Consideraţie la sărbătoarea Joia Mare şi Sfântă, 2019

"Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când va veni în slavă" (1Cor 11,26).

Este sărbătoarea anuală numită Joia Mare şi Sfântă! Este ziua în care Isus a întemeiat sacramentele Preoţiei şi Euharistiei! Este ziua în care Isus ne-a lăsat iubirea şi jertfa sa mântuitoare de pe cruce, în tainele Preoţiei şi ale Euharistiei! Este ziua în care Isus îi chemă pe preoţii săi să celebreze până la cea de-a doua lui venire, împreună cu toată Biserica, jertfa sa de pe cruce, semn al fidelităţii sale faţă de Tatăl ceresc şi ca semn al iubirii sale nemărginite faţă de toţi oamenii de mântuit de pe pământ, căci "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el, să nu moară ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16). Şi aşa cum spunea papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005): "Nu există Euharistie fără Preoţie, aşa cum nu există Preoţie fără Euharistie, căci între Euharistie şi Preoţie există o reciprocitate care provine din Cenacol, căci cele două sacramente s-au născut împreună şi sunt legate în mod indisolubil până la sfârşitul lumii".

Preoţia şi Euharistia sunt sacramentele prin care ne sunt hrănite: credinţa, speranţa, dragostea şi toate celelalte virtuţi. Iar euharistia care este culmea iubirii Domnului şi semnul cel mai mare al milostivirii sale, comoara cea mai preţioasă a Bisericii, alături de Cuvântul divin, ne pregăteşte cel mai bine pentru a intra în împărăţia cerurilor promisă tuturor ucenicilor. Euharistia este culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul de la care vine toată virtutea sa. În preasfânta euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, adică însuşi Cristos, Paştele nostru şi pâinea cea vie (PO, 5). În Euharistie Tatăl, prin Isus Cristos şi prin puterea iubitoare a Duhului Sfânt, ne spune totul şi ne dă totul! Marii maeştri ai vieţii spirituale spun că sfânta Euharistie este factorul cel mai eficace de sfinţire. Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) spune: "Euharistia duce la împlinire viaţa spirituală, pentru că ea conţine şi recapitulează tot ceea ce e răspândit în celelalte sacramente". Iar sfântul Francisc de Sales (1567-1622) spune: "Sfânta Euharistie este mijlocul cel mai mare pentru a înainta în viaţa spirituală".

"Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că a sosit ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit" (In 13,1). Cu aceste cuvinte rostite în Joia Mare, Isus atinge iubirea maximă. Din iubire s-a făcut om, din iubire a luat asupra sa suferinţele şi păcatele noastre, iar acum tot din iubire vrea să devină hrana şi băutura noastră, vrea să vină în noi şi să devină una cu noi. Aici fiecare creştin trebuie să spună: Isus mă iubeşte până la sfârşit! Isus mă iubeşte în toate zilele vieţii mele şi în veşnicie! Isus mă iubeşte până acolo că se dăruieşte cu totul pentru mine, aşa cum s-a dat pe cruce, aşa se dă şi acum în Euharistie. Isus nu m-a iubit în glumă.

Prima lectură de astăzi ne ajută să aprofundăm misterul euharistiei celebrat astăzi. Răscumpărarea promisă poporului ales a început în acelaşi timp când asupra Egiptului s-a abătut cea mai grozavă dintre judecăţi. Păcatul merită moartea şi toţi au păcătuit, atât izraeliţii cât şi egiptenii. Dar, pentru izraeliţi, care făceau parte din poporul lui Dumnezeu, un miel va muri în locul lor, imagine clară a lui Isus, "Miel fără cusur şi fără pată, cunoscut în adevăr mai înainte de întemeierea lumii şi dat morţii la timpul hotărât de Dumnezeu" (cf. 1Pt 1,19). "A mânca paştele" înseamnă a ne hrăni cu Isus Euharisticul care a trecut în locul nostru prin focul judecăţii divine (mielul fript la foc) şi că a îndurat chinurile pe care le-a adus păcatul în lume (ierburile amare).

