Consideraţia la duminica a doua a Paştelui, Anul C, 2019.

„Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor” (Ap 1,18)!

Duminica a doua a Paştelui pe care o celebrăm astăzi are mai multe nume:

1. Duminica a doua a Paştelui, zi care de la învierea lui Isus a devenit ziua de sărbătoare a creştinilor.

2. „Dominica Thomae”, duminica Tomei, duminica când apostolul Toma trece de la necredinţă la credinţă privind învierea lui Isus

3. „Domenica deponendis vestibus albis”, duminica când catehumenii depuneau hainele albe îmbrăcate în noaptea de Paşti.

4. Duminica divinei îndurări. Isus arătându-şi mâinile şi coasta străpunse, semnele iubirii care merge până la capăt, Isus indică prin ele izvorul şi originea tuturor darurilor pascale, dar şi infinita îndurare şi milostivire a lui Dumnezeu. Duminica a doua a Paştelui, a fost închinată de papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) „îndurării divine”, din porunca venită de la Isus prin slujitoarea sa, sfânta Faustina Kowalska (1905-1938).

Pericopa evanghelică proclamată astăzi ar putea fi sintetizată în cuvintele: „răni şi glorie”, “moarte şi înviere”. Arătându-le ucenicilor din toate timpurile rănile mâinilor şi coastei rănite, Isus le prezintă rănile sale ca pe izvorul şi originea tuturor darurilor pascale. Ele sunt semnele iubirii până la capăt în care strălucesc infinita îndurare şi milostivire a lui Dumnezeu. De altfel Biblia spune că: "Dumnezeu este milostiv şi plin de dragoste" (Ps 111,4). Dumnezeu în dragostea cea mare cu care ne-a iubit ni l-a oferit pe unicul său Fiu, ca răscumpărătorul nostru (cf. Ef 2,4). Dumnezeu este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (2Cor 1,3).

Pericopa evanghelică pe care am ascultat-o astăzi exprimă pacea şi maiestatea divină şi respiră aerul îmbălsămat din seara de Paşti. Cristos cel înviat şi atotputernic intră în casă cu toate că uşile erau închise, aşa cum a ieşit din mormânt prin piatra pusă de duşmanii săi, suflă asupra ucenicilor oferindu-le pacea şi Duhul său. Aşa cum sugerează şi psalmistul, Domnul prin înviere a primit pe capul său o ungere scumpă, ungere pe care acum o transmite Bisericii pentru a răspândi şi ea în lume mirosul de bună mireasmă al nemuririi. De pe capul său, uleiul preţios coboară pe trup, care este Biserica, ca uleiul parfumat ce se scurgea de pe capul lui Aaron până la gulerul hainei sale (cf. Ps 133,2).

Prin cele două episoade din fragmentul evanghelic citit în duminica a II-a a Paştelui, se relatează întâlnirea lui Cristos înviat cu apostolii săi şi apoi întâlnirea lui Isus înviat cu Toma. Aceste întâlniri le-a adus apostolilor, pe lângă pacea şi bucuria care izvorăsc din moartea şi învierea sa şi o misiune, cea a vestirii evangheliei şi a predicării iertării păcatelor.

Abia în episodul al doilea ni se spune că unul dintre cei 11 a lipsit cu ocazia primei întâlniri cu Cristos înviat, iar acesta era apostolul Toma. Cum ar rezultă din text, a doua apariţie a lui Isus, opt zile mai târziu, ar fi fost cauzată de refuzul lui Toma de a crede în mărturia apostolilor până în clipa în care va vedea în mâinile lui Isus urmele cuielor şi va pune degetul în coasta lui. Cristos vine să-l întâlnească pe Toma şi să-i împlinească dorinţa, ca el să devină din necredincios, credincios. Toma crede iar de pe buzele lui ţâşneşte un izvor de credinţă şi de adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”! Tot aici trebuie spus că Isus a venit exact la opt zile distanţă de la învierea lui şi pentru a arăta că de acum înainte ziua de închinare a ucenicilor săi, va fi prima zi a săptămânii, ziua în care el a înviat, aşa cum vedem şi din alte texte biblice (cf. Fap 20,7).

