Diverse

SAMUEL NU CUNOŞTEA ÎNCĂ PE DOMNUL... (1Sam 3, 7)

Biblia ne spune despre Samuel că, părinţii lui, Elcana şi Ana, la scurt timp după naşterea lui, l-au dus la Templu şi l-au oferit lui Dumnezeu, ca să-i slujească Domnului în toate zilele vieţii lui. 

Deci, Samuel şi-a petrecut tot timpul în Templu, învăţând Legea şi practica slujbelor religioase. Era tot timpul alături de Marele Preot şi de toţi ceilalţi preoţi. Copilul era religios şi-L căuta sincer pe Dumnezeu. Dar cu toatea acestea, Biblia ne spune că, “el nu-l cunoştea încă pe Dumnezeu.”

De aici putem trage o învăţătură foarte preţioasă pentru noi, şi anume: Poţi cunoaşte multe lucruri despre credinţa creştină, despre Biblie, despre Biserică, despre Isus, despre creştini. Şi iarăşi, poţi frecventa biserica, poţi asculta învăţătura creştină, poţi să rosteşti rugăciuni, poţi participa la Sacramente, poţi să crezi că eşti credincios,... şi totuşi să nu-L cunoşti pe Domnul, asemenea lui Samuel.

Dacă nu L-ai întâlnit niciodată în mod personal şi nu L-ai rugat ca să te mântuiască, dacă nu ai cunoscut încă puterea lui în viaţa ta, ca şi Samuel, nu l-ai cunosct încă pe Dumnezeu. Numai după ce te-ai întâlnit personal cu el, în taina inimii tale, numai după ce ţi-a schimbat felul de a gândi şi acţiona, numai după ce ai primit o misiune personală de la El, numai după ce te-ai angajat serios în împlinirea misiunii primite, numai atunci L-ai cunoscut pe Dumnezeu şi mergi pe calea mântuirii Lui.

                                                                                                                 Preot Ioan

Unitatea creştinilor, un drum necesar pentru a ajunge la mântuire

UNITATEA CREŞTINILOR, UN DRUM NECESAR  PENTRU A AJUNGE LA MÂNTUIRE

Textul pentru Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor 2012 ne vine din Polonia, unde un grup ecumenic l-a pregătit. "Toţi vom fi schimbaţi de victoria Domnului nostru Isus Cristos" (1Cor 15, 51-58)

In acest text este vorba despre răpirea Bisericii. Toate mădularele Trupului lui Cristos vor fi adunate la un loc în ziua venirii Domnului: cei care au murit vor fi înviaţi, iar cei care vor fi încă în viaţă vor fi schimbaţi, adică vor schimba trupul de carne, fără fiorii morţii, şi vor îmbrăca un trup nou, glorificat, ca trupul lui Isus după înviere. Şi atunci va începe pentru toţi o nouă eră.

Dar noi toţi trebuie să avem o stare potrivită cu această schimbare. Toţi vom fi schimbaţi, dacă mai întâi, ne-am lăsat schimbaţi acum, în această viaţă.

Apoi textul de astăzi vorbeşte de aşteptarea acestui moment ca de „o dezbrăcare” şi de împlinirea lui ca de „o îmbrăcare”.

Şi iarăşi, textul din 1Cor 15, 51-58, care vorbeşte despre puterea transformatoare a lui Cristos, ne chemă să ne rugăm şi să ne străduim pentru a realiza unitatea deplină şi vizibilă a Bisericii.

Fericitul Papă Ioan Paul II, spunea : “Unitatea pentru care ne rugăm va putea să ceară reînnoirea formelor zilnice ale vieţii Bisericii. Această unitate nu este pur şi simplu o noţiune "comodă" de prietenie şi cooperare. Cere o voinţă pentru o colaborarea reciprocă. Trebuie să ne deschidem unii faţă de alţii, să ne oferim şi să primim darurile reciproc, pentru a putea intra cu adevărat în noua viaţă a lui Cristos, care este unica victorie adevărată.

Acelaşi papă, cu ocazia vizitei patriarhului României Teoctist, la Roma, la 13 octombrie 2002, adresa oaspetelui său următoarele cuvinte: "Pentru a ajunge la deplina comuniune, trebuie să depăşim cu mult curaj orice formă de lenevie şi de îngustime a inimii. Trebuie să cultivăm spiritualitatea comuniunii, care înseamnă capacitate "de a simţi fratele de credinţă ca unul care ne aparţine, pentru a şti să împărtăşeşti cu el bucuriile şi suferinţele lui, pentru a-i intui dorinţele şi a avea grijă de nevoile sale, pentru a-i oferi o adevărată şi profundă prietenie".

"Erau doi fraţi calugari care de multă vreme trăiau in dragoste împreuna la un loc. Iar vrajmaşul diavol, invidiindu-le traiul lor cel bun, a vrut sa-i despartă pe unul de celalalt. Deci, a facut între danşii pricină ca aceasta: fratele cel mai mic a aprins lumânarea si pus-o la locul ei iar diavolul facând rău, a doborat lumanarea si s-a stins. Fratele cel mare scarbindu-se de aceasta, l-a lovit cu mânie pe fratele sau peste obraz iar el cu smerenie i s-a închinat lui până la pământ, zicand: Iartă-mă frate că te-am supărat, aşteaptă puţin până o voi aprinde iar."Admirabilă lipsă de reacţie la mânie a avut fratele mic.

In Istoria Bisericii se povesteşte un fapt mişcător, care s-a petrecut în Antiohia. Aici trăia un preot considerat foarte bun, numit Sapriciu, foarte bun prieten chiar din copilărie cu un laic numit Nichifor. Fiind odată ofensat de Nichifor, din iubire a trecut la o ură atât de mare încât nici nu voia să-l mai vadă. Nichifor căuta la orice ocazie să-i ceară iertare; însă cu nimic nu reuşea să-i înmoaie inima lui Sapriciu. Fiind prins şi condamnat la moarte ca fiind creştin, n-a rămas statornic şi s-a lepădat de Isus. Şi chiar dacă ar fi murit pentru credinţă, tot nu era martir, pentru că nu şi-a iertat duşmanul. Să nu uităm avertismentul sever al Scripturii care spune:”Cine urăşte pe fratele său este un ucigaş ; şi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţă veşnică rămânând în el.”(1In 3, 15)

Într-una din parabolele sale, în parabola celor doi datornici, Mântuitorul ne vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu care îi va lovi la judecata de pe urmă, pe cel ce refuză să ierte semenului său şi-l v-a da pe mâna călăilor, până ce va plăti toată datoria. (cf. Mt 18,34-35)

De aceea Isus a spus răspicat:”Iertaţi şi vi se va ierta.” (cf. Lc 6, 37)

Un preot povesteşte: Erau doi vecini care nu vorbeau de multă vreme.O minciună a unui om rău, îi făcuse duşmani. Unul dintre ei a ajuns pe patul de moarte şi m-am dus să-l spovedesc. Mi-a spus că nu vorbeşte cu vecinul; l-am întrebat dacă vrea să-l chem pe vecinul ca să se împace. Şi a voit şi s-au împăcat. După ce aproape de moarte s-au împăcat, amândoi au devenit dintr-o dată foarte fericiţi şi bucuroşi. Satana le furase aşa de mult timp bucuria prieteniei şi comuniunii. Numai când le vom ierta fiecare fraţilor despărţiţi greşelile lor, numai atunci vom putea gusta bucuria armoniei.

Sfântul Paul ne spune: „Cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. De aceea, lăsaţi-vă de minciună: Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora. Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului.” (Ef 4, 22-27)

„Păcatul are multe unelte, dar minciuna este mânerul la toate.“(Oscar Wilde)

In legătură cu unitatea voită de Cristos: „Ca toţi să fie una!” (In 17, 21) tare multe minciuni s-au spus şi se spun încă, cum că unitatea voită de Isus, nu s-ar referi la unitate şi la altceva, cum că unitatea ar fi o erezie, cum că din unitate cineva ar urmări un profit, cum că ar fi mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi să nu mai facem nimic,etc,etc. Toate acestea atitudini contra unităţii, nu sunt altceva decât o nouă respingere a lui Cristos.

Legenda Marelui Inchizitor este un capitol din « Fraţii Karamazov » de Dostoievski. Aceasta poveste, spusa de Ivan fratelui sau, Alioşa, istoristeşte intoarcerea Lui Cristos pe pamant, intr- o zi, in Sevilia secolului XVI. El soseşte, este aclamat de mulţimea în delir până ce Marele Inchizitor, aflat in trecere pe acolo, se supară si porunci sa fie arestat. Noaptea vine să il viziteze în celula şi îi reproşează întoarcerea, care ar fi « deranjat » Biserica. Şi îi explică de ce : pentru că i-a lăsat omului libertatea de a alege între bine si rău, libertatea de a crede sau de a nu crede. Inchizitorul îi explică lui Cristos că Biserca atotputernică a continuat opera Lui, însă ameliorand-o, adică luându-le oamenilor libertatea. Iar in final, îl anuntă că Biserica, cu toate ameliorările şi interpretărilor oamenilor, nu îi mai aparţine de mult Lui, ci diavolului. Fără cuvinte !

Pe cei care au refuzat invitaţia de a participa la Nunta Fiului de Împărat, “Împăratul, s-a mâniat, a trimis oştile sale, i-a nimic pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea" (Mt 22, 7). Faptul că nu suntem împreună la aceeaşi masă, invocând fel şi fel de motive şi pretexte, este o mare lipsă, mai ales că Euharistia este numită “garanţie a învierii” (In 6, 54) şi “medicamentul nemuririi”. (Ig. Antih.) şi este şi una din condiţiile care ne admite la acea schimbare finală, la care ne chemă textul ales pentru anul acesta.(cf. 1Cor 15, 51-58)

Iar pentru Biserica lui Cristos nu este crimă mai mare decât ruperea unităţii, unitate simbolizată atât de semnificativ în : “multele boabe de grâu care compun Pâinea Euharistică şi în multele bobiţe de struguri care compun Vinul Euharistic”, din care noi ne împărtăşim pentru a rămânea una în Biserica lui Cristos şi pentru ca apoi să fim tot una în unica Sa Împărăţie.

Biblice

Geneza 1, 1 :"La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul."

Multor oameni le place să construiască case, blocuri, fabrici, uzine, şosele, poduri, etc.

Dar pentru asta au nevoie de multe materiale de construcţie, de multe instrumente, de multe unelte de lucru, şi bineînţeles de mult efort.

Şi multor copii le place să construiască forme amuzante de turnuri, case şi castele. Dar şi ei au nevoie de mult efort şi multe materiale de joacă: cuburi, plastilină, nisip, etc.
Insă Dumnzeu pentru a creea cerurile şi pământul n-a avut nevoie de nimic din toate acestea. Domnul a spus pur şi simplu: "Vreau să fie cerul şi pământul" şi iată că cerurile şi pământul, cu tot ce cuprinde ele, au apărut toate dintr-o dată, numai prin cuvântul său. Nimeni din acest univers nu  poate scoate din nimic o aşa frumoasă creaţie, şi nimeni nu poate crea ceva numai prin forţa cuvântului său. Numai Dumnezeu singur poate aşa ceva.

Acest prim verset al Bibliei afirmă că, Dumnezeu este înainte de orice altceva şi că El este la originea oricărui altceva. Acest verset este temelia oricărei gândiri corecte cu privire la crearea lumii văzute şi nevăzute.  

Dumnezeu a creat toate acestea cu mare plăcere, bucurie şi dragoste. Insă creaţia sa preferată este OMUL. Dumnezeu a creat toate câte sunt, tot numai pentru om. Apoi, El a creat universul ca gloria Lui, slava Lui să poată fi observată de om. Sfanta Amalia (sec. VII) a trăit in provincia Brabant din Belgia. Ea nu ştia carte, dar a ştiut a citi despre măreţia şi iubirea lui Dumnezeu, din obsevarea creaţiei  Ba mai mult, Dumnezeu a creat pentru om, şi ceruri noi şi un pămînt nou, ca să fii fericit veşnic împreună cu El.  (cf. Ap 21,1)

Dacă vom crede acest prim verset de la începutul Bibliei, vom crede cu uşurinţă şi tot ceea ce cuprinde ea, până la final. Dacă vom crede acest prim verset de la începutul Bibliei, vom crede şi în Dumnezeu, a cărei existenţă întreită o afirmă el. Cuvântul: "Dumnezeu",din acest prim verset al Bibliei, în limba ebraică este: "Elohim", care indică un plural. Dacă vom crede acest prim verset de la începutul Bibliei, îl vom iubi pe Dumnezeu, vom preţui şi ocroti creaţia mâinilor sale, semnu vizibil al iubirii sale faţă de noi. Dacă vom crede acest prim verset de la începutul Bibliei, vom alerga la Dumnezeu în orice problemă a vieţii noastre, convinşi fiind că El ne poate rezolva totul, numai printr-un simplu cuvânt. Toate acestea nu trebuie să le uităm niciodată.  
                                                                                                                   Preot Ioan

Geneza 1, 2 :“Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.”

Unii comentatori spun că între versetul 1 şi versetul 2 din cartea Genezei, s-ar fi întâmplat o mare catastrofă, căderea lui Satan şi a îngerilor săi. Iar această căderea cu toate luptele ce le-ar fi implicat ea, ar fi făcut ca tot ceea ce crease Dumnezeu perfect la început, să devină pustiu şi gol.

Alţi comentatori spun, Dumnezeu a creat cerul şi pământul, dar ca a şi la ridicarea unei case, lucrările vor continua până la desăvârşirea ei. De aceea Isus a spus :” Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez.” (In 5, 17) Creaţia a luat fiinţă, dar ea trebuia să fie umplută şi luminată. Iar după expresia Sfântului Irineu din Lyon, din cartea sa, Adversus Haereses,  Dumnezeu lucrează la desăvârşirea creaţiei şi ne îmbrăţişează, prin cele două braţe ale sale : Fiul şi Duhul.

Sfântul Vasile cel Mare, comentând : “Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, spune că Duhul încălzea apele pregătind naşterea fapturilor, asemenea unei cloşte pe cuibar. (cf. Hom. Hex. II, 6) Textul masoretic, aseamănă Duhul care plutea peste ape, cu zborul unei păsări deascupra cuibului. (cf. Dt 32, 11)

Dacă analizăm prima interpretare, tragem uşor concluzia că numai satana şi îngerii lui, numai satana şi oamenii lui, pot îndrăzni să strice frumuseţea creaţiei, dar pentru ei nu se va mai găsi loc în cer. (cf Ap 12, 8) Însă Dumnezeu are puterea de a reface totul mult mai frumos.

Iar dacă e să vorbim de a doua interpretare, că Dumnezeu îşi perfecţionează creaţia în timp, prin cele două braţe ale sale, Isus şi Duhul Sfînt, în loc să ne plângem de imperfecţiunile noastre, sau de daunele pe care le-a produs diavolul în sufletele şi viaţa noastră, mai bine ar fi dacă ne-am aşeza în cele două braţe ale lui Dumnezeu, şi ne-am lăsa călăuziţi de El, căci la El nimic nu este cu neputinţă. (cf. Lc 1, 37)

                                                                                                                Preot Ioan

Geneza 1, 3-5 : "Dumnezeu a zis: 'Sa fie lumina!' Si a fost lumina...."   

Cititorul Biblei, citind acest verset, în care Domnul, în prima zi a creaţiei, a spus să fie lumină şi a fost lumină, despărţind astfel lumina de întuneric, iar apoi citind că abia mai târziu, tocmai în ziua a patra, Dumenezeu, a creat soarele care să lumineze ziua şi luna cu stelele care să lumineze noaptea, (cf Gen 1, 1-19) ar putea rămâne surprins, dacă nu contrariat. Oare a greşit Biblia când ne-a făcut această relatare ? Nicidecum !

Noi ştim că Biblia se explică singură. Şi iată cum se explică : Ea afirmă că: ” Dumnezeu e lumina, si in El nu este intuneric.” (1In 1, 5) Pentru ca noi să-L putem pricepe pe Dumnezeu şi lucrarea sa iubitoare pentru noi, Dumnezeu s-a adus mai întâi pe sine în lume, pe sine Lumina cea adevărată, pe sine prima lumină din tot universul. De aceea spunea Psalmistul : ” Că la Tine este izvorul vieţii, numai întru lumina Ta vom vedea lumină. ” (Ps 36, 9) Iată ce spune şi profetul Habacuc : “Maretia Lui acopera cerurile, si slava Lui umple pamantul. Stralucirea Lui este ca lumina soarelui, din mana Lui pornesc raze, si acolo este ascunsa taria Lui.” (Hab 3, 3-4) Fără Lumina lui Dumnezeu, chiar şi cu o mie de sori, tot în întuneric am fi rămas şi n-am fi priceput o iotă din Planul şi Iubirea sa faţă de noi. Cei care-L primesc, cred şi iubesc pe Dumnezeu, sunt în Lumină, iar cei care- L refuză pe Dumnezeu, nu cred şi nu-L primesc, sunt în întuneric. Scrisoarea către evrei spune : “Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” (Evr 11,3) De aceea Sfântul Paul le scria creştinilor din Tesalonic: ” Căci voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. ” (1Ts 5, 5) Adică credeţi în Dumnezeu şi astfel aveţi Lumina Lui. Ai tu omule o astfel de Lumină ?

                                                                                                      Preot Ioan

Ilustratii

  PRIETENIA CU DUMNEZEU

„V-am numit pe voi prieteni.” (In 15, 15)   Oare cum putem noi deveni prieteni cu Dumnezeu?

Prin conversaţie şi legătură constantă cu El. Dumnezeu doreşte să fie inclus în toate activităţile noastre.

In cartea sa: „Practica prezenţei lui Dumnezeu”, Fratele Lawrence, un bucătar umil dintr-o mănăstire franceză, scrie: „Cheia prieteniei cu Dumnezeu este nu să schimbi ceea ce faci, ci să schimbi atitudinea faţă de ceea ce faci. Lucrul pe care în mod normal îl faci pentru tine însuţi, începi să-l faci pentru Dumnezeu, fie că e vorba de mâncat, spălat, dus gunoiul, făcut piaţa, plimbat, lucrat, dormit, etc.”

Unii dintre noi cred că trebuie „să pleci departe”, sau „să faci lucruri extraordinare” pentru a experimenta prietenia şi intimitatea cu Dumnezeu. Nici un loc nu este mai aproape de Dumnezeu decât locul în care te afli chiar acum. Nici o lucrare pe care o faci nu este mai nobilă decât cea pe care o faci chiar acum.  

„Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” (1Cor 10, 31)

„Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” (Col 3, 17)

Tot Fratele Lawrence, în aceeaşi carte, ne spune că putem fi prieteni cu Dumnezeu, prin rostirea de rugăciuni scurte, prin rostirea de Jaculatorii dese, în locul rugăciunilor lungi. Astfel „ne rugăm neîncetat”, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Paul. (cf 1Ts 5, 17)

Deci noi, asemenea unui sportiv care exersează şi se antrenează în fiecare zi pentru a obţine rezultate bune în competiţii, zic, astfel şi noi, prin împlinirea datoriilor „spre slava lui Dumnezeu” şi prin practica „Jaculatoriilor, rugăciunilor scurte şi dese”, ajungem la bucuria prezenţei şi prieteniei cu Dumnezeu.


                                                                                                                  Preot Ioan

CRISTOS POATE SCHIMBA FIREA PĂCĂTOASĂ

Există o povestioară interesantă despre un scorpion care, fiind un foarte prost înotător, a cerut unei broscuţe ţestoase să-l treacă râul în spate. „Ai înnebunit?” a zis ţestoasa. „În vreme ce eu voi înota, tu o să mă înţepi şi am să mă înec.” „Dragă ţestoasă” a râs scorpionul, „dacă te-aş înţepa şi tu te îneci, mă scufund şi eu împreună cu tine. Nu ar fi logic să fac aşa ceva.” „Ai dreptate”, a strigat ţestoasa, „Urcă-te!” Scorpionul s-a urcat la bord. Insă pe la mijlocul râului a înţepat-o puternic pe ţestoasă. Pe când amândoi se duceau la fund, ţestoasa a spus: „Te superi dacă te întreb ceva? A zis că nu e logic ca să mă înţepi. De ce ai făcut-o?” „Ei, nu are nimic de a face cu logica”, a răspuns trist scorpionul aproape înecat, „Aşa mi-e firea!”

Iată unde e nevoia de schimbare: în caracterul omului, în firea lui. Iar aceasta schimbare n-o poate face nici: psihiatria, nici psihologia, nici sociologia,nici curentele politice, nici guvernele, nici sistemele de educaţie, şi nici nimic altceva. Această schimbare radicală în viaţa oamenilor o poate face numai CRISTOS, El singur poate face ca un om „să devină o făptură nouă.”

(cf. 2Cor 5, 17)

                                                                                                                  Preot Ioan

MONAHUL ŞI SCORPIONUL

Un monah stătea pe malul fluviului Gange şi medita adânc asupra naturii. Când îşi deschise ochii, observă un scorpion care căzuse în apă şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Plin de milă, monahul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă îl înţepă teribil de tare pe salvator.După un anumit timp, când îşi deschise ochii din nou, monahul observă că scorpionul căzuse din nou în apă şi ameninţa să se înece. Din nou îl salvă monahul şi acesta îl înţepă pentru a doua oară aşa de tare încât monahul ţipă.

Când se repetă cazul pentru a treia oară, un ţăran care observă de departe toate acestea îi spuse monahului: "Dar de ce o ajuţi pe această biată creatură, dacă în loc să-ţi mulţumească îţi provoacă numai dureri?"

"Amândoi urmăm naturile noastre, răspunse monahul. Ţine de natura scorpionului să înţepe şi de a mea să pun în practică mila şi iubirea".

                                                                                                                                      Preot Ioan

SALVAREA CELOR PIERDUŢI

Evanghelistul D. L. Moody obişnuia să povestească despre un tablou care l-a impresionat deosebit de mult. Era portretul unei femei care apuca o cruce cu amândouă mâinile în timpul salvării ei dintr-o mare furtunoasă. Moody a continuat să relateze că această imagine şi-a pierdut pentru el din profunzimea impresiei, atunci când a văzut o altă pictură mai târziu. A doua pictură avea acelaşi subiect, salvarea unei femei din valurile dezlănţuite. Dar în timp ce femeia se agăţa cu o mână de cruce, cu cealaltă ajuta la salvarea unei alte persoane din valuri.

Această a doua pictură exprimă ceea ce trebuie să facem şi noi, cei salvaţi din marea învolburată a păcatelor noastre. Recunoscând că şi cei din jurul nostru sunt pierduţi şi pier, nu trebuie să fim egoişti, ocupaţi numai de mântuirea noastră, şi uitând de ei.

Apstolul Paul, el însuşi mântuit de vinovăţia păcatelor sale, a fost vital interesat şi de salvarea altora. De fapt a îndurat mari suferinţe în efortul său de a conduce pe cei păcătoşi la Cristos. El a declarat: „M-am făcut totul tuturor, ca, oricum să mântuiesc măcar pe unii dintre ei.” (1Cor 9, 22) Iar în alt loc scrie: „Noi, dar, suntem trimişii împuterniciţi ai lui Cristos, şi, ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Cristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu.” (2Cor 5, 20)

Da, recunoştinţa pentru mântuirea noastră trebuie să ne motiveze să împărtăşim şi altora vestea cea bună a mântuirii prin Cristos. Cei salvaţi, trebuie să devină salvatori, aşa cum cei vindecaţi, ca soacra lui Petru astăzi, trebuie să devină slujitorii lui Cristos şi ai fraţilor.

(cf Mc 1, 31)  (cf. DE HAN Richard, Pâinea cea de toate zilele, 7 feb.)

                                                                                                                Preot Ioan

Predici

DUMINICA  I  DIN  ADVENT  „B”

Îndemn la veghere în aşteptarea venirii Domnului

În mănăstirile călugăriţelor Notre Dame, există frumosul obicei, ca în timpul Adeventului, “să strângă paie pentru ieslea în care se va naşte Isus”, adică facă cât mai multe fapte bune prin care să bucure pe Isus care se va naşte între noi.

Noi ştim acum că Isus nu se mai naşte la Betleem ca odinioară, ci că Isus se naşte acum în sufletele noastre. Isus urmează acum să vină în glorie şi să răsplătească pe fiecare după faptele sale. De aceea acum faptele noastre, trebuie să fie fapte de credinţă, speranţă şi dragoste, fapte care să îmbucure venirea sa de-a doua.

Aceasta este prima duminică din anul liturgic, ciclul B. E duminica I din Advent. Advent înseamnă în special venire, aşteptare, a fi atenţi pentru că vine cineva. Noi aşteptăm acum, atât Naşterea lui Isus de la Crăciun, cât şi cea dea doua venire a lui Isus de la Parusie. Iar lecturile sfinte, ne vorbesc mai mult despre cea de-a doua venire pe care va trebui să o întâmpinăm fiecare dintre noi.

Evanghelia de astăzi ne spune că, aşa cum un om, plecând în călătorie, îşi lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia îndatorirea lui, iar portarului i-a porunci să vegheze; iar nouă care facem parte dintre aceşti servitori, Domnul ne spune şi nouă: vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi! (cf. Mc 13, 34-37)

Acest om plecat în călătorie, dar care se va întoarce la cei din casa Lui, la ucenicii Lui, este Isus, în slujba căruia am intrat la Botezul nostru.De modul cum vom veghea, adică de modul cum ne vom pregăti să întâmpinăm venirea lui, vom avea parte, fie de o veşnicie fericită cu El, fie de o veşnicie nefericită fără El.

Aici cuvântul “veghere”, cerut de Isus de patru ori astăzi, poate fi tradus prin mai multe cuvinte: a aştepta cu bucurie venirea Lui căci ne aduce daruri; a aştepta părtăşia cu El în casa care ne-a pregătit-o în cer; a aştepta cu smerenie această a doua venire, ştind că noi suntem lutul iar este Olarul; a aştepta făcând ordine în viaţa noastră, şi scoţând afară păcatul care ne închide cerul; a aştepta făcându-ne datoria cu iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni; a aştepta vorbind şi altora despre iubirea lui divină, ca şi ei să-L aştepte şi să primească mântuirea Lui.

Scriptura ne spune că noi îl aşteptăm pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. Scopul aşteptării noastre active este o sărbătoare: aceea a întâlnirii noastre cu Dumnezeu! De fapt şi Dumnezeu aşteptă! Aşteaptă ca noi să ne deschidem acestei „veşti bune”: că el ne iubeşte şi doreşte să ne elibereze de ceea ce este rău şi să ne aducă multe daruri şi bogăţii.

Se întâmplă ca uneori, deşi spunem că suntem în aşteptare, noi să nu fim „acasă”, când ne este adusă „vestea cea bună”. Nu suntem „acasă” atunci când nu suntem împăcaţi cu noi înşine, cu fraţii şi cu cu El, atunci când ne căutăm fericirea fără El şi în afara Lui, sau atunci când lăsăm ca viaţa noastră să curgă la voia întâmplării.

Există o piesă de teatru, scrisă de Samuel Becket (1906-1989), care se numeşte: “ Aşteptându-l pe Godot”. Aceasta descrie aşteptarea inutilă a două persoane, Vladimir şi Estragon. Aceştia aşteaptă pe un oarecare Godot fără să ştie de ce şi dacă va veni vreodată. Aşteptarea fără sens devine disperare şi la un moment dat vor să se spânzure. Atunci Estragon spune: „Şi dacă totuşi ajunge?” Vladimir răspunde: „Atunci suntem salvaţi!”

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859) spunea: “Noi ştim exact pe cine aşteptăm, pe Isus, şi mai ştim şi de îl aşteptăm. Apoi mai ştim că El va veni sigur, mai sigur decât ştim că după iarnă vine primăvara, că s-ar putea ca odată primăvara să nu mai vină; mai sigur decât ştim că soarele va răsări mâine dimineaţă, căci el s-ar putea să nu mai răsară.”

Sfântul Felix spunea deseori că Dumnezeu se comportă ca acel suveran care, călătorind singur şi necunoscut, a fost prins de un uragan şi a cerut să se refugieze în diferite case: dar toţi îl respingeau, până când a ajuns într-o cocioabă goală şi mizeră unde locuia cel mai sărac dintre supuşii lui. Acesta nu doar că a deschis uşa pentru a-l adăposti de grindină, dar a vrut să îi refacă puterile, aprinzându-i un pic de foc, uscându-l şi cedându-i patul lui pentru a se odihni.

Atunci Marele Rege, arătând o pungă plină cu aur, i-a spus: „Stabilisem să îmi împart bogăţiile cu unul dintre supuşii mei, şi nimeni nu a vrut să mă primească. În schimb tu, nu doar că m-ai adăpostit de uragan, dar mi-ai oferit totul cu generozitate, ai împărţit cu mine casa ta, hrana, focul şi patul. De aceea, vei fi considerat ca fiul Regelui. Ai stofă pentru aşa ceva. Eşti chiar din sângele lui. Eşti milostiv ca şi el”

Un rege avea doi sclavi, ambii foarte capabili şi dornici să îi urmeze voinţa. Într-o zi, pentru fidelitatea de care au dat dovadă în mulţi ani de slujire, suveranul i-a chemat la ei, vrând să îi răsplătească. Primului i-a spus: – Pentru a te răsplăti pentru hărnicia şi ascultarea ta, te las să pleci. De astăzi eşti liber. Îţi dau o sumă mare de bani ca să poţi duce o viaţă îmbelşugată. În culmea fericirii, sclavul i-a mulţumit şi a plecat: i se împlinise visul.

În schimb, celui de al doilea i-a vorbit astfel: – Ca să te răsplătesc pentru hărnicia şi ascultarea ta, te ridic de la condiţia de sclav la aceea de demnitar: vei rămâne la curte ca prieten şi consilier al meu. Şi el, fericit, i-a mulţumit regelui din toată inima şi a ieşit.

Dăcă credem şi-l aşteptăm pe Isus numai pentru viaţa aceasta, suntem cei mai nefericiţi dintre oameni (cf. 1Cor 15,19)

Înainte de venirea sa glorioasă de la Parusie, Domnul Isus, simplu şi acoperit, vine continuu şi zilnic la noi. Iar vegherea care ni se cere astăzi în Evanghelie, e acea capacitate de a-l recunoaşte în toate ipostazele venirii sale, şi să venim cu bucurie la El.

Roccaredo, regele Angliei, mergând odată la vânătoare de noapte, se rătăci într-o pădure. Nimeri la casa unui răutăcios care îl izgoni şi-l lovi. Mergând mai departe ajunse la casa unui sărac, care îl primi şi ospăta din puţinul său. Dimineaţa, regele mulţumind, a plecat spre palat. Ajuns l-a palat şi-a trimis slujitorii să-i aducă pe cei doi de la care ceruseră ajutor. De faţă cu toţi l-a întrebat pe răutăciosul care l-a izgonit şi lovit, mă cunoşti? Acesta a căzut la pământ şi a murit pe loc. Insă pe cel de-al doilea, pe săracul bun, l-a chemat să locuiască la palat pentru toate zilele vieţii lui.

Astfel, noi toţi trebuie să ştim, că El este acela care ne vorbeşte prin Biblie, cărţi pioase şi predici şi evenimente. El este acela care, asemenea pelicanului, ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele său din Euharistie. El este acela care ne aşteaptă zilnic la Liturghie. El este acela care ne chemă mereu să facem numai alegeri bune şi plăcute lui. El este acela care strigă după ajutor în persoana fraţilor noştri aflaţi în dificultate. El este acela care ne trimite ca pe nişte îngeri cu Bunavestire în lume.

Pe uriaşul vapor „Titanic“ cineva a scris „No God“ (Fără Dumnezeu). Cu o viteză record pentru vremea aceea, „Titanicul“ a lovit un gheţar exact în locul unde era scris „No God“. Peretele vasului a fost tăiat de gheţar şi până la urmă s-a scufundat. „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Gal 6,7)

                                                                                                        Preot Ioan 

DUMINICA II  DIN  ADVENT  “B”

Suntem în duminica II din advent, anul B, iar mesajul Cuvântului lui Dumnezeu faţă de noi este este unul de mângâiere şi speranţă a mântuirii: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale;

el îţi va pregăti calea.”(Mc 1,1); "Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei sale” (2Pt 3,9).

Adventul este văzut de maeştri spirituali, nu numai ca un drum spre Crăciun, dar şi ca un drum spre spre întâlnirea cu Isus care vine în întâmpinarea noastră pentru a ne duce în Împărăţia sa veşnic fericită.

Aşa cum Sfântul Cristofor (+ 251) mergea înaintea fiecărui om ce voia să treacă râul învolburat, spre celălalt mal liniştit şi sigur, tot astfel Isus vine în întâmpinarea fiecăruia dintre noi, ori cât de mici şi neînsemnaţi am fi, ca să ne trecă râul învolburat al vieţii, spre celălalt tărâm, spre tărâmul veşniciei fericite.

Deci, Adventul este un drum în doi, noi şi Isus, aşa cum spune şi frumosul şi mângâietorul cântec creştin : În doi Isus drag, pe-al vieţii drum să mergem…”

Un anonim brazilian, povesteşte : Am visat într-o noapte că mă plimbam de-a lungul unei plaje însotit de Dumnezeu. În timpul plimbării, multe scene din viaţa mea au fost proiectate pe ecranul cerului. Pe măsură ce trecea fiecare dintre aceste scene am observat că pe nisip se formau nişte urme de paşi. Uneori apăreau două perechi de urme, alteori aparea doar o pereche. Acest lucru m-a îngrijorat foarte tare pentru ca am putut observa că în timpul scenelor care reprezentau etape triste din viaţa mea, atunci când treceam prin zbuciumări, necazuri sau înfrangeri, puteam vedea doar o pereche de urme pe nisip. Atunci i-am spus lui Dumnezeu: -„Doamne, Tu mi-ai promis că, dacă te urmez, vei fi mereu alături de mine. Însă am observat că în momentele cele mai grele din viaţa mea apare doar o pereche de urme pe nisip. De ce, atunci când aveam mai mare nevoie de tine, nu mergeai alături de mine? Domnul mi-a raspuns: -„Fiule, ai văzut doar o pereche de urme de paşi pe nisip, deoarece în acele momente eu te purtam în brate".

Donoso Cortes (1809-1853), spune : „De câte ori oamenii nu cred ca merg ei când, de fapt, Dumnezeu este cel care-i poartă! Câtă bucurie e să ştii lucrul acesta!”

Poetul nostru popular, Vasile Alecsandri (1821-1890), spunea adeseori: “Cum se simte peştele în apă şi pasărea în zbor, aşa mă simt şi eu la Mirceşti.”  Parafrazând pe poetul Vasile Alecsandri, eu spun că: “La început, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, toţi oamenii erau fericiţi, aşa cum sunt peştii în apă şi păsările în zbor.”

Apropo, este o poveste cu o conversaţie între doi peşti, unul bătân şi altul tânăr. Cel bătrân îi spuse într-o zi celui tânăr : “Vezi să nu muşti din nada pescarului, căci acesta te va scoate din apă, te va tăia, te va arunca pe un grătar şi apoi te va mânca. Aşa ne-au spus nouă înţelepţii noştri.” Dar peştele cel tânăr a răspuns obraznic :”Ce ştii tu, bătrâne şi ce ştiu înţelepţii noştri? O venit vreunul dintre ai noştri să ne spună cum e afară din apă? Astea sunt poveşti!” Şi zicând asta, a muşcat nada de lângă el. Într-o clipă a fost scos din apă, tăiat, aruncat pe grătar şi mâncat. Cât de greu s-a înşelat şi cât de mult a regretat că n-a ascutat sfatul celui mai bătrân.

Aşa era şi omul l-a început când l-a creat Dumnezeu, era fericit. Dar l-a amăgit diavolul că dacă muşcă din nada lui, îl va face şi mai fericit, dar l-a înşelat. Iar apoi l-a mai înşelat să se mai ascundă şi de Dumnezeu care venise să-l salveze. Şi aşa cum i-a înşelat pe Adam şi Eva, aşa ne înşeală şi pe noi în toate zilele. Păcătuim şi fugim mereu de Dumnezeu care vrea să ne salveze.

Dumnezeu a emis un plan de salvare prin Cristos şi Duhul Sfânt. Dumnezeu deja a plătit preţul mântuirii noastre pentru păcat, prin moartea Fiului său Preaiubit pe lemnul de ocară al Crucii. Pentru că a plătit deja preţul, Dumnezeu nu renunţă la mântuirea noastră, oricât de răi am fi, sau am vrea să părem.

De aceea şi frumoasele cuvinte ale primei lecturi de astăzi : “Dumnezeul vostru spune:  "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu.  Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale".  Un glas strigă: "Pregătiţi în pustiu calea Domnului, neteziţi în loc neumblat drumul pentru Dumnezeul nostru.  Toată valea să se umple, tot muntele şi dealul să se plece, căile strâmbe să fie drepte şi cele colţuroase netede. Atunci se va arăta slava Domnului şi toată făptura o va vedea, căci gura Domnului a vorbit". (Is 40,1-5)

Această lucrare de mântuire o va face Isus. Iată ce mărturie dă Ioan Botezătorul : “"Iată, vine în urma mea cel care este mai puternic decât mine.” (Mc 1,2)

Isula Madeira, sau Insula de lemn, sau Insula animalelor mici, din nordul oceanului Atlantic, colonie portugheza. Insula Madeira, era iniţial acoperită de păduri seculare, si animale mici, serpi, reptile si rozatoare. Acestei Insule salbatice i s-a dat foc. Iar dupa ce a ars complet, s-a facut din ea un Paradis al plantaţiilor de vita de vie, banani, portocali, lamai, trestie de zahar şi a culturilor de cereale.

Aceasta lucrare, dar pe tăram spiritual, trebuie să o facem şi noi.

Când Sfântul Remigiu (433-529), l-a botezat pe regele Clovis al Francilor, i-a spus aceste memorabile cuvinte :”Arde tot ceea ce ai iubit până acum, şi iubeşte tot ceea ce ai ars până acum!”

Iată câţiva dintre sfinţii, care la convertirea lor, au ars păcatul pe care l-au iubit, şi au iubit virtutea ce au ars-o până atunci:

Sfântul Ieronim (347-420). Acesta când şi-a dat seama de viaţa greşi trăită la Roma, în petreceri şi plăceri, a părăsit toate şi s-a dul lângă peştera Naşterii Domnului de lângă Betleem, şi acolo a trăit în meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi ân pocăinte pentru păcate. Se pune că, zilnic îşi bătea pieptul cu o cărămidă, în semn de pocăinţă.

Sfânta Teodora din Alexandria (sec. V). Aceasta luându-se după o prietenă rea, a comis un adulter. Divulgată de această prietenă rea, a fost repudiată. In semn de pocăinţa, s-a deghizat în bărbat, şi s-a dus să ceară primire într-o mănăstire. Aici au ţinut-o câteva yile la poartă. După mai multe zile a fost primită sub numele de Teodor. Dar diavolul n-a lăsat-o în pace. Aici, o tânără a născut în afara căsătoriei. Ea a zis că pruncul l-a făcut cu Teodor. Şapte ani de pedeapsă a primit pentru această faptă. In acest timp a locuit într-o peşteră din pădure. Pe când copil crescut de ea în pădure, în toată frica şi ştiinţa lui Dumnezeu, i s-a expirat timpul de pedeapsă. Când a fost luată în mănăstire, a murit. La pregătirea pentru înmormântare, au aflat că Teodor, era femeie, că era Teodora care a făcut pocăinţă pentru fapta ei de adulter, că era acum Sfânta Teodora pentru pocăinţele şi smerenia ei.

Se spune că un înger a fost trimis de Dumnezeu pe pământ ca să-i aduca lucru cel mai preţios.  A găsit într-un cimitir pe unul care plângea un erou ăzut la datorie. I-a cules o lacrimă şi i-a dus-o lui Dumnezeu. E preţioasă, dar nu cea mai preţiosă. Apoi a găsit pe cineva care plângea pe un binefăcător. I-a luat o lacrimă şi i-a dus-o lui Dumnezeu. E preţioasă, dar nu cea mai preţioasă.  In sfârşit a găsit pe cineva care-şi plângea păcatele, ca Margareta de Cortona. Ia dus o lacrimă lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a spus că, lacrima pocăinţei pentru păcatele săvârşite, e cel mai preţios lucru de pe pământ.

Asta aşteaptă Dumnezeu şi de la noi în acest timp de Advent, în acest timp de pocăinţă.

Sfântul Augustin (354-430), zice: “Păcatul neispăşit, păcatul rămas fără pocăinţă, e o osândă sigură”.

Alexandru Macedon (356-323 î.C.), a comis o crimă din mărire deşartă. A ucis un filozof, pe nume Clitos, pe motiv că nu i s-a închinat ca unui zeu. Acest păcat, zice Seneca (4 î.C.- 65d.C),

l-a costat toate izbânzile sale. Pentru uciderea acestui filozof, i-au fost uitate izbânzile asupra lui Darius şi a perşilor. Pentru uciderea acestui filozof, l-a costat uitarea achiziţiilor sale de corăbii şi tunuri. Totul pentru o faptă nechibzuită şi ne ispăşită.

Si noi am ucis pe Cineva prin păcatele noastre, l-am ucis pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu ispăşim acestă crimă, toate faptele şi realizările noastre bune, vor fi date uitării.

In acest timp sfânt de Advent, Dumnezeu însuşi ne ajută să ispăşim, prin fapte de credinţă şi de milostenie. Să nu refuzăm convertirea urmată de pocăinţă.

                                                                                                     Preot Ioan 

DUMINICA  III  DIN  ADVENT  “B”

Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: „Îndreptaţi calea Domnului”, după cum a spus Isaia profetul. (cf. In 1,23)

Îndreptaţi calea Domnului, este sinonim cu ceea ce Sfântul Marcu spune la începutul Evangheliei sale: “Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (cf. Mc 1,15), este sinonim cu: convertiţi-vă după voia lui Dumnezeu. Viaţa creştină trebuie să fie o continuă convertire.

1. Convertire la credinţa în Isus şi la cunoaşterea sa, căci nu-L cunoaştem bine (In 1,26).

Obligatoriu trebuie să ne convertim la credinţa şi cunoaşterea lui Isus, pentru că numai El singur ne poate da bucuria de aici şi din veşnicie.

La intrarea lui Isus în această lume, unii l-au primit cu credinţă, iar alţii au preferat să rămână în întuneric. Să ne amintim aici de credinţa păstorilor, a magilor, şi a lui Simeon şi Ana. Dar să ne amintim şi de necredinţa lui Irod şi a multora din Izdrael, care au pus la calea moartea lui Isus.

Bruno Ferrero, povesteşte: Aeroportul unui oraş din Orientul Îndepărtat a fost lovit într-o zi de o furtună puternică. Pasagerii traversau în fugă pista pentru a urca într-un DC3 gata de decolare pentru un zbor intern.Un misionar, ud tot, a reuşit să găsească un loc comod alături de o ferestruică. Decolarea era foarte aproape şi un om din echipaj a închis uşa grea a avionului. Ploaia continua să cadă pe pistă. Deodată, s-a văzut un om care alerga spre avion, apărându-se cât putea mai bine cu un impermeabil. Întârziatul a bătut energic la uşa avionului, cerând să intre. Stewardesa i-a explicat prin semne că era prea târziu. Omul a dublat numărul bătăilor în uşa avionului. Stewardesa a încercat să îl convingă să renunţe. Nici o şansă: omul insista şi cerea să intre. Până la urmă, stewardesa a cedat şi a deschis uşa. A întins mâna şi l-a ajutat pe pasagerul întârziat să urce, dar a rămas cu gura căscată. Acel om era pilotul avionului.

A avea credinţă în Isus înseamnă a recunoaşte că el este Fiul lui Dumnezeu, că el este mai mare decât Ioan Botezătorulşi de cât oricare alt om; înseamnă a recunoaşte că Isus este pilotul de care avem nevoie la cârma vieţilor noastre. 

2. Convertire de la păcatele noastre

Ioan Botezătorul şi-a mărturisit nevrednicia şi de a-i lega şi deslega sandalele lui Isus. Noi trebuie să marturisim păcătoşenia şi  nevoia de a fi iertaţi de Isus.

Sfântul Toma de Vilanova (1486-1555), spune că sufletul păcătosului e un pustiu sălbatic, fără nici un rod bun.  Dar de aici nu lipsesc şerpii veninoşi, diavolii; nu lipsesc spinii dorinţelor păcătoase; nu lipsesc scaii dorinţelor josnice şi nici ţepii patimilor necurate. 

Păcătosului care refuză recunoaşterea stării sale şi trebuinţa convertirii de la păcatele lui, i se potriveşte următoarea întâmplare: Ceea ce vreau să vă spun acum s-a petrecut pe vremea când în Sudul Italiei mai stăpâneau spaniolii. În una din acele zile, vice-regele de Napoli, Ducele de Osuna, a vizitat închisoarea din Napoli. Întreţinându-se cu deţinuţii şi întrebându-i pentru ce fuseseră condamnaţi, cu toţii susţineau sus şi tare că sunt nevinovaţi... Numai unul singur dintre puşcăriaşi şi-a mărturisit cu sinceritate păcătoşenia pentru care fusese condamnat la ani grei de detenţie. Observând vice-regele că omul acesta spune adevărul, porunci comandantului închisorii: - Alungaţi-l pe ticălosul acesta de aici. Să meargă la casa lui pentru a nu-i corupe pe toţi ceilalţi, care, oricum, vor trebui să mai rămână. Numai cine îşi recunoaşte păcătoşenia, este mântuit.

Un misionar a fost chemat într-o zi la patul de moarte a unui indian păgân. A început să-i vorbească de mântuirea prin Cristos. Cum Dumnezeu în marea lui Iui iubire, l-a dat ca jertfă pe Isus pentru a spăla păcatele lumii. Cum ai zis că-L chemă pe Mântuitorul tuturor celor care cred în El? ISUS!  Şi luând Crucifixul din mâna misionarului, îl săruta zicând:”Isuse, ai milă de mine păcătosul! Dacă te-aş fi cunosct mai demult, mai demult te-aş fi iubit!” Şi muri fericit.

 3. Convertire la bucurie: “Bucuraţi-vă totdeauna” (1Tes 5,16)

Creştinii trebuie să fie ca privighetorile care cântă mereu, şi în bucurii şi în necazuri. Când se lasă întunericul celelalte păsări încetează de a mai cânta, dar privighetorile continuă să cânte. Ele câtă pe lumină şi pe întuneric. Bucuria unui creştin nu atârnă de împrejurările plăcute. Bucuria lui este întemeiată pe Domnul. Scopul credinţei este să-ţi faci din orice o bucurie. De aceea Sfântul Paul ne îndeamnă astăzi: “Bucuraţi-vă totdeauna” (1Tes 5,16)

Sfântul Ieronim trăia în plăcerile şi disctracţiile Romei antice, dar nu era deloc fericit. De aceea într-o zi, pe neobsevate, se ia şi pleacă în Palestina, lângă Betleem. Aici în tăcere şi linişte, aşa cum spune Scriptura, şi-a găsit bucuria. Intr-o zi, un fost prieten de la Roma, Vigilanţiu, vizitând Betleemul, îl întâlneşte. De ce ai fugit de plăcerile Romei? Am preferat să fug decât să fiu nefericit aici şi în veşnicie!”

4. Convertire la recunoştinţă, şi la a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate. (cf. 1Tes 5,18)

În timpul unei ierni aspre, un nobil hotărî să trimită câţiva saci cu cărbuni mai multor săraci, a căror adresă o ştia. Dar puse o condiţie: cei care primesc sacii să nu afle numele lui. Nobilul plăti cărbunii, dădu comerciantului adresele şi acesta livră cărbunii. Mai întâi căruţa se opri în faţa unei colibe sărăcăcioase. Când căruţaşul bătu la uşă, îi deschise un bărbat. Căruţaşul îi spuse că i-a adus cărbuni. Bărbatul dori să ştie de la cine sunt cărbunii şi, deoarece nu primi răspuns, refuză să-i primească.

– Cine să-mi trimită mie gratis cărbuni? se întrebă el. Nu vreau să am de-a face cu această poveste. Închise uşa şi căruţaşul plecă mai departe. Cu totul altfel se comportă o văduvă nevoiaşă.  – Sunteţi sigur că aceşti cărbuni sunt pentru mine? întrebă femeia pe căruţaş.

– Foarte sigur, spuse acesta. Femeia luă cadoul cu mulţumire.

Câtă diferenţă între cele două persoane! Una a refuzat cadoul oferit, iar cealaltă l-a primit cu bucurie. Aşa stau lucrurile şi cu privire la marele cadou al mântuirii.

A spune „mulţumesc” nu este numai un semn de bună creştere, dar este şi un semn de umilinţă. Trebuie să ne convertim la recunoştinţă, trebuie să începem să fim educaţi de Dumnezeu. Dar ce daruri ne-a oferit Dumnezeu? Acestea: sănătatea trupului şi a sufletului, Duhul Sfânt, pacea, siguranţa unei mântuirii totale, suflet şi trup, şi a unei mântuiri veşnice. Unii cred că totul li se cuvine şi nu mulţumesc.

5.Convertirea la dragoste faţă de semenii cu inima zdrobită. (cf. Is 61,1)

Lumea este plină de inimi zdrobite. Poate se străduiește să-și acopere suferința ei cu veselie și râsete, dar, spune scriitorul în cartea Proverbe, „Chiar când râde, inima îi este plină de durere” (Prov 14,13 ). În spatele întregii înfățișări vesele exterioare a lumii, sunt dureri ascunse și inimi zdrobite. Iată câteva exemple: Păcătoasa cu inima zdrobită (cf. Lc 7,36-38); Sfântul Petru, cel cu inima zdrobită (cf. Lc 22,54-62); Văduva cu inima zdrobită (cf. Lc 7,11-15); şi chiar Mântuitorul a avut  inima zdrobită (cf. Lc 19,41-48).

Bruno Ferrero, ne povesteşte că: A fost odată un păstor bătrân, care nu obosea niciodată să repete: Va veni marele rege. Va veni regele iubirii. - Când va veni? întreba nepoţelul. - Curând! - Va purta o coroană de aur? - Da, da, dar va fi regele iubirii. Nepoţelul, în aşteptare, exersa cu pasiune la flaut; voia să fie gata pentru momentul în care va veni regele. Voia să-i cânte cel mai frumos cântec. Într-o noapte, deasupra Betleemului a apărut o stea şi îngerii le-au spus păstorilor: - Nu vă temeţi; s-a născut Mântuitorul; s-a născut regele care vine să ne aducă iubirea. Mai întâi, băiatul a fugit spre lumină; dar steaua nu s-a oprit deasupra unui palat regal, ci deasupra unei colibe; a văzut nu un rege, ci un copil sărac… şi era dezamăgit. Aşadar, acesta era regele pe care îl prevestise bunicul? Nu! Trebuia să fie o greşeală! Copilul s-a întors dezamăgit, plin de amărăciune. S-a îndepărtat în noapte… Dar încă de departe a auzit un copil plângând şi acel plânset i-a atins inima. S-a întors la grotă. L-a văzut pe micul Isus între Maria şi Iosif, care îl ţinea în mâini, plângând. Şi-a scos flautul şi a început să cânte cele mai frumoase melodii pe care le învăţase. Copilul s-a liniştit imediat. L-a privit pe copilaş şi i-a zâmbit. Atunci s-a bucurat şi a simţit că acel zâmbet îl îmbogăţea mai mult decât tot aurul din lume. Să nu uităm că în cei din urmă dintre oameni îl slujim şi îl mângâiem pe Isus, Cel cu inima zdrobită de durere pentru mântuirea noastră.

6. Convertire la viaţa de mărturie pentru Cristos. “Sufletul meu preamăreşte pe Domnul” (Lc 1,46)

Una dintre frumoasele metafore pe care Sfântul Paul le foloseşte pentru a descrie viaţa de credinţă, speranţă şi iubire a creştinului, este şi aceea de “instrument care cânta gloria lui Dumnezeu.” Dumnezeu a voit ca noi, prin speranţa în Cristos, să fim ca nişte instrumente care cântă gloria sa.” (Ef 1.12)

In Advent, Maria, Elisabeta, Ioan Botezătorul, Ioan Apostolul, Isaia, ni se prezintă ca MARTORI CREDINCIOŞI AI LUI   Să devenim şi noi ca ei, mesagerii săi.

Regele Alfons cel Înţelept al Aragoniei, cu puţine zile înainte de Crăciun, a mers în vizită la un nobil care era cunoscut pentru nepăsarea sa faţă de credinţă. La plecare, regele i-a spus: „ Îţi mulţumesc pentru frumoasa primire pe care mi-ai făcut-o. Dar peste puţine zile va veni un alt rege, Regele regilor, în sărbătoarea naşterii sale. N-ai voi să-i faci şi lui o primire tot aşa de frumoasă cum mi-ai făcut-o mie?” Încercările de mai înainte de a-l converti au dat greş, dar de data aceasta au dat roade: nobilul s-a apropiat de Sacramente şi l-a primit pe Isus.

7. Convertire la speranţa mântuirii. “Domnul ne va îmbrăca cu haina mântuirii” (Is 61,10).

La sfârşitul ultimului război, în gara din Verona, ajunge, în sfârşit, şi se opreşte trenul care îi aduce acasă pe prizonierii eliberaţi din lagărele de concentrare. Toţi coboară cu bucurie, se întâlnesc, se îmbrăţişează şi se sărută. A rămas un prizonier în tren; coboară cu grijă; la un moment dat, se apropie hotărât de o femeie şi o îmbrăţişează emoţionat. Este mama care îl priveşte în ochii întunecaţi şi exclamă: „Eşti orb, fiul meu! Cum ai putut să mă vezi?” „Mamă – a răspuns el – inima mea te-a recunoscut”.

Chemarea acestei duminici este că, oricât de încercaţi am fi de razboiul contra răului, trebuie să-l simţim cu inima pe Isus care vine curând, purtând cu El bucuria şi răsplata noastră.

                                                                                                                 Preot Ioan

DUMINICA  IV  DIN  ADVENT  “B”

Dumnezeu cel mare, se interesează de oamenii cei mici

Religia creştină se deosebeşte toate celelalte religii ale lumii prin aceea căci, dacă în toate celelalte religii se pune problema a ceea ce trebuie să facă omul pentru Dumnezeu, în religia creştină Dumnezeu este cel care cere să fie lăsat să facă ceva mare pentru om.

În noiembrie 1989, un ziar relata despre descoperirea unei aglomeraţii pe Calea Lactee în formă de disc numită „great wall“ (marele zid), care are o lungime de cel puţin 500 milioane ani-lumină, o lăţime de 200 milioane şi o adâncime de 15 milioane ani-lumină. La sfârşitul articolului se scria că o astfel de putere, care este suficientă pentru a strânge o aşa gigantică cantitate de material cum este „marele zid“, întrece capacitatea noastră de închipuire.

Chiar dacă oamenii de ştiinţă nu pot descrie această „putere“, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că ea există. Numai Unul singur deţine o astfel de putere: Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Citim în Psalmi: „El zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Dumnezeu este Cel care a creat şi le ţine pe toate prin Cuvântul puterii Sale (Ps 33.9). Universul „istoriseşte“ despre slava şi puterea Sa. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.“ (Ps 19,1) 

Biblia ne mai spune că acest Dumnezeu mare, Se interesează de oameni mici. “Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi.” (Mt 10,29-30)

Dumnezeu este iubitor, El doreşte ca toţi oamenii să fie salvaţi. De aceea L-a trimis pe pământ pe Fiul Său, Isus Hristos, pentru ca oricine crede în El să fie salvat (cf. In 3,16). Cine îşi recunoaşte vina în faţa Mântuitorului şi acceptă această lucrare de răscumpărare, este salvat. Aşa de mult se apleacă spre noi Dumnezeul cel mare şi înălţat!

In prima lectură de astăzi ne spune că, David vrea să facă un templu mare pentru Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi cere să accepte ca El să-i facă un templu mare, pentru casa lui şi pentru neamul său. Acest templu mare, avea să fie mai întâi Fecioara Maria, iar apoi mulţimea sufletelor răscumpărate credincioase care îl va purta pe Fiul său, Om Dumnezeu.

In Evanghelie, Iosif nu înţelege cum Maria va deveni Mamă a lui Mesia şi vrea să fugă.

Dumnezeu intervine, iar el asemenea lui David, strămoşul său, acceptă. Nici Maria nu acceptă din prima, dar la intervenţia lui Dumnezeu, Maria acceptă să devină mama a lui Mesia.

Asta vrea să facă Dumnezeu din fiecare om, o locuinţă a Fiului său, care a fost trimis să mântuiască lumea. Şi devenind omul locuinţă Fiului, Tatăl şi Duhul Sfânt vor veni şi Ei să locuiască în om.

Citim în istorie că, împăratul Alexandru Macedon (356-323 î.Cr.), văzându-l pe slujitorul său, Lisimah (323-281 î.Cr.), rănit într-o luptă, şi neavând cu ce să-l panseze, Alexandru şi-a scos diadema împărătească de pe cap, şi a legat cu ea rana prietenului său.

Aşa a făcut şi Dumnezeu pentru noi. El împăratul cerului şi al pământului, s-a despuiat de măreţia sa împărătească, pentru a-l vindeca pe omul rănit de păcat. Asta s-a arătat în întruparea sa din sânul Fecioarei, bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea lui de oameni. (cf. Fil 2,6-11)

La această operă de vindecare şi de mântuire a oamenilor, Dumnezeu şi-a asociat mai întâi drepţii şi profeţii Vechiului Testament, iar apoi la plinirea timpurilor şi i-a asociat pe Iosif şi pe Maria, pe apostoli şi ucenici şi pe toţi cei care cred în el.

Am văzut în prima lectură că, David a acceptat Planul divin, ca Dumnezeu însuşi să-i ridice o casă. Am văzut în Evanghelia de astăzi că, Maria şi Iosif au acceptat şi ei să colaboreze cu Dumnezeu la această lucrare, făcând din fiinţa şi casa lor, o locuinţă a lui Isus. Am văzut în lectura a doua că, Paul a acceptat şi el să colaboreze cu Dumnezeu la această Sfântă lucrare, vestindu-l pe Isus păgânilor.(cf. Rm 16,25). 

Icoana Maicii Domnului cu trei maini. Această icoană se află în prezent la Manastirea Hilandar din Muntele Athos. Icoana a fost concepută şi pictată aşa, pentru a ne arăta că, Maica Domnului cu o mână îngrijeşte de Isus Prunc, iar cu două îngrijeşte de noi oamenii. Una din minunile vechi ale acestei icoane este şi sudarea la loc a mâinii Sf. Ioan Damascenul, pe care i- tăiase necredincioşii iconoclaşti.

O altă minune făcută de icoana Maicii Domnului cu trei mâinii, a fost şi aceea, că a calmat spiritele într-o mănăstire unde călugării se certau între ei cine să fie stareţ. Ajunsă în această mănăstire, şi aşezată în biserică, Icoana Maicii Domnului, a venit singură noaptea şi s-a aşezat în scaunul de stareţ. De atunci nu s-a mai certat nimeni pe această temă.

Acum Dumnezeu cere şi colaborarea noastră. Mesajul este acesta: Aşa cum toţi drepţii şi profeţii din Vechiul Testament au acceptat să colaboreze cu Dumnezeu la opera răscumpărării noastre, tot astfel şi noi, profeţii şi drepţii din Noul Testament, trebuie să colaborăm, fiecare după puterile lui, la opera divină a mântuirii tuturor oamenilor. Noi cei de astăzi, am acceptat oare să colaborăm la acest nemaiauzit Plan de iubire a lui Dumnezeu?

Orpa şi Rut o iubeau pe Naomi, de aceea au hotărât să se întoarcă cu ea în ţinutul lui Iuda. Dar a venit ceasul încercării. Naomi le-a prezentat toate încercările care le aşteptau. Dacă voiau confort şi bunăstare, le-a încurajat să se întoarcă la prietenii lor moabiţi. La început, amândouă au declarat că vor locui cu ea şi cu poporul Domnului, dar, după ce s-a gândit mai bine, Orpa a părăsit-o pe soacră-sa şi pe Dumnezeul ei şi s-a întors la prietenii ei idolatri. Însă Rut se dăruise cu toată inima Dumnezeului soacrei sale. (cf. Rut 1,14).

Este uşor să umbli pe calea Domnului atunci când toate merg bine, dar este cu totul altceva să-L urmezi în descurajări şi necazuri. Sărutul declaraţiilor verbale este ieftin şi uşor, dar să te ţii în mod practic de Domnul, prin hotărâre pentru adevăr şi sfinţenie, nu este chiar atât de uşor.

Cum stă treaba cu noi? Sunt inimile noastre fixate în Isus? Este jertfa legată cu funii de coarnele altarului? (cf. Ps 119,24) Am socotit preţul, şi suntem gata să suportăm pierderi pământeşti de dragul învăţătorului? Trebuie să fim ca Hristos, să fim „asemenea chipului Fiului Său“ (Rom 8,29). Câştigul viitor va fi o recompensă îmbelşugată, fiindcă comorile Egiptului sunt nimic în comparaţie cu ceea ce ne aşteaptă. Orpa a sărutat pe soacră-sa şi a plecat, dar Rut s-a ţinut de ea.  

Nu se mai ştie nimic despre Orpa; viaţa ei s-a îndreptat spre moarte veşnică, în bunăstare şi plăceri idolatre. Dar Rut trăieşte în istorie şi în cer, fiindcă harul a plasat-o în linia din care s-a născut Regele Regilor. Binecuvântat este cel care a renunţat la tot de dragul lui Isus.(cf. Mc 10,29-30). Să nu ne mulţumim numai cu o formă de evlavie (cf. 2Tm 3,5), fiindcă nu este mai bună decât sărutul Orpei; fie ca Duhul Sfânt să lucreze în noi şi să ne dăruim în întregime inimile Mântuitorului Isus.

Dar acceptarea lucrării lui Dumnezeu în suflet şi colaborarea noastră cu Domnul şi la mântuirea noastră şi la cea a fraţilor noştri, începe cu O SPOVADĂ BUNĂ. Căci Dumnezeu nu poate intra şi nici nu poate lucra într-un suflet întinat, stăpânit de diavol. Iar Adventul cheamă la Spovadă.

Se spune că atunci când păcătuieşti, diavolul îţi ia ruşinea. Iar atunci când trebuie să te spovedeşti, ţi-o dă înapoi.

Sfântul Bernardin de Siena (1380-1444), povesteşte despre un preot cucernic că, trecând odată prin biserică, tocmai când spovedeau mai mulţi preoţi o mulţime mare de credincioşi, l-ar fi văzut pe diavolul, amestecându-se şi el printre mulţimea credincioşilor. Preotul îl întrebă: "Ce cauţi aici?" Diavolul răspunse: "Dau înapoi ceea ce am furat". "Ce-i asta şi ce vrei să spui cu aceasta?", îl întrebă din nou preotul. "Dau înapoi ruşinea", răspunse diavolul. "Când au făcut păcatele pe care le mărturisesc astăzi credincioşii aceştia, eu le furasem ruşinea, pentru ca să-i încurc tot mai mult în păcate; iar acuma, când au venit la mărturisire, le-o dau înapoi, pentru ca să le fie ruşine a-şi mărturisi păcatele".

La Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), episcopul oraşului Geneva, veni odată un domn bine îmbrăcat, să se intereseze când s-ar putea spovedi. Domnul se purta cât se poate de timid şi era foarte ruşinat. "Ce aţi crede despre mine, Preasfinţite, dacă V-aş mărturisi toate păcatele mele cele ruşinoase?", întrebă la sfârşit domnul cel bine îmbrăcat. "Te-aş considera drept un sfânt - răspunse Sfântul Francisc - pentru că numai sfinţii şi-au mărturisit fără nici o sfială păcatele". Domnul, la auzul acestui răspuns neaşteptat, începu a prinde curaj, şi făcu numaidecât o mărturisire completă a păcatelor sale.

"Pentru ce te sfieşti a-ţi mărturisi păcatele aceluia care este şi el păcătos, şi poate mai păcătos decât tine?", întreabă pe bună dreptate Sfântul Augustin (354-430). "Domnul Cristos nu a dat puterea iertării păcatelor nici îngerilor, nici arhanghelilor, ci preotului hirotonit, aşadar unui simplu om", zice Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407).

Aceasta este lucrarea Mântuitorului în sufletele oamenilor, şi asta este colaborarea noastră cu el la opera răscumpărării.

                                                                                                                   Preot Ioan

DUMINICA  IV  DIN  ADVENT  “B”

“Dumnezeu poate să vă întărească prin Evanghelie şi prin predicarea lui Isus”(Rom 16,25).

Biblia ne spune că, pe drumul spre Timna, când era împreună cu părinţii săi, Samson a fost atacat de un leu. Duhul  Domnului a venit asupra lui în această situaţie de urgenţă şi Samson a ucis leul cu mâinile goale. Am putea spune că este extraordinar,  Samson este un vânător curajos. Dar în timpul unei alte călătorii, Samson s-a dus să vadă trupul mort al leului şi a descoperit în el un roi de albine şi miere. A luat miere în căuşul palmelor şi a mâncat. Le-a dat şi părinţilor lui fără să le spună însă de unde a luat-o.(cf. Jud 14, 5-9)

Am început astfel predica de astăzi, pentru a ne aminti cu toţii, că dacă în acest timp de “Advent” vom birui şi noi “leul sufletelor noastre”, diavolul, vom putea gusta şi noi “dulceaţa Crăciunului”

“Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.” (1Pt 5, 8)

In Cartea lui Iob citim : “Domnul a zis Satanei: ,,De unde vii?” Şi Satana a răspuns Domnului: “Dela cutreerarea pămîntului şi dela plimbarea pe care am făcut-o pe el.” (Iob 1, 7) Iată că şi Satan trebuie să-şi prezinte raportul. Este uimitor, nu-i aşa?  Satan are tot la fel de mult acces pe acest pământ ca noi, poate chiar mai mult. După păcatul lui Adam, pământul este domeniul lui Satan. El spune că a cutreierat pământul şi l-a străbătut de la nord la sud şi de la răsărit la apus.

Amintiţi-vă că Scriptura îl numeşte pe Satan “dumnezeul veacului acestuia” (2Cor 4: 4) şi “prinţul puterilor văzduhului” (Ef  2: 2).

Văzând că nu-l poate birui pe Iob, fiindcă Dzeu îl înconjurase cu un zid de apărare, Satan aruncă ocara asupra lui Iov. (c.f Iob 1, 11)

Satan urăşte omenirea. Nu înţeleg de ce ar dori cineva să-i slujească lui Satan, din moment ce el ne dispreţuieşte pe toţi. Eu nu mi-aş dori un astfel de stăpân. Îmi doresc un stăpân care mă iubeşte şi care mă înţelege. De fapt, chiar am un astfel de Stăpân.

Satan dispreţuieşte omenirea. Satan sugerează că Iov este un profitor şi că nu-L respectă pe Dumnezeu decât pentru că are tot ce are. Aceeaşi opinie o are şi despre noi. El spune că noi suntem nişte oportunişti şi că dacă Dumnezeu ar da la o parte gardul de protecţie şi ne-ar lua tot ce avem, noi L-am blestema. Sigur că sunt mulţi în lume care L-ar blestema pe Dumnezeu. Nu încape îndoială că aşa este. Este de ajuns să mergem pe stradă pentru a auzi cum este blestemat Dumnezeu aproape în fiecare zi.

Un preot povesteşte : Într-o zi s-a întâmplat să am drum pe lângă un şantier de construcţii. Un muncitor se chinuia să facă o ajustare la ceva anume. Nu a mers şi piesa respectivă a căzut. Cum a mai început omul acela să-L blesteme pe Dumnezeu! Poate că omul acela merge la biserică duminica şi mai arborează şi un aer de pioşenie. Nu ştiu dacă este aşa sau nu, dar ştiu ce am auzit. Şi sunt mulţi ca el! Oamenii nu au o relaţie corectă cu Dumnezeu.

In Cartea lui Iob, este o perspectivă asupra vieţii şi o filozofie de viaţă pe care ar trebui să şi-o însuşească fiecare creştin. Noi am venit în această lume cu mâna goală. Nu am adus nimic cu noi când am intrat în lume. Şi la fel vom fi şi când vom părăsi această lume: nu vom lua nimic cu noi.

Am auzit cândva următoarea povestioară. Capul unei familii foarte bogate trăgea să moară. La uşa dormitorului său se adunaseră rudele care aşteptau ca bătrânul să moară şi avocatul familiei să iasă din dormitor. Când, într-un final, acesta a ieşit, i-a anunţat pe toţi că bătrânul murise. Atunci unul din cei de faţă, incapabil să-şi ţină în frâu lăcomia, a întrebat: “Cât a lăsat?” Avocatul a răspuns: “A lăsat totul. Nu a luat nimic cu el.”

Aşa va fi cu fiecare dintre noi. Nu contează cât de mulţi bani aţi adunat, cât de multe lucruri aţi strâns sau ce poliţă de asigurare v-aţi făcut. Când veţi părăsi acest pământ, o veţi face ducând cu voi tot atât cât aţi avut când aţi venit în lume, adică NIMIC. Este foarte important să includem acest adevăr în filozofia noastră de viaţă. Poate că în prezent trăiţi într-o casă frumoasă şi scumpă sau poate că trăiţi într-o cocioabă. Poate că aveţi un cont frumuşel în bancă sau poate că nu aveţi nici măcar un ban în buzunar şi nici o speranţă că veţi avea prea curând ceva. Nu contează cât de mult aveţi în acest moment. Toţi vom părăsi această lume cu mâinile goale.

Maria după ce a refuzat păcatul trăirii împrenă, după logodnă, ea a devenit “NOUA ARCĂ A ALIANŢEI”. Când noi refuzăm sau scuturăm păcatul, şi noi devenim O ARCA A ALIANTEI pentru Dumnezeu.

Omul curat nu mai trăieşte pentru el însuşi, dar trăieşte pentru Dumnezeu şi aproapele. Maria devenită Arcă a Alianţei, deci plină de binecuvântări, la fel ca prima arcă a Alianţei, porneşte la drum spre Ţara lui Iuda. Ajunsă în casa lui Zaharia, Ioan tresaltă de bucurie în sânul mamei sale, aşa cum odinioară David a tresăltat de bucurie şi a dansat, când Arca a ajuns în casa lui. Şi aşa cum Arca Alianţei a stat trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat, şi Dumnezeu a binecuvântat casa lui, tot astfel Maria a rămaş trei luni în casa lui Zaharia şi Dumnezeu a binecuvântat casa lui, dându-i copilaşul mult dorit.

Nouă ni se cere astăzi, ca lui David, să renunţăm la ideile noastre, aparent bune şi frumoase, şi să acceptăm planul lui Dumnezeu. Să ne curăţim întîi de păcate şi apoi să primim în sufletul nostru pe Isus, pe care Maria, Arca Alianţei, l-a adus în această lume.

Si după ce l-am primit, asemenea Mariei, asemenea lui Paul, să devenim şi noi ARCA LUI ISUS, şi să-l ducem şi altora care au nevoie de mântuirea Lui.

Un tânăr povesteşte:   În una din excursii trecând pe lângă o cascadă am văzut în cuva de la bază o bucăţică de lemn ce mereu se învârtea dar fără nici un spor. Am urmărit cum lemnul se întorcea neîncetat în jurul lui. Din când în când, se părea că o să fie antrenat de curent şi o să poată pluti mai departe. Dar vârtejul îl prindea şi răsucea înapoi. A doua zi dimineaţă lemnul era tot acolo. Mereu dădea impresia că o să fie dus de curent, dar de fiecare dată vârtejul îl reţinea. Puteţi să vă imaginaţi aceasta? Apa trecea ca viaţa dar bucata de lemn continua să se mişte în cerc.

Aşa este viaţa multor oameni. Ea descrie fără încetare aceleaşi vechi cercuri: aceleaşi păcate, aceleaşi nevoi, aceeaşi răutate, aceeaşi nemulţumire, aceeaşi disperare în inimă. În fiecare zi, aceleaşi gesturi, aceeaşi rutină, aceeaşi întoarcere în cerc! Viaţa curge mereu dar ei nu ies din cuva obişnuinţei şi a păcătoşeniei.

Să ne aducem aminte de acea doamnă care şi-a trimis băieţelul la şcoală iar acolo el a devenit un sceptic. El a învăţat la şcoală că universul este infinit de mare. El mai ştia că omul nu-i decât un fir de praf. De aceea a tras pripit concluzia că Dumnezeu nu poartă de grijă unui fir de praf. Aceste gânduri negre el le-a împărtăşit mamei sale credincioase. După ce au terminat de servit micul dejun doamna aceea a spus: “Fiule m-am tot gândit la ce ai spus. Poate că ai dreptate. Poate că sufletul meu nu valorează nimic, dar dacă îmi pierd sufletul, Dumnezeu va pierde mai mult decât am pierdut eu”. Fiul ei a întrebat surprins “Ce vrei sa spui cu asta?”. Răspunsul ei a fost: “Daca îmi pierd sufletul – tu însuţi ai spus ca nu valorează nimic – aşa ca nu voi pierde mare lucru, dar Dumnezeu ar pierde un mare lucru. El si-ar pierde lucrarea şi reputaţia Lui, pentru ca El a spus că mă va mântui!”

Ea avea dreptate. Dumnezeu îşi va pierde reputaţia daca nu ar şi-ar ţine promisiunea. Numai că lucrul acesta nu se întâmplă. Dumnezeu este credincios promisiunilor Sale.

Locuitorii unei ţări aveau un rege foarte bun care vizita fiecare familie în parte în fiecare an. Într-o zi, un om s-a prezentat în faţa regelui cu următoarea plângere: Maestate, aveţi un obicei foarte frumos că în fiecare an vizitaţi fiecare familie în parte. Eu îndrăznesc să vă întreb: Pe mine de ce nu m-aţi vizitat niciodată? Regele îi răspunde blând: De-ai şti cât de mult am dorit să te vizitez. Dar nu am reuşit în nici un an, pentru că drumul către casa ta era plină de bolovani, spini şi buruieni. Şi dacă voi curăţa drumul, vei veni şi la mine? Desigur. I-a răspuns regele. Şi acel om, cu întreaga sa familie, s-a apucat de treabă. A fost greu, au muncit mult dar recompensa a fost pe măsură, pentru că în următorul an, regele a intrat şi la el. Şi tare mult s-a bucurat şi şi-a zis: s-a meritat!

Să pregătim calea lui Isus spre inima noastră, că dacă s-ar naşte Isus de mii de ori în lume, dar dacă nu se va naşte şi în sufletele noastre, noi tot pierduţi şi în păcatele noastre am rămâne.

                                                                                                      Preot Ioan 

Reflexie de Crăciun : Isus s-a născut pentru mântuirea noastră. 

In ziua de 25 decembrie când noi creştinii sărbătorim Crăciunul, lumina şi căldura de la soare care tot scăzuse până la această dată, acum pentru prima dată încep să crească. Şi păgânii făceau sărbătoare la această dată, dar ei făceau pentru astrul soarelui, pe care greşit îl credeau un zeu şi nu creatură, şi-i atribuiau pe nedrept puterea de  birui întunericul şi frigul. Pentru noi creştini, Isus este adevăratul Soare ce răsare din înăţime, (cf Lc 1, 78) El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, care pentru a-şi arăta biruinţa asupra întunericului şi umbrelor morţii, (cf Lc 1, 79) se naşte tocmai în noaptea de 25 decembrie, când lumina începe să biruie întunericul.  El se naşte înconjurat de coruri de îngeri şi oaste cerească, (cf Lc 2, 13) Prin Naşterea şi Jertfa sa de pe Cruce, El avea să biruie cu pentru totdeauna întunericul păcatului şi spaima  morţii, avea să lumineze şi să încălzească sufletele oamenilor. 

Dicţionarul etimologic al limbii române, ne spune: Cuvântul Crăciun vine de la latinescul creatio-nis, care înseamnă naştere, dar şi de la slavonescul kracun, care înseamnă jertfă tânără. Deci Cuvântul Crăciun cuprinde în el însuşi explicaţia Sărbătorii Crăciunului : Isus s-a născut pentru a muri ca Jertfă tânără şi de bună mireasmă, pentru păcatele noastre, aşa cum au prefigurat şi toate jertfele Vechiului Testament. Deci, Crăciunul luminează Paştele.

Solomon ne spune :”Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la apogeul ei, atunci, Cuvântul tău, Doamne, a coborât din ceruri, de pe tronul său regesc.” (Înţ 18, 14-15)

Prin gura Sfântului Apostol Paul, Domnul ne spune: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar”,  (Rm 3, 10). Iar prin gura lui Isaia ne spune că „toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Is 64, 6).

Noi oamenii eram şi suntem cu toţii păcătoşi, şi cu toţii locuiam şi locuim în întuneric şi în umbra morţii. Dar, tocmai peste „Poporul care umbla în întuneric s-a arătat o lumină mare, peste cei care umblau în ţinutul umbrei morţii a răsărit o lumină” (Is 9, 2).  Căci “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (In 3,16) căci dragostea lui Dumnezeu s-a dovedit prin aceea că :” pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi.” (Rm 5, 8)

Deci, când întunericul şi răul spiritual al omenirii, îşi atinsese culmea, când nevoia omului de mântuire nu mai suferea nici o amânare, atunci a găsit Dumnezeu momentul potrivit, ca să-şi arate marea sa dragoste faţă de creaturile sale căzute în sclavia lui Satan şi a întunericului său, trimiţându-L în lume pe Unicul său Fiu, Isus. Biblia spune că Isus a venit în lume :”Ca să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Lc 12, 10), :” Ca să nimicească lucrările diavolului.” (1In 3, 8) şi: “Ca să-i vindece pe cei pe cei bolnavi.(cf Mt 9, 12-13)

Isus ne-a arătat că El a venit în lume pentru a nimici lucrările diavolului, pentru a mântui ceea ce era pierdut, şi pentru a vindeca orice boală, chiar de la Naşterea sa, căci primii oameni pe care i-a chemat să se bucure de Naşterea sa, au fost păstorii, (cf Lc 2, 8-14) care în acea vreme, unii dintre ei, erau nişte hoţi şi tâlhari, care atacau pe călători la drumul mare. Atât la venirea în lume, cât şi la ieşirea din lume, Isus a voit să aibe lângă El nişte tâlhari. (cf Lc 23, 32) Prin aceasta a voit să arate clar că El a venit în lume ca strice lucrările diavolului, ca să-i salveze pe cei păcătoşi, şi să-i vindece pe toţi cei pe cei bolnavi.

Se spune că atunci când păstorii, binevestiţi de îngeri, au venit la grota unde s-a născut Isus, auzind vestea cea bună pe care o aşteptau de milenii, Adam şi Eva, au venit şi ei. Erau bătrâni, goi, săraci şi bolnavi. Şi văzând darurile pe care le-au adus păstorii Pruncului Isus, au început să plângă pentru că ei nu aveau nimic bun de oferit. Iar când Maria şi Iosif le-au făcut semn să intre la Isus, ei au scos din desaga lor un fruct cu urmele a două muşcături pe el, şi astfel i-au l-au oferit lui Isus. Era păcatul lor. Pruncul l-a primit cu bucurie, de parcă a voit să le spună că tocmai acest dar îl aştepta de la ei şi îl va aştepta de la toţi fiii lor. Din acest moment toată lucrarea lui Satan în ei a fost stricată, toată povoara păcatului şi a bolilor lor le-a fost ridicată, iar ei s-au simţit dintr-o dată transformaţi şi fericiţi. Astfel avem astăzi pe Sfinţii Adam şi Eva.

Pe la anul 400, Ieronim se afla lângă Grota Naşterii Domnului din Betleem. El părăsise plăcerile lumii din Roma şi venise aici pentru a se ruga şi interioriza, pentru a traduce şi comenta Biblia. Când iată îi apare Isus şi-i cere ceva în dar. Atunci Ieronim îi oferă în dar, rând pe rând, viaţa sa, jertfa sa de a fi părăsit lumea, şi apoi munca traducerii şi explicării Bibliei. Văzând că Isus continuă să-i ceară un dar, el i-a spus că nu ştie ce dar să-i mai facă, pentru că este sărac. Atunci Isus i-a spus:”Dă-mi păcatele tale ca să ţi le spăl!” Aici, ca şi noi toţi, Ieronim era bogat.

De fapt acelaşi lucru, “acelaşi dar”, îl cere Cristos şi astăzi, dar şi întotdeauna, de la toţi cei care spun că îl iubesc, păcatele lor : Fiule, dă-mi în dar păcatele tale, ca să ţi le iert şi să te pot conduce în Paradis, căci am venit pe acest pământ ca : “să ridic păcatele lumii.” (In 1, 29)

Si mai vrea astăzi ceva Isus de la noi, mai vrea inima noastră ca locuinţă pentru El. Căci îi putem da păcatele, dar putem să nu-i dăm inima, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. Ne spovedim, iar apoi ne întoarcem iarăşi la aceleaşi păcate, sau chiar şi mai mari, pentru că odată cu păcatele nu i-am dat şi inima. Isus s-a născut între oameni, pentru ca mai întâi să locuiască în inimile lor şi apoi în templele lor. Lui Solomon, care i-a construit măreţul Templul din Ierusalim, Domnul, i-a cerut mai întâi inima : ”Fiule, dă-mi inima ta!” (Pr 23, 26) Şi pentru că Solomon nu i-a inima, a rămas numai mare înţelept. Inima i-a cerut-o Domnul şi copilului Anton. Şi pentru că Anton i-a dat-o, a ajuns Sfântul Anton de Padova, marele făcător de minuni.Inima ne-o cere Isus şi nouă. Să i-o dăm ca să s nască şi să crească în noi.

Vrei să fii cu adevărat Înţelept în această lume stricată de diavol, vrei să fii cu adevărat Sfânt în această lume păgânizată de acelaşi diavol ? Dă-i lui Isus, odată cu păcatele tale şi inima ta !

Acesta este şi motivul pentru care Biserica în acest timp sfânt de Crăciun, ne cere să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu cu mare credinţă şi în acelaşi să-L vestim şi altora, să-i dăm lui Isus păcatele noastre printr-o Spovadă bună, dar să-i oferim şi inima noastră curată ca plăcută locuinţă, când îl primim în Sfânta Împărtăşanie.

Iar semnul concret prin care noi înşine ştim, iar cei din jurul nostru pot cunoaşte, că i-am dat lui Isus păcatele şi inima noastră întreagă, este schimbarea vieţii, este convertirea,este viaţa nouă pe care o trăim. Păstorii, răi la început, Magii, păgâni la început, Ieronim, Augustin, Francisc şi Anton, neglijenţi la început, toţi aceştia au ajuns Sfinţi, şi ne vorbesc acum despre convertirea, schimbarea şi viaţa cea nouă pe care trebuie s-o trăim şi noi, după ce ne-am întâlnit cu Pruncuşorul Isus, la Crăciun. Prin schimbarea lor, Isus ne aminteşte de faptul că, nimic întinat nu poate intra în Cer. (cf Ap 21,27)  

Cu tot bruiajul din acest timp de Crăciun, bruiaj coordonat de Satan şi de oamenii lui, bruiaj prin care au mutat accentul de pe Sărbătorile Crăciunului pe sărbătorile de iarnă,... de pe Isus pe Moş Crăciun,... de pe Biserică pe supermarket, locuri de distracţie şi de vacanţă,... de pe pregătirea duhovnicească pe cea trupească,... de pe bucuriile duhovniceşti pe cele pur pământeşti,... de pe suflet pe trup, zic, dacă cu tot acest bruiaj, noi vom reuşi să-L vedem numai pe Isus care s-a născut om între oameni pentru a ne mântui,pentru a ne scăpa de diavol, de păcate şi de amăgirile lumii şi pentru a ne duce în Paradis, şi dacă vom reuşi cu adevărat să-i dăm Lui toate păcatele şi toată inima noastră ca locuinţă plăcută, şi ne vom schimba şi viaţa în bine, atunci am înţeles şi am trăit creştineşte Crăciunul. De fapt ceasta este şi dorinţa Bisericii de Crăciun.

                                                                                                                 

                                                                                                          Preot Ioan

ZIUA  DE  CRĂCIUN

Pruncul Isus are mai multe nume, pentru a arăta că ne poate ajuta în orice împrejurare

Câteodata bebeluşilor li se da doua sau trei nume ca să onoreze pe unele rude.

Dumnezeu a ordonat ca la Isus sa I se dea mai multe nume care sa explice scopul venirii Lui pe pamint. Deci, Isus pentru împlinirea misiunii sale de Mântuitor, a primit mult mai multe nume decât primeşte un copil obişnuit la Botezul său.

La Sfânta Liturghie din Noaptea Crăciunului, prima Lectură şi Evanghelia, ne-au spus câteva dintre numele Pruncuşorului:

-Primul este ISUS,care însemnă Mântuitorul de păcate şi cu care se iscăleşte Dumnezeu.  -Altul este “Emanuel”. Inseamna, “Dumnezeu este cu noi”.

-Altul este SFETNIC MINUNAT, căci lucrează minuni după un plan divin.

-Altul este DUMNEZEU PUTERNIC care biruie totdeauna.

-Altul este PĂRINTELE VEŞNICIILOR pentru că ne poartă veşnic de grijă.

-Altul este DOMN AL PĂCII, pentru că stăpâneşte cu pace peste inimi. (cf Is 9, 2-7)

Nu degeaba ingerul le-a spus pastorilor “Nu va temeti”.  Cum să te mai temi, cind Isus, Om-Dumnezeu are atâtea puteri şi este aşa de aproape de noi? Prezenta Lui risipeşte  teama noastra.

La S. Liturghie din timpul zilei de Crăciun, ne sunt date alte nume ale lui Isus, care să ne umple inima de încredere.În superbul capitol I, din Ioan, din care am citit deja, găsim încă alte şapte titluri minunate ale Domnului Isus Cristos. Aici El este numit:

(1) Cuvântul (v.14) = Acela prin care Dumnezeu a creat toate.

(2) Lumina (vv. 5. 7) = Prima dintre lucrările lui Dumnezeu.

(3) Mielul lui Dumnezeu (vv. 29. 36)= Cel ce ridică păcatele lumii.

(4) Fiul lui Dumnezeu (vv. 34. 49)= Cel de o fiinţă cu Tatăl.

(5) Cristosul (Mesia) (v. 41) = Cel promis care va mântui omul păcătos.

(6) Regele Israelului (v. 49) = Cel care va domni cu iubire în inimile oamenilor.

(7) Fiul Omului (v. 51). Fiul femeii promis din Paradis. (cf. In 1, 1-51)

Deci, Pruncul Isus are mai multe nume, pentru a arăta că ne poate ajuta în orice împrejurare.

Cristos este lumina care a apărut celor care zăceau în întuneric şi în umbra morţii, risipind ignoranţa şi erorile cu lumina adevărului său. Malahia: „Pentru voi, care vă temeţi de numele meu va răsări soarele dreptăţii” (Mal 4,2).

Cristos este soarele neînvins. El izgoneşte întunericul şi gerul din minţile şi din inimile oamenilor. „Până la Naşterea lui Cristos, spunea sfântul Ambroziu într-o predică de Crăciun, a fost iarnă; la naşterea lui au apărut florile primăverii” – aşa cum apar ghioceii deja sub stratul de zăpadă. 

Amintesc frumoasele cuvinte pe care, acelaşi Sfânt Ambrozie le-a adresat credincioşilor săi, tot în aceeaşi predică de Crăciun: „Cristos a devenit copil, pentru ca tu să devii om desăvârşit; s-a lăsat înfăşat, legat, pentru ca tu să fii eliberat de legăturile morţii; a coborât pe pământ, pentru ca tu să te ridici spre înălţimi; nu a găsit un loc în casa de oaspeţi, pentru ca tu să găseşte un loc în casa Tatălui ceresc; s-a făcut sărac, pentru ca tu să te îmbogăţeşti cu sărăcia lui; a plâns ca orice copil pentru ca lacrimile lui, amestecate cu lacrimile tale de pocăinţă, să-ţi spele păcatele”.

Un suflet ales, Olteanu Samuel Florin, spunea : Lăsă-L pe Dumnezeu să fie :

Ceasornicarul tău! De ce ceasornicar? Pentru că El a proiectat cu aşa o mare exactitate Universul, pentru că El deşi este veşnic a creat timpul; Şi nu în ultimul rând pentru că El a programat ceasul din pieptul tău, care tot la comanda Lui se opreşte când te chemă într-o viaţă în care nu există ceasuri.

Pictorul vieţi tale! De ce pictor? Deoarece El a pictat pentru mine şi pentru tine norii cu picăturile lor de ploaie şi cu fulgii de zăpadă, pajişti însorite presărate cu flori şi răsărituri care să ne taie respiraţia! Dar El mai are un set de culori cu care "pictează" în fiecare dimineaţă inimile noastre.

Dacă ai auzit de Albastru de Voroneţ vreau să şti că El l-a creat (din această cauză nu se cunoaşte reţeta) pentru a deveni Albastru SPERANŢEI! Este un pictor genial. A mai creat şi alte culori cum sunt: rozul catifelat al dragostei, albul vaporos al purităţi… şi verdele care ne "întinereşte" în fiecare primăvară. Pictorul acesta a venit să ne picteze un tablou în care vom face cunoştinţă cu nuanţele slavei.

Arhitectul tău! De ce arhitect? Pentru că eşti proiectul Lui şi El te-a creat din NIMIC! Gândeşte-te dacă te-ai pune la dispoziţia Lui cu toate calităţile cu care ai fost înzestrat ce plan măreţ ar avea pentru tine! Dacă pornind de la nimic a făcut ceva măreţ, pornind de la abilităţile şi calităţile tale, dacă îl laşi, va crea ceva extraordinar! Iar de nu Îl laşi va face un mare… NIMIC!

Bijutierul tău! Tu eşti unic în felul tău! Poţi fi un diamant în mâna unui rege sau un ciob de sticlă, colorat şi uitat pe un morman de gunoi. Dacă vrei să fii un diamant nu uita că vor veni zile în care vei fi tăiat şi şlefuit dar astea toate pentru că Cineva încearcă să te facă tot mai valoros cu fiecare zi! Mai poţi să fii şi o perlă care se naşte în durere pentru că o dată să strălucească încrustată într-o diademă, în fericire!

Sculptorul tău! Ştiai că şi noi am sculptat ceva pentru Fiul lui Dumnezeu? Da, am sculptat două lucruri: o iesle (care mai avea o calitate în plus: era rece!) şi o cruce! Gândeşte-te că El se pogoară şi sculptează în fiecare iarnă fascinantele flori de gheaţă de pe geamul din camera ta! El a "sculptat" şi vârful cel mai înalt al unui munte: Everestul! Doi dintre cei mai mari sculptori: Michelangelo, Brâncuşi, amândoi sunt creaţii ale Marelui Sculptor! Vrei să îţi laşi caracterul pe mâna Lui? Răspunsul tu îl dai.

Cronicarul vieţi tale! Dumnezeu a scris o mulţime de cărţi de aducere aminte, mai are şi Cartea Vieţi, o carte a Războaielor Sale… şi multe altele pentru că în fiecare zi se nasc copii care au nevoie de un viitor şi de o nădejde! Lasă-L pe El să conducă pana de scris a vieţii tale! Lasă radiera Lui de şters, a uitării şi a iertării, să treacă peste momentele greu de uitat ale trecutului tău vijelios! Doar El este cel ce poate să pună biografia ta alături de a lui Iosif, Maria, Păstorilor, Magilor, Apostolilor, Sfinţilor… şi a lui Isus Hristos, pentru că El ar trebui să ne fie exemplu în viaţă! Tu doar dai oportunitatea şi El te va uimi.

Vreau să îţi spun că El nu va face nimic fără voia ta… Poţi să îţi nenoroceşti viaţa lăsând dragostea în aşteptare. El poate schimba totul. Te-a aşteptat mult timp, nu vrei să Îl laşi pe El în controlul vieţi tale?

Un bărbat a ieşit la pescuit la câţiva kilometri de ţărmul oceanului. Barca i se răstoarnă şi el se scufundă în apă. Nu reuşeşte să se salveze. Tocmai atunci, vine o altă barcă de pescuit, dar este atât de încărcată că îi este imposibil să mai ia pe cineva. Totuşi, pentru că doresc să-l salveze pe bietul om, marinarii îi aruncă o frânghie. "Uite, ţine-te de frânghia asta," îi spun ei. "Te vom trage până la mal." Când apucă frânghia, bărbatul declară, "Slavă Domnului că sunt salvat!" Şi într-adevăr este salvat, atâta timp cât se ţine de frânghie. Mântuirea îi aparţine, dar are şi el un rol de jucat. Dacă în vreo ocazie îi dă drumul frânghiei şi nu mai vrea s-o apuce, este pierdut.

La fel este şi cu cel care a fost salvat din păcat. Rămâne salvat cât timp se ţine de mâna lui Hristos. Dacă se hotărăşte să dea drumul acelei mâini şi să-l ia de mână pe Satana, va fi pierdut. Mântuirea lui depinde de hotărârea şi de acţiunea lui.

                                                                                                    Preot Ioan 

SFÂNTUL  STEFAN  DIACON  MARTIR

PREŢUL UCENICIEI LUI STEFAN ŞI AL TUTUROR CREŞTINILOR

A-L urma pe CEL născut la Betleem, nu e uşor. Urmarea Lui Isus, are un cost de plătit. Iar acecest adevăr ni-l arată Sărbătoarea Sfântului Ştefan de astăzi, care a plătit preţul uceniciei cu sânge, aşa cum Isus a plătit preţul iubirii sale răscumpărătoare faţă de noi, tot cu sânge. Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit acela se va mântui. (Mt 10,22)

Faptele Ap. 6,8-10; 7,54-60  Ştefan este ucis pentru că a vestit iudeilor mântuirea prin cristos Auzind ei tot ce spunea, fremătau de furie şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Dar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt, privea spre cer. Văzând slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, a zis: "Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu". Atunci ei şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. L-au târât afară din cetate şi au început să-l bată cu pietre. Martorii care îl acuzaseră şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. În timp ce era bătut cu pietre, Ştefan se ruga astfel: "Doamne Isuse, primeşte sufletul meu". Apoi, îngenunchind, a strigat cu glas puternic: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Şi zicând acestea a adormit în Domnul.

Ioan Botezătorul  A FOST DECAPITAT PENTRU CĂ DOJENIT  PUBLIC  PURTAREA SCANDALOASĂ A LUI IROD ANTIPA şi a cumnatei sale, Irodiada, a fost aruncat în temniţa grea de la Macheronte, pe malul de răsărit al Mării Moarte. Sfârşitul acestui incident este cunoscut. Cu prilejul unui banchet organizat la Macheronte, fiica Irodiadei, Salome, dovedind excelente calităţi de dansatoare, l-a entuziasmat pe Irod; drept răsplată, la sfatul mamei sale, a cerut şi a obţinut de la Irod capul lui Ioan Botezătorul.

TOŢI DREPŢII, de la Abel la Zaharia au plătit cu sânge preţul credincioşiei lor faţă de Dumnezeu. Astfel:

ABEL e ucis de CAIN

DAVID e prigonit de SAUL.

DANIEL e arucat în groapa cu LEI.

CEI TREI TINERI EVREI au fost aruncaţi în GROAPA CU LEI DIN BABILON.

TOTI PROFETII au fost prigoniţi din cauza CUVANTULUI.

TOTI CREŞTINII BUNI SUNT PRIGONIŢI. (2Tm 3, 12)

Sfântul Ignaţiu de Antiohia 107. A FOST DAT LA LEI PENTRU DRAGOSTEA LUI FAŢĂ DE CRISTOS ŞI EVANGHELIA LUI. Pe vremea împăratului Traian (98-117), în părţile de răsărit ale imperiului s-a pornit o acţiune de prigonire a creştinilor, îndeosebi împotriva celor din marile centre. Printre primii care au fost prinşi s-a numărat şi Episcopul de Antiohia; el a fost condamnat "ad bestias". Călătorind de la Antiohia la Roma, sub escortă militară, Ignaţiu a scris şapte scrisori, adresate bisericilor mai însemnate din regiunea pe unde avea să treacă. Chemă la unitatea vizibilă a Bisericii: "Unde este Episcopul, acolo să fie şi Comunitatea, aşa precum unde este Isus Cristos acolo este şi Biserica Catolică". Expresiile "Biserica Catolică" şi "creştinismul" sunt neologisme create de Sfântul Ignaţiu.

Fraţii, Valerian şi Tiburţiu, prietenii Ceciliei, PENTRU CĂ S-AU LĂSAT DE IDOLI, au fost decapitaţi, iar Cecilia a înmormântat trupurile lor în catacombele lui Pretextat. În cele din urmă, Almachius o aduce şi pe Cecilia în faţa tribunalului. Deoarece după trei zile, în camera cu aburi, era încă în viaţă, a trimis călăul să-i taie capul; acesta, impresionat de nobleţea şi bunătatea tinerei Cecilia, a lovit de trei ori cu sabia, maximum cât permitea legea, fără ca totuşi să o omoare definitiv. Creştinii au găsit-o căzută la pământ într-un lac de sânge; ca o mărturie de credinţă, ea întinde trei degete de la mâna dreaptă şi arătătorul de la mâna stângă, exprimând astfel credinţa în Sfânta Treime, un singur Dumnezeu în trei persoane. 

Sfântul Gheorghe.  ESTE UCIS PENTRU CĂ VESTEŞTE PUTEREA CRUCII. La marginea unei cetăţi cu locuitori paşnici, probabil păstori, apărea din când în când, o fiară,   pe care localnicii o îmblânzea cu jertfa unia dintre ei.  Odată sorţii cad asupra fiicei regelui, îndrăgită de toţi ca o copilă a lor. În timp ce se îndreptau spre poarta cetăţii, un tânăr cavaler călare pe un cal alb şi purtând în mâini o suliţă ce avea la capătul de sus un semn necunoscut lor, se apropie de ei şi-i întreabă ce se petrece acolo. Era ostaşul Gheorghe, care venea din Capadocia. Viteazul războinic se repede spre fiara ce aştepta pe malul lacului şi cu suliţa pironeşte la pământ monstrul înfiorător. Impăratul porunceşte ca Gheorghe să fie supus chinurilor celor mai groaznice. Tânărul ostaş rămâne atât de senin, încât însăşi împărăteasa cere să devină creştină. Mulţi creştini, care până atunci îşi ţineau ascunsă credinţa, încurajaţi de exemplul lui Gheorghe, mărturisesc deschis iubirea lor faţă de Cristos şi împreună cu Gheorghe îşi pleacă capul sub ascuţişul sabiei. 

Sfânta Teodora, fecioară martiră. ESTE UCISA PENTRU CREDINŢA ŞI VIATA EI CURATĂ. Pe timpul stăpânirii romane asupra Africii de Nord, oraşul Alexandria era reşedinţa guvernatorului general şi pentru acest motiv legile privitoare la prigonirea creştinilor au fost aplicate cu deosebită severitate. Între victimele persecuţiei de pe vremea împăratului se numără şi tânăra martiră Teodora. Chemată să  jertfească zeilor, şi ameninţată cu cu locul de prostituţie, Teodora îi spune: «Cred că ştii că Dumnezeu în fiecare acţiune priveşte voinţa... Dacă-mi vei tăia o mână, un braţ, capul, oare eu sunt vinovată? Oare nu acela care săvârşeşte crima? Eu sunt unită cu Dumnezeu prin votul de virginitate pe care l-am făcut: trupul şi sufletul meu îi aparţin lui, El va şti să păstreze credinţa şi curăţia mea...». După multe încercări şi torturi, Teodora este executată, împreună cu un alt creştin, Didim, care a salvat-o din locul infam unde fusese aruncată la porunca prefectului.

Sfântul Paul Miki (1564- 1597) şi însoţitorii lui – 26 martiri  au fost ucişi din ură faţă de Isus Cristos. Paul avea 21, 22 de ani, când împăratul Toyotomi Hideyoshi, care făcuse încercări nereuşite de a cuceri Coreea, şi-a schimbat atitudinea binevoitoare faţă de creştini, decretând expulzarea misionarilor creştini din Japonia. La 9 decembrie 1596 au fost arestaţi. În semn de degradare li s-a tăiat urechea stângă. Torturaţi şi apoi răstigniţi pe cruce, pe un deal aproape de Nagasaki, în ziua de 5 februarie 1597, au continuat să vestească şi să laude pe Acela care singur poate spune: "Eu sunt viaţa".

Sfinţii Martiri din Vietnam  (+1745-1862)  AU FOST UCIŞI DIN URĂ FAŢĂ DE EVANGHELIA LUI CRISTOS. Încă din primii ani, a pătrunderii Evangheliei în Vietnam, sămânţa credinţei a fost udată de sângele abundent al martirilor, atât din clerul misionar cât şi din clerul local, precum şi din rândul poporului creştin vietnamez. Cu toţii şi-au asumat munca apostolică, după cum împreună au înfruntat până şi moartea pentru a da mărturie despre adevărul evanghelic. Istoria religioasă a Bisericii din Vietnam înregistrează că au existat în total 53 de edicte, ce au decretat persecutarea creştinilor, una dintre cele mai violente persecuţii din câte au existat vreodată. Au căzut astfel aproximativ 130.000 de victime, din întreg teritoriul Vietnamului. 

Sfânta Gianna Beretta Molla (1922-1962) moare de bunăvoie pentru legea căsătoriei. Laureată în Medicină şi Chirurgie în 1949 la Universitatea din Pavia, în 1950 deschide un ambulatoriu medical la Mesero (Magentino); se specializează în pediatrie la Universitatea din Milano în 1952. În septembrie 1961, pe la sfârşitul celei de a doua luni a unei noi sarcini, apare un fibrom la uter. Înainte de a suferi operaţia necesară, deşi cunoştea riscul pe care îl comporta această intervenţie, îl roagă pe medic că salveze viaţa pe care o purta în pântece.   În dimineaţa zilei de 21 aprilie 1962, se naşte Gianna Emanuela iar în dimineaţa zilei de 28 aprilie, în ciuda tuturor eforturilor şi a îngrijirilor pentru a salva ambele vieţi, după dureri insuportabile, moare în pace. Avea 39 de ani.  Gianna a fost beatificată de către Papa Ioan Paul al II-lea la 24 aprilie 1994, în Anul Internaţional al Familiei.                                       

                                                                                                                      Pr. Ioan

SFANTUL IOAN, APOSTOL ŞI EVANGHELIST 2011

Astăzi, la două zile după sărbătoarea Crăciunului, Biserica îl sărbătoreşte pe sfântul Ioan, apostol şi evanghelist. Ieri l-am sărbătorit pe sfântul Ştefan, primul martir, astăzi pe  Apostolul iubit, pe S. Ioan, iar mâine pe Ss. Prunci Nevinovaţi.  Ne întrebăm: ce este cu grupul acesta de sfinţi, pe care Biserica îi sărbătoreşte imediat după Crăciun: sfântul Ştefan, sfântul Ioan, Pruncii nevinovaţi? De ce pe ei, şi nu pe alţii? De ce i-a selecţionat Biserica tocmai pe ei?  Răspunsul e simplu: Ei l-au crezut cei dintâi, ei L-au iubit cei dintâi pe Prunc.

A-l iubi pe Cristos cu inima lui Ioan înseamnă a te gândi mereu la Cristos. Cum poţi să iubeşti pe cineva fără să te gândeşti permanent la el?

Sfântul Andrei Fournet a intrat în casa unei femei tocmai când aceasta mătura casa. „Fiica mea”, i-a zis, „la ce te gândeşti în timp ce munceşti?” „Părinte, nu mă gândesc la nimic”. „Nu faci bine deloc. Gândeşte-te mereu la Cristos şi, când mături, spune-i: «Doamne, fă curat în sufletul meu şi scoate din el gunoiul păcatului, aşa cum eu fac curat în casă». Când aprinzi focul, spune: «Doamne, aprinde în inima mea focul iubirii tale». Când urci treptele casei, spune: «Doamne, fă să urc în cer aşa cum urc acum aceste trepte»”.

A-l iubi pe Cristos înseamnă a dori să te întâlneşti mereu cu el, să fii cât mai mult timp lângă el. Cine iubeşte cu adevărat o persoană şi să nu dorească să se întâlnească şi să vorbească, dacă e posibil, zilnic cu ea?

Şi noi zilnic ne putem întâlni cu Cristos în în Cuvânt, sfânta Împărtăşanie, ne putem rezema capul pe pieptul lui, aşa cum l-a rezemat Ioan la Cina cea de Taină, şi putem asculta bătăile inimii sale, în persoana celor care au nevoie de ajutorul nostru.

În tradiţia Bisericii, aceşti sfinţi, care urmează imediat după Crăciun, sunt numiţi “comites sponsi“, însoţitorii, suita mirelui. Orice mire, are nişte cavaleri de onoare, în cortegiul său de nuntă.  Mireasa, la rândul ei, are şi ea în suita ei nişte domnişoare de onoare. Orice rege şi orice regină au o suită de onoare. Biserica a voit să-i facă şi lui Cristos, regele şi mirele născut pe pământ, o suită de onoare. Sfinţii pe care-i sărbătorim în aceste zile formează cortegiul Pruncului născut la Betleem.

Dar, după cum în suita unui rege, a unei regine, a unui mire sau a unei mirese, nu intră oricine, la fel, pentru suita de onoare a lui Isus, Biserica a avut nişte criterii de selecţie.

Primul criteriu de selecţie: Biserica i-a ales în suita de onoare a Pruncului Isus pe acei sfinţi care şi-au aţintit privirea asupra lui Cristos şi l-au contemplat: cronologic, pruncii nevinovaţi au fost cei dintâi care l-au contemplat pe Cristos din fericirea Paradisului.

Sfântul Ştefan, în timp ce era ucis cu pietre, a exclamat: „Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului şezând la dreapta lui Dumnezeu!” Iar pe sfântul Ioan l-am auzit ce scria în prima lectură a Liturghiei de azi: „Ceea ce era la început, ceea ce am auzit…” Când scria aceste cuvinte, glasul, cuvintele lui Isus erau încă proaspete în urechile lui; „ceea ce am privit cu ochii”: chipul lui Isus era încă imprimat pe retina lui Ioan; „ceea ce am atins cu mâinile noastre”: în Orient, în Palestina, ucenicul, elevul, sărută des mâna Învăţătorului; buzele lui Ioan încă mai simţeau mâna lui Isus, pe care o sărutase.

Sfântul Ioan azi ne îndeamnă să-l contemplăm şi noi pe Cristos asemenea lui. Dar nu aşa cum contemplăm o imagine din natură, aşa cum sunt copacii acestor munţi, sau cum contemplăm o expoziţie de tablouri sau nişte obiecte într-o vitrină, ci pe Cristos ca pe o fiinţă vie. Pe el, Cel Viu, îl contemplăm în orice om care se află în suferinţă, pe el noi îl ascultăm ori de câte ori ni se citeşte la sfânta Liturghie din Sfintele Scripturi, pe el, asemenea sfântului Ioan, noi îl pipăim, îl atingem ori de câte ori îl primim în sfânta Împărtăşanie.

Al doilea criteriu a fost: voinţa celor din suită de a-l urma pe Cristos pe drumul suferinţei şi al morţii. Cristos este primul martir. Cardinalul Newman, una dintre cele mai luminoase figuri ale Bisericii din secolul al XIX-lea, într-o predică de Crăciun, ne atrage atenţia ce vrea să spună evanghelistul când îngerul le vesteşte păstorilor că îl vor găsi pe copil culcat în iesle, în scutece, legat cu feşi. Această descriere îl prevesteşte deja pe Cristos în mormânt înfăşurat în giulgiu, legat cu feşi, ca un copil în faşă, în scutece, aşa cum erau îngropaţi toţi morţii la vremea aceea. De aceea, Biserica a ales în cortegiul de onoare al lui Isus sfinţi ce şi-au dat viaţa pentru Cristos: sfântul Ştefan, protomartirul, sfântul Ioan, aruncat în cazanul cu untdelemn clocotit, pruncii nevinovaţi măcelăriţi de Irod.

Tăria lui de caracter, curajul lui se vede şi din faptul că în momentul arestării lui Isus, când toţi apostolii au luat-o la fugă, singur Ioan a înfruntat plutonul de execuţie, riscând să fie şi el arestat, l-a urmat pe Isus până la picioarele crucii, fiind de faţă la agonia şi la moartea lui. Are curajul să moară pentru Cristos. În jurul anului 92, la Roma, în apropierea Porţii Latine, este judecat şi condamnat la moarte pentru credinţă în numele împăratului Domiţian.  E aruncat într-un cazan cu untdelemn clocotit. E salvat printr-o minune.  Apoi este exilat în Insula Patmos.  Toate Crucile vieţii, asemenea lui Isus, le-a folosit pentru mântuirea oamenilor.

Sf. Ioan ne cheamă să-l urmăm pe Isus pe Calea Crucii, pe calea Jertfei de sine.

Ceea ce am auzit în Evanghelia de azi e o dovadă a iubirii excepţionale pe care Ioan o avea faţă de Isus: aflând că Isus a înviat, a pornit o dată cu Petru spre mormânt, dar el, Ioan, a ajuns cel dintâi; iubirea din el îl făcea nu să alerge, ci să zboare. Această iubire excepţională l-a făcut pe Isus ca, dintre toţi apostolii, să-l aleagă pe Ioan şi să-i încredinţeze în ceasul morţii tot ce avea mai scump pe lume, pe mama sa: „Femeie, iată-l pe fiul tău”; şi lui Ioan: „Iat-o pe mama ta”. Şi din ceasul acela, Ioan a luat-o pe Maria în casa sa. Sfântul Ioan ne învaţă azi că lucrul cel mai important, care trebuie să domine inima şi viaţa noastră, este iubirea faţă de Cristos.

Ioan, care a avut chemarea iubirii, a respectat în Petru autoritatea. Căci, ajungând la mormântul lui Isus înaintea lui Petru, cum ne spune în Evanghelia de azi, nu a intrat: din respect faţă de Petru, l-a aşteptat, l-a lăsat să intre el mai întâi şi după Petru a intrat şi el, Ioan. Cu durere în suflet ne gândim la acei creştini care părăsesc Biserica Catolică şi se duc la sectari. Câtă rătăcire şi câtă orbire, cât întuneric în minţile acestor dezertori: secta la care se duc, fără Petru, fără Papa, fără ierarhie, fără autoritate, nu poate fi Biserica lui Cristos!

„Aceste lucruri li s-au întâmplat, s-au scris, s-au spus, ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră. ”(1Cor 10, 11)

Când citim despre faptele de seamă ale oamenilor lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi în Noul Testament, ne arde inima în noi. Cauza numelui lui Dumnezeu apasă așa de mult pe inima acestor slujitori, și așa lucrări puternice făceau, că mintea majorității creștinilor de astăzi rămâne uluită. Acești sfinți din vechime erau precum stânca în refuzul lor de a înainta fără cuvânt de la Domnul. Și plângeau și jeleau zile întregi datorită condiției decăzute din casa Lui…

Ezra a fost un om al lui Dumnezeu care a trezit întreg poporul său. Scriptura spune că Ezra era un om care avea mâna lui Dumnezeu asupra lui. Ezra a mărturisit că a fost „întărit de mâna Domnului, Dumnezeului meu, care era asupra mea” (Ezra 7:28).

Si Ştefan şi Ioan, şi toţi Apostolii au fost la fel. Dumnezeu şi prin ei au trezit poporul la credinţă.

Cu alte cuvinte, aşa cum Dumnezeu Și-a întins mâna, l-a cuprins pe Ezra, pe Ştefan, pe Ioan, şi pe toţi Sfinţii, și i-a transformat într-un oameni diferiti, la fel îşi întinde mâna şi astăzi, pentru a ne cuprinde şi pe noi, ca să devenim mesageri ai săi, asemenea lor.

                                                                                                      Preot Ioan

1 IANUARIE, ZIUA ÎN CARE DUMNEZEU NE- A AŞEZAT ÎN CELE MAI BUNE MÂINI

Este 1 ianuarie! Este prima zi a anului!

Este ziua binecuvântărilor şi urărilor de bine!

Este  ziua speranţelor bune şi a veştilor fericite!

Este ziua păcii adevărate !

Este ziua în care Dumnezeu ne-a aşezat în cele mai bune mâini.

Evanghelia de astăzi se deschide cu aceste cuvinte: „Păstorii s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul care era culcat în iesle.” (cf. Lc 2, 16)

Aceste cuvine ale Evangheliei, din prima zi a anului, vor să ne spună că: Dumnezeu cel întreit şi unic, este un Dumnezeu care ne iubeşte nespus de mult şi pentru că doreşte să fim fericiţi chiar din prima zi a anului, ne încredinţează celor mai bune şi binecuvântate mâni din întreg universul, mâinile lui Isus, mâinile Mariei şi mâinile lui Iosif, sigur fiind că aceste mâini sfinte şi binecuvântate, ne vor face fericiţi aici, dar fericiţi şi în veşnicie, ne vor da pacea aici şi în veşnicie.

Domnul, în marea sa iubire faţă de noi, i-a zis lui Moise:  "Aron şi urmaşii lui să-i binecuvânteze pe fiii lui Israel cu aceste cuvinte: «Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea». Astfel să chemaţi numele meu asupra fiilor lui Israel şi eu Domnul îi voi binecuvânta". (Nm 6, 22-27)

Iar această binecuvântare, Dumnezeu, o revarsă zilnic zilnic peste noi, prin Fiul său Isus, prin Maria, cea plină de har şi prin Iosif, bărbatul cel drept.

Suntem chemaţi, chiar din prima zi a anului, să credem iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne iubeşte, ne ocroteşte, ne dăruişte pacea sa şi ne binecuvântează de la 1 ianuarie şi până la 31 decembrie, din prima zi a vieţii noastre şi până la ultima.

Suntem astăzi chemaţi să credem iubirii infinite a lui Dumnezeu care s-a revărsat asupra noastră prin Isus Mântuitorul, pentru că Isus este Fiul său, una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; pentru că s-a coborât in cer special pentru mântuirea noastră; pentru că a umblat după oiţele rătăcite; pentru că a luat asupra sa păcatele şi natura noastră rănită; pentru că ne mântuit prin Patima şi Crucea lui ; pentru că ne-a pregătit locuri în cer; pentru că ne trimite mereu binecuvântările sale; pentru că acum ne atrage la sine în Cer. Ne mai putem oare îndoi de iubirea Sa ?

Anca, trebuia să treacă strada. Era încă mică şi singură. S-a uitat în stânga, apoi în dreapta. Nu vine cumva o maşină? Şoseaua era liberă. Repede să treacă! De abia a ajuns Anca la mijlocul străzii, când pe neaşteptate a apărut dintr-o stradă lăturalnică un camion mare. Ce să facă? Şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat: „Te rog, Doamne Isuse, fă, ca această maşină să nu treacă peste mine.” Şoferul a văzut fetiţa. Atent a condus camionul pe lângă ea. Anca a ajuns nevătămată pe partea cealaltă a străzii. Curând ajunge acasă şi povesteşte mamei întâmplarea. Ne gândim şi noi întotdeauna la Domnul Isus, când dintr-odată se iveşte un pericol? Ne încredem şi noi deplin în El? Atunci şi noi vom afla ajutorul Lui. „Domnul aude când strig către El.” (Ps 4, 3)

Suntem astăzi chemaţi să credem iubirii infinite a lui Dumnezeu care s-a revăsrat asupra noastră şi prin Preacurata Fecioară Maria, cea care este Fica Tatălui, Mama Fiului lui Dumnezeu şi Mireasa Duhului Sfânt; cea care este plină de har şi iubire; cea care s-a jertfit alături de Isus pentru mântuirea noastră; cea care pururea este mijlocitoarea noastră, cea care nu a refuzat niciodată pe nimeni.

Sfântul Ieronim Emiliani, mort în 1537, dusese în tinereţea sa o viaţă foarte îndepărtată de Dumnezeu. Fiind militar de carieră a dus o viaţă petreceri şi păcate urâte. Intr-o luptă a fost luat prizonier şi fu aruncat într-o temniţă, urmând ca să fi ucis. Acum nu-l speria moartea, ci cum va apărea în faţa lui Dumnezeu cu atât de multe păcate. Amintindu-şi aminte de rugăciune AVE MARIA, învăţată în copilărie, şi ne recitată de atunci, a început să se roage mijlocirii PS Fecioare Maria, că de îl va scăpa de la moartea de osândă pe care o merită, îşi va schimba viaţa. Minune, Maica Domnului îi apare în celulă, îi desleagă lanţurile, îl scoate afară din închioare şi îl face liber. El luă lanţurile cu el, merse într-o bisrică din Trerrio, le depuse la un altar al Maicii Domnului, făcu o spovadă bună, îşi schimbă viaţa şi intră într-o mănăstire a Maicii Domnului,şi nu trăi decât pentru perfecţionarea vieţii lui şi a altora, sub privirile cale ale lui Isus şi Maria. A murit de o boală pe care o luase de la cei pe care îi îngrijea, din dragoste pentru Isus şi Maria.

Sf Arnould, (582-647) episcop  de Metz, aruncat pe nedrept într-o închisoare întunecată din Toulouse, văzându-se la discreţia persecutorilor săi şi ne mai aşteptând nimic de la oameni, recurse la ajutorul Sfintei Fecioare. Abia îşi termină rugăciunile că lanţurile căzură singure. De teamă să nu provoace mânia temnicerului, el şi le puse din nou, dar ele se rupseră iarăşi în prezenţa gărzilor şi, fu astfel, în mod miraculos scăpat. Mişcătoarea imagine a grijii  Mariei, să ajute sufletele  care aleargă la ea în situaţiile cele mai critice.

Suntem astăzi chemaţi să credem iubirii infinite a lui Dumnezeu care s-a revăsrat asupra noastră şi prin Sfântul Iosif, cel care l-a introdus pe Isus în familia lui David, cel căruia Dumnezeu i-a încredinţat grija lui Isus, a Mariei, dar şi a întregii Biserici; cel care este bărbatul drept şi credincios; el care acum în cer are mare putere de mijlocire la Isus.

Cu trei zile înainte de moartea sa, Silvio Pellico spunea : „Numai în cer vom înţelege măreţia şi meritele  Sfântului Iosif. Cum Sfânta Fecioară este cinstită  printr-un cult particular, tot aşa Sfântul Iosif este ridicat  deasupra tuturor  celorlalţi Sfinţi, cel mai apropiat şi cel mai iubit de Isus şi de Maria, şi, prin urmare, cel  mai puternic pentru a ne ajuta. O! Să ne sprijinim deci de sf Iosif, căci inima sa s-a odihnit pe inima copilului Isus. Să-l invocăm cu încredere. El este prietenul nostru ceresc. De câte ori n-a venit el în ajutorul meu !”

Dintre toate sufletele care sunt devotate cinstirii sf Iosif, spunea Sfânta Tereza de Avila, n-am cunoscut nici unul care să nu facă, în fiecare zi progrese noi şi rapide pe calea perfecţiunii. De mai mulţi ani de când îi cer în ziua sărbătorii sale, un har special, niciodată nu mi-a fost refuzat. Chiar am observat că, dacă harul pe care îl ceream nu era cel care îmi trebuia, acest amabil sfânt  ştia să-l transforme în cel mai mare bine pentru sufletul meu. Dacă cineva ezită în a mă crede, îl implor să încerce, din dragoste pentru Dumnezeu.

Inchei meditaţia de astăzi cu frumoasele cuvinte ale Psalmistului: “Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să-şi întoarcă faţa senină spre noi; ca să se cunoască pe pământ calea ta şi mântuirea ta la toate popoarele. (Ps 67 2,-3)

Ştiţi de ce şi-arată Dumnezeu grija şi dragostea sa deosebită faţă de noi, chiar din prima zi a anului, chiar din prima zi a existenţei nostre şi pănă-n veşnicie? Ca noi să nu-L părăsim niciodată, pentru ca noi să nu ne căutăm fericirea decât în El, pentru ca noi să nu mai mergem niciodată după diavol, pentru ca noi să primim mântuirea fericirea pe care El ne-o trimte prin Isus şi Sfinţii săi, pentru ca noi dacă suntem cumva pe o cale greşită, să ne convertim.

Un adolescent numit Vicent Peale, a mers la cumpărături cu tatăl său, Dr. Charles Peale. Acesta a fost un doctor renumit care şi-a abandonat cariera medicală alegînd sa slujească ca păstor de suflete. Pe când se îndreptau spre un magazin, le-a ieşit înainte un boschetar neîngrijit îmbracăt în zdrenţe. Acesta l-a apucat cu putere de mâna pe Vicent , forţându-l să-i dea bani să-şi cumpere ceva de mîncare. Copilul s-a smuls din strânsoarea mâinii acelui necunoscut şi a fugit printre trecători în lungul străzii. Tatăl său, Dr. Charles Peale, l-a ajuns din urmă pe fiul său, i-a dat 5 dolari spunîndu-i să-i ofere străinului, în Numele Domnului Isus. Vicent a luat banii şi cu inima plină de teamă s-a întors spre acel om al străzii. Acesta cînd a primit banii a zâmbit şi faţa i s-a luminat. După ce copilul s-a întors, în timp ce-şi continuau drumul , tatăl l-a întrebat ce a trăit atunci când a mers din nou spre străinul care l-a apucat de mâna? Astazi am vazut ce-a ajuns omul fără de Dumnezeu, a răspuns Vicent. Auzindu-i mărturisirea , tatăl l-a întrerupt spunându-i : „Când îi priveşti pe oameni să nu te uiţi la ceea ce ei sunt, ci la ceea ce ei pot deveni!... La fel e şi cu Dumnezeu, când ne dăruieşte darurile sale, nu se uită la ceea ce noi suntem în acel moment, ci la ceea ce putem deveni începând de atunci, adică nişte convertiţi la dragostea Lui.

                                                                                                                 Preot Ioan

EPIFANIA DOMNULUI, sărbătoarea căutătorilor, închinătorilor şi a martorilor lui Dumnezeu.

Cuvântul Epifanie, vine de la grecescul Epifaneo, care înseamnă manifestare, descoperire. Iar noi astăzi sărbătorim o triplă Epifanie, o triplă arătare, o triplă descoperire, a Mântuitorului Isus, lumii.

1. După ce, Isus, la Crăciun, s-a arătat s-a descoperit poporului evreu, reprezentat de păstori, prin vorbire şi cânt de îngeri, astăzi El s-a descoperit, printr-o stea, şi neamurilor păgâne, reprezentate de Magi, şi le-a chemat şi pe ele la mântuirea adusă de El.  

2. A doua Epifanie pe care o celebrăm astăzi este aceea, unde Isus cu păcatele noastre asupra sa, este boteazat de Ioan în Iordan, şi primeşte mărturia că este Fiul lui Dumnezeu, de la Tatăl şi de Duhul Sfânt.

3. Iar a treia Epifanie pe care o celebrăm astăzi, este aceea unde Isus îşi manifestă dumnezeirea la Cana, la o nuntă, transformând apa în vin, şi arătând prin asta că El ne poate scoate din orice necaz, şi mai ales ne poate transforma vieţile păcătoase în vieţi umplute de har.

Deci toate aceste trei Epifanii ale Domnului nostru Isus Cristos, le sărbătorim în ziua de astăzi. Dar pentru că fiecare din aceste trei Epifanii, conţine un bogat tezaur de învăţătură, Biserica Catolică, a decis ca fiecare din aceste trei Epifanii să fie celebrate şi separat fiecare. Astfel: 

Astăzi deşi amintim toate cele trei Epifanii ale Domnului Isus, ne oprim cu celebrarea numai la arătarea lui Isus Magilor şi la chemarea popoarelor păgâne la mântuire.

Apoi, în prima duminică după celebrarea de astăzi, vom celebra şi medita numai Botezul Domnului în Iordan, când Isus este recunoscut de Tatăl şi de Duhul, ca Fiu, care are putere să ia asupra sa păcatele noastre şi să le ispăşească. 

Apoi iarăşi, într-o altă duminică, vom celebra şi analiza separat, începutul semnelor lui Isus la Cana, unde El îşi descoperă dumnezeirea printr-o minune, pentru ca toţi ucenicii lui din toate timpurile să creadă în El, şi să vină la El cu necazurile, dar mai ales să vină la El cu vieţile lor păcătoase, pentru ca ele să fie transformate.

Dacă ar fi să sintetizăm tezaurul de învăţătură, pe care îl conţine pericopa evanghelică, a manifestării Mântuitorului Isus, popoarelor păgâne prin Magi, şi chemarea lor la mântuire, am putea defini sărbătoarea în trei idei mai importante:

1. Sărbătoarea căutătorilor de Dumnezeu.

2. Sărbătoarea închinătorilor lui Dumnezeu.

3. Sărbătoarea martorilor lui Dumnezeu.

Dumnezeu se manifestă omului şi îl cheamă la mântuire în diferite feluri. De exemplu: pe Balaam l-a chemat prin glasul unui asin ; (cf  Nm 22, 21-30) pe Ghedeon l-a chemat printr-un înger ; (cf. Jud 6, 11-24)  pe Moise l-a chemat printr-un rug aprins ; (cf. Ex 3,2-4) pe regele Manase, regele lui Iuda,  printr-o boală ; (cf. 2Rg 20, 1-5) pe păstori printr-o cântare frumoasă ; (cf. Lc 2, 13) pe Magi i-a chemat printr-o stea ; (cf. Mt 2, 2) pe Petru l-a chemat prin fratele lui ; (cf. In 1, 41) pe Natanael l-a chemat printr-un prieten ; (cf In 1, 45) pe Paul l-a chemat printr-un accident ; (cf Fap 9, 3-5) etc, etc.

Dacă privim în Istoria Bisericii vom vedea că pe Sfinţii : Augustin Paul Pustnicul şi Antonie Pustnicul, i-a chemat prin citirea şi auzirea Bibliei. Pe Sfinţii : Francisc, Ludovic IX, Maximilian Kolbe, prin glasul mamelor sfinte; pe scriitorul francez, Paul Claudel, printr-un cânt frumos din Biserică ; pe evreul Alfons Ratisbone, prin privirea unei frumoase icoane ; pe scriitorul  francez, Denis Diderot, prin aripa unui fluture. etc.

Spuneam că Sărbătoarea Epifaniei, este Sărbătoarea căutătorilor şi închinătorilor lui Dumnezeu. Ei bine, toţi aceşti oameni amintiţi în exemplele de mai sus, din Vechiul şi Noul Testament, din Istoria Biserici şi a Poporului lui Dumnezeu, după ce au auzit chemarea lui Dumnezeu, au început să-l caute pe Dumnezeu, iar apoi găsindu-L au început să-L iubească şi să-L slujească, şi astfel au ajuns să se mântuiască. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să ajungă la acestă căutare, la această descoperire, la această cunoaşterea adevărului, la această iubire şi slujire a Domnului, ca în final să ajungă la mântuire. (cf. 1Tm 2, 4)

Şi unul fiecare dintre noi auzim zilnic chemarea lui Dumnezeu prin multe glasuri: glasul conştiinţei, glasul luminii, glasul creaţiei, glasul clopotului, glasul paşilor oamenilor în drum spre biserică, prin glasul Scripturi citite zilnic în biserică, prin glasul preotului ce predică, prin glasul corului, prin glasul celor dragi, prin glasul suferinţelor şi bolilor ce ne ating, etc, etc. Dar unde este alegarea noastră spre Dumnezeu, unde este schimbarea vieţii noastre, unde este adorarea şi slujirea noastră iubitoare, unde este cântarea noastră de bucurie?

Intr-o zi, pe cănd mergea spre biserica pe care o păstorea din Boston, A. J. Gordon, a văzut un copil ducând o colivie cu cateva păsări. -De unde ai păsarile acelea? l-a intrebat Gordon. -Le-am prins pe câmp. A raspuns copilul. -Si ce vrei sa faci cu ele? l-a intrebat din nou Gordon.  -O, am să mă joc cu ele pentru o vreme si apoi am sa le dau pisicii noastre de acasă, a spus copilul. Sunt doar păsări de câmp şi nu pot cânta bine. Pastorul i-a spus:  -Iti dau doi dolari pentru colivie si pasări.  -S-a facut!  A raspuns baiatul. N-aţi făcut o afacere prea bună. Gordon a luat colivia cu păsările, a dus-o in spatele bisericii si a dat drumul păsărilor, care şi-au luat zborul, cantand in libertate. Urmatoarea Duminică, Gordon avea colivia goala pe amvonul bisericii si a povestit intamplarea. -Cand le-am eliberat, a spus el adunării, au zburat spre inalţimi si cântecul lor părea că spune : “Răscumpărat, răscumpărat!”

Cei care nu-L cunosc pe Isus ca Mântuitor personal sunt ca acele păsări inainte de-a fi  eliberate. Ei “nu pot cânta bine” pentru ca sunt prinşi in colivia păcatului. Dar nu trebuie sa fie aşa. Isus a spus: “Daca Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevarat slobozi” (In 8, 36). El ne da libertatea care pune o cântare nouă in inima noastră. 

Când israelitii au fost eliberati din robia egipteana, au proclamat: “Vom cânta Domnului…El ne-a scăpat”. (cf. Ex 15, 2) Fuseseră eliberaţi si puteau cânta. Dar tu? A avea un suflet mantuit inseamnă sa ai o cântare in inima. 

Prima lectură de astăzi, ne spune: “Popoarele se vor îndrepta spre lumina Ta...ele vin de departe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate tare şi va creşte.” ( Is 60, 3-5) Iar Ps. Resp, ne spune: ”Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne.” (Ps 71, 11)

Dar Sărbătoarea Epifaniei Domnului, este şi Sărbătoarea Martorilor lui Dumnezeu.

Magii au mărturisit tuturor convertirea lor, întorcându-se acasă pe un alt drum.(Mt 2, 12)

Cand Domnul străluceste in viaţa ta, oamenii sunt atraşi de ceea ce vad si simt.

Asa i s-a intâmplat unui bucătar de fast-food, pe nume Nicholas Herman. Nemulţumit de viaţa lui, se ingrijora mereu cu privire la mântuirea lui. Apoi intr-o zi, in timp ce studia un copac, fu lovit de acelaşi adevar despre care vorbeste David in Psalmul 1, 3, si anume ca secretul cresterii spirituale sta in a fi inrădăcinat şi fundamentat in ceva (şi cineva) mai profund decat tine. Asa ca Nick se hotărî să-şi transforme viaţa intr-un experiment a ceea ce el numea "conversaţia obisnuită, tăcută şi tainică a sufletului cu Dumnezeu". In prezent este mai bine cunoscut sub numele de Fratele Lawrence, nume pe care i l-au dat prietenii săi. Exista şanse sa fi auzit şi unii dintre noi de el şi de scrierile lui. Deşi si-a petrecut viata in anonimat lucrand intr-o bucatarie, modul in care a interactionat cu Dumnezeu i-a facut pe oameni din toata lumea sa-L cunoască pe Dumnezeu aşa cum il cunostea si el. Prietenii lui spuneau că "il gasea pe Dumnezeu peste tot.. la fel de mult şi în timp ce repara papuci .. sau când se ruga impreuna cu adunarea". Si dupa ce a murit, au strâns scrisorile lui şi conversaţiile lui intr-o carte cu titlul :”Practicand prezenta lui Dumnezeu.” Este una din cele mai citite carţi din ultimele patru secole. Domnul Isus a spus: "Si dupa ce voi fi inălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (In 12:32).

Asadar, cu cât Îl laşi pe Dumnezeu să se exprime mai mult prin viaţa ta, cu atât mai mulţi oameni vor fi atraşi la El. O viaţă frumoasă creştină e ca o stea, ca o lumină ce îi poate călăuzi pe alţii spre Cristos.

Amintiţi-vă de cuvintele lui Cristos: "Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii (In 13,35). "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând ei faptele voasrte bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Mt 5,16).

                                                                                                                       Preot Ioan

Sărbătoarea Botezului Domnului. Anul B. Botezul “Fântâna tinereţii veşnice.”

Cred că fiecare dintre noi şi-ar dori să găsească un remediu universal pentru orice problemă a vieţii: oboseală, durere, boală, suferinţă, şi moarte. De exemplu, o Fântână cu apă miraculoasă, din a cărei apă să te speli sau să bei, şi astfel să scapi de orice necaz. 

În capitolul 5, al celei de a doua cărţi a Regilor, citim că Naaman Sirianul, dezamăgit de recomandarea profetului Elisei de a se spăla în Iordan, după ce el în zadar se spălase în apele Siriei, Abana şi Parpar, voia să renunţe la vindecarea pe care şi-o dorea atât de mult şi să se reîntoarcă în ţara lui. Dar, la rugămintea slujitorilor săi, ascultă şi se spală în Iordan, nu o dată, ci de şapte ori. In urma spălării sale în râul Iordan, el iese vindecat şi înnoit. În urma acestei vindecări, el ajunge să-L recunoască pe Dumnezeul lui Israel, ca pe singurul Dumnezeu adevărat. El a găsit Fântâna Vieţii, în apele Iordanului, simbolul îndepărtat al Botezului. (cf. 2Rg 5, 1-18)

Poeţii din vechime vorbesc despre o “Fântână a Tinereţii”  Bătrânii care s-ar fi spălat cu apa aceastei fântâni, sau ar fi băut din ea, ar fi întinerit ; zbârciturile de pe faţă le dispăreau ; mâinile şi picioarele slăbite li se întăreau; ochii stinşi îşi recăpătau lumina ; totul se aprindea iarăşi de viaţă.

Unii oameni afirmă că : "Fântana tinereţii" ar exista cu adevarat, in Bahamas ; alţii spun că Fântâna tinereţii ar exista pe Insula Paştelui ; Americanii cred că au descoperit Fântâna tinereţii, într-o peşteră din Texas, unde liliecii trăiesc foarte mult. Alţi americani cred că Fântâna Tinereţii s-a afla în Florida, pe locul oraşului mitic, Beimeni. Poveştile noastre spun că Fântâna Tinereţii ar exista într-un loc secret de la noi în ţară, căci Harap Alb, din povestea lui Ion Creangă, a fost readus la viaţă cu Apa Vie a acestei fântâni. Toate acestea sunt visuri şi căutări care exprimă dorul omului după viaţa veşnică.

Isus singur a împlinit acest dor şi această căutare a omului, pentru că El a deschis pentru noi adevărata Fântână a Tinereţii, la Botezul său, şi orânduind ca toţi cei care doresc o tinereţe veşnic fericită, în Impărăţia Lui, să intre în viaţa de acum, în Apa Miraculoasă a Botezului, inaugurată de El.(cf. Mc 16, 16) Şi toţi cei care se vor boteza împreună cu El, chiar dacă au murit, vor învia şi vor trăi veşnic fericiţi împreună cu El. (cf. Rm 6, 4)

Să nu uităm că un orb din naştere s-a vindecat la apa indicată de Isus. (cf. In 9, 7) Să nu uităm că un paralitic a fost vinecat de Isus tot lângă o apă. (cf. In 5, 5-8) Să nu uităm că Isus a vindecat sufletul îmbătrânit şi obosit de păcate, al unei femei, tot lângă o fântână. (cf. In 4, 6-7)

Dar Sfântul Apostol Ioan, în lectura a doua de astăzi, ne spune: "Isus Cristos, este acela care a venit prin apă şi sânge: nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge, şi Duhul mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă el este adevărul. Trei sunt care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei mărturisesc la fel." (1In 5, 6-8)

Chiar şi păgânii, în întunecimea minţii lor, concepeau Fântâna Tinereţii, ca o baie de apă şi sânge. Astfel ei credeau că frumoasa lor, Afrodita, s-a născut din apa mării şi din sângele lui Uranus.

Isus însuşi, ne-a dovedit, în propria persoană, că Botezul este “Fântâna Tinereţii Veşnice.” La Botezul său s-a împovărat cu toate păcatele noastre, în patima sa s-a împovărat cu toate infirmităţile, suferinţele şi moartea noastră. Dar a treia zi de la moartea şi îngroparea sa, a înviat glorios şi măreţ  pentru a nu mai muri.

Pornind de aici, de la Învierea lui Isus, Apostolii şi Ucenicii lui, nu s-au mai temut de suferinţe şi moarte. Sfântul Paul, spune că de acum înainte ne putem bate joc de suferinţe şi moarte, pentru că victoria lui Isus asupra lor, este şi victoria noastră. (cf. 1Cor 15, 55)

Calea prin care noi păcătoşii putem ajunge la adevărata Fântână a Tinereţii, este în primul rând Botezul, urmat apoi de celelalte două Sacramente de iniţiere creştină: Mir şi Euharistie. De aceea lectura a doua de astăzi ne spune: ”Trei sunt care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei mărturisesc la fel.” (1In 5, 7-8) 

Fântâna Tinereţii către care ne conduce Isus, este o fântână din care izvorăsc trei irvoare:

--Izvorul Miraculos al Apei Botezului care ni se ridică păcatele de către Isus, (cf. In 1, 29)

--Izvorul Sângelui deschis la Cruce şi care ne curăţă păcatele, (cf. 1In  1, 7) şi curge şi astăzi în Euharistie, şi pe care noi îl numim “Medicamentul Nemuririi” (cf. In 6, 54)

--şi apoi Izvorul dătător de viaţa al Duhului Sfânt, Duh care l-a înviat pe Isus şi ne va învia şi pe noi. (cf. Rm 8, 11)

Însă Botezul împreună cu Euharistia şi Mirul, nu sunt numai o simplă Fântână a Tinereţii care, din bătrâni ne face tineri, din bolnavi sănătoşi şi din morţi vii. Ele sunt mult mai mult. Aceste Taine începute cu Botezul, ne şi înnobilează, schimbându-ne statutul.  Astfel: din sclavii satanei şi ai morţii, ne face liberi, ne face fii şi fice ale Lui Dumnezeu, ne face moştenitori ai Impărăţiei lui Dumnezeu, ne face fraţi cu Isus şi temple ale Duhului Sfânt.

La ce ne-ar fi folosit să găsim Fântâna Tiinereţii Veşnice, dacă veşnic am fi rămas sclavii satanei, şi nefericiriciţi ai întunericului? Abia acum înţelegem de ce Dumnezeu, în Paradis, după păcat, nu le-a permis primilor noştri părinţi, ca să mănânce din Pomul vieţii veşnice. El i-a oprit de la Pomul Vieţii Veşnice, pentru ca ei şi urmaşii lor,  să nu rămână veşnic nefericiţi şi sclavii satanei. (cf. Ge 3, 24)

Insă după ce Dumnezeu ne-a pregătit, prin lucrarea lui Isus şi a Duhului Sânt, adevăratul Pom al Vieţii şi adevărata Fântână a Tinereţii, El ne chemă să venim şi să mâncăm din Pomul Vieţii Veşnice şi să bem din Fântâna Tinereţii Veşnice.

Să ascultăm ce frumos ne chemă, Dumnezeu, prin prima lectură de astăzi: “Aşa vorbeşte Domnul: "Voi care sunteţi însetaţi, veniţi la apă; chiar dacă nu aveţi bani, veniţi; veniţi şi procuraţi-vă grâu fără bani şi mâncaţi; procuraţi-vă vin şi lapte, fără să plătiţi nimic. De ce vă irosiţi banii pentru ceea ce nu vă hrăneşte şi munca voastră pentru ceea ce nu vă satură? Ascultaţi-mă pe mine şi veţi mânca numai bunătăţi şi vă veţi hrăni cu mâncăruri alese. Deschideţi-vă urechile! Veniţi la mine! Ascultaţi şi veţi trăi! Voi încheia cu voi un legământ veşnic, după cum i-am promis lui David” (Is 55,1-3)

Să ascultăm iar cât de frumos ne chema Domnul şi prin cîntarea de la Ps. Responzorial de astăzi: “Veniţi şi să scoateţi cu bucurie apă din izvoarele mântuirii.(cf. Is 12, 3)

Dacă atunci când era rău pentru noi ca să mâncăm din Pomul Vieţii Veşnice, ne opreau îngerii lui Dumnezeu, (cf. Ge 3, 24) acum când e fericit pentru noi să mâncăm şi să bem cele ce ne sunt spre nobleţe, viaţă şi bucurie veşnică, ne opreşte satana. (cf. 1Pt 5, 8)

Chiar dacă satana acum este legat de Isus, el mai are încă puterea de vrajă, ca să ne ducă la păcat. De aceea vedem astăzi oameni botezaţi, împărtăşiţi, şi miruiţi, care se aruncă singuri în gura fără dinţi ai câinelui legat, diavolul. De aceea vedem astăzi creştini care, după cum spune Biblia, asemenea porcului spălat se întorc iar în mocirlă păcatului, creştini care asemenea câinelui care a vărsat afară răutatea, se întorc iarăşi la veninul păcatului pe care l-au scuipat afară. (cf. 2Pt 2, 22)

Profetul Ezechiel, are o frumoasă parabolă, prin care vrea să ne facă să înţelegem, ceea ce a făcut păcatul şi diavolul din noi. Iar apoi ne arată şi ceea ce a făcut Dumnezeu, în iubirea sa faţă de noi. Mai exat, în Parabola lui Ezechiel, este o vorba de o tânără, simbol al omenirii păcătoase, care luată în stăpânire de diavol, prin păcat, este rănită, golită de tot ce-i bun, adusă în prag de moarte, şi abandonată într-un loc pustiu şi departe de orice ajutor omenesc. Insă Dumnezeu o vede, se apropie de ea, o spălă, o acoperă cu o mantie, o ia în casa lui, o creşte ca pe fica lui, o face mireasa lui, şi odată cu asta părtaşă la toate bogăţiile sale. Ba mai mult, după ce în calitate de soţie şi regină, ea îl înşelă cu idolii, El, după ce o dojeneşte cu iubire, o iertă şi o iubeşte mai mult ca la început. (cf. Ez 16, 1-63) In această tânără ne regăsim unul fiecare dintre noi.

Oare vom putea refuza un aşa de mare dar? Oare vom mai supăra pe un aşa de mare binefăcător? Şi chiar dacă satana a reuşit să ne înşele şi să ne facă să-L mâhnim iar pe Dumneze, prin păcate, mai avem la dispoziţie încă un Botez, “Botezul lacrimilor de căinţă şi de hotărâre“, împreună cu mărturisirea sinceră a păcatelor. Iar când noi vom merge, plini de căinţă şi hotărâre, şă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu care este credincios şi drept, ne va ierta şi ne va curăţi de orice nelegiuire”, (1In 1, 9) şi vom deveni iarăşi vrednici de Tinereţea Veşnic Fericită din Cer.

                                                                                                                    Preot Ioan

DUMINICA  II  DE  PESTE  AN  „B”  A veni, a vedea şi a rămâne cu Isus

Botezul pe care Isus l-a primit în râul Iordan, a însemnat pentru El recunoaşterea publică, din partea Tatălui şi a Duhului, a filialităţii şi mesianităţii sale. Isus prin jertfa de sine de la Cruce, va obţine pentru ficare om credincios, eliberarea de orice fel de sclavie.

Cei doi ucenici ai lui Ioan trebuie să fi înţeles acest lucru în momentul în care l-au auzit pe învăţătorul lor, Ioan Botezătorul, proclamându-L pe Isus care trecea, drept Mielul lui Dumnezeu. (cf.In 1, 29)

Ceea ce a urmat este definit în cele trei cuvinte: a veni, a vedea şi a rămâne cu El.

Mai precis, doar atunci când cei doi ucenici ai lui Ioan au mers împreună cu El, au văzut unde locuia şi au rămas cu El, li s-a permis să descopere că este Isus este Mesia. Aşadar, nimeni nu poate descoperi cine este Isus dacă nu merge împreună cu El, dacă nu vede unde locuieşte şi dacă nu rămâne cu El.

In aceste trei cuvinte se află secretul ajungerii în Paradis. Datorită puternicei otrăvi a păcatului, oamenii, nu numai că am fost aruncaţi de suflul lui departe de Casa Tatălui, dar li s-a şi şters din minte şi orice amintire despre ea, ba şi mai mult, li s-a şters din minte şi amintirea drumului de întoarcere acasă. De aceea a fost nevoie să vină Isus pe pământ, ca El să ne amintească de Rai, ne ne facă să-l dorim iarăşi şi să ne conducă El însuşi înapoi.

Dar, pentru ca oamenii să-L poată întâlni pe Isus şi pentru a-i descoperi mesianitatea sa eliberatoare, de cele mai multe ori este necesară o mediere din partea cunoscătorilor.

Lecturile de astăzi sunt concludente în acest sens. Astfel: Ioan şi Andrei, au mers către Isus doar în urma mărturiei lui Ioan Botezătorul; iar Petru a venit la Isus doar în urma mărturiei date de către fratele său, Andrei; iar Samuel a umblat cu Dumnezeu, în urma sfatului bun primit de la preotul Eli; şi Saul s-a apropiat de Isus în urma rugăciunii lui Ştefan şi apoi în urma medierii lui Barnaba.  

Biserica, care suntem noi creştinii, este asemănată în Biblie cu mai multe lucruri:

1. Cu un trup, unde Cristos este capul, iar noi celelalte mădulare. (cf. Rm 12, 4-5) Aşa cum toate comenzile dintr-un trup pornesc de la cap, tot astfel toate activităţile membrilor Bisericii pornesc de la Cristos. Şi aşa cum un mădular care nu poate primi comanda de la cap, este bolnav, tot astfel un creştin care nu trăieşte după Cristos, este bolnav. Şi iarăşi, dacă un mădular al trupului este rănit, toate celelalte mădulare îi vin într-ajutor. Aşa trebuie să se întâmple şi în trupul Bisericii.

2. Cu o casă, unde Isus este piatra de temelie din capul unghiului, iar noi creştinii suntem pietrele vii care o alcătuim. (cf. 1Pt 2, 4-5) Şi ca într-un zid, creştinii sunt zidiţi legaţi unii de alţii, dependenţi unii de alţii. Şi dacă o cărămidă iese din ţesătura zidului, periclitează siguranţa celorlalte cărămizi din zid, şi chiar a întregii case, la fel este şi cu ucenicul fără misiune.

3. Cu o turmă condusă de Isus. (cf. 1Pt 5, 2) Aşa cum oaia care du desluşeşte glasul păstorului de alte glasuri este bolnavă, la fel creştinul care n-acultă de Isus este bolnav. Şi aşa cum oaia care iese din turmă şi merge spre prăpastie pune în pericol întreaga turmă, tot astfel creştinul cu un comportament deviat, pereclitează întreaga familie şi întreaga comunitate.

De aceea rolul mărturiei părinţilor în familii, este determinant. Un studiu arată că dacă mama si tatăl frecventează cu regularitate biserica, 72% din copii vor rămâne credincioşi. Daca numai tatăl frecventează biserica, 55% dintre copii rămân credincioşi, iar daca numai mama frecventează biserica, 15% vor rămâne credincioşi. Dacă nici un părinte nu frecventează biserica, numai 6% rămân credincioşi. Statistica demonstrează ca exemplul părinţilor si adulţilor este mai important chiar decât eforturile bisericii.

Această statistică ne permite să scoatem în evidenţă că: întâlnirea celor din jurul nostru cu Isus Cristos depinde totdeauna de o bună mărturia pe care noi o dăm cu privire la El. Şi invers, îndepărtare celor din jurul nostru de Cristos se datorează mărturiei negative pe care o dăm.

Un om obosit, păşind către o bancă liberă dintr-un cimitir, a început să citească unele înscrisuri de diferite cruci. “A trăit sase ani, trei luni si patru zile”… “A trăit unsprezece ani, doua luni si cinci zile”… “A trăit trei ani, patru luni si patru zile”… “A trăit noua ani, opt luni si doua zile”…S-a intristat crezând ca nimerise intr-un cimitir pentru copii. Insă un localnic, văzându-i mirarea şi durerea, se gândea că a venit la mormântul unui drag din familie.  El i-a răspuns omului că e îndurerat de moartea atâtor copii. Atunci omul a început să-i explice că pe cruci sunt notaţi numai anii pe care respectiva persoană i-a trăit în bucuria credinţei. Acolo la naştere fiecare persoană primeşte căte un carneţel, unde la început părinţii, iar după căsătorie, partenerul şi copiii, notează timpul cât în viaţă respectiva persoană, a trăit în bucuria credinţei; şi numai acest timp este trecut pe cruce.

Şi pentru noi toţi, numai timpul pe care l-am petrecut bucurandu-ne în credinţă, doar acest timp va conta.

Cea mai mare biserica creştină din Coreea de sud a ajuns să numere 200000 de credinciosi, deşi iniţial numara doar 100-200 de membri. Care a fost secretul creşterii ei explozive? Conducerea bisericii a propus bisericii o ţintă: zilnic fiecare membru să spună ceva despre Cristos unui om. Biserica a fost de acord. Această mărturie generală şi zilnică a lui Cristos pentru cineva, a dus în câţiva ani la o creşterea aşa mare bisericii.

Felix Neff un slujitor credincios al Domnului a fost acum 150 de ani o unealtă pentru o deşteptare duhovnicească în regiunea Alpilor. Odată a trecut pe lângă o casă care părea să fie a unor oameni bogaţi. El simţea dorinţa să le aducă vestea despre harul lui Dumnezeu. A sunat la uşa, şi o fată din casă a deschis uşa. „Locuieşte Cristos în această casă?" „Nu!" Neff a replicat: “dacă Cristos nu locuieşte aici, această casă nu poate să fie fericită, iar eu nu pot poposi aici.” Aceste cuvinte au avut darul să facă acea familie să devină credincioasă.

In 10 Septembrie 2001, misionarul Bill Fay se afla intr-un avion al American Airlines.

Fay i-a înmanat stewardesei un pliant cu continut evanghelistic. Putin mai tarziu a venit la locul pe care sedea Bill si l-a intrebat: ,,Primesc pentru a sasea oara un astfel de pliant. Ce doreste DUMNEZEU de la mine??” – “Viata Dumneavoastra”, a raspuns Bill Fay. Câteva minute mai tarziu, ea şi-a predat Domnului Isus viaţa şi l-a primit in credinţă ca Domn si Salvator personal. A doua zi, acelasi avion al American Airlines a fost condus de o mână teroristă in unul din turnurile gemene, World Trade Center. Pe lista celor morti s-a găsit si numele acelei stewardese. Marti, 11 septembrie, numai după cateva ore de la întoarcerea ei la Dumnezeu, ea a intrat in slava veşnică a Salvatorului ei.

Câtă vreme trebuie să lucrăm în via Domnului?

- Până când Domnul zice: „Destul”  (cf. Mt 24,14)

- Până când El zice: „S-a sfârşit” (cf. In 4, 34)

- Până când vom putea spune împreună cu Paul „mi-am isprăvit alergarea” ( cf. 2Tm 4, 7)

- Până când Evanghelia va fi propovăduită în întreaga lume „  (cf. Ap 14, 6-7)  

                                                                                                          Preot Ioan

DUMINICA  III  DE  PESTE  AN  „B”

                                                   Creştinul este un pescar de oameni

La 25 august 1950, John Napoli pescuia somoni la 50 km dincolo de podul Poarta de Aur (Golden Gate) al oraşului San Francisco. Pe la începutul după-amiezii, barca lui era plină şi el s-a îndreptat spre casă. La vreo 3 km depărtare de golf, John a fost şocat să vadă sute de capete plutind încoace şi încolo pe valuri. În apa, el a putut să vadă vasul care tocmai se scufundase. Când se uita la oameni luptându-se pentru viaţa lor, ochii i s-au umplut de lacrimi. „Eu trebuie să-l salvez pe cât mai mulţi posibil”, şi-a zis el şi s-a apucat de treabă.  Barca lui era singura barcă disponibilă. Din toate părţile, oamenii implorau ajutor şi John a lucrat cât a putut de repede. El a aruncat peste bord peştii pe care-i prinsese, în valoare de 3 000 de dolari, spre a face loc la cât mai mulţi oameni. După şase ore de lucru, adunase în barca lui cincizeci şi patru de oameni. Dar mai erau încă strigăte după ajutor şi John a aruncat o frânghie în apă şi a remorcat alţi şaisprezece oameni până în port. Când a fost întrebat pentru ce a lucrat atât de greu spre a salva pe cei aproape şaptezeci de oameni, John a spus: „Ştiam că fluxul se va schimba şi în curând va curge spre Oceanul Pacific, măturându-i pe toţi aceşti oameni în largul oceanului. Dacă nu i-aş fi salvat eu, cine i-ar fi salvat? Eu trebuia s-o fac înainte de a fi prea târziu.

Nimic nu e mai urgent ca salvarea sufletelor. Nimic nu e mai important decât viaţa veşnică. Nimic mai cu folos pentru noi decât a fi oameni folositori Planului lui Dumnezeu de salvare a sufletelor naufragiate. Insă pentru a înţelege această urgenţă, importanţă şi muncă avem nevoie, aşa cum spune şi Isus astăzi, de credinţă mare şi de convertire autentică. (cf. Mc 1, 15)

Milioane de oameniu din această lume se află într-o situaţie asemănătoare cu acei oameni care se înecau. Fluxul se schimbă. Timpul trece. Timpul pentru salvarea celor pierduţi este scurt. (cf. 1Cor 7, 29-31)

Toţi creştinii au fost făcuţi de Isus, “Pescari de oameni, pescari de suflete” Iar toţi creştinii pescari de suflete pierdute, trebuie să aibe curajul şi determinarea lui John Napoli.

Dacă salvarea sufletelor naufragiate pe toate meridianele lumii nu e făcută la timp, acele suflete se pierd cu totul în scurt timp, ca “Steluţele de mare”, din cartea “Aruncatorul de stele”, a lui Lorans Eisley. Aici el povesteste cum într-o o zi in care se plimba, a văzut o plaja plina de stele de mare, care fusesera aruncate acolo de valuri. Apoi a observat un baiat care le lua una cate una si le arunca inapoi in ocean. Cand l-a intrebat de ce face aceasta, baiatul i-a raspuns: “Daca nu o fac, vor muri!”. Dar cum crezi tu ca salvand atat de puţine, poti sa faci o schimbare pentru atât de multe stele de mare care sunt pe plajă? Atunci băiatul s-a aplecat, a luat o stea de mare şi a aruncat-o inapoi in ocean spunând: “Pentru aceasta steluta eu am facut o schimbare majora!”  “Cine mântuieşte un suflet, s-a mântuit şi pe sine” (cfr. Iac 5, 20)

Într-o zi de iarnă cu zăpadă şi polei unchiul Vasa, a trimis pe fiica sa, Măriuţa, să aducă o găleată cu apă. Ea s-a dus, dar văzând că zăboveşte, unchiul a ieşit să vadă de ce întârzie. S-a uitat, dar Măriuţa nu era nicăieri. Când s-a apropiat de fântână, a auzit strigăte din adâncul fântânii. Când a ajuns găleata sus, Măriuţa a vrut să-şi umple găleaa ei, dar, din cauza poleiului, a alunecat şi a căzut în fântână. Când a aruncat-o apa la suprafaţă, ea s-a apucat cu mâinile de cărămizi şi striga după ajutor. Ea a avut nevoie urgentă de salvare. Unchiul a coborât găleata, fata s-a apucat de ea şi astfel a fost scoasă la suprafaţă. Timpul salvării sufletelor este scurt. (cf. 1Cor 7, 29)

„Iată acum este vremea potrivită şi ziua mântuirii" (cf. 2Cor 6.2). Nimic mai cu folos pentru noi decât a fi oameni utili Planului lui Dumnezeu de salvare a sufletelor din mrejile iadului.

Există un pamflet, o poveste ironică, în care ni se spune că, undeva într-un ţinut cu multe ape, era un grup de oameni care îşi ziceau „pescari”. În apele din regiunea lor era mult peşte. De fapt, toată regiunea era înţesată de râuri şi lacuri pline cu peşti. Şi peştii erau flămînzi. Săptămână după săptămână, lună de lună, an după an, cei ce se numeau „pescari”, se întâlneau în şedinţe, discutând despre chemarea lor de a fi pescari, despre abundenţa de peşti din jurul lor şi despre cum ar putea şi ar trebui să meargă la pescuit. Ce mult le plăceau lozinci ca de exemplu „Pescuitul este datoria fiecărui pescar!”. Ei anunţau şedinţe speciale cu tema „Campania de pescuit” sau „Luna pescuitului”! De asemenea, organizau conferinţe ca să discute despre pescuit, să promoveze pescuitul şi să popularizeze echipamentul nou de pescuit, noile metode de pescuit şi chiar noi „momeli” pentru peşti. Aceşti pescari au construit clădiri impunătoare cu firma „Sediul General al Pescarilor”. Şi cu toate că apelul tuturor era ca orice pescar să pescuiască, un singur lucru nu făceau aceşti oameni: nu pescuiau.

Această povestire ironică, ne este adresată unuia fiecăruia dintre noi, care am primit de la Isus, Marele Pescar, “Certificatul de pescari de oameni”, dar care nu mergem la pescuit de suflete pentru Impărăţia lui Dumnezeu. Avem biserici, avem săli de cateheze, avem campusuri, avem lideri, avem cărţi, avem metode, avem întâlniri: zonale, diecezane şi mondiale. Avem de toate, numai nu avem convertiţi, nu avem oameni care au părăsit păcatul, nu avem suflete aduse pe calea lui Cristos. Tare vom mai fi întrebaţi despre asta!

Versetul 16 ne spune despre Isus că trecea pe lângă Marea Galileii, care se mai numeşte şi lacul Ghenezaret. Isus îşi începe lucrarea publică din Galileea păgână şi acolo predică Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Ceea ce putem învăţa de aici este faptul că Isus umbla după oile pierdute ale casei lui Israel, chemându-le la pocăinţă, că Isus umbla după peştii ce aşteptau să fie prinşi, şi că nu aştepta ca oile sau peştii să vină şi să-L caute.  Aşai şi noi suntem datori, în virtutea mandatului primit de la Isus, să umblăm după oile pierdute ale timpului nostru, după peştii buni din apele păgâne ale lumii, căci ei nu pot veni la noi. Iar dacă nu le căutăm în timp util, rămân pierduţi pentru totdeauna. De aceea Dumnezeu l-a forţat pe Iona să se ducă şi să predice salvarea pentru Ninive. (cf. Iona 3, 1-10)

Aşa cum se observă în textul Evangheliei de astăzi, Isus nu aşteaptă ca oamenii să vină la El, ci El merge la oameni. La fel trebuie să procedăm şi noi. Nici un om nu vine la credinţă fără să-L fi chemat Dumnezeu într-un fel anume, prin cineva. Isus vrea ca astăzi noi să continuăm lucrarea începută de El şi să o ducem până la capăt.

Andrei şi Simon, Ioan şi Iacob, au lăsat totul şi au mers după Isus. Au lăsat viaţa veche, au lăsat meseria veche, au lăsat convingerile vechi şi au mers îndată după Isus. Isus care este acelaşi, ne cheamă şi pe noi astăzi spunându-ne: „vino după Mine”.    

A veni cu credinţă la Isus, a-L primi ca Domn al vieţii tale, şi apoi a merge să spui altora despre El, a-i îndrepta pe oameni spre El, a-i aduna pe oameni în jurul Lui, a lăsa toate interesele personale şi să mergi cu Evanghelia prin lumea întreagă, asta înseamnă convertirea şi credinţa la care ne cheamă Isus astăzi.

                                                                                                                Preot Ioan

                                                             DUMINICA  IV  DE  PESTE  AN  „B”  

                                                 Isus a venit în lume ca să conducă viaţa noastră

Evanghelia de astăzi ne spune: “În sinagoga lor era un om, care avea un duh necurat. El a început să strige: Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! Isus l-a certat, şi i-a zis: Taci, şi ieşi afară din omul acesta! Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l cu putere, şi scoţând un strigăt mare. Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!” (Mc 1, 23-27)

Demonii sunt îngeri căzuţi care îi slujesc lui Satana . “Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. (Ap 12, 9)

Astăzi vrăjmaşul este nevăzut, dar bătălia este reală şi personală. “Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Ef 6, 12)

Dar vestea cea buna pentru noi astazi este şi aceasta, că Isus este infinit mai puternic decât Satana, “Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”(1In 3, 8) şi că ne-a dat şi nouă puterea de a-i scoate pe diavoli: “Apoi Isus a chemat pe cei 12 ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.”(Mt 10, 1)

Cea mai obişnuită putere de a-i scoate pe diavoli, pe care orice creştin a primit-o, este să ne predăm viaţa lui Dumnezeu şi rezistăm diavolului. Şi atunci Satana va fugi de la noi. Este scris în Biblie: ”Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi.” (Iac 4, 7)

Am găsit scris undeva pe internet, meditaţia unui suflet credincios, care s-a prezentat ca "Tânăr pentru Domnul", care spunea referitor la viaţa sa: ” Îmi place să-mi imaginez uneori viaţa mea ca pe o maşină. E o maşină bună, performantă, dăruită de Isus. O folosesc zilnic şi mă bucur de ea clipă de clipă.

Călătoresc cu maşina, când la geamul din stânga bate Isus. Îmi spune că maşina mea m-ar putea duce întrun loc minunat, un loc în care toată fiinţa mea se va simţi împlinită şi fericită. Dar pentru a ajunge acolo trebuie să-i dau voie să urce. Uşile nu se deschid pe dinafară, ci numai pe dinăuntru. Îi deschid. Dar Isus nu vrea să urce pe locul din dreapta. Îmi spune că eu nu cunosc toate posibilităţile maşinii. Are facilităţi pe care nu le pot folosi. Putem ajunge în acel loc minunat numai dacă îi cedez locul din stânga, de la volan. Îmi dau seama că este cea mai bună idee. Nu mi-e uşor să predau controlul volanului, dar o fac în cele din urmă. Şi mă bucur că am făcut-o. Isus conduce foarte bine! Ştie cum să aibă grijă de maşină – El a creat-o. Îi schimbă uleiul la timp, o spală, conduce încet pe drumuri rele. Dar cel mai important este că El conduce maşina exact spre locul unde vreau eu să ajung. De fapt, el ştie mai bine decât mine cum se ajunge acolo! Eu ştiu un singur lucru: vreau să fiu fericit. El ştie cum pot ajunge să fiu fericit.

La un moment dat, la geamul din dreapta se aud bătăi. E un sol al lui satan. Sunt curios ce tot spune… „Nu-i da atenţie.” spune Isus. „E periculos să stai de vorbă cu el.” Bătăile în geam devin din ce în ce mai insistente. Hai să ascult doar ce zice. A, îmi promite tot fericire. Nu am nevoie, Isus deja mă face fericit. Da, dar el promite să-mi dea mai multă şi pe loc. Drumul este atât de lung şi chiar acum trec prin nişte hârtoape.

„Nu pot să renunţ la Isus. Conduce aşa de bine! Mă simt aşa de bine cu El! Are aşa de mare grijă de mine!” „Nu e nevoie să renunţi la Isus”, spune el. „Nu vreau la volan, vreau doar să stau lângă tine, pe scaunul din dreapta şi să-ţi spun nişte secrete… Să mai scurtăm din drumul acesta lung şi să-l facem mai plăcut.” „E loc lângă mine?” „Stai liniştit. Nu vreau decât puţin loc, puţin de tot. Nu te voi deranja, iar Isus nici nu va observa.” Decid să deschid uşa. Intră şi-mi dă o bucată de ciocolată. E o surpriză. O mănânc. E tare bună… Apoi  îmi oferă nişte alcool. E al dracului de bun, zic eu!  „Am chestii şi mai tari pentru tine. Numai nu mă da afară.” „OK. Te las. Numai să nu mă deranjezi. Şi taci din gură că dacă te aude Isus se supără şi pleacă.” Solul lui satan stă lângă  mine, ocupă puţin loc şi tace. Din când în când îmi dă câte ceva dintre ale lui, iar mie îmi plac  tare. E super! Isus conduce în continuare, iar eu am două surse de fericire: ISUS şi SOLUL LUI SATAN. Am doi stăpâni. Dar solul lui satan este şiret. Se preface că tace. De fapt el vorbeşte mereu în inima mea, dar mă face să cred că tot ce spune sunt de fapt gândurile şi acţiunile mele. 

Deodată începe să nu-mi mai placă cum Isus conducea maşina mea şi îi reproşez: „Cred că ar fi mai bine să conduci cu viteză un pic mai mare.”  „E greu să-ţi explic. Viteza asta este cea mai bună pentru maşină. Crede-mă, eu am construit-o.” „Altă dată ai mers mai repede...” „Erau alte condiţii de drum...” „Vreau mai repede!” „Nu se poate!...”

Îmi pierd răbdarea şi calc pe acceleraţie peste piciorul lui Isus. „Mergi mai repede! Ajungem mai repede la destinaţie!” „Nu, ajungem mai târziu că va trebui să ne oprim să facem reparaţii... Ar fi mai bine să mă asculţi....” 

Încep să-i dau sfaturi, un fel de a vinde castraveţi la grădinar: Drumul acela care face la stânga era asfaltat.  Cred că era mai bine să mergi pe acolo.”  „E asfaltat dar e un drum ocolitor.” „Cum să fie ocolitor? Era aşa de drept că i se vedea capătul. Mă tem că acesta e prea şerpuit să ducă unde trebuie. Uite în faţă încă o intersecţie. De data asta hai să o luăm la stânga. Drumul pare mai plăcut, mai bun şi mai drept decât cel de la dreapta.” „E bun numai la început. După aceea devine foarte prost. Şi de fapt duce spre o prăpastie…” „Nu cred…” Apuc de volan şi-l rotesc spre stânga. Isus nu opune rezistenţă. Intrăm pe drumul asfaltat… Isus opreşte maşina. „Nu mă voi lupta veşnic cu tine. Ar fi trebuit să cobor din momentul în care a urcat îngerul căzut. Am rămas numai ca să te protejez de el.

Trebuie să alegi. Coboară el sau cobor Eu.”  „Nu aş vrea să cobori. Conduci bine. Sunt şi unele lucruri pe care le faci greşit, dar Te pot sfătui eu…” „Nu ai această capacitate…”

„OK, coboară! Mă descurc singur...” Trist, Isus coboară. În urma Lui se închide portiera.

Îndată demonul sare la volan. „Nu-ţi fie teamă. Ne vom descurca mai bine. O să fie super. Ajungem mai repede şi va fi mai distractiv.” Conduce cu o viteză ameţitoare. Mi-e teamă, dar mă bucur când văd cum se derulează kilometrii. Dacă mergem mai repede, vom ajunge mai repede. Nu prea se pricepe la condus. Motorul se turează uneori prea tare, alteori schimbă vitezele prea devreme. Uneori bagă din greşeală în marşarier din mers şi cutia de viteze cârâie. Încep să apară defecţiuni din ce în ce mai mari. Dar drumul e distractiv. Mâncăm ciocolată, bem alcool, ascultăm muzică rock dată la maxim.

Totuşi încep să mă îngrijorez. E evident că maşina nu va rezista prea mult…Pe acel drum mai văd şi multe maşini avariate şi părăsite.  În plus, calcă toate regulile de circulaţie. „Gata, dă-te jos de la volan!” „Nu vreau!” „E maşina mea! Dă-te jos imediat!” „Tu mi-ai dat acordul să mă urc. Acum nu ai cum să mă dai jos. Mă lupt cu el pentru a-l determina să oprească şi să coboare. E mai puternic decât mine… Mă resemnez…

Deodată mă sperii. În faţă este o prăpastie şi ne îndreptăm spre ea. Disperat, mă lupt cu cel rău pentru a opri maşina. Nu reuşesc. Prăpastia este din ce în ce mai aproape…

Strig cât pot de tare: „Isuse, ajută-mă!” Brusc, maşina se opreşte. În faţa maşinii e un bărbat îmbrăcat în alb. El a oprit maşina. Îl recunosc – e Isus. Sunt fericit. Îi deschid portiera – vă amintiţi, nu se deschide decât pe interior – Isus îl ia de guler pe demon şi îl dă afară.

Mă arunc la pieptul Lui. „Ce teamă mi-a fost! Bine că m-ai salvat.” „Stai liniştit, fiule! Eşti în grija mea. Ne va lua ceva mai mult să ajungem la destinaţie. Trebuie să repar maşina… Apoi va trebui să mergem mai încet, pentru că sunt defecţiuni ce nu mai pot fi reparate… Dar, stai liniştit, vom ajunge la destinaţie. Şi acolo vom avea o maşină nouă şi mult mai performantă. Dar ai grijă să nu mai deschizi portiera, indiferent cine şi ce-ţi va promite. Când auzi o voce, spune-mi şi lasă-mă să-i răspund Eu. Se va speria şi va spune: mă scuzaţi, am greşit maşina…”

Sună a poveste, dar e realitate. Un demon e tot timpul lângă noi. Poate că este lângă noi de când ne-am născut. Ne cunoaşte bine. Ne ştie slăbiciunile. În plus are experienţă – cel puţin 6000 de ani de înşelăciuni. Cine ştie câţi oameni a condus spre pierzare până acum! 

Iubite creştin, dacă la volanul vieţii tale este un sol al Satanei, şi a-i început să simţi că mergi spre ruină, strigă-L pe Isus. E poate opri cursa nebună pe care te poartă satana, ruinându-ţi viaţa de aici şi de dincolo. Da, Isus singur îl poate scoate afară din viaţa noastră pe Satana. 

Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a spus: “voi ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca tine.” (Dt 18, 15) Acestă profeţie te-a avut în vedere şi pe tine creştinule. Isus te-a făcut Profet la Botezul tău. Spune aceasta şi altora, spune despre El şi altora, chema-i şi pe alţii să-şi predea viaţa lor Lui. In aceasta constă puterea noastră de a-i scoate pe diavoli, de a ne împotrivi lor, căci diavolul descoperit, fuge.

Ce este un profet? In primul rând este un om care şi-a încredinţat volanul vieţii lui lui Dumnezeu. Apoi este un om care îi îndeamnă şi pe toţi cei în mijlocul cărora trăieşte, să facă la fel.

Moise după o perioadă oscilantă de 40 de ani de viaţă, între Dumnezeu şi Satana, dar în cele din urma i-a încredinţat volanul vieţii lui numai lui Dumnezeu. Şi după aceasta Dumnezeu L-a chemat şi L-a trimis, să sfătuiască poporul evreu să facă la fel ca el, să-şi predea volanul vieţii lui Dumnezeu. Toţi câţi au predat volanul vieţii lor lui Dumnezeu, au ajuns cu bine în Ţara Canaanului, iar cei care l-au refuzat pe Dumnezeu pentru diavol, pentru zeii Egiptului, au pierit în pustiu.

Paul, a avut şi el la început o viaţă oscilantă, între Dumnezeu şi Satana. Şi el într-o zi s-a întors la Dumnezeu, căruia i-a predat pentru totdeauna volanul vieţii lui. Şi pe el Dumnezeu l-a chemat şi l-a trimis să-i sfătuiască şi să-i convingă şi pe alţii să facă la fel. Şi câţi şi-au predat viaţa lor lui Dumnezeu, s-au mântuit. Iar câţi au refuzat acest lucru s-au pierdut.

Pe vremea Sfântului Paul, ca şi astăzi, oamenii erau procupaţi nebuneşte de avere, distracţii şi sex. Sfântul Paul, conştient că este profet al timpului şi locului său, strigă la acei oameni veniţi din păgânism, că nu-i totul numai aici, că exită şi o viaţă veşnică cu bogăţii, cu bucurii şi plăceri mult mai mari, chiar cu un ospăţ cu alimente noi şi chiar cu un vin nou. (cf 1Cor 2,9)

Repet iarăşi, pune şi tu volanul vieţii tale în mâinile lui Dumnezeu, şi apoi porneşte şi vorbeşte şi altora despre această predare şi de înţelepciunea ei pentru viaţa veşnică. Diavolul va fugi şi de la tine şi de la alţii. Dacă n-o faci, diavolul te va ruina şi pe tine şi pe alţii.

Nu e comod şi uşor să fii azi profet într-o lume care vrea să aibă totdeauna şi pretutindeni numai semafoare verzi, o lume care vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu un cult al bunăstării şi al consumismului strigător la cer, o lume care nu respectă viaţa, drepturile şi demnitatea persoanei umane, fie ea şi în fază embrionară. Cu un cuvânt cu o lume căreia îi place să-l aibe pe satan la volanul vieţii ei, şi nu pe Cristos.

Profeţia nu este altceva decât cuvântul lui Dumnezeu pus pe buzele creştinilor, laici şi persoane consacrate deopotrivă, care mereu trebuie să meargă împotriva curentului, riscând pălmuiri şi bice sau chiar vărsare de sânge. Nu e de mirare căci însuşi Cristos a păţit-o, au încurcat-o şi apostolii, ba au experimentat-o şi sfinţii din toate veacurile. Deci şi tu vei avea de suferit pentru asta, dar nu renunţa de fi profet, şi atunci oamenii te vor binecuvânta în timp şi în veşnicie.

                                                                                                       Preot Ioan

DUMINICA  V  DE  PESTE  AN  „B”  I

                                Tot ceea ce avem şi suntem trebuie pus în slujba Evangheliei 

Prima Lectură de astăzi, luată din Cartea lui Iob, ni-l prezintă pe Iob tânguindu-se suferinţele lui. (cf. Iob 7, 1-7) Iar noi asemenea lui ne tânguim de aceleaşi suferinţe de foarte multe ori. Încă din Paradis, Dumnezeu a promis lumii căzute în păcat şi suferinţe, un Mântuitor, care s-o scape şi să o elibereze.

De aceea, timpul lui Mesia a fost descris de profeţi ca un timp în care necazul, suferinţa, tristeţea, boala, durerea, chinul şi moartea vor dispărea cu totul. Ba chiar şi faţa pământului se va schimba. (cf. Is 35, 4-6) De aceea Sfântul Ioan Botezătorul când Isus şi-a început misiunea, şi-a trimis ucenicii ca să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia, sau să aştepte pe un altul. Iar Isus le-a răspuns celor trimişi: ”Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ceea ce vedeţi şi auziţi: orbii văd, surzii aud, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, morţii învie, iar săracilor li se vesteşte Evanghelia.” (Mt 11,2-6)

Intru-cât pământul a fost contaminat de păcat ca să nu mai poată da fericirea, şi a fost sortit să ardă cu tot ceea ce este pe el, (cf. 2Pt 3, 10) Isus Mesia nu a venit să ne mai ducă înapoi în Paradisul Pământesc, ci a venit să ne ducă în Casa Tatălui său ceresc, cea cu multe lăcaşuri, (In 14, 2-3) a venit să ne ducă în Împărăţia Cerurilor, acolo unde nu va mai fi: ”nici moarte, nici tânguire, nici ţipăt de durere”, (Ap 21, 4) şi unde diavolul şi păcatul nu vor mai putea să intre niciodată, aşa cum au intrat în Paradisul Pământesc, (cf. Ge 3, 1-6), a venit să ne ducă acolo unde locuieşte dreptatea, adevărul şi fericirea veşnică. (cf. 2Pt 3,13)

De la Păcatul lui Adam, pământul a devenit o vale de lacrimi, iar viaţa omului de pe pământ a devenit, aşa cum ne spune şi Iob din prima lectură, un coşmar de dimineaţa până seară, un chin din tinereţe până la bătrâneţe şi până la moarte. (cf. Iob 7, 1-7)

Isus a venit să ne ducă în Cerul cel nou, (cf. Ap 21, 1) construit prin jerfta crucii sale, dar El nu ne forţează pe nici unul să mergem cu El în Casa Tatălui său veşnic, aşa cum ne forţează, cum ne împinge Satana să cădem în apă sau în foc (cf. Mc 9, 22), ci El a venit să ne să "ne stângă cu dragostea sa", (2Cor 5, 14) să ne convingă să mergem după El, ca oiţele bune, (cf. In 10, 4) şi să  acceptăm de bună voie dragostea Tatălui arătată prin Fiul, în Duhul Sfânt.

De aceea Isus şi-a început misiunea de Mântuitor al lumii, prin predica de cuvinte şi prin predica de minuni şi semne. „Toţi te caută”, i-au spus ucenicii astăzi, adică la toţi le place.

Din ce cauză a suferit Iob? Din cauza diavolului! Ce ne arată Isus astăzi? Că are putere să-i scoată pe diavoli fără a le da nici măcar răgazul de a vorbi, şi să ne vindece bolile.

Dacă are puterea de a alunga diavolii şi bolile noastre, dacă are putere de a birui moartea, înseamnă că El are şi puterea de a ne învia şi a ne duce Casa Tatălui său veşnic.

Când iscoadele trimise de Moise să cerceteze Ţara Canaanului, acestea au adus ca semn al bogăţiei ei, dintr-o vie mănoasă, un strugure aşa de mare că a trebuit să-l care două persoane pe o prăjină. (cf. Nm 13, 23)  Minunile lui Isus sunt doar un mici semne din Ţara minunată a Paradisului, unde El vrea să ne conducă.

Dar aşa cum evreii, amăgiţi de diavol, au crezut oamenilor care spuneau că Ţara Canaanului este greu de cucerit, şi au renunţat, (cf. Nm 13, 27-33) şi astfel au urmat 40 de ani de suferinţe în pustiu, acelaşi diavol, astăzi ca şi întotdeauna, prin oamenii lui, îi amăgeşte pe oamenii de astăzi, cum că urmarea lui Isus e grea, cum că Paradisul e greu de cucerit, şi aşa avem chiar creştini care renunţă aşa de uşor la o mântuire şi bucurie atât de mare. (cf Ev 2, 3)

Cu predici rostite în adevăr şi cu autoritate, cu scoateri de diavoli şi cu minuni nemaiauzite, Isus a inaugurat pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu, cea fără durere, tânguire, ţipăt şi moarte. Apoi ne-a încredinţat nouă, ucenicilor săi, puterile sale, pentru ca noi să putem duce mai departe Vestea cea bună a Împărăţiei Cerurilor. De aceea întâlnim oameni cu darul predicii, alţii cu darul vindecărilor, alţii cu darul a tot felul de minuni şi semne.

Toate aceste semne şi minuni date de Cristos în mâinile noastre, nu au altă menire decât să-i atragă pe oameni la Împărăţia lui Dumnezeu, inaugurată de Isus. (cf. In 14, 12)

Sunt unii oameni care au darul vorbirii şi al convingerii, dar ei nu-l folosesc pentru a răspândi Evanghelia, ci pentru folosul lor pământesc. Sunt oameni care au darul vindecărilor, dar nici ei nu-l folosesc pentru răspândirea Evangheliei, ci pentru câştigul lor trecător.

Biblia ne povesteşte despre Simon Magul, din Samaria, care folosea darul vorbirii în interes propriu şi mai voia să ia de la apostoli, cu bani, şi darul minunilor, tot în interes propriu. Pe acesta Petru l-a certat aspru şi l-a invitat la convertire grabnică. (cf. Fap 8, 9-24)

Noi trebuie să ştim astăzi, că nici un dar trupesc sau sufletesc, natural sau supranatural, pe care îl avem, nu l-am primit în interes propriu, şi nici să-l folosim după plac. Dar l-am primit ca un ajutor pentru mântuirea noastră şi a altora.

 „După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni economi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Isus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.” (1Pt 4, 10-11)

„De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici grecilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, Precum şi eu plac tuturor în toate, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască. „ (1Cor 10, 31-33)

De aceea Sfântul Apostol Paul, simţind că a primit de la Dumnezeu darul vorbirii şi al scrisului, nici nu s-a gândit să le folosească în avantaj propriu. El şi-a pus toate darurile în slujba Evangheliei, spre cucerirea sufletelor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. El spunea: „Fraţilor, dacă vestesc evanghelia, acest lucru nu este pentru mine un motiv de laudă; este o obligaţie care mi s-a impus.Vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia! M-am făcut sluga tuturor, ca să pot câştiga pe cât mai mulţi. M-am făcut slab cu cei slabi, pentru ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să mântuiesc cu orice preţ măcar pe unii.Toate acestea le fac pentru evanghelie, ca să am parte şi eu de mântuire.” (1Cor 9, 16-23)

Aşa că trebuie puse în slujba Domnului toate darurile pe care le avem. Sunt nişte Talanţi prin care trebuie să câştigăm alţii, adică suflete, pentru Impărăţia Cerurilor. Astfel:

Unii au câştigat suflete prin darul vorbirii: Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Augustin.

Unii au câştigat suflete prin darul minunilor: Sf. Anton de Padova.

Unii au câştigat suflete prin frumuseţea fizică: Sf. Cecilia şi femeia paralizată cu zâmbet frumos.

Unii au câştigat suflete cu forţa lor fizică: Sf. Ursus şi Sf. Cristofor.

Unii au câştigat suflete dăruind avutul lor: Sf. Iosif Barnaba. (cf Fap 4, 36-37)

Unii au câştigat suflete prin slujirea lor: Cei şapte diaconi. (cf Fap 6, 5-6)
Unii au câştigat suflete prin dăruirea vieţii lor ca jertfă: martirii şi misionarii.

Nici un dar nu l-am primit ca să-l folosim după bunul plac. Toate darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, începând cu viaţa şi continuând cu toate celelalte, multe sau puţine, plăcute şi mai puţin plăcute, toate le-am primit să le punem în slujba lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor.

Oare noi pentru ce ne folosim viaţa, sănătatea, vigoarea, calităţile, darurile, abilităţile? Sănătatea, casa şi bunurile

noastre le-am pus noi la dispoziţia lui Dumnezeu? Sau credem că sunt un dar pentru bunul nostru plac?

Ştiaţi că chiar şi defectele, slăbiciunile, bolile, suferinţele, necazurile şi greutăţile vieţii, suntem chemaţi să le folosim pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor? Altfel pierdem suferim în zadar.

Actorul american Normann, avea nasul foarte mare şi urât, dar el şi-a folosit acest defect pentru a aduce pe mulţi copii descurajaţi, la speranţa vieţii. Ii săruta pe copii, dându-şi nasul la oparte cu mâna, iar copii descurajaţi prindeau gust de viaţă. Deci să nu ne mai plângem atâta de defectele noastre, dar să slujim cu ele.

Am citit undeva despre o femeie paralizată care-şi ducea viaţa într-un cărucior cu rotile. Picioarele îi erau paralizate, mâinile îi erau strâmbe, iar în spate îi apăruse o cocoaşă. Dar cu toate acestea, într-o zi s-a dus la preotul parohiei de unde aparţinea, şi a cerut să-i dea şi ei ceva de făcut în folosul comunităţii. Preotul privind-o, a găsit la ea ceva bun pentru a sluji comunităţii, a găsit zâmbetul ei senin şi plăcut. De aceea a aşezat-o la intrarea în biserică, pentru a zâmbi, în numele lui Isus, tuturor celor ce intrau în biserică. Şi astfel credincioşii întăriţi de zâmbetul ei, participau mai cu inimă la serviciile religioase.


Deci, dacă folosim toate cele bune primite de la Dumnezeu, numai pentru a ne satisface patimile şi a sluji diavolului, sau dacă numai ne plângem şi ne văicărim de toate cele mai puţin bune pe care Dumnezeu ni le-a trimis spre mântuire, e vai de noi! Pierdem şi răsplata din viaţa veşnică pentru nefolosirea bună a talanţilor, dar pierdem şi darul de aici.

Iată ce ne spune Biblia: “Şi dacă nu aţi fost credincioşi în lucrurile Altuia, cine vă va da ce este al vostru?” ( Lc 16, 12) 

Eram vicar undeva. Acolo era o tânără care cânta angelic. Dar a refuzat să cânte în corul bisericii. Cânta numai pe la Casa de Cultură şi pe la serbări laice. Ştiţi ce s-a întâmpat cu ea? N-a realizat nimic în viaţă şi a pierdut şi darul cântului.

Dacă le folosim toate câte le avem, bune şi rele, pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, ferice de noi!

Şi i-a zis stăpânul: “Bine slugă bună, pentru că ai fost credincioasă în puţine lucruri, peste multe te voi pune, primeşte stăpânirea a zece cetăţi.” (Lc 19,17)

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus s-a rugat ca să-şi poată duce la bun sfârşit misiunea Crucii încredinţată Lui de către Tatăl Ceresc, dar sigur s-a rugat şi pentru ucenicii săi din toate timpurile şi locurile, pentru ca şi ei să poată continua misiunea aceleiaşi cruci începută de El în lume. Dacă El s-a rugat ca să-şi poată face lucrarea, atunci noi, care suntem ţărână, (cf. Ge 3, 19) cu mult mai mult trebuie să ne rugăm, mai întâi pentru înţelegerea Planului lui Dumnezeu cu noi, apoi pentru împlinirea acestui Plan mântuitor, căci crucea nu este niciodată uşoară, mai ales că diavolul şi mulţi oameni de a-i lui ne vor împiedica să o purtăm şi să o folosim bine.

                                                                                                                              Preot Ioan

DUMINICA  V  DE  PESTE  AN  “B”  II

                                   Dumnezeu ne cheamă să-L slujim şi cu  suferinţele noastre

Lecturile de astăzi ne vorbesc despre suferintă. In prima lectură de astăzi, Iob se plânge de suferinţa care l-a atins. In Evanghelie, conform promisiunii lui Dumnezeu încă din Paradis, (cf. Ge 3, 15) Isus aduce bucuria în suflete, vindecând suferinţa şi alungând pe diavol autorul suferinţelor şi morţii noastre.

Un studiu atent al Genezei ne arată că păcatul lui Adam a produs spectrul larg de suferinţe: fizice, spirituale, sociale, psihologice şi chiar şi ecologice. Într-un sens foarte real, suferinţa acestei lumi a fost adusă în lume de omul însuşi.

Dupa pacatul stramosesc, ca din CUTIA PANDOREI rasturnată in chip voit de om, au intrat in lume toate relele, necazurile, bolile, suferintele si moartea. “Plata păcatului este moartea, ne aminteşte Sfântul Paul.” (Rm 6, 23)
Dar aşa cum am spus puţin mai înainte, Dumnezeu a avut milă de om, promiţându-i şi trimiţândui un Mântuitor.
Aceste Mântuitor, care este Isus, a început lucrarea de eradicare a răului din lume, lucrare care se va termina abia la a doua sa venire. Până atunci El ne-a dat puterea să folosim suferinţa, aşa cum El însuşi a folosit-o şi o mai foloseşte încă în mijloc de mântuire. 

Deci pe lângă faptul că  suferinţele ne produc serioase neplăceri, Isus astfel le-a schimbat menirea, ca ele să ne aducă şi comori nemăsurate de realizări şi glorii. Sfântul Paul, contatând acest adevăr, ne-a lăsat scris:” Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Rm 8, 18) Ba mai mult, el a spus că: “Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu.”, deci şi suferinţele. (Rm 8, 28)

Primul lucru bun pe care îl lucrează suferinţa sublimată de Cristos, e că ne aduce în braţele puternice şi iubitoare ale lui Dumnezeu.

Un rege s-a dus la vânătoare cu câinele său. La un moment dat câinele a văzut un iepuraş şi a început să alerge după el. Când a văzut că ogarul se apropie de el, iepuraşul s-a întors înapoi şi a sărit drept în braţele împăratului, unde s-a simţit la adăpost şi în siguranţă. Văzând aceasta împăratul a rămas surprins şi i s-a făcut milă de iepuraş, pe care l-a luat acasă la el, unde s-a ocupat personal de creşterea şi îngrijirea lui. (cf.Vitamine 11, p 55)

Avem aici o imagine pală a omului slab care atunci când aleargă în braţele lui Dumnezeu, este tare şi în siguranţă, pentru că Dumnezeu se îngrijeşte personal de viaţa lui. In braţele lui Dumnezeu, orice om poate spune cu Sfântul Paul: „Când sunt slab, atunci sunt tare.” (2Cor 12, 10 ; 13, 9)

Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că El ne asociază cu Cristos în suferinţă, pentru a împlini în noi ceea ce lipseşte suferinţelor sale. (cf. Col 1, 24) “Apoi a zis tuturor: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.” (Lc 9, 23) Iar dacă am suferit împreună cu Isus, vom fi şi proslaviţi împreună cu El. (cf. Rm 8, 17)

Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că prin ea ne pregăteşte un loc în cer. Un evanghelist ne-a relatat o întâmplare într-una din campaniile sale evanghelistice. El a spus: Am un prieten care în timpul depresiunii economice și-a pierdut slujba, averea, soția, casa, dar s-a ținut cu tenacitate de credința sa - singurul lucru care-i mai rămăsese. Într-o zi s-a oprit să se uite la niște oameni care construiau o biserică de piatră. Unul dintre ei fățuia o piatră de formă triunghiulară. "Ce faci cu piatra aceasta?" a întrebat prietenul meu. Muncitorul i-a răspuns: "Vezi deschizătura aceea acolo sus lângă vârf ? Ei bine, o șlefuiesc aici jos ca să se potrivească acolo sus." Lacrimile i-au umplut ochii prietenului meu în timp ce se depărta. Dumnezeu îi vorbise prin muncitorul acela, explicându-i motivul suferințelor prin care trecuse.

Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că, nimic nu ne desparte mai bine de plăcerile păcătoase, de lucrurile rele şi dăunătoare mântuirii, ca suferinţa. Probabil, că nu este nici o altă cale prin care puterea eu-lui să fie înfrântă mai bine ca prin suferinţă, şi pentru ca viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru muritor.(cf. 2Cor 4, 11) 

Necazurile, suferinţele au determinat pe mulţi să caute pe Mîntuitorul. în Psalmi mereu găsim că David a zis: "În strîmtorarea mea am strigat către Domnul", (cf. Ps 86, 5) dar nu găsim niciodată ca Solomon să fi zis: "În belşugul meu am strigat către Domnul".

Iar după ce am fost vindecaţi sau întăriţi în suferinţă, asemenea soacrei lui Petru, din Evanghelia de astăzi, trebuie să ne punem în slujba lui Isus şi a ucenicilor săi. (cf Mc 1, 31)

MARGARETA DE CORTONA. (1247-1274) De mic copil era mândră că era mult mai frumoasă decât alţii. La cicisprezece ani a părăsit casa natală şi a devenit concubina unui om bogat din zonă. A ajuns dominată de păcatul curviei şi împreună cu partenerul ei s-au despărţit de Dumnezeu. A trăit în păcat nouă ani! În 1273 iubitul ei a pornit la un drum mai lung, de pe care s-a întors acasă doar fidelul său câine. Câinele a condus-o pe Margareta în pădurea din apropiere. L-a găsit într-o groapă pe iubitul ei ucis, al cărui trup începuse să se descompună. Margareta s-a cutremurat văzând cadavrul. Fără să vrea şi-a amintit de sufletul păcătosului ucis, care în lipsa sacramentului căinţei, a ajuns probabil fără să se căiască în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Á înţeles că şi ea este răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele iubitului ei. Totodată sufletul ei era împovărat şi de greşita ei viaţă. Atunci a spus în faţa lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, de acum eu nu mai vreau să păcătuiesc!!!” Ea a spus şi trupului ei: „Până acum tu m-ai învins pe mine, de acum cu ajutorul lui Dumnezeu, eu am să te înving pe tine!!!”

Dar, Sfânta Maria de Cortona, nu s-a oprit aici, ea a făcut şi pocăinţă publică pentru viaţa ei stricată şi pentru a repara scandalul pe care l-a dat prin viaţa sa păcătoasă în oraşul natal. Ea s-a dus la biserică într-o zi de sărbătoare, când era foarte multă lume, cu picioarele goale, cu părul tuns, legată cu o funie de gât şi de mijloc şi, după ce s-a terminat sfânta Liturghie, s-a aruncat la picioarele unei doamne, începând să strige: „Iată, doamnă, la picioarele tale, pe păcătoasa care şi-a făcut de ruşine familia şi oraşul. Vă rog pe toţi, care sunteţi aici, să mă iertaţi pentru scandalul ce vi l-am dat; vă mai rog să cereţi de la Dumnezeu iertare pentru mine. Rugaţi-vă pentru mine ca să mă pot converti cu adevărat!” Toţi cei prezenţi au fost mişcaţi de aceste cuvinte şi pentru mulţi a fost un prilej de a se pocăi cu adevărat. Doamna, la picioarele căreia se aruncase, a fost atât de impresionată încât s-a dus acasă, a vândut tot ce avea şi s-a retras la o mănăstire.

Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că prin suferinţa ne putem plăti datoriile faţă de Domnul. Doi oameni, se spune, se aflau într-o închisoare, deoarece săvârşiseră aceeaşi greşeală. Dacă ar fi avut bani cu ce să plătească o amendă, ar fi putut să scape, dar aşa, trebuiau să facă închisoare. Într-o zi, un prieten al lor, ca să-i ajute, le-a aruncat doi săculeţi cu bani pe fereastră, pentru a-şi plăti amenda. Săculeţii i-au lovit pe amândoi în cap. Unul, nervos şi nemulţumit că a fost lovit, fără să se uite ce era în săculeţ, l-a aruncat înapoi pe geam, înjurând; celălalt, fără să se supere de lovitură, s-a uitat să vadă ce e înăuntru. Cel dintâi a rămas mai departe în închisoare, celălalt nu numai că a putut să-şi plătească amenda şi să devină liber, dar a avut cu ce trăi fără grijă o bună bucată de vreme. Suferinţa e un dar pe care Dumnezeu îl trimite tuturora pentru a-şi ispăşi păcatele şi pentru a-şi merita fericirea de după moarte. Iar aceşti doi oameni reprezintă cele două categorii de creştini: unii care câştigă din suferinţă, iar alţii pierd. Unii care o primesc, alţii care o resping. Pentru unii este cale spre osândă, pentru alţii cale spre mântuire.

Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că, prin suferinţă putem îndepărta răul din noi. În câţiva ani la rând, pe o porţiune de grădina noastră, părinţii au semănat cânepă. Când a fost mare, am smuls-o, a fost legată mănunchi şi am dus-o la un râul Moldova. Acolo, mănunchii de cânepă au fost aşezaţi frumos, la o margine a apei, au fost bătuţi nişte ţăruşi, ca să n-o ducă apa, iar peste ea a fost pus noroi. Acolo a fost ţinută vreo două săptămâni la topire. Partea lemnoasă a putrezit, iar partea fibroasă se desfăcea uşor de partea lemnoasă. După ce a fost spălată şi uscată, trebuia meliţată. Atunci, toată partea lemnoasă se rupea şi sărea in puzderii, iar în mână rămânea frumos fuiorul de cânepă... Şi noi ca şi cânepă, de multe ori, trebuie să fim îngropaţi in noroi spre topire, să fim meliţaţi, aşa ca să sară toate puzderiile firii vechi şi abia atunci devenim folositori. Desigur, nu ne place topirea, dar e necesară. Sub noroiul bolilor, al durerilor, al necazurilor, Dumnezeu face topirea noastră. Noroiul nu strică partea fibroasă, ci doar cea nefolositoare.

Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că prin acceptarea suferinţelor, ne putem apropia mai mult de viaţa cea veşnică. Ne relatează istoria că atunci când marele cuceritor spaniol Francisco Pizzaro (1476-1541) a pornit spre America de Sud, ca să cucerească ţara aurului, Peru. A întâmpinat pe drum greutăţi şi pericole de tot felul. Oamenii care îl însoţeau erau descurajaţi. Francisco Pizzaro şi-a scos sabia şi cu vârful săbiei a tras o linie pe nisip de la răsărit spre apus. Apoi le-a zis: Iată, la nord de  această linie vă aşteaptă o viaţă comodă, lipsită de pericole, dar în acelaşi timp mizeria şi sărăcia; iar la sud de ea vă aşteaptă încercări grele, pericole şi lupte sângeroase, dar în acelaşi timp, victoria, bogăţia, puterea şi cinstea. Alegeţi-vă locul! Toţi se înghesuiră la nord de linia trasă, dădură înapoi, doar doisprezece oameni  trecură la sud de linie împreună cu Pizzaro. Cei mai mulţi, aşadar, s-au dus înapoi în ţara şi la casele lor. Au dus o viaţă tihnită, comodă, dar în acelaşi timp au trăit şi au murit necunoscuţi şi săraci. Cei doisprezece, urmându-l pe conducător lor după lupte grele şi suferinţe de neînchipuit, au cucerit ţara aurului, Peru; s-au acoperit de glorie şi de bogăţii şi au rămas până în ziua de astăzi în memoria poporului cunoscut sub numele de copiii gloriei.

O scriitoare creştină, care a trecut prin lagărele de concentrare naziste, spunea că viata, cu toate semnele ei de întrebare, se aseamănă cu o broderie care ar sta undeva deasupra noastră şi noi am privi la ea de jos în sus. Din partea aceasta, nu se văd decât capete de aţă şi noduri, într-o amestecătură neclară. Numai privind de deasupra se poate vedea minunatul desen al broderiei. Tot la fel, omul vede numai capetele de aţă dezlânate. Dumnezeu însă este Cel care vede forma desăvârşită a planului Său pentru întreaga noastră viaţă.

Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că El ne-a mai dăruit harul de a o folosi în predica şi mărturisirea noastră zilnică de credinţă, pentru ca prin folosirea ei cu înţelepciune, să-L facem cunoscut şi altora pe Cristos şi mântuirea Lui.   

Ba mai mult, El chiar a condiţionat ajungerea noastră la mântuirea adusă de El, de predica noastră cu acest dar al suferinţei, dar şi cu toate celelalte daruri ale Lui, pentru ca cât mai mulţi oameni să ajungă la cunoaşterea mântuirii prin Cristos.. 

De aceea Sfântul Paul s-a făcut totul tuturor, ca să câştige pe câţi mai mulţi, sau măcar numai pe unii, pentru ca astfel să aibe şi el parte de mântuire, şi de aceea striga: Vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia, căci este o obligaţie care mi s-a impus. (cf 1Cor 9, 16-23) 

Iar aici se cuvine să ne amintim de exemplul Sfintei Tereza Pruncului Isus, care grav bolnavă fiind şi cu interdicţia medicilor de a se coborî din pat, ea cobora totuşi din pat şi mergea în jurul lui, cu preţul a mari suferinţe, pe care ea le oferea pentru reuşita misiunilor şi a misionarilor.

O fetiţă şi-a folosit boala şi suferinţa, asemenea Sfintei Tereza Pruncului Isus, pentru slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor. Odată organizându-se un pelerinaj la Lourdes, iar cineva ştiind că ea suferă mult din cauza unei boli, şi sperând că Maica Domnului va face o minune cu ea şi o va vindeca, i-a plătit biletul dus-întors, şi a invitat-o să se alăture grupului de pelerini. Atunci ea a început să plângă şi să spună că nu vrea să meargă în acest pelerinaj, chiar dacă e gratuit pentru ea, căci se temea că dacă Maica Domnului o va vindeca, atunci ea n-ar mai putea să sufere împreună cu Isus, la mântuirea lumii.

De aceea însuşi Isus a spus: "Cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se varuşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri." (Mc 8, 38)  

Iar Sfântul apostol Iacob, parcă voind să completeze cele de mai sus, spunea şi el:  "Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr, şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate.” (Iac 5, 19-20)

Evanghelia de astăzi ne spune că, Isus pentru a-şi putea împlini misiunea de Mântuitor s-a rugat mult şi des.
Mult şi des s-au rugat apostolii şi ucenicii Lui. Mult şi des s-au rugat sfinţii şi toţi creştinii buni. Mult şi des trebuie să ne rugăm şi noi. Mult şi des trebuie să ne rugăm şi noi, pentru a putea înţelege misiunea primită, dar  şi pentru a primi putere de sus ca să o împlinim. De aceea Sfânta Tereza de Avila spunea: "Cine se roagă se mântuieşte, cine nu se roagă nu se mântuieşte."


Acestea trebuie să le facem şi noi în schimbul mântuirii gratuite primite prin Cristos.

                                                                                                 Preot Ioan

DUMINICA  VI  DE  PESTE  AN  „B” (1)

Evanghelia de astăzi ne relatează cum Isus a vindecat un bolnav de cea mai grea boală a timpului său, lepra. Prin această vindecare şi prin toate celelalte minuni şi semne pe care le-a făcut, El a arătat lumii că este Mesia cel promis de Dumnezeu, că este Mântuitorul mult dorit, după care au suspinat veacurile.

Lepra era si este o boală incurabilă si foarte contagioasă. Cei care se imbolnăveau de lepră erau obligati să părăsească comunitatea din care făceau parte, pentru a preveni răspândirea bolii. Mai mult decât atât, familiei si prietenilor le era interzis să-i viziteze, acestia fiind condamnaţi să trăiască până la sfârsitul vietii singuri si uitati de cei dragi. Neavând unde să mai locuiască, adeseori se refugiau în cimitire sau în pesteri.

Conform unei tradiţii străvechi, leprosul, îl reprezenta pe păcătos. Iudeii considerau că lepra venea ca o judecată divină din cauza păcatului (cf. Lv 13,2) Lepra era simbolul extern al păcatului lăuntric, iar manifestările ei urâte: bube şi răni pe piele, e imaginea păcatului care se arată în exterior prin: violenţă, distrugere, furturi, minciuni, rea-voinţă, ucideri etc.

Atât în vremurile VT cât şi în cele NT leproşii erau numiţi în primul rând „necuraţi”, şi apoi “bolnavi” având nevoie în primul rând să fie „curăţiţi” şi mai apoi să fie „vindecaţi”.

Trei mari obstacole se prezentau probabil minţii acestui om suferind, oricare din ele ar fi putut fi suficient pentru a-i face perspectiva curăţirii şi a vindecării să pară îndepărtată şi chiar imposibilă:

-În primul rând, din cât se ştie, de pe vremea lui Elisei, cu vreo opt secole înainte, nu era nic o relatare cum că un lepros s-ar fi curăţit.  

-Al doilea obstacol ar fi putut fi, că întru-cât leprosul era considerat ca blestemat de Dumnezeu, oare în acest caz, Isus, ar fi fost dispus să-l vindece?

-Al treilea obstacol prezenta o problemă practică. Cum putea el să se apropie îndeajuns de Isus pentru a-I prezenta cererea? Oriunde mergea Isus, oamenii se îngrămădeau în jurul Lui şi legea rituală interzicea unui lepros să se apropie sau să stea alături de alţii.

Dar forţa care îi salvează pe leproşi şi pe păcătoşi, este mila lui Isus, este este dragostea lui Isus. De aceea, leprosul pe când mai puţin se aştepta, Isus l-a vindecat, trecând peste orice prejudecăţi şi cutume rituale. “Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre.” (Is 55, 8-9)

De aceea să trecem şi noi peste toate prejudecăţile venite de la diavol şi de la oamenii lui, cum că Dumnezeu nu ne mai iartă, sau că ne-a părăsit, şi să venim cu lepra păcatului la spovada.

O tânără a avut nefericirea să facă un păcat grav, ceea ce o făcea să fie tristă şi să plângă deseori. A rămas în această stare mai multe luni de zile, fără ca să ştie cineva din ce cauză era atât de tristă. Între timp a murit prietena ei cea mai bună şi i-a accentuat dezolarea fizică şi spirituală. La câteva zile după înmormântarea prietenei, în timp ce dormea, a auzit că o strigă cineva. S-a trezit şi a recunoscut glasul prietenei care i-a spus: „Spovedeşte-te bine! Dacă ai şti cât de bun este Isus!” Tânăra a luat acest glas ca o chemare cerească. A mers la biserică şi a făcut o spovadă bună. Sufletul i s-a umplut de atâta linişte, pace şi fericire că nu putea să le reţină numai pentru sine, ci, în drum spre casă, trecea pe la rude şi cunoscuţi spunând: „Încercaţi şi voi să vă spovediţi bine şi veţi vedea cât de bun este Isus!”

Ori de câte ori ne întâlnim cu Isus care ne iartă, care ni se dăruieşte în Euharistie, simţim preludiul fericirii învierii noastre.

Leprosului tămăduit, Isus i-a poruncit să se ducă la templu şi să aducă darul orânduit de Moise, care consta din două păsări. Preotul primindu-le, una o jertfea, şi cu sângele ei o stropea pe cealaltă, pe care apoi o lăsa liberă. Pasărea jertfită îl simboliza pe Mesia, care avea să ridice păcatele lumii, iar a doua îl reprezenta pe păcătos, care spălat prin sângele lui Mesia vărsat pentru el, devenea liber. (Lv 14, 49-54) Iată că Isus face aici trimitere indirectă la Jertfa de sine, pe care o va aduce Tatălui ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi.

Şi noi după Spovadă trebuie să facem pocăinţa dată de duhovnic şi să ne schimbăm viaţa.

Ne amintim de cazul din viaţa Sf. Sebastian:  Comertius, guvernatorul Romei, fiind bolnav, i-a cerut Sf. Sebastian să-l vindece. Acesta i-a promis că îl va vindeca cu o condiţie: să distrugă toţi zeii pe care îi avea  în palat. Acesta a fost de acord. I-a distrus, dar pe unul l-a care ţinea foarte mult l-a ascuns, l-a păstrat. Nu s-a vindecat şi de aceea s-a plâns Sf. Sebastian acesta i-a zis: „De ce mai păstrezi un idol ascuns? L-a întrebat sfântul. Şi cum a distrus şi ultimul idol s-a şi vindecat.

La fel se întâmplă cu noi la sf. spovadă. Atâta vreme cât nu distrugem toţi idolii prin căinţă, păstrăm afecţiune pentru un singur păcat, sufletul nostru nu poate fi vindecat.

Motivele pentru care Isus i-a poruncit leprosului vindecat să se arate preotului, pot fi următoarele:

- Prin trimiterea leprosului la preoţi, fără îndoială Hristos intenţiona să le demonstreze lor şi oamenilor propria Sa recunoaştere a legilor pe care El Însuşi le dăduse lui Moise cu multă vreme înainte. În felul acesta El nădăjduia să demonstreze falsitatea acuzaţiilor ridicate de preoţi, păzitorii oficiali ai legii.

- Potrivit cu legea mozaică fiecare lepros curăţit trebuia să se arate preoţilor, care erau slujbaşii publici pentru sănătate. Era datoria lor să diagnosticheze lepra, să ordone separare, să determine dacă avusese loc curăţirea şi în cazul afirmativ, să emită un certificat în sensul acesta (vezi Levitic 14).

-Pentru că preoţii fiind mari opozanţi ai lui Cristos şi ai Evangheliei lui Isus, văzând minunea săvârşită de Isus, să creadă în divinitatea Lui şi să se convertească. Lucru care s-a şi întâmplat, pentru că Isus nu mai putea să intre pe faţă în nici o cetate; ci stătea afară, în locuri pustii.

Minunea aceasta sau mai degrabă rezultatele ei, par să fi marcat sfârşitul cele dintâi călătorii misionare a lui Hristos prin oraşele şi satele Galileii. El a fost constrâns să-Şi înceteze lucrarea pentru o vreme.

Motivele pentru care Isus l-a oprit pe leprosul vindecat să vorbească despre El, pot fi:

- În primul loc era necesară acţiune promptă pentru ca omul să poate ajunge la preoţi înainte ca ei să afle cine îl vindecase. Numai în felul acesta el putea să aştepte o decizie imparţială deoarece, dacă preoţii aflau că Isus era cel care vindecase omul, probabil ar fi refuzat să certifice curăţirea lui.

- El căuta să evite pentru Sine crearea unei reputaţii de simplu făcător de minuni. El considera minunile ca fiind ceva secundar; primul şi cel mai mare obiectiv al Lui era mântuirea sufletelor oamenilor. (cf. Mt 6, 33).

-Apoi propaganda despre minunile lui Isus ar fi putut să atragă opoziţia autorităţilor şi apoi un aflux mare de amatori de vindecări, ceea ce ar fi întârziat scopul venirii sale. Cert este că nerespectând cuvântul lui Isus, leprosul vindecat, mai întâi l-a determinat pe Isus să stea în locuri singuratice, pierzând din activitate, iar apoi chiar să-şi încheie misiunea acolo.

Aici este bine de amintit cântarea bisericească, inspirată de Scriptură, care spune aşa: “Isuse, fă-mă cum vrei Tu, să nu spun DA la ce spui nu, să nu spun NU la ce spui da, să fac întotdeauna voia Ta.”

Aşa cum lepra trupească este procată de nişte bacili infecţiosi care intră în om, numiţi bacilii lui Hanssen, tot astfel lepra sufletească este provocată de bacilii păcatului semănaţi în inima omului, numiţi şi bacilii lui Satan şi ai oamenilor lui.  De aceea Sfântul apostol Paul ne spune astăzi să nu fim pricină de poticnire pentru nimeni. Pricină de poticnire poţi deveni atunci când schimbi direcţia bună, direcţia spre Dumnezeu a cuiva. Vai de omul prin care vine prilejul de păcătuire...ar fi mai de folos pentru el să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie înecat în mare. (cf Mt 18, 6-7)

Adevăratul ucenic al Domnului are o singură direcţie în viaţă: Isus.; o singură plăcere: Isus; o singură preocupare: Isus. De aceea tot ceea ce face, chiar şi cele mai simple preocupări, cum ar fi a mânca, a bea, a dormi, a lucra, a se ruga, toate le face spre Slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor. Când trăim şi acţionăm aşa, suntem spre zidirea altora şi nu spre poticnirea altora.

Dacă trebuie să ne obosim pentru ceva în viaţă, este să ne silim să fim de folos la cât mai mulţi, ca să fie mântuiţi. Aşa cum te sileşti să iuţeşti pasul ca să nu pierzi trenul, aşa cum te şileşti să aduni fânul când vine ploaia, aşa cum te sileşti să-ţi scoţi lucrurile afară atunci când ţi-a luat foc casa, tot astfel trebuie să te sileşti să fii de folos tuturor, acum când timpul de mântuire s-a scurtat. Când ne silim să plăcem altora în vederea mântuirii lor, e felul cel mai bun în care îi putem fi plăcuţi lui Dumnezeu, şi cea mai puternică dovadă că am înţeles chemarea noastră de ucenici ai Domnului.

Fiecare creştin trebuie să ajungă la acea trăire sufletească, la aşa unire cu Isus, încât să poată spune cu Sfântul Paul: “Călcaţi pe urmele mele, aşa cum calc şi eu pe urmele lui Cristos. Aceasta este culmea pe care trebuie s-o atingă fiecare creştin, de a călca pe urmele lui Cristos.

Atâta timp cât nu călcăm pe urmele lui Cristos, trăim în zadar şi întârziem mântuirea adusă de Isus.

În viaţa Părinţilor din deşert, este notată o istorioară, care spune că, într-un oraş din Egipt, trăia un om dedat la multe păcate, şi care rămânând surd la toate îndemnurile şi chemările de îndreptare, se avânta tot mai mult pe calea cea largă a răului. Un episcop sfânt auzind de viaţa lui stricată, s-a dus să-l caute şi să-l îndrepte pe calea cea bună. Găsindu-l, a început să-i vorbească despre răutatea păcatului care desfigurează sufletul asemenea leprei, care mâhneşte pe Dumnezeu căruia îi strică lucrarea sa cea bună, şi apoi îl pierde pe păcătos în adâncul iadului, cu diavolii, pe când el a fost creat să se bucure veşnic cu îngerii lui Dumnezeu. Pe când episcopul îi spunea acestea şi-l chema la convertire cu lacrimi în ochi, acel om a văzut venind spre el o mare pasăre neagră care voia să-l doboare. Atunci a strigat după ajutor la bătrânul episcop. Acesta a prins cu uşurinţă pasărea neagră şi a cufundat-o în apa din apropiere. La contactul cu apa acea pasăre mare şi neagră, s-a transformat instantaneu într-un alb porumbel. Când a văzut această minune, acel om s-a căit de păcatele sale, s-a hotărât, a făcut o spovadă bună la episcop, şi a început o viaţă nouă devenind el însuşi un porumbel alb.

                                                                                                           Preot Ioan

DUMINICA  VI  DE  PESTE  AN  