Cum am meditat mereu în timpul Postului Mare, la devoţiunea "Calea sfintei cruci", noi trebuia să fim judecaţi, noi trebuia să fim condamnaţi, noi trebuia să purtăm crucea, noi trebuia să cădem cu fruntea în ţărână purtând crucea, nouă trebuia să ni se plângă de milă, noi trebuia să rămânem veşnic goi, noi trebuia să fim răstigniţi pe lemnul de ocară al crucii, noi trebuia să murim veşnic, noi trebuia să ajungem în ţărâna de unde am fost luaţi. Dar s-a găsit cineva în cer ca să aibă milă de noi, s-a găsit Isus Fiul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, care susţinut de Duhul Sfânt, a făcut toate acestea în locul nostru, ca apoi înviind din morţi să ne învie şi pe noi, ca apoi înălţându-se la cer lângă Tatăl ceresc să ne înalţe şi pe noi, ca apoi fiind încoronat ca rege să ne încoroneze şi pe noi cu slava şi bucuria pe care le-am pierdut la diavol. Tot ceea ce trebuie să facem noi acum este să primim ceea ce Isus a făcut pentru noi la cruce şi ca semn al acestei primiri, să mâncăm trupul său, să bem sângele său şi să spunem cu sfântul Paul: "Isus m-a iubit şi s-a dat pe sine la moarte pentru mine" (Gal 2,20).

Un rod important al Euharistiei este unirea tuturor membrilor Bisericii între ei. După cum pâinea este făcută din mai multe boabe adunate de pe câmpii, şi vinul e făcut din multe bobiţe adunate de pe dealuri, la fel Biserica formată din mai mulţi oameni care, prin pâinea şi vinul euharistic, formează o unitate de iubire. Deci, Euharistia a fost instituită şi pentru ca noi să devenim fraţi; este celebrată pentru ca din indiferenţi şi străini unul faţă de altul, să devenim uniţi, egali şi prieteni; este dăruită pentru ca să devenim un popor care are o singură inimă şi un singur suflet (cf. Fap 2,42). De aceea, Euharistia mai este numită şi "sacramentul unităţii şi al carităţii". Acest sacrament ne uneşte nu numai cu Domnul Isus Cristos, ci şi cu aproapele nostru, căci mâncând din aceeaşi pâine, devenim una cu el şi între noi şi dobândim iubirea reciprocă şi blândeţea inimii. Cine îl primeşte pe Isus prezent în Euharistie, trebuie să ştie că Isus înseamnă şi iubire şi grijă faţă de cei aflaţi în nevoi. Dacă nu-l putem vedea pe Isus în ochii aproapelui, nu-l putem vedea prezent nici în Euharistie.

Apoi, în Euharistie, Biserica trăieşte raportul ei unic pe care ea îl are cu Cristos. Ea este "mireasa" şi el este "mirele ei". De aceea, a participa la Euharistie, a te împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului, înseamnă a celebra cu anticipaţie "nunta personală" cu Isus din împărăţia cerurilor, acolo unde mirele şi mireasa îşi spun reciproc: "Sărută-mă cu sărutările gurii tale" (Ct 1,2). Când ne împărtăşim, Isus ne sărută pe noi şi noi îl sărutăm pe Isus, Isus se arată ca mirele nostru, iar noi ne arătăm ca mireasa sa iubitoare. Într-adevăr taina aceasta este mare, când ne gândim la Isus şi la Biserica sa (cf. Ef 5,32).

Ba, mai mult, sfântul papă Leon cel Mare (400-461) ne spune: "Graţie Euharistiei, creştinul devine cu adevărat ceea ce mănâncă, devine un alt Isus". Ce măreţie, să fii un alt Isus care să luminezi calea oamenilor spre cer, un alt Isus care se jertfeşte pentru mântuirea altora!

Apoi, Euharistia este izvorul oricărui har şi al iertării păcatelor. Credincioşii să considere Euharistia ca un antidot, prin care sunt eliberaţi de greşelile zilnice şi sunt feriţi de păcate. De aceea, sfântul Ambrozie spune: "În Euharistie noi mâncăm iertarea cea de toate zilele şi iertarea păcatelor. Să o primeşti zilnic. Cine nu e vrednic să o primească în fiecare zi, e nevrednic să o primească şi după un an". Iar sfântul Francisc de Sales (1567-1622) spunea: "Dacă te va întreba cineva de ce te împărtăşeşti aşa de des, să-i spui că pentru a învăţa să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pentru a te purifica de toate imperfecţiunile tale; pentru a te elibera de mizeriile tale şi a găsi mângâiere în necazuri şi în slăbiciuni".

Apoi sfânta Euharistie avem şi un parfum al paradisului, ba chiar paradisul însuşi coborât pe pământ. Isus venind la noi în Euharistie, vine tot paradisul. Cine are adevărata iubire şi devoţiune faţă de sfânta euharistie, cine trăieşte în continuă intimitate cu Isus euharisticul, se poate considera ajuns deja în patria cerească, poate fi sigur că a cucerit paradisul. Sfinţii au gustat paradisul încă de pe pământ stând în adoraţie în faţa sfântului sacrament.

Amintim că mai multe popoare au o legendă care spune că există undeva este un lac alimentat de un izvor ce nu seacă niciodată, şi apa acestui lac are puterea de a face omul sănătos, frumos, tânăr; toţi cei bolnavi, toţi cei bătrâni, care fac baie în acest lac devin sănătoşi, frumoşi, întineriţi, plini de viaţă şi de putere. Acest lac nu a existat niciodată şi nicăieri decât în dorinţele şi poveştile oamenilor. Dar euharistia este cu adevărat un medicament minunat, un "pharmacum imortalitatis", care îi mântuieşte pe toţi oameni şi care îi face fericiţi, sănătoşi şi veşnic tineri.

Conform lecturii a doua (cf. 1Cor 11,23-34), Cina Domnului este o poruncă dată de Isus ucenicilor săi (cf. Lc 22,19). Cina Domnului este locul unde ne aducem aminte de trecutul nostru păcătos, de felul în care păcatul ne ţinea legaţi, de iadul pe care îl meritam, dar şi de groapa de unde am fost izbăviţi de Isus prin jertfa sa. Cina Domnului e locul cercetări personale, locul unde uităm să îi judecăm pe alţi ca ne judecăm pe noi înşine; locul unde ne căim de trecutul nostru păcătos şi locul unde ne hotărâm să trăim o viaţă după voia lui Isus; locul unde ne vedem nevrednicia noastră şi acceptăm să fim acoperiţi de meritele lui Isus Cristos. Cina Domnului este locul unde se proclamă moartea şi suferinţele eliberatorului Isus, pentru noi. Cina Domnului este locul părtăşiei cu Isus şi cu fraţii. Cina Domnului este locul bucuriei. Cina Domnului este locul mulţumirii. Cina Domnului este locul speranţei, locul unde ne gândim că într-o zi vom ajunge a fi faţă în faţă cu cel care ne-a mântuit şi locul unde vom prânzi veşnic cu el în împărăţia cerului.

Pentru Isus, moartea lui însemna nu numai "să treacă din lumea aceasta la Tatăl" (In 13,1; 16,28), dar şi să-i lase singuri într-o lume plină de corupţie şi de violenţă, pe aceia pe care îi iubea. Şi, aşa cum un călător, mergând pe drum, are picioarele pline de praf, credincioşii, deşi având "tot trupul spălat" (In 13,10) prin sângele crucii (cf. Ap 1,5), sunt, prin contactul lor necontenit cu lumea şi răul, expuşi întinării în gânduri, în cuvinte şi în fapte. De aceea, Domnul s-a îngrijit de curăţirea lor. Ca mare preot ce este, el le spală picioarele ucenicilor, îi curăţă şi îi face să se judece continuu în lumina Cuvântului, al cărui simbol este apa curată (cf. Ef 5,26; Evr10,22). De aceea, preotul zilnic după citirea pericopei evanghelice spune: "Prin cuvintele sfintei Evanghelii să ni se ierte nouă păcatele noastre".