Pe lângă episodul cu Toma, evanghelistul Ioan doreşte să îl prezinte astăzi Bisericii pe Isus în noua sa condiţie de „înviat”, condiţie prin care trece prin piatra de la mormânt şi prin uşile încuiate, arătând că i s-a dat “toată puterea în cer şi pe pământ”, putere, pace, bucurie şi iertare pe care acum vrea să le transmită Bisericii sale, prin porunca vestirii evangheliei şi a predicării iertării păcatelor în numele lui.

A doua lectură, luată din Apocalips, marchează apogeul acestei transmiteri puterii lui Isus cel înviat, căci Isus ne este prezentat în toată maiestatea sa cerească, stând în mijlocul candelabrelor de aur şi fiind înveşmântat cu o mantie lungă până la pământ, în timp ce proclamă: “Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Ap 1,17-18). Iar prima lectură (cf. Fap 5,12-16), ne vorbeşte despre minunile dragostei lui Isus înfăptuite „prin mâinile apostolilor“ şi, despre faptul că nu este suficient să-i admirăm pe cei credincioşi, dar că trebuie şi îndrăzneala de a face pasul pentru a ne alătura Domnului, căci în Apocalips, fricoşii sunt cei dintâi care se pierd veşnic (cf. Ap 21,8).

În Evanghelia de astăzi revine de mai multe ori verbul a vedea: „Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20); apoi ucenicii i-au spus lui Toma: „L-am văzut pe Domnul” (In 20,25). Isus „le-a arătat mâinile şi coasta” (In 20, 20). Aceasta ne arată că Ioan a voit să ne spună că ucenicii l-au recunoscut pe Isus prin intermediul rănilor sale. Acelaşi lucru ni-l spune şi despre Toma care voia şi el să vadă „în mâinile lui Isus semnul cuielor şi în coasta sa semnul suliţei” (In 20,25); iar după ce a văzut, a crezut (In 20,27), deşi credinţa fără a vedea este cheia paradisului, deşi bărbaţi şi femei în număr din ce în ce mai mare primeau credinţa în Domnul fără să-l vadă, deşi noi fără a vedea, vestim moartea Domnului şi învierea sa o mărturisim până când vei veni (cf. 1Cor 11,26).  

O altă învăţătură care se iveşte din lecturile biblice de astăzi este şi aceea că, Isus încredinţează tuturor celor care cred în învierea lui o misiune apostolică, îi face soli ai împărăţiei sale, dându-le posibilitatea de a-şi mări bucuria lor prin împărtăşirea cu alţii a învierii sale. Mariei Magdalena îi zice: „Mergi şi spune fraţilor mei că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru” (In 20,17); grupului de femei le spune: „Mergeţi şi spuneţi fraţilor mei să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea” (Mt 28,10); celor doi ucenici de la Emaus, le dă cuvântul divin şi pâinea euharistică frântă care îi sileşte să se întoarcă la Ierusalim în miez de noapte, spre a vesti bucuria învierii lui Isus (cf. Lc 24,33); tuturor apostolilor şi ucenicilor le spune: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza, se va mântui” (Mc 16,15-16).

A-l cunoaşte pe Isus prin credinţă este o bucurie; a-l urma pe Isus înviat este un har şi a transmite această comoară celorlalţi este o misiune pe care Domnul ne-a încredinţat-o. Cine s-a întâlnit cu Isus nu mai poate să mai ţină învierea ascunsă. Ea devine în viaţa lui ca o cetate luminoasă într-un vârf de munte (cf. Mt 5,14) şi un “izvor de viaţă nouă”. Darurile pe care Isus le trimite Bisericii la învierea sa sunt: Duhul Sfânt, iertarea păcatelor, pacea, bucuria, puterea misionară, victoria asupra morţii, noua comunitate de mântuire şi vindecarea. De aceea, vestirea învierii lui Isus într-o lume bolnavă ca a noastră devine o misiune pentru toţi cei care cred. A-l predica pe Isus înviat este o nouă minune a coborârii sale până la iad, când: porţile i se deschid, el intră, face lumină şi din faţa lui fug puterile întunericului; da, din faţa lui Isus proclamat cu credinţă, fug: ura, resentimentul, minciuna, poftele, iar făptura cea nouă se trezeşte la viaţă, învie.

