi al celor morţi. Tot la fel la a doua sa venire Isus nu se va arăta la tot poporul, ci numai aleşilor care îl vor întâlni pe nori, aleşilor care s-au împărtăşit cu el, aleşilor care asemenea profeţilor şi apostolilor, l-au predicat.

Sfântul Paul ne arată astăzi cum să trăim Paştele: "Dacă aţi înviat cu Cristos râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră a fost ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,1-2)"; apoi tot Paul, în alt loc ne îndeamnă: "Îndepărtaţi din viaţa voastră drojdia veche, pentru a fi un aluat nou" (1Cor 5,7). Dacă se cugetă la cele de sus şi dacă se aruncă drojdia a păcatului din viaţa noastră, atunci va începe să apară chipul omului nou, după chipul lui Isus înviat.

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), patriarh de Constantinopol, a fost un om care a cugetat numai la cele de sus, a aruncat drojdia păcatului şi a lăsat să se vadă în el chipul omului nou. Ni se relatează în viaţa sa că împăratul roman a dispus să fie arestat sub acuzarea de a fi creştin: "Dacă nu te lepezi de Cristos, atunci te voi expulza din imperiu!" "Nu ai cum să faci lucrul acesta pentru că lumea întreagă este împărăţia Tatălui meu". "Atunci am să-ţi iau viaţa!" "Nu ai cum pentru că viaţa mea este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu". "Îţi voi confisca averea!" "Cu neputinţă deoarece comoara mea se găseşte, împreună cu inima mea, în ceruri". Împăratul a mai făcut o încercare: "Atunci te voi izgoni de aici şi nu vei mai avea nici un prieten!" "Nici asta nu ai cum, pentru că eu am de prieten pe Isus de care tu nu mă poţi despărţi. Tu nu îmi poţi face nici un rău".

Sfântul Augustin (354-430) spunea credincioşilor săi din Hippona: "Dacă Dumnezeu v-ar făgădui 1000 de ani de belşug pământesc, dar cu menţiunea că nu veţi domni niciodată cu Isus înviat în cer, ce aţi alege". Atunci toată mulţimea credincioşilor din biserică a strigat într-un glas: "Să piară toate cele pământeşti, numai pe Domnul Isus să nu-l pierdem!"

Isaia, care a trăit cu şapte sute de ani înainte de Isus, spunea aşa: "De aceea îi voi da partea lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că s-a dat pe sine însuşi la moarte" (Is 53,12). Cine sunt "cei mari" şi "cei puternici", cu care Domnul Isus va "împărţi prada?" Suntem noi, credincioşii săi, care am primit acum de la el, puterea, armele, exemplele şi tehnicile de luptă, şi am devenit astfel "mari şi puternici".

Să ne imaginăm o iarnă fără a fi urmată de o primăvară. Să ne imaginăm o noapte fără a fi urmată de o dimineaţă. Să ne imaginăm o boală care nu ar fi urmată de o vindecare. Aşa ar fi fost viaţa noastră fără învierea lui Isus Cristos. Dar, slavă Domnului, Cristos a înviat cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! Isus Cristos a înviat şi le oferă credincioşilor săi: O viaţă nouă (cf. 2Cor 5,17); o pace aleasă (cf. In 14,27; 16,33); o libertate sigură (cf. In 8,36); o putere minunată (cf. Fil 4.13); o curăţie plăcută (cf. Gal 5,24); o bucurie deplină (cf. In 15,11); o legătură trinică cu Dumnezeu (1In 3,1); o speranţă fericită (cf. In14,2-3) şi o înviere şi o viaţă veşnică (cf. 1Cor 15,22).

Va veni o zi şi când mormintele credincioşilor lui Isus vor fi de vânzare, căci toţi cei morţi în Cristos vor învia veşnic fericiţi alături de el, iar noi vom putea spune cu sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897: "Nu moartea va fi aceea care va veni să ne caute, ci bunul Dumnezeu şi Isus Cristos"! Amin.

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la solemnitatea Nopţii Învierii Domnului - 2019

"Cristos înviat din morţi nu mai moare. Moartea nu mai are nici o putere asupra lui" (Rom 6,9)

Cristos a înviat!

Celebrând noaptea învierii Domnului nostru Isus Cristos, celebrăm noaptea când Domnul nostru Isus Cristos se ridică biruitor din adâncuri, cu moartea pe moarte călcând şi viaţă dăruindu-ne. Celebrând noaptea învierii, celebrăm noaptea când Isus a făcut din moartea şi învierea sa temelia întregii sale lucrări şi esenţa creştinismului: "Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră, zadarnică este şi credinţa noastră" (1Cor 15,14). Celebrând noaptea învierii, celebrăm nu numai bucuria lumii răscumpărate, ci celebrăm şi bucuria naturii înconjurătoare şi a întregii creaţii care şi ea aştepta răscumpărarea promisă, împreună cu noi (cf. Rom 8,19-22).

În această noapte catecumenii pregătiţi trei ani la şcoala lui Isus, ca apostolii, primesc Botezul, semn că au murit şi au înviat şi ei împreună cu Isus la o viaţă nouă şi veşnică şi semn că s-au angajat, alături de Isus şi de apostoli, să continue zilnic activitatea lui misionară, pentru mântuirea lumii întregi.

Noaptea învierii Domnului este noaptea în care toate se desfăşoară sub semnul "trecerii la ceva mai bun": trecerea de la vechi la nou, trecerea de la întuneric la lumină, trecerea de la sclavie la libertate, trecerea de la durere la bucurie, trecerea de la păcat la har, trecerea de la moarte la viaţa cea veşnică, trecerea de la pământ la cer.

În această sfântă noapte a învierii Domnului, sfânta Biserica, prin toate riturile, lecturile şi rugăciunile, ne spune că adevărul este mai tare decât minciunile satanei şi ale duşmanilor; lumina este mai tare decât întunericul păcatului; dragostea divină este mai tare ca ura satanei şi a oamenilor săi; binele este mai tare ca răul; pacea lui Isus este mai tare ca violenţa; viaţa divină este mai tare ca moartea; Dumnezeu este mai tare ca diavolul care ne-a amăgit.

Ceremoniile din această noapte preasfântă de învierea Domnului ne spun şi ele că lumina se naşte din întuneric; speranţa se naşte din deznădejde; bucuria se naşte din durere; iar viaţa se naşte din mormânt şi din moarte.

Cât priveşte Preconiul Pascal, el este cel mai frumos cânt înălţat de Biserică lui Cristos cel mort şi înviat. În cântarea Preconiului Pascal, Isus este recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu; este cinstit ca cel care a plătit datoria imensă lăsată de păcatul lui Adam; Isus este asemănat cu un nou Moise, care şi-a format un nou popor ales dintr-un popor de sclavi; Isus este comparat cu stâlpul de nor care însoţeşte poporul cu lumină şi răcoare până la intrarea în ţara libertăţii şi a belşugului ceresc, paradisul; şi, nu în ultimul rând Isus este cinstit ca luceafărul de dimineaţă care se ridică biruitor din întuneric, pentru a nu mai apune niciodată, pentru a nu mai muri niciodată.

Lecturile sfinte pe care le-am citit în această Noapte preasfântă de Paşti ne spun că prin moartea şi învierea sa, Isus a născut o nouă creaţie formată din răscumpăraţi (cf. Gen 1,1-2,2); a născut un nou popor care va aduce o jertfă plăcută Domnului (cf. Gen 22,1-18); a născut un nou popor salvat din orice sclavie prin apa botezului (cf. Ex 14,15-21); a născut un nou popor de care se va îndura Domnul (cf. Is 54, 5-14); a născut un nou popor cu care Domnul va încheia un legământ veşnic (cf. Is 25, 1-11); a născut un nou popor care va fi luat dintre toate popoarele şi care va spori prin păzirea poruncilor Domnului (cf. Bar 3,9-4,4); a născut un nou popor care va avea o inimă nouă şi un duh nou (cf. Ez 36,16-28); a născut un nou popor nou care va muri pentru păcat şi va trăi numai pentru Domnul (cf. Rom 6,3-11); a născut un nou popor care va trăi din speranţa învierii fericite (cf. Lc 24,1-12); a născut un nou popor care se va împărtăşi de fericirea sfinţilor (cf. Litania tuturor sfinţilor); a născut un popor care se va hrăni din Cuvânt şi din Euharistie (cf. Sfânta Liturghie).

În noaptea învierii sale, Isus, ne-a deschis multe uşi încuiate până atunci: uşa prin care putem scăpa de păcatul nostru; uşa prin care putem intra în viaţa şi bucuria veşnică; uşa prin care găsim o cale spre viaţă din belşug divin. Dar pentru ca toate aceste uşi să ne fie cu adevărat deschise, trebuie ca mai întâi noi să ne deschidem uşa inimii pentru Isus (cf. Ap 3,20).

Iar referitor la cuvântul "Paşte", potrivit Vechiului Testament, el aminteşte de "trecerea lui Dumnezeu", care "protejează" şi "cruţă" casele evreilor, în timp ce îngerul exterminator loveşte pe cele ale duşmanilor. "Când vă vor întreba fiii voştri: "Ce înseamnă ritul acesta"?, să le răspundeţi: "Este jertfa de Paşte pentru Domnul care a trecut pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt atunci când a lovit Egiptul şi a cruţat casele noastre" (Ex 12,26-27). În cartea Deuteronomului şi în alte părţi ale Exodului, accentul se pune pe sacrificării mielului pascal care conduce la ieşirea din Egipt, miel jertfit care face trecerea de la sclavie la libertate (cf. Dt 16; Ex 13-15), ca eliberat poporul să-i slujească lui Domnului: "Lasă-l pe fiul meu să plece ca să mă slujească" (Ex 4,23); "Lasă poporul meu să plece ca să celebreze o sărbătoare în cinstea mea în pustiu" (Ex5,1). Iar potrivit Noului Testament, cuvântul "Paşte" derivă de la Pătimire: "Isus, ştiind că sosise ceasul ca să treacă din această lume la Tatăl" (In 13,1), derivă de la "ziua în care Cristos a fost jertfit" (1Cor 5,7).

Apoi, referitor la învierea Domnului, ea nu este o simplă revenire la viaţa dinainte, precum a fost învierea lui Lazăr, pentru a muri iarăşi. Învierea lui Isus a fost o înviere pentru veşnicie, o înviere care poate reda viaţă veşnică tuturor morţilor. Învierea lui Isus este începutul unei lumi noi care se recunoaşte în primul rând cu ochii credinţei. De aceea, sfântul Ioan Crisostomul spune: "Cristos a înviat şi omul vechi a fost nimicit. Cristos s-a sculat şi au căzut diavolii. Cristos a înviat şi se bucură îngerii. Cristos a înviat şi viaţa stăpâneşte. Cristos a înviat şi nici un mort nu va mai rămâne în groapă, căci Cristos înviat s-a făcut pârga celor adormiţi" (cf. 1Cor15,20).

Ca să folosesc o comparaţie, la Botezul nostru am fost urcaţi de Biserică într-un tren cu destinaţia viaţa veşnică, tren care însă trece prin halta morţii şi prin halta învierii. Noaptea Paştelui ne confirmă că suntem în trenul care duce spre viaţa veşnică, căci din acest tren l-a văzut pe Isus înviat Maria Magdalena; din acest tren l-au văzut pe Isus înviat femeile sfinte care s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt; din acest tren l-au văzut pe Isus înviat apostolii şi apoi Toma care i-a atins rănile. Din acest tren l-au văzut pe Isus înviat cei doi ucenici în drum spre Emaus, la frângerea pâinii. Din acest tren l-a văzut pe Isus înviat şi prigonitorul, Saul din Tars, care a fost orbit şi doborât de pe cal pe drumul Damascului. De aceea şi îngerul aflat la mormânt, spune tuturor: "Nu vă temeţi! Ştiu, îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, precum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. Mergeţi îndată şi spuneţi ucenicilor săi: a înviat din morţi şi merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea" (Mt 28,5-7).

Vorbind despre învierea lui Isus, Biblia ne spune că învierea este un semn pentru necredincioşi (cf. Mt 12,38-40); este un răspuns bun la orice îndoială în credinţă (cf. Lc 24,38-43); este o confirmare fără echivoc a învăţăturilor lui Cristos (cf. Fap 2,22-24); este centrul predicării evangheliei (cf. Rom 4,24-25); este puterea evanghelizării (cf. Mt 28,18-20); este cheia puterii zilnice pentru a trăi o viaţă creştină (cf. Rom 6,4-14; 8,9-11); este motivul pentru o consacrare totală a vieţii noastre lui Cristos (cf. Rom 7,4; 1Cor 15,57-58); este cea care ne alungă frica de moarte (cf. In 11,25); este garanţia venirii de-a doua a lui Isus (cf. Fap 1,11); este garanţia învierii noastre (cf. Fap 4,2); şi, nu în ultimul rând, este o pregustare a bucuriilor cerului (cf. Fil 3,20-21).

Într-un manuscris foarte vechi se istoriseşte povestea uni fete care făcea parte din grupul femeilor care îl însoţiseră pe Isus până pe Calvar. Era o tânără tăcută şi rezervată. La vestea învierii lui Isus, ea nu a mai aşteptat minuni şi dovezi şi a crezut de îndată. Şi, cuprinsă de un zel sfânt, a pornit în lume să ducă vestea învăţăturilor şi a învierii lui Isus. Predica fără teamă în orice sat şi oraş. Într-o zi s a apropiat de ea cineva care fusese mişcat de mărturia ei şi a întrebat o: "Spune-mi, care este taina curajului tău?" "Umilinţa, pe care m-a învăţat-o Domnul". "Şi la ce foloseşte umilinţa?", a întrebat-o uimit. "Ca să pot spune prima: «Te iubesc», aşa cum «Dumnezeu ne-a iubit mai întâi» (cf. 1In 4,19)".

Iată în acest exemplu şi ceea ce trebuie să facem şi noi, care am auzit şi am celebrat învierea Domnului Isus. Cuprinşi de un zel sfânt, să pornim în lume şi să ducem vestea învierii şi învăţăturilor lui Isus, fără teamă pretutindeni. Să le spunem cu mult curaj oamenilor că adevărul este mai tare decât minciunile satanei şi ale duşmanilor; lumina este mai tare decât întunericul păcatului; dragostea divină este mai tare ca ura satanei şi a oamenilor săi; binele este mai tare ca răul; pacea lui Isus este mai tare ca violenţa; viaţa divină este mai tare ca moartea; Dumnezeu este mai tare ca diavolul care ne-a amăgit. Să le spunem oamenilor descurajaţi că lumina se naşte din întuneric; speranţa se naşte din deznădejde; bucuria se naşte din durere; iar viaţa se naşte din mormânt şi din moarte. Amin.

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la sărbătoarea Vinerea Mare şi Sfântă, 2019

"El era străpuns pentru păcatele noastre" (Is 53,5).

Este Vinerea Mare şi Sfântă, este ziua în care Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos şi în prezenţa Duhului Sfânt, îşi descoperă dragostea nemărginită faţă de omul păcătos, căci Isus Cristos pentru mântuire oamenilor căzuţi în păcat, în sclavie la diavol şi lume, dar şi în moarte, s-a lăsat prins, judecat, condamnat, chinuit, batjocorit, răstignit, ucis şi înmormântat, adeverind cuvintele Scripturii care spun: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Da, "Dumnezeu şi-a arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi, că pe când eram vrăjmaşii săi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului său" (Rom 5,8.10).

Este Vinerea Mare şi Sfântă, este ziua când Isus, după ce a aşteptat şi a dorit crucea timp de treizeci şi trei de ani, o ia acum cu bucurie pe umerii săi ca pe un steag al luptei sale contra păcatului şi a duşmanilor noştri şi ca pe o unealtă a mântuirii noastre. Deşi, cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, pentru noi care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu (cf. 1Cor1,18).

Isus spunea astăzi în evanghelie: "Oare nu voi bea paharul pe care mi l-a dat Tatăl" (In 18,11)? Isus vede în "paharul suferinţelor crucii" un dar al Tatălui ceresc. Câtă iubire a avut Isus putea recunoaşte în încercări, în suferinţe, un dar extraordinar al Tatălui, o promisiune de reuşită! Să-i cerem lui Isus să repete acest cuvânt inimii noastre, căci el ne aduce atâta lumină în încercări.

Sfântul Alberto Hurtado Cruchaga (1901-1952), preot iezuit, originar din Chile, a muncit mult în favoarea săracilor. A fost cu adevărat un om care a trasat o cale în acea ţară, prin caritatea în favoarea celor săraci. Însă a fost persecutat şi a suferit multe chinuri. Când a fost anihilat pe cruce, a spus aceste cuvintele: "Doamne, sunt fericit, sunt fericit că pot suferi!"

Am dat acest exemplu pentru a spune că Isus cu mult înaintea lui Alberto, atunci când a fost răstignit pe cruce pentru noi, i-a spus Tatălui aceleaşi cuvinte: "Doamne, sunt fericit, sunt fericit că pot suferi şi muri pentru iertarea şi mântuirea oamenilor!"

"Petru i-a spus într-o zi lui Isus: "Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat!". Isus i-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care a lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau copii sau ogoare pentru mine şi pentru evanghelie şi să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, dar nu fără persecuţii, iar în veacul care va veni, viaţa veşnică" (Mc 10,28-30).

Celui care a dat totul, Dumnezeu îi dăruieşte totul. Domnul Isus nu ştie să dea mai puţin decât totul. Când el dăruieşte ceva se dăruieşte pe sine însuşi, care este de fapt totul. Veţi primi încă de pe aici totul împreună cu persecuţii. Isus se dăruieşte pe sine în întregime pentru că este plinătate, plinătatea lui Dumnezeu, o plinătate anihilată pe cruce. Acesta este darul lui Dumnezeu: plinătatea anihilată. Acesta este stilul creştinului: căutarea plinătăţii, primirea plinătăţii anihilate şi urmarea acestei căi. Nu este lucru uşor. Şi care este semnul care indică faptul că înaintăm pe calea dăruirii şi a primirii totale? Ochii veseli, chipul senin şi bucuria (cf. Ps50,14.23). Bucuria în încercări este semnul că mergem pe calea plinătăţii, a dăruirii totale anihilate de cruce. Ea este şi semnul că nu suntem ataşaţi de acele lucruri care să stopeze în noi imboldul unei asemenea dăruiri.

Mărturisesc că această idee pentru consideraţia din Vinerea Mare mi-a venit mai demult, după ce am privit un chip al lui Isus răstignit care zâmbea pe cruce, zâmbea de bucuria dăruirii sale pentru noi, dar şi de siguranţa victoriei sale. Iar exemplul sfântului Alberto Hurtado Cruchaga (1901-1952), care murea pe cruce, spunând: "Doamne, sunt fericit, sunt fericit că pot suferi!", l-am luat dintr-o predică de Postul Mare a papei Francisc. Vă împărtăşesc şi dumneavoastră, prietenii site-ului Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, această imagine cu Isus zâmbind pe cruce şi parcă spunându-i Tatălui ceresc: "Sunt fericit, Doamne! Sunt fericit că pot suferi şi muri pentru iertarea şi mântuirea oamenilor!", ca să vă simţiţi întăriţi şi în momentele dificile din viaţă.

De-a lungul timpului Biserica a avut mereu oameni care au manifestat exemplar această dăruire, spunând mereu cu Isus, mai ales în dificultăţi: "Sunt fericit, Doamne! Sunt fericit că pot suferi!" Să ne amintim aici numai de acei creştini care tresăltau de bucurie la vestea condamnării la moarte pentru credinţă şi apoi la acei martiri care mergeau spre locul de execuţie cântând, martiri a căror glas s-a făcut sfântul apostol Paul, care spunea: "Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul lui, care este Biserica" (Col1,24).

Da, acum înţelegem mai uşor când, la devoţiunea "Calea Crucii", spunem că Isus a aşteptat şi şi-a dorit crucea treizeci şi trei de ani, că a purtat-o şi s-a jertfit pe ea cu bucurie, fericit că ne poate salva, fericit că ne poate duce în cer. Prin dăruirea cu bucurie el a fost o jertfă plăcută Tatălui pentru mântuirea noastră. Deşi suferinţa a fost introdusă în lume de diavol pentru a ne lua fericirea, Isus a transformat suferinţa în cauză de fericire, oferindu-se bucuros pe cruce pentru a ne mântui.

Chinurile crucii mărturisesc împotriva gravităţii păcatului şi cât de mult l-a costat pe Isus mântuirea noastră. Noi apucasem fiecare pe drumul neascultării lui, dar Mielul lui Dumnezeu, pentru a ne mântui, a urmat calea ascultării depline, a supunerii totale şi a jertfei de sine. Pe această cale a ascultării depline, Isus a fost dispreţuit, părăsit, asuprit, chinuit şi, în final ucis de oamenii răi. Dar s-a supus la toate aceste cu bucurie, fericit că ne poate salva. Într-adevăr, "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). Iar noi, oamenii, dispreţuiţi de diavol şi lume, suntem declaraţi de Isus, "prietenii mei" (cf. In 15,4), "fraţii mei" (cf. Mt 25,40), "mireasa mea" (cf. Ap 21,9).

Cele mai frumoase idile de dragoste trăite sau inventate de oameni nu pot egala dragostea reală a lui Isus faţă de noi, cei cărora păcatul, această vrajă malefică, ne-a schimonosit chipul şi asemănarea cu Dumnezeu de la început (cf. Gen 1,26), şi care parcă a umbrit cuvântul divin: "şi toate erau foarte bune" (cf. Gen1,31); dar vrajă de care Isus a venit să ne elibereze şi să ne facă pentru veşnicie, cum poetic se exprimă Biblia: "cerboaică iubită şi gazelă graţioasă" (Prov 5,19), "crinul dintre spini şi iubită aleasă" (Ct2,2), "frumuseţea frumuseţilor" (Ez 16,7). Dumnezeu ne-a creat pentru sine "frumuseţe desăvârşită şi împărăteasă" (Ez 16,13), dar diavolul ne-a răpit de lângă Dumnezeu şi ne-a tras în bârlogul său. Dar în Vinerea Mare, Domnul Isus, cum spune psalmistul, "ca un luptător viteaz şi-a încins sabia, s-a urcat în carul său de luptă, şi-a luat săgeţile sale ascuţite şi a pornit la luptă pentru salvarea noastră (Ps 45,4-6). Isus l-a înfruntat pe diavolul răpitor chiar pe tărâmul lui de suferinţă şi moarte, şi l-a biruit cu instrumentele sale de tortură şi moarte, călcând peste moarte cu moartea sa, iar înviind din morţi ne-a redat viaţa şi libertatea, frumuseţea şi desăvârşirea, paradisul şi fericirea (cf. 2Tim 1,10). Este oare poveste de dragoste şi de vitejie mai frumoasă ca aceasta? I s-a mai întâmplat oare cuiva ceva mai frumos şi mai minunat decât ceea ce ni s-a întâmplat nouă acum?

Este Vinerea Mare şi Sfântă, este ziua arătării infinitei iubiri a lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Este ziua celor mai mari victorii din univers în care toţi vrăjmaşii noştri au fost înfrânţi deodată. Este ziua când ne-ar recăpătat libertatea, frumuseţea şi slava. Este ziua când ni s-au deschis porţile paradisului şi ale fericirii veşnice.

Lectura evanghelică ne spune că Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieşit înaintea celor care au venit să-l prindă şi i-a întrebat: "Pe cine căutaţi"? I-au răspuns: "Pe Isus Nazarineanul"! El le-a zis: "Eu sunt"! Abia a spus: "Eu sunt", că ei, retrăgându-se, au căzut cu toţii la pământ. În acest răspuns, Isus îşi manifestă gloria: "Eu sunt, Iahve", teribilul nume al lui Dumnezeu, pe care evreii nu îndrăzneau nici măcar să-l pronunţe din reverenţă şi teamă. "Deci, dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă". Bunul păstor îşi protejează turma, nu fuge, dar se aruncă în "gura lupului" ca să-şi salveze oiţele. Ioan comentează: Ca să se împlinească cuvântul care a spus: "Din cei pe care mi i-ai dat nu am pierdut pe nici unul" (cf. In 18,1-8).

Ivan Sergheievici Turgheniev (1818-1888), un romancier şi dramaturg rus, are o povestire despre cum o vrabie s-a aruncat în faţa colţilor unui câine de vânătoare pentru a-şi salva puişorul, că până şi câinele a fost impresionat de gestul vrabiei mamă şi s-a retras. Dar călăii lui Isus, mai răi decât câinii, l-au prins în mrejele lor. Isus spune cu psalmistul: "Nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea" (Ps 22,16-18).

Vedem astăzi din lecturile biblice de astăzi că totul şi toate cele întâmplate astăzi au fost o strategie cerească a Domnului Cristos, strategie care a inclus: ascultarea deplină în Tatăl ceresc, rugăciunea fierbinte şi smerenia adâncă, strategie căreia îi este menită victoria în toate timpurile.

Isus din ascultare faţă de voinţa Tatălui: s-a lăsat prins, s-a lăsat legat, s-a lăsat batjocorit, s-a lăsat biciuit, s-a lăsat răstignit, s-a lăsat ucis: "Cristos s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume" (Fil2,8-9). Şi când totul părea pierdut, când diavolul, moartea şi lumea rea credeau că au biruit, tocmai atunci Isus a obţinut cea mai mare victorie din univers, eliberarea noastră, tocmai atunci a fost plătită cea mai grea factură a păcatului, tocmai atunci s-a deschis calea mântuirii prin tâlharul primit în paradis. Ascultarea de Dumnezeu, chiar dacă în ochii păcătoşilor nu pare nerezonabilă, este totuşi cea mai rezonabilă dintre toate.

Rugăciunea, care arată cel mai bine dependenţa noastră faţă de Dumnezeu, şi care poate părea o slăbiciune, este totuşi cea mai mare putere care ne scoate din cele mai grele încercări şi ne aduce cele mai mari lumini şi reuşite în orice plan: "În zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui" (Evr 5,7).

Umilinţa, care naturii corupte i se poate părea nedemnă, este cea mai demnă cale spre victorie: "Chinuit şi umilit, el nu şi-a deschis gura; ca un miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund". Dar pentru toate aceste "va vedea o descendenţă care-şi va lungi zilele şi dorinţa Domnului, prin mâna lui, va avea succes" (Is 53,7.10).

Dar la moartea lui Isus nu a fost răscumpărat numai omul, ci şi universul care prin păcatul strămoşesc a pierdut şi el din strălucire şi aştepta de multă vreme izbăvirea (cf. Rom 8,19-22). Căci, universul, chiar după ce păcatul l-a afectat, l-a slujit pe Dumnezeu fără să-şi piardă speranţa mântuirii: Astfel: firmamentul mărturiseşte slava lui; stelele cu luna luminează nopţile; la moartea lui Isus, soarele, pământul şi stâncile au reacţionat prin limbajul lor; o stea i-a condus pe magii la Isus; întunericul şi lumina au lucrat la eliberarea din Egipt; soarele şi luna s-au pe cer pentru ca Iosue să biruie pe duşmanii poporului ales; apele au colaborat cu Dumnezeu la eliberarea poporului său, la înviorarea poporului ales în pustiu, la vindecarea spre convertire a lui Naaman sirianul. Insectele cele mici au lucrat ca o armată la eliberarea din Egipt; un măgar i-a vorbit lui Balaam din partea lui Dumnezeu; un alt măgar l-a dus pe Isus în Ierusalim; un peşte l-a dus pe Iona la Ninive; un corb l-a hrănit pe Ilie; un câine l-a însoţit pe Tobia în călătorie; multe animale neştiute fac şi astăzi atâtea servicii pe lângă oameni din porunca lui Dumnezeu etc.

Ar mai fi de meditat astăzi şi la cuvintele lui Isus: "Eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi am venit în lume pentru a da mărturie despre adevăr. Cine este în adevăr ascultă glasul meu", cuvinte care sunt o chemare la credinţă şi speranţă în Isus. "Femeie, iată fiul tău". Maria îl îl regăseşte pe Isus în toţi credincioşii. "Totul s-a împlinit", cuvinte prin care suntem chemaţi să recunoaştem cu profundă recunoştinţă că Isus "ne-a iubit până la sfârşit". Nu mai poate fi ceva mai mare pentru gloria Tatălui şi pentru mântuirea noastră.

Mergem acasă şi aşteptăm bucuria învierii, dar biruinţa tuturor duşmanilor a avut loc astăzi. Dacă Isus cu mâinile şi picioarele pironite pe cruce, i-a biruit pe duşmanii săi şi ai noştri, ce se va întâmpla oare la venirea sa de-a doua când este dezlegat de legăturile morţii? Dar, ferice de noi că suntem prietenii, fraţii şi miresele sale!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la sărbătoarea Joia Mare şi Sfântă, 2019

"Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când va veni în slavă" (1Cor 11,26).

Este sărbătoarea anuală numită Joia Mare şi Sfântă! Este ziua în care Isus a întemeiat sacramentele Preoţiei şi Euharistiei! Este ziua în care Isus ne-a lăsat iubirea şi jertfa sa mântuitoare de pe cruce, în tainele Preoţiei şi ale Euharistiei! Este ziua în care Isus îi chemă pe preoţii săi să celebreze până la cea de-a doua lui venire, împreună cu toată Biserica, jertfa sa de pe cruce, semn al fidelităţii sale faţă de Tatăl ceresc şi ca semn al iubirii sale nemărginite faţă de toţi oamenii de mântuit de pe pământ, căci "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el, să nu moară ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16). Şi aşa cum spunea papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005): "Nu există Euharistie fără Preoţie, aşa cum nu există Preoţie fără Euharistie, căci între Euharistie şi Preoţie există o reciprocitate care provine din Cenacol, căci cele două sacramente s-au născut împreună şi sunt legate în mod indisolubil până la sfârşitul lumii".

Preoţia şi Euharistia sunt sacramentele prin care ne sunt hrănite: credinţa, speranţa, dragostea şi toate celelalte virtuţi. Iar euharistia care este culmea iubirii Domnului şi semnul cel mai mare al milostivirii sale, comoara cea mai preţioasă a Bisericii, alături de Cuvântul divin, ne pregăteşte cel mai bine pentru a intra în împărăţia cerurilor promisă tuturor ucenicilor. Euharistia este culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul de la care vine toată virtutea sa. În preasfânta euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, adică însuşi Cristos, Paştele nostru şi pâinea cea vie (PO, 5). În Euharistie Tatăl, prin Isus Cristos şi prin puterea iubitoare a Duhului Sfânt, ne spune totul şi ne dă totul! Marii maeştri ai vieţii spirituale spun că sfânta Euharistie este factorul cel mai eficace de sfinţire. Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) spune: "Euharistia duce la împlinire viaţa spirituală, pentru că ea conţine şi recapitulează tot ceea ce e răspândit în celelalte sacramente". Iar sfântul Francisc de Sales (1567-1622) spune: "Sfânta Euharistie este mijlocul cel mai mare pentru a înainta în viaţa spirituală".

"Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că a sosit ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit" (In 13,1). Cu aceste cuvinte rostite în Joia Mare, Isus atinge iubirea maximă. Din iubire s-a făcut om, din iubire a luat asupra sa suferinţele şi păcatele noastre, iar acum tot din iubire vrea să devină hrana şi băutura noastră, vrea să vină în noi şi să devină una cu noi. Aici fiecare creştin trebuie să spună: Isus mă iubeşte până la sfârşit! Isus mă iubeşte în toate zilele vieţii mele şi în veşnicie! Isus mă iubeşte până acolo că se dăruieşte cu totul pentru mine, aşa cum s-a dat pe cruce, aşa se dă şi acum în Euharistie. Isus nu m-a iubit în glumă.

Prima lectură de astăzi ne ajută să aprofundăm misterul euharistiei celebrat astăzi. Răscumpărarea promisă poporului ales a început în acelaşi timp când asupra Egiptului s-a abătut cea mai grozavă dintre judecăţi. Păcatul merită moartea şi toţi au păcătuit, atât izraeliţii cât şi egiptenii. Dar, pentru izraeliţi, care făceau parte din poporul lui Dumnezeu, un miel va muri în locul lor, imagine clară a lui Isus, "Miel fără cusur şi fără pată, cunoscut în adevăr mai înainte de întemeierea lumii şi dat morţii la timpul hotărât de Dumnezeu" (cf. 1Pt 1,19). "A mânca paştele" înseamnă a ne hrăni cu Isus Euharisticul care a trecut în locul nostru prin focul judecăţii divine (mielul fript la foc) şi că a îndurat chinurile pe care le-a adus păcatul în lume (ierburile amare).

Cum am meditat mereu în timpul Postului Mare, la devoţiunea "Calea sfintei cruci", noi trebuia să fim judecaţi, noi trebuia să fim condamnaţi, noi trebuia să purtăm crucea, noi trebuia să cădem cu fruntea în ţărână purtând crucea, nouă trebuia să ni se plângă de milă, noi trebuia să rămânem veşnic goi, noi trebuia să fim răstigniţi pe lemnul de ocară al crucii, noi trebuia să murim veşnic, noi trebuia să ajungem în ţărâna de unde am fost luaţi. Dar s-a găsit cineva în cer ca să aibă milă de noi, s-a găsit Isus Fiul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, care susţinut de Duhul Sfânt, a făcut toate acestea în locul nostru, ca apoi înviind din morţi să ne învie şi pe noi, ca apoi înălţându-se la cer lângă Tatăl ceresc să ne înalţe şi pe noi, ca apoi fiind încoronat ca rege să ne încoroneze şi pe noi cu slava şi bucuria pe care le-am pierdut la diavol. Tot ceea ce trebuie să facem noi acum este să primim ceea ce Isus a făcut pentru noi la cruce şi ca semn al acestei primiri, să mâncăm trupul său, să bem sângele său şi să spunem cu sfântul Paul: "Isus m-a iubit şi s-a dat pe sine la moarte pentru mine" (Gal 2,20).

Un rod important al Euharistiei este unirea tuturor membrilor Bisericii între ei. După cum pâinea este făcută din mai multe boabe adunate de pe câmpii, şi vinul e făcut din multe bobiţe adunate de pe dealuri, la fel Biserica formată din mai mulţi oameni care, prin pâinea şi vinul euharistic, formează o unitate de iubire. Deci, Euharistia a fost instituită şi pentru ca noi să devenim fraţi; este celebrată pentru ca din indiferenţi şi străini unul faţă de altul, să devenim uniţi, egali şi prieteni; este dăruită pentru ca să devenim un popor care are o singură inimă şi un singur suflet (cf. Fap 2,42). De aceea, Euharistia mai este numită şi "sacramentul unităţii şi al carităţii". Acest sacrament ne uneşte nu numai cu Domnul Isus Cristos, ci şi cu aproapele nostru, căci mâncând din aceeaşi pâine, devenim una cu el şi între noi şi dobândim iubirea reciprocă şi blândeţea inimii. Cine îl primeşte pe Isus prezent în Euharistie, trebuie să ştie că Isus înseamnă şi iubire şi grijă faţă de cei aflaţi în nevoi. Dacă nu-l putem vedea pe Isus în ochii aproapelui, nu-l putem vedea prezent nici în Euharistie.

Apoi, în Euharistie, Biserica trăieşte raportul ei unic pe care ea îl are cu Cristos. Ea este "mireasa" şi el este "mirele ei". De aceea, a participa la Euharistie, a te împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului, înseamnă a celebra cu anticipaţie "nunta personală" cu Isus din împărăţia cerurilor, acolo unde mirele şi mireasa îşi spun reciproc: "Sărută-mă cu sărutările gurii tale" (Ct 1,2). Când ne împărtăşim, Isus ne sărută pe noi şi noi îl sărutăm pe Isus, Isus se arată ca mirele nostru, iar noi ne arătăm ca mireasa sa iubitoare. Într-adevăr taina aceasta este mare, când ne gândim la Isus şi la Biserica sa (cf. Ef 5,32).

Ba, mai mult, sfântul papă Leon cel Mare (400-461) ne spune: "Graţie Euharistiei, creştinul devine cu adevărat ceea ce mănâncă, devine un alt Isus". Ce măreţie, să fii un alt Isus care să luminezi calea oamenilor spre cer, un alt Isus care se jertfeşte pentru mântuirea altora!

Apoi, Euharistia este izvorul oricărui har şi al iertării păcatelor. Credincioşii să considere Euharistia ca un antidot, prin care sunt eliberaţi de greşelile zilnice şi sunt feriţi de păcate. De aceea, sfântul Ambrozie spune: "În Euharistie noi mâncăm iertarea cea de toate zilele şi iertarea păcatelor. Să o primeşti zilnic. Cine nu e vrednic să o primească în fiecare zi, e nevrednic să o primească şi după un an". Iar sfântul Francisc de Sales (1567-1622) spunea: "Dacă te va întreba cineva de ce te împărtăşeşti aşa de des, să-i spui că pentru a învăţa să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pentru a te purifica de toate imperfecţiunile tale; pentru a te elibera de mizeriile tale şi a găsi mângâiere în necazuri şi în slăbiciuni".

Apoi sfânta Euharistie avem şi un parfum al paradisului, ba chiar paradisul însuşi coborât pe pământ. Isus venind la noi în Euharistie, vine tot paradisul. Cine are adevărata iubire şi devoţiune faţă de sfânta euharistie, cine trăieşte în continuă intimitate cu Isus euharisticul, se poate considera ajuns deja în patria cerească, poate fi sigur că a cucerit paradisul. Sfinţii au gustat paradisul încă de pe pământ stând în adoraţie în faţa sfântului sacrament.

Amintim că mai multe popoare au o legendă care spune că există undeva este un lac alimentat de un izvor ce nu seacă niciodată, şi apa acestui lac are puterea de a face omul sănătos, frumos, tânăr; toţi cei bolnavi, toţi cei bătrâni, care fac baie în acest lac devin sănătoşi, frumoşi, întineriţi, plini de viaţă şi de putere. Acest lac nu a existat niciodată şi nicăieri decât în dorinţele şi poveştile oamenilor. Dar euharistia este cu adevărat un medicament minunat, un "pharmacum imortalitatis", care îi mântuieşte pe toţi oameni şi care îi face fericiţi, sănătoşi şi veşnic tineri.

Conform lecturii a doua (cf. 1Cor 11,23-34), Cina Domnului este o poruncă dată de Isus ucenicilor săi (cf. Lc 22,19). Cina Domnului este locul unde ne aducem aminte de trecutul nostru păcătos, de felul în care păcatul ne ţinea legaţi, de iadul pe care îl meritam, dar şi de groapa de unde am fost izbăviţi de Isus prin jertfa sa. Cina Domnului e locul cercetări personale, locul unde uităm să îi judecăm pe alţi ca ne judecăm pe noi înşine; locul unde ne căim de trecutul nostru păcătos şi locul unde ne hotărâm să trăim o viaţă după voia lui Isus; locul unde ne vedem nevrednicia noastră şi acceptăm să fim acoperiţi de meritele lui Isus Cristos. Cina Domnului este locul unde se proclamă moartea şi suferinţele eliberatorului Isus, pentru noi. Cina Domnului este locul părtăşiei cu Isus şi cu fraţii. Cina Domnului este locul bucuriei. Cina Domnului este locul mulţumirii. Cina Domnului este locul speranţei, locul unde ne gândim că într-o zi vom ajunge a fi faţă în faţă cu cel care ne-a mântuit şi locul unde vom prânzi veşnic cu el în împărăţia cerului.

Pentru Isus, moartea lui însemna nu numai "să treacă din lumea aceasta la Tatăl" (In 13,1; 16,28), dar şi să-i lase singuri într-o lume plină de corupţie şi de violenţă, pe aceia pe care îi iubea. Şi, aşa cum un călător, mergând pe drum, are picioarele pline de praf, credincioşii, deşi având "tot trupul spălat" (In 13,10) prin sângele crucii (cf. Ap 1,5), sunt, prin contactul lor necontenit cu lumea şi răul, expuşi întinării în gânduri, în cuvinte şi în fapte. De aceea, Domnul s-a îngrijit de curăţirea lor. Ca mare preot ce este, el le spală picioarele ucenicilor, îi curăţă şi îi face să se judece continuu în lumina Cuvântului, al cărui simbol este apa curată (cf. Ef 5,26; Evr10,22). De aceea, preotul zilnic după citirea pericopei evanghelice spune: "Prin cuvintele sfintei Evanghelii să ni se ierte nouă păcatele noastre".

Deci, gestul spălării picioarelor le asigura ucenicilor curăţia necesară pentru a primi Euharistia. Dar gestul spălării picioarelor este cu atât mai surprinzător, cu cât ne gândim că spălatul picioarelor era datoria ultimului dintre sclavii unei case. "Dacă eu v-am spălat vouă picioarele şi voi trebuie să vă spălaţi unul altuia picioarele. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13,14-15). Apoi, prin acest gest Isus instituie un criteriu care urma să stabilească orice ierarhie în Biserică, unde cel mai mare trebuie să fie slujitorul tuturor (cf. Lc 22,26).

Spălarea picioarelor a mai fost şi un gest profetic. Sculându-se de la masă, Isus "şi-a lepădat veşmintele", pentru ca după spălarea picioarelor ucenicilor "să şi le ia iarăşi înapoi". Prin aceste cuvinte evangheliştii vor să ne spună că Isus şi-a oferit în mod voit viaţa ca jertfă, pentru ca mai apoi să o ia înapoi prin înviere (cf. In 10,18). Apoi să nu uităm că slujirea de care astăzi tot mai mulţi creştini fug, purifică sufletul şi ne fac asemănători cu Isus care se dăruieşte spre înviere. Cel mai grotesc spectacol care poate apărea într-o biserică, este un creştin comod lângă Isus slujitor. De aceea, Isus, ne-a lăsat ca moştenire: ulciorul, ligheanul şi ştergarul, de aceea în ziua cercetării ne va întreba cum le-am folosit în orice domeniu de activitate.

În noaptea de Joia Mare a început noul Paşti, o noua "eliberare", nu numai pentru un popor mic, dar pentru întreaga omenire. Dându-se de bunăvoie la o moarte, Isus a învins tot răul, care părea că are stăpânire în această lume. Iar când a înviat din morţi, a deschis "trecerea" la o viaţa deplină şi veşnică. De aceea sfântul apostol Paul ne aminteşte: Acest potir este noul legământ, în sângele meu. Ori de câte ori îl veţi bea, faceţi aceasta în amintirea mea. Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni" (1Cor 11,24-26).

Prin întemeierea tainelor Preoţiei şi Euharistiei, Isus ne-a spus tuturor: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor" (Mt 28,20). În Euharistie Isus, deşi glorificat la Tatăl ceresc, a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor. De aceea, Chiara Lubich (1920-2008) spunea: "Nu suntem singuri atâta timp cât mai există chiar şi numai un tabernacol pe pământ".

Închei spunând că Preoţia şi Euharistia sunt tainele prin excelenţă prin care Isus a rămas mereu cu noi, între noi şi în noi, ca noi să-i putem spune bucuriile şi durerile noastre. Astăzi îmi place să amintesc pentru a ne însuşi, ceea ce spunea un suflet ales care a voit să rămână anonim, referitor la aceste taine: "Dacă inima ta mâhnită nu găseşte pacea în mijlocul încercării, în necazuri şi dureri; şi dacă viaţa ta pe acest pământ e lipsită de farmec, nu mai plânge atât, mergi şi spune-i lui Isus rămas cu noi. Dacă trebuie să rupi legături puternice, dacă trebuie să-i laşi pe cei pe care-i iubeşti, dacă sărman şi singur nu găseşti pe nimeni care să-ţi împărtăşească durerea, mergi, spune-i lui Isus rămas cu noi. Mergi şi spune-i numai lui Isus, lui Isus care iartă, care citeşte în inimă, care redă pacea şi înţelege totul, mergi. Dacă ai dureri şi necazuri pe care nimeni nu le înţelege sau dezamăgiri şi greutăţi grozave, ascunde-ţi durerea faţă de toţi de pe acest pământ, dar mergi şi spune-i numai lui Isus. Neliniştile, durerile, bucuriile, dubiile inimii, suferinţele şi greutăţile, nedreptăţile suferite pe acest pământ, mergi, spune-le numai lui Isus rămas cu noi". Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la Duminica Floriilor - Anul C - 2019

"S-a umilit pe sine, pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat" (Fil 2,8-9).

Cu Duminica Floriilor am intrat în săptămâna mare şi sfântă când Biserica ne cheamă să considerăm şi să medităm ceea ce Isus a făcut pentru noi şi pentru a noastră mântuire la cruce, cât de grea a fost moştenirea lăsată de Adam, ce condiţii grele a impus diavolul pe zapisul păcatelor noastre şi ce întuneric de durere şi părăsire a îndurat Isus pentru a găsi calea către toate inimile oamenilor de pe pământ. Două istorii diametral opuse sunt rezumate în această duminică: cea a primului Adam, neascultător până la moarte, căruia i-a urmat o rasă ambiţioasă şi răzvrătită; şi cea a lui Cristos Isus care, din dragoste faţă de Tatăl şi faţă de noi, şi-a dezbrăcat gloria divină şi "s-a smerit" pentru a deveni Om, "golindu-se pe sine însuşi" şi coborând cum nu se poate mai jos, până la moartea de cruce şi până la îngroparea în pământ, pentru a putea cuprinde cu salvarea sa toată creaţia. Chipul de om, condiţia de rob, moartea ca răufăcător, sunt etapele acestei minunate căi. Sub acest nume, Isus, deopotrivă atât de glorios şi dulce, pe care el îl primeşte pentru ascultare, slujire, suferinţă şi moarte, Isus va fi recunoscut ca Domn şi va primi închinarea universală.

Întreaga viaţă a lui Isus a fost ca dragostea acelui tânăr generos dintr-o poveste de dragoste, care a renunţat la ochii săi pentru persoana iubită, persoană iubită care acum văzând nu şi-a mai iubit donatorul orb. Acest tânăr iubitor este o imagine pală a lui Isus, care din dragoste pentru noi care eram morţi din cauza păcatelor noastre, nu a renunţat numai la ochii săi, dar a murit de bunăvoie pentru ca noi să putem trăi veşnic fericiţi. Însă acea tânără ingrată din poveste care văzând îşi respinge binefăcătorul, este imaginea omului care îl respinge pe Isus pe Mântuitorul său.

Isus a intrat astăzi în Ierusalim ca să ne dea nouă, "Miresei sale iubite", nu numai ochii lui prin care să putem vedea clar diferenţele dintre realităţile pământeşti şi cereşti, răutatea păcatului şi bunătatea lui Dumnezeu; ci, ca într-o povestire a scriitorului eseist Dan Puric (n. 12 februarie 1959), unde un cerb falnic a sărit în bătaia puştii unui vânător îndreptată spre căprioara lui, murind el în locul ei, Isus a murit în locul nostru celor condamnaţi la moartea veşnică datorită păcatului, ca să o transforme din "veşnică" în "temporară", ca apoi să ne lase trupul său jertfit ca hrană şi sângele său vărsat ca băutură, şi amândouă ca medicamente ale nemuririi. Da, Isus, cel ce şi-a luat trupul nostru la intrarea sa în lume, a murit împreună cu fiinţa noastră muritoare, împreună cu păcatul şi osânda noastră, pentru ca apoi înviind din morţi să ne învie cu viaţa sa neprihănită şi cu dreptul său la moştenirea împărăţiei cerului; pentru ca murind, înviind din morţi şi înălţându-se la Tatăl ceresc cu natura noastră omenească, să ni-l trimită de acolo pe Duhul Sfânt, prin care să continue să ne ierte păcatele şi să ne călăuzească în viaţă până la venirea sa de-a doua; apoi ca să ne lase un model de iubire şi iertare, un model de iubire şi slujire, diferit de cel al lumii, prin care să putem ajunge într-o zi să trăim şi să domnim veşnic împreună cu el.

Vedem că ziua de astăzi, Duminica Floriilor, prin Evanghelia citită la început, începe relativ bine, cu Isus aclamat de popor ca Mesia Mântuitor, care pentru câteva clipe pare că s-a trezit din somnul său de moarte, somn în care avea să cadă din nou "legănat" de diavol, de marii preoţi, de cărturari şi farisei, căci Isus aclamat de Florii cu "Osana", va fi lepădat cu strigătul de: "Răstigneşte-l!" Isus intră astăzi în Ierusalim pentru a împlini misterul mântuirii noastre, misterul morţii şi învierii sale. El intră ca un împărat ce aduce în dar pacea sa. Să strigăm şi noi împreună cu discipolii şi mulţimea trezită: "Binecuvântat să fie împăratul, care vine în numele Domnului" şi să ne abţinem de a cere răstignirea lui. După strigătul de "Osana", mulţimile adormite repede în conştiinţa lor de diavol, de preoţi, de farisei şi cărturari, au strigat: "Răstigneşte-l", uitând de vestea cea bună, de vindecările şi de hrana primită. Evanghelistul Luca, istorisind patima şi moartea Domnului, evidenţiază demnitatea şi blândeţea lui Isus, model perfect al "dreptului care suferă şi moare fără vină"; îi iartă pe ucigaşii săi, deschide raiul răufăcătorului şi se încredinţează în mâinile Tatălui pentru mântuirea întregii lumi.

Evanghelia zilei ne spune astăzi că: trecătorii îşi băteau joc de el. Preoţii cei mai de seamă împreună cu cărturarii îşi băteau şi ei joc de el. Unul din tâlharii răstigniţi împreună cu el s-a unit cu ceilalţi în batjocura lor, dar cel din dreapta judecând bine s-a convertit. Soldaţii, de asemenea, îşi băteau joc de el. Era momentul când diavolul credea în biruinţa sa. Cei care îi slujeau diavolului fără să ştie, îşi deschideau şi ei gura. În inima lor nu era deloc milă, ci numai plăcere de a vedea pe cel mai nevinovat Om suferind! Dar cât de mult a strălucit persoana Domnului în acest tablou întunecat!

În zadar a răsunat chemarea Domnului; în zadar s-a repetat fără-ncetare: "Ascultaţi-mă!" (cf. Is 44,1; 46,3.12; 48,1.12; 49,1). Dar "nu a fost nimeni care să răspundă". Cât de mult l-a îndurerat pe Domnul Isus această indiferenţă, care-i caracterizează deopotrivă şi pe oamenii din zilele noastre! A venit la noi cu o limbă iscusită, instruită, capabilă să spună un cuvânt bun la timpul potrivit, limba dragostei (cf. In 7,46). Nimeni însă nu a dorit s-o înţeleagă, nici s-o asculte (cf. Is 48,8). Cu toate acestea, ce exemplu minunat au putut vedea oamenii la el! Fiecare dimineaţă îl găsea pe Isus ascultător plecându-şi urechea la cuvintele Tatălui său, atent la exprimarea voii sale cu privire la mântuirea noastră (cf. Is 50,4). Indiferenţa faţă de Isus s-a transformat în cele din urmă în ură (cf. Is 50,6).

Cu toate acestea, evanghelia îl compară pe Isus cu un căutător de comori care a renunţat la tot ce avea atunci când a găsit în pământ comoara dorită (cf. Mt 13,44). Noi am fost pentru Isus comoara găsită în pământ care pentru a ne dobândi a renunţat la toate cele din cer şi de pe pământ. Astfel Isus după ce a părăsit cerul, n-a avut pe pământ: nici casă, nici masă, nici veşminte, nici mijloc de transport, nici mormânt. Toate le-a primit cu împrumut. De ce? Pentru că a renunţat la tot ceea ce a avut pentru a ne dobândi pe noi. Să fie şi pentru noi Isus comoara pentru care să renunţăm la toate pentru a-l dobândi.

Aici sfântul Ioan Crisostom (347-407) are un cuvânt frumos pentru noi: "Datorită crucii lui Isus; nu mai rătăcim prin pustiu, deoarece cunoaşte adevărata cale; nu mai rămânem în afara casei lui Dumnezeu pentru că am găsit adevărata poartă; nu ne mai temem de săgeţile otrăvite ale diavolului, căci am găsit medicamentul nemuririi; nu mai suntem singuri, căci ne-am găsit Mirele; nu ne mai temem de lupi, căci am găsit Păstorul cel bun; nu ne mai temem de cei puternici ai lumii, pentru că stăm la masă cu Regele".

Sfântul Zenon din Verona (+ 373) face o frumoasă paralelă între Iov şi Isus: "Iov a fost privat de toate bogăţiile pe care le poseda; şi Domnul, din iubire faţă de noi, s-a lipsit de toate bunurile cereşti şi s-a făcut sărac, pentru a ne îmbogăţi pe noi. Diavolul i-a ucis în furia sa pe fiii lui Iov. Şi poporul fariseu în ura sa nebună i-a ucis pe profeţi, fiii Domnului. Iob a redobândit sănătatea trupului şi prosperitatea bunurilor sale. Domnul prin învierea sa din morţi a dat celor ce cred în el nu numai mântuirea, ci şi nemurirea şi a reluat stăpânirea asupra tuturor lucrurilor, după cum afirmă el însuşi: «Toate mi-au fost date de către Tatăl meu»" (Mt 11,27).

La cruce, omul a dat la iveală măsura răutăţii sale: cu ura sa, cu violenţa sa, cu sfidarea sa, cu josnicia sa morală (cf. Ps 22,6-8.12-13.16-18). Dar, în acelaşi timp, şi Dumnezeu a dezvăluit măsura totală a ceea ce este el: a arătat până unde poate merge şi în dreptatea sa perfectă împotriva păcatului, şi în dragostea sa desăvârşită pentru păcătos. Crucea a proiectat totul la adevărata scară. Spre deosebire de alţi psalmi care tratează tot suferinţele lui Cristos, în Psalmul 22 nu se pune problema judecăţii. Domnul Isus poartă aici păcatele şi, ca urmare, nu găsim decât har şi binecuvântare: binecuvântare pentru adunarea alcătuită la început din ucenici iudei (cf. Ps 22,22; Evr 2,12); binecuvântare pentru Israelul restaurat, numit "adunarea cea mare"; binecuvântare pentru "toate familiile naţiunilor" sub împărăţia sa (cf. Ps 22,27-28); binecuvântare pentru toţi cei care se nasc în timpul acestei domnii glorioase. Aşa cum se lărgesc undele în jurul centrului de unde au fost produse, tot aşa se extind consecinţele minunate şi multiple ale lucrării de la cruce asupra întregii creaţii.

Ca un om care înainte de a-şi părăsi familia, doreşte să mai aibă cu ea încă o strângere de rămas-bun, camera mare aşternută gata sugerează că este loc pentru toţi cei credincioşi acolo unde se află Domnul Isus. Este cea din urmă stare de vorbă a Învăţătorului cu ucenicii săi. Dar ce fac ei în timpul acestui sfânt moment? Îşi disputau întâietatea: "Care dintre ei să fie considerat a fi mai mare!" La acest ceas se apropie Satan, adversarul înspăimântător (cf. 1Pt5,8).

Iată-l pe Iuda şi gloata care-l însoţeşte. Apoi Petru, în timp ce Isus se ruga, el dormea; în timp ce Isus se lăsa luat şi purtat "ca un miel blând dus la înjunghiere" (cf. Ier 11,19; Is 53,7), Petru lovea cu sabia şi de trei ori se lepăda de el; în timp ce Isus era batjocorit de soldaţi, Petru se aşezase în curte în tovărăşia celor care veniseră să-l aresteze pe Învăţătorul său şi care vorbeau împotriva lui (cf. Lc22,55-56; Ps 69,12; Ps 1,1b). Cum ar fi putut el să dea mărturie de pe o asemenea poziţie? O simplă privire a Domnului zdrobeşte inima bietului ucenic cu mult mai mult decât ar fi putut-o face reproşurile. O, ce privire! Ea pătrunde în conştiinţa lui şi începe acolo o lucrare de restaurare.

Mai încurcat ca oricând, Pilat adună preoţii, mai marii şi poporul şi afirmă în faţa lor, în trei rânduri, că el n-a găsit în Isus nimic vrednic de moarte. Dar insistenţa lui de a-l elibera nu face altceva decât să întărâte poporul să ceară răstignirea lui. În final, strigătele lor au biruit şi, în schimbul eliberării ucigaşului Baraba, ei obţin ca Isus să fie "lăsat în voia lor". Isus este condus pe acest sinistru deal al Căpăţânii, unde este crucificat între doi tâlhari. "Tată, iartă-i", acesta este răspunsul sublim la tot răul pe care I-l fac oamenii (cf. Lc 23,34). Dacă ei se căiesc, atunci crima lor, cea mai odioasă din istoria omenirii, va fi ispăşită prin chiar moartea lui.

Sfântul Filippo Benizi (1233-1285), fiind pe patul de moarte, a făcut un semn ca şi cum ar fi vrut să ceară ceva, probabil o carte. I s-au arătat diferite cărţi, dar el dădea mereu din cap în sens negativ. În sfârşit, fericitul Ubaldo Adimari (1245-1315) a reuşit să îl înţeleagă, şi i-a adus crucifixul. Aceasta primind crucea a exclamat: "Aceasta este cartea mea, din ea am învăţat ştiinţa mântuirii şi calea spre paradis. Da, crucifixul adevărata carte din care am citit răutatea şi gravitatea imensă a păcatului, dar şi bunătatea infinită a lui Dumnezeu".

Începând de astăzi, privind şi noi crucea cu Isus răstignit, să spunem şi noi cu sfântul Filippo Benizi:

"Aceasta este cartea mea, din ea am învăţat ştiinţa mântuirii şi calea spre paradis. Aceasta este cartea din care am citit răutatea şi gravitatea imensă a păcatului, dar şi bunătatea infinită a lui Dumnezeu".

Pr. Ioan Lungu

 Consideraţie la duminica a 5-a din Postul Mare - Anul C - 2019

"Întoarceţi-vă la mine din toată inima, spune Domnul, căci eu sunt milostiv şi îndurător" (Il 2,12-13).

Biserica ne cheamă astăzi să ne apropiem de Isus şi de cuvintele lui care sunt duh şi viaţă (cf. In 6,33), pentru ca să ne facem o relaţie cu el, pentru ca el să ne facă să ne vedem în lumina sfinţeniei sale aşa cum ne vede el însuşi, pentru ca el să ne purifice de orice întinare a păcatului, pentru ca el să ne învie împreună cu el la Paşti şi să ne facă să ne întâlnim cu el la Parusie pentru a ne lua cu el la dreapta sa în veşnicie şi să ne ducă în casa Tatălui său veşnic cea cu multe lăcaşuri (cf. In 14,2-3). Urmând itinerariul de convertire pentru a întâmpina timpul pascal şi apoi venirea glorioasă a lui Isus, Biserica ne conduce astăzi paşii sufletului prin Evanghelia după sfântul apostol Ioan şi ne opreşte acolo unde nişte oameni care se credeau neprihăniţi dar nu erau, i-au adus lui Isus, o femeie prinsă în adulter, spre a-l ispiti şi spre a-l putea condamna la moarte (cf. In 8,1-11).

Cred că pericopa evanghelică de astăzi care ne vorbeşte despre o femeie prinsă în adulter, femeie care a provocat o mare înverşunare din partea fariseilor şi cărturarilor vremii, necesită o dublă abordare şi o dublă raportare la noi cei care am auzit cele întâmplate. Mai întâi trebuie să spunem că adulterul în Biblie, păcatul dintre un căsătorit şi o altă persoană, este grav nu numai din punct de vedere etic, nu numai că încalcă două porunci din Decalog, 6 şi 9, dar mai ales este grav din punct de vedere al fidelităţii faţă de Dumnezeu care şi-a luat omenirea de mireasă şi soţie (cf. Prov 8,31). Dumnezeu descrie faptul părăsirii lui de către poporul lui în favoarea altor dumnezei falşi ca fiind preacurvie. Evreii erau priviţi ca fiind nevasta lui Iahve, astfel că atunci când s-au îndreptat spre dumnezeii altor popoare, au fost comparaţi cu o nevastă preacurvă. Vechiul Testament face referire la idolatria Israelului ca la o femeie desfrânată care "a curvit" cu alţi dumnezei (cf. Ex 34,15-16; Lev17,7; Ez 6,9). Întreaga carte a lui Osea aseamănă relaţia dintre Dumnezeu şi Israel cu căsnicia profetului Osea cu soţia lui desfrânată, Gomera. Faptele Gomerei împotriva lui Osea erau o imagine a păcatului idolatriei lui Israel faţă de Iahve (cf. Os 1,2ss; 2,2ss).

Dumnezeu l-a lovit pe Ioram cu urgie şi boală, pentru că a condus poporul la idolatrie, în curvie cum a făcut şi casa lui Ahab (cf. 2Cr21,11.13). Deci, adulterul este asociat în Biblie cu idolatria, cu prostituţia cu dumnezeii falşi ai lumii, dumnezei falşi sub chipul cărora stă ascuns însuşi satana, cel care înşală întreaga lume (cf. Ap 12,9), cel care de la început este mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş (cf. In 8,44), cel care împreună cu amăgiţii săi vor ajunge la dreapta judecată divină (cf. Ap 17,1ss), cel care va sfârşi împreună cu amăgiţii săi în iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 19,20; 20,10). Din acest punct de vedere femeia prinsă în adulter ne reprezintă şi pe fiecare dintre noi care prin Botez am devenit mireasa lui Dumnezeu, care prin Cristos am fost logodiţi şi căsătoriţi cu el (cf. 2Cor 11,2), care prin fiecare păcat ne iubim cu diavolul făcându-l gelos şi răzbunător pe Dumnezeu (cf. Naum 1,2). Numai fiinţa umană, "soţia", care nu a săvârşit niciodată nici un fel de păcat nu are nevoie de convertire şi de iertare de la "soţul" ei, Dumnezeu. Dar cine este fără păcat? Nimeni! De aceea toţi avem nevoie de convertire şi de iertare.

Acum trecem la abordarea "quadragesimală" a pericopei evanghelice care ne cheamă la fidelitate faţă de Dumnezeu, dragoste faţă de semenii noştri şi la convertire personală pentru a-l putea întâlni pe Cristos înviat la Paşti şi pe nori la Parusie. De aceea, spunem cu sfântul Paul: "Pe Cristos vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi comuniunea cu pătimirile sale, fiind conformat cu el în moarte, pentru a ajunge la învierea din morţi şi la răsplata de sus" (cf. Fil 3,10-13).

De prea multe ori oamenii făţarnici în decursul istoriei au folosit Legea ca pretext pentru a-şi atinge interesele lor meschine şi pentru a înlătura pe semenii incomozi. De aceea mulţi oameni lipsiţi de apărare au plătit scump şi chiar cu viaţa pentru ca cei "cu putere" să trăiască nestingheriţi. Pentru că persoana adusă astăzi la Isus era o femeie, spunem că chiar de la început i s-a făcut o nedreptate femeii chiar când împlinea porunca lui Dumnezeu de procreare (cf. Gen1,28), numind-o necurată (cf. Lev 12,2-5), pe ea care Dumnezeu a creat-o "foarte bună (cf. Gen 1,31). Şi de aici multe rele şi multe suferinţe i s-au tras femeii în decursul istoriei. Multe femei din Vechiul Testament şi din decursul istoriei au plătit cu viaţa pentru presupuse adultere (cf. Lev 20,10; Dt 22,22.24). Să ne gândim numai la pericolul în care s-a aflat Suzana (cf. Dan 13,21-22); să ne gândim la vânătoarea de vrăjitoare şi de desfrânate din Evul Mediu; dar să ne gândim şi la pericolul în care s-a aflat femeia adusă astăzi la Isus (cf. In 9,3). Nimeni nu are voie să discrimineze şi cu atât mai puţin să ucidă în numele lui Dumnezeu şi nici în numele Legii lui sfinte.

Este timpul sfânt şi de har al Postului Mare şi spunem spre speranţa şi mântuirea tuturor că, Dumnezeu doreşte să-i ierte, să-i mântuiască şi să-i fericească pe toţi păcătoşii (cf. 1Tim 1,15). Profetul Isaia din prima lectură se adresează unui popor greşit care tocmai a trecut printr-o lungă perioadă de captivitate. El îi anunţă vestea bună: "Aşa vorbeşte Domnul cel care stabileşte un drum în mare şi o cărare în ape puternice, care scoate carul şi călăreţul, armata şi pe cei tari care acum ei zac împreună şi nu se pot ridica, pentru că s-au stins ca fitilul fără ulei. Nu vă mai amintiţi de cele dinainte şi nu vă mai gândiţi la cele din vechime! Iată, eu fac un lucru nou: încolţeşte, nu-l recunoaşteţi? Voi stabili un drum în pustiu şi râuri în ţinutul uscat. Mă vor glorifica animalele câmpului, şacalii şi puii de struţ, pentru că voi da apă în pustiu, râuri în ţinutul uscat, ca să dau de băut poporului meu, alesului meu. Acest popor pe care l-am plăsmuit şi care va vesti lauda mea" (Is 43,16-21).

Deşertul împânzit cu râuri trebuie văzut ca semne de speranţă divină chiar în pustiu şi în cele mai periculoase locuri; iar animalele câmpului, şacalii şi puii de struţ, reprezintă inimile cele mai împietrite care se vor converti, aşa cum într-un climat ostil de viaţă s-au convertit vameşii, al desfrânatele, păcătoşii publici şi păgâni. Am auzit cu toţii: de torţionari convertiţi, de puşcăriaşi convertiţi, de tâlhari convertiţi, de desfrânaţi convertiţi. Ştim din Sfânta Carte ca desfrânata Rahav s-a convertit chiar în casa ei de păcat (cf. Ios2,1ss); Levi s-a convertit la serviciul său de vameş (cf. Mc 2,14); Tâlharul din dreapta crucii s-a convertit în timp ce îşi ispăşea pedeapsa meritată (cf. Lc 23,42-43); Saul din Tars s-a convertit pe când alerga după păcat mergând să aresteze şi să ucidă creştini nevinovaţi (cf. Fap 9,4). Iată oaze în pustiu şi iată şacali şi struţi convertiţi prin har, iar lângă ei mai este încă loc destul şi pentru noi.

Iată aici lucrarea cea mai plăcută lui Dumnezeu, convertirea struţilor şi şacalilor sufleteşti care au adus, aduc şi vor aduce laudă lui Dumnezeu în timp şi în veşnicie (cf. Is 43,21). Isus făcuse în mijlocul iudeilor această frumoasă şi plăcută lucrare divină, făcând din struţi şi şacali sufleteşti, suflete alese şi caste pentru Dumnezeu şi împărăţia sa. Iar acum cărturarii şi fariseii făţarnici, cu bârne mari în ochi, vin cu o lege făcută de Moise şi caută moartea celui care este Cuvântul întrupat, a celui care a făcut o aşa lucrare plăcută lui Dumnezeu şi a adus un asemenea har în lume. Deci, fariseii şi cărturarii, cei cu bârna în ochi, vin să scoată paiul din ochiul femeii (cf. Lc 6,41-42); cei care îşi lăsau soţiile fără motiv şi trăiau în curvie cu alte femei (cf. Mt 19,3) vin vorbesc despre puritate; păcătoşi dovediţi de Isus (cf. In 8,9) vorbesc şi despre neprihănire şi vor să ucidă cu pietre nu numai un alt păcătos ca şi ei (cf. In 8,5), dar chiar pe Isus cel drept.

Biblia spune că nici un călcător de Lege nu poate osândi un alt călcător de Lege (cf. Iac 2,10-11) şi că păcatul pe care l-a săvârşit cineva nu poate scuza păcatul nostru. În schimb Biblia spune că Isus este singurul fără de păcat (cf. In 8,46) şi singurul în care diavolul nu are nimic de al său (cf. In 14,30). În acest caz el ar fi singurul care ar fi avut dreptul de judecată şi de condamnare asupra femeii şi asupra lor, dar Isus nu judecă şi nu osândeşte pe nimeni, căci el nu a venit pentru asta, ci el a venit ca Mielul promis pentru a acoperi şi pentru a ridica păcatul lumii (cf. Gen 3,21; In 1,29), el a venit să-şi dea viaţa şi astfel să-i mântuiască pe cei mulţi, pe cei păcătoşi (cf. In 3,17). Isus este Lumina (cf. In 8,12), iar prin puterea acestui cuvânt a lucrat ca o lumină în conştiinţa femeii care a acceptat iertarea şi hotărârea de a nu mai păcătui; dar a lucrat şi în conştiinţa celor care au adus femeia, pentru că ei au lăsat pietrele jos şi au început să se retragă unul câte unul începând cu cei mai în vârstă.

Da, este interesant de observat că Isus trece peste toată meschinăria fariseilor şi cărturarilor şi caută nu numai mântuirea femeii păcătoase, dar şi mântuirea lor. De aceea le spune: "Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea" (In 8,7), adică, gândiţi-vă că şi voi sunteţi la fel de păcătoşi înaintea lui Dumnezeu ca şi această femeie. Căci cine este fără păcat când Biblia spune că şi cel drept cade în păcat de şapte ori pe zi (cf. Prov24,16)? Şi iată-i pe farisei şi cărturari, dar iată-ne şi pe noi, din acuzatori, făcuţi acuzaţi de Isus. Dar, speranţa şi partea luminoasă a lucrurilor referitoare la păcat şi referitoare la calitatea noastră de mirese greşite ale lui Dumnezeu, este că Domnul va da tuturor o cale şi un har de salvare, pentru ca toţi să poată ajunge la cunoaşterea adevărului şi la mântuire (cf. 1Tim 2,4), pentru ca toţi să aducă lui Dumnezeu lauda pe care el o aşteaptă (cf. Is 43,21) şi să poată exclama cu David şi cu evreii credincioşi eliberaţi de Domnul din robie şi de sub povoara păcatului lor: "Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi, şi suntem plini de bucurie" (Ps 126,3).

La întrebările provocatoare ale fariseilor şi cărturarilor Isus se pleacă şi scrie cu degetul pe pământ. Nu ştim ce anume scria, dar unii comentatori, făcând nişte conexiuni biblice, afirmă că Isus asemenea Tatălui care a scris cu degetul său cele două table ale Legii, ar fi scris şi el cele 10 Porunci, care interzic uciderea şi mărturia mincinoasă (cf. Ex 31,18). Alţi au spus că Isus a scris păcatele oamenilor în praful pământului pe care îl spulberă vântul pentru a le vesti că el prin vântul Duhului Sfânt va şterge şi va îndepărta de la noi păcatele noastre (cf. Ps 103,12). Alţi au zis că Isus ar fi scris textul din profetul Ieremia care zice: "Cei ce se abat de la mine vor fi scrişi pe pământul suflat de vânt, căci l-au părăsit pe Domnul, izvorul de apă vie" (Ier 17,13). Alţii spun că Isus a scris păcatele şi numele lor, de aceea ar fi plecat ruşinaţi (cf. In 8,9). Alţii spuneau că Isus ar fi scris intenţia lor de a-l ucide pe el. "Tu pui înaintea ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina feţei tale păcatele noastre cele ascunse" (Ps 90,8).

Da, trebuie spus că iudeii voiau în primul rând să-l omoare pe Isus şi apoi pe femeie. Pietrele din buzunarele fariseilor şi cărturarilor erau în primul rând pentru Isus şi apoi pentru femeie. Dacă fariseii şi cărturarii ar fi fost interesaţi de respectarea Legii, l-ar fi adus şi pe partenerul de păcat al femeii, aşa cum le spusese Moise (cf. Lev20,10; Dt 22,22.24); sau i-ar fi omorât pe amândoi fără acordul lui Isus; dar ei nu erau interesaţi de Lege, cum nu era nici Iuda interesat de săraci, ci erau interesaţi în primul rând de condamnarea şi uciderea lui Isus, deşi nici unui om supus păcatului nu-i este permis să ucidă în numele lui Dumnezeu sau a Legii sale.

Am putea-o compara acţiunea fariseilor şi cărturarilor care cer moartea femeii păcătoase folosind Legea, cu folosirea cu nechibzuinţă a unei săbii fără mâner, care-l răneşte mai întâi pe cel care o foloseşte şi apoi pe cel de lângă el. Trebuie să ştim că Legea lui Dumnezeu nu ne-a fost dată ca noi să ne luptăm unii cu alţii cu ea; nu a fost dată nici ca să-i judecăm şi să-i condamnăm pe alţii cu ea; ci ne-a fost dată ca să ne uităm în ea ca într-o oglindă şi să ne recunoaştem păcătoşenia (cf. Rom 7,7). Dar ei în loc să-şi vadă şi să-şi mărturisească păcatele, după ce au acuzat-o pe femeie cu Legea, acum se retrag unul după altul, peste măsură de încurcaţi, fiind prinşi cu însăşi viclenia lor (cf. Iov 5,13). "Lumina lumii" este înaintea lor (cf. In 8,12), dar "ei au iubit mai mult întunericul decât lumina" (cf. In 3,19); ei, precum acele insectele de întuneric, atunci când ridici piatra sub care se adăpostesc, fug să se ascundă în altă parte, fug să găsească alte pietre... pentru a lovi în Isus. Atunci, Isus, singurul care ar fi avut dreptul să exercite judecata, fiind fără păcat (cf. In 8,46), îi declară femeii rămasă singură cu el: "Nici eu nu te condamn" şi adaugă, "Du-te şi să nu mai păcătuieşti" (cf. In 8,11). Întâi îi arată bunăvoinţa sa divină şi apoi îi cere străduinţa ei de a nu mai cădea în păcate.

Isus oferă har tuturor celor care se convertesc. Mai întâi Isus îi avertizează că este un păcat în viaţa lor. Ca şi pe farisei şi cărturari, ca şi pe Paul, Isus îi face să realizeze nu numai că sunt păcătoşi, dar că sunt cei mai mari dintre păcătoşi (cf. 1Tim 1,15). Apoi le oferă harul scump care pe el l-a costat viaţa la cruce, ca s-o rupă cu păgânătatea (cf. Tit 2,12). Isus voia s-o elibereze de păcat nu numai pe femeie, ci voia să-i elibereze de păcat şi pe oponenţii săi. În al treilea rând harul ne oferă eliberare: "Nici eu nu te osândesc, mergi şi nu mai păcătui". În al patrulea rând Isus ne oferă harul restaurării, adică posibilitatea de a trăi un nou început şi un nou mod de viaţă, mergând pe calea lui fără să fim dependenţi de păcat. Harul iertării a anticipat în multe cazuri jertfa de la cruce, iar acum anticipează iertarea chiar înainte de sosirea noastră la el pentru a i-o cere, aşa cum s-a întâmplat cu fiul risipitor (cf. Lc 15,20), aşa cum s-a întâmplat şi cu leproşii care s-au curăţat pe cale, în drum spre preoţi (cf. Lc 17,14), pentru că şi Isus Cristos chiar înainte de cruce a fost jertfit în inima lui Dumnezeu (cf. In 3,16). Iertarea este disponibilă pentru oricare, dar nu pe baza a ceea ce facem noi, ci pe baza a ceea ce a făcut Dumnezeu, prin Isus la cruce.

Se spune că cineva a căzut într-un mare noroi şi nu se putea suporta în felul acesta. S-ar fi schimbat în orice moment, dar nici nu avea o haină de schimb. Şi cum stătea şi plângea, iată că a venit un binefăcător şi i-a adus o haină nouă. Nici noi nu am avut o altă haină de schimb după ce am murdărit-o pe a noastră şi Dumnezeu ne-a dat o altă haină, ne-a dat cămaşa lui Cristos. De aceea, sfântul Paul ne spune astăzi: "Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi să am comuniunea cu pătimirile sale, fiind conformat cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi. Nu că aş fi dobândit deja aceasta sau aş fi ajuns la desăvârşire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus" (Fil 3,10-12).

Întâlnirea lui Paul cu Isus pe drumul Damascului a provocat o inversare radicală în viaţa lui. Înainte de convertire avea un zel aprig pentru tradiţiile evreieşti şi-i prigonea pe creştini. După convertire, el nu mai avea nici o altă mândrie şi nici o altă ambiţie decât aceea de a-l "cunoaşte pe Isus, puterea învierii lui, dar şi suferinţele lui", pentru a "ajunge la învierea din morţi". Cele pe care mai înainte le considera câştiguri, acum le socotea ca o pierdere în comparaţie cu cunoaşterea lui Isus.

Îl cunoaştem noi pe Isus în acest fel?

Doamne, dă-ne şi nouă harul să ne convertim şi să căpătăm ambiţia de a-l "cunoaşte pe Isus, puterea învierii lui, dar şi suferinţele lui" pentru a "ajunge şi noi la învierea din morţi"!

Doamne, ajută-ne! Amin.

Pr. Ioan Lungu