Deci, gestul spălării picioarelor le asigura ucenicilor curăţia necesară pentru a primi Euharistia. Dar gestul spălării picioarelor este cu atât mai surprinzător, cu cât ne gândim că spălatul picioarelor era datoria ultimului dintre sclavii unei case. "Dacă eu v-am spălat vouă picioarele şi voi trebuie să vă spălaţi unul altuia picioarele. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13,14-15). Apoi, prin acest gest Isus instituie un criteriu care urma să stabilească orice ierarhie în Biserică, unde cel mai mare trebuie să fie slujitorul tuturor (cf. Lc 22,26).

Spălarea picioarelor a mai fost şi un gest profetic. Sculându-se de la masă, Isus "şi-a lepădat veşmintele", pentru ca după spălarea picioarelor ucenicilor "să şi le ia iarăşi înapoi". Prin aceste cuvinte evangheliştii vor să ne spună că Isus şi-a oferit în mod voit viaţa ca jertfă, pentru ca mai apoi să o ia înapoi prin înviere (cf. In 10,18). Apoi să nu uităm că slujirea de care astăzi tot mai mulţi creştini fug, purifică sufletul şi ne fac asemănători cu Isus care se dăruieşte spre înviere. Cel mai grotesc spectacol care poate apărea într-o biserică, este un creştin comod lângă Isus slujitor. De aceea, Isus, ne-a lăsat ca moştenire: ulciorul, ligheanul şi ştergarul, de aceea în ziua cercetării ne va întreba cum le-am folosit în orice domeniu de activitate.

În noaptea de Joia Mare a început noul Paşti, o noua "eliberare", nu numai pentru un popor mic, dar pentru întreaga omenire. Dându-se de bunăvoie la o moarte, Isus a învins tot răul, care părea că are stăpânire în această lume. Iar când a înviat din morţi, a deschis "trecerea" la o viaţa deplină şi veşnică. De aceea sfântul apostol Paul ne aminteşte: Acest potir este noul legământ, în sângele meu. Ori de câte ori îl veţi bea, faceţi aceasta în amintirea mea. Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni" (1Cor 11,24-26).

Prin întemeierea tainelor Preoţiei şi Euharistiei, Isus ne-a spus tuturor: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor" (Mt 28,20). În Euharistie Isus, deşi glorificat la Tatăl ceresc, a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor. De aceea, Chiara Lubich (1920-2008) spunea: "Nu suntem singuri atâta timp cât mai există chiar şi numai un tabernacol pe pământ".

Închei spunând că Preoţia şi Euharistia sunt tainele prin excelenţă prin care Isus a rămas mereu cu noi, între noi şi în noi, ca noi să-i putem spune bucuriile şi durerile noastre. Astăzi îmi place să amintesc pentru a ne însuşi, ceea ce spunea un suflet ales care a voit să rămână anonim, referitor la aceste taine: "Dacă inima ta mâhnită nu găseşte pacea în mijlocul încercării, în necazuri şi dureri; şi dacă viaţa ta pe acest pământ e lipsită de farmec, nu mai plânge atât, mergi şi spune-i lui Isus rămas cu noi. Dacă trebuie să rupi legături puternice, dacă trebuie să-i laşi pe cei pe care-i iubeşti, dacă sărman şi singur nu găseşti pe nimeni care să-ţi împărtăşească durerea, mergi, spune-i lui Isus rămas cu noi. Mergi şi spune-i numai lui Isus, lui Isus care iartă, care citeşte în inimă, care redă pacea şi înţelege totul, mergi. Dacă ai dureri şi necazuri pe care nimeni nu le înţelege sau dezamăgiri şi greutăţi grozave, ascunde-ţi durerea faţă de toţi de pe acest pământ, dar mergi şi spune-i numai lui Isus. Neliniştile, durerile, bucuriile, dubiile inimii, suferinţele şi greutăţile, nedreptăţile suferite pe acest pământ, mergi, spune-le numai lui Isus rămas cu noi". Amin.

Pr. Ioan Lungu