Misiunea noastră apostolică este de a arăta lumii cum rănile lui Isus înviat devin: iubire în locul urii; cumpătare în locul lăcomiei; dărnicie în locul zgârceniei; virtute în locul viciului; viaţă în locul morţii; cer în loc de pământ. Atât de mari şi numeroase sunt darurile lui Isus cel înviat, încât ne vor trebui 50 de zile, până la Rusalii, pentru a le vedea şi a le gusta

Ascultând ce ne spun lecturile biblice de astăzi, să ne facem şi o mică cercetare de noi înşine ca să vedem dacă: nu cumva trăim în viaţa noastră cu “uşile” încuiate de teamă; dacă nu cumva  îl refuzăm pe Isus “să-l sufle” pe Duhul Sfânt în viaţa noastră; dacă ne mai simţim trimişi de Isus ca discipoli misionari; dacă nu cumva ne-am îndepărtat de Isus prin: tristeţe, îndoială, falsă mulţumire de sine, mândrie şi neîncredere în Dumnezeu; dacă mai suntem un Toma care spune: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”; dacă mai acceptăm chemare lui Isus de a avea încredere în el văzându-l numai cu ochii credinţei; dacă îl mai întâlnim pe Isus în Scriptură şi în Euharistie, ca să ne dea viaţa veşnică?

Sfântul Augustin (354-430), spune: “Aici, pe pământ sunt două cetăţi amestecate în ceea ce priveşte trupurile, dar separate în ceea ce priveşte inimile. Conducătorii lor sunt în conflict, legile lor sunt opuse. Prima cetate se numeşte Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, pe care o conduc legile Evangheliei; a doua cetate se numeşte Babilon, avându-l drept conducător pe satana şi este condusă după legile lumii. Locuitorii Ierusalimului nu trebuie să se amestece cu cei ai Babilonului, nici să săvârşească nelegiuirile lor. Unde să se retragă, între care ziduri, pe care munte să se urce, care să-i separe de restul oamenilor? Nu e vorba de o separare a trupurilor, căci Ierusalimul este aşezat în mijlocul Babilonului, ci a inimilor. Dumnezeu a permis acest amestec până ce va face separarea de la sfârşitul lumii, cea a grâului de neghină, cea a peştilor buni de cei răi, cea a oilor de capre. Atunci. cel care i-a salvat pe cei trei tineri din cuptorul cu foc, pe Daniel din groapa leilor, cel care a găsit pentru Noe un adăpost de salvare de apele potopului, pentru Lot un mijloc de salvare din focul Sodomei, pentru israeliţi un nor luminos în întunericul Egiptului, acelaşi Dumnezeu are grijă de locuitorii Ierusalimului, care trăiesc în mijlocul Babilonului, de cei care vor să-şi păstreze nevinovăţia în mijlocul depravării generale.

“Mulţimea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate; şi toţi se vindecau” (Fap 5,12-16). Noi de ce nu alergăm la Isus? Oaia fuge când vede lupul venind; porumbelul tremură şi se ascunde când zăreşte apropierea vulturului; şoaricelul nu îndrăzneşte să-şi scoată capul din gaură când ştie că pisica este aproape, iar noi creştinii nu ştim să tremurăm şi să ne ascundem în rănile lui Isus atunci când atâţia duşmani ne pândesc mântuirea. Domnul meu şi Dumnezeul meu, fă-mă să cred în tine, în prezenţa ta, în iubirea ta, în cuvântul tău, în mărturia apostolilor şi a creştinilor care şi-au vărsat sângele pentru mărturia lui Isus, chiar fără să văd nimic din toate acestea.

Credinţa creştină este fondată pe dragoste, pe acea dragoste care, fără certitudini matematice, se dăruieşte în zilnică mărturie. Noi am fost botezaţi pentru a ne salva viaţa prin dăruire. După apostolul Ioan, comunitatea creştină trebuie să-şi confrunte credinţa cu iubirea pentru Cristos şi nu trebuie să se teamă de nimic, deoarece el a biruit moartea şi este viu pentru toată veşnicia. Trebuie să-l vestim pe Isus înviat, căci el este pacea noastră. Isus vine în întâmpinarea noastră, ca înaintea lui Toma pentru a ne dărui iubirea şi iertarea sa. "Domnul meu şi Dumnezeul meu!", a fost răspunsul lui Toma şi tot el trebuie să fie şi răspunsul noastră. Aminl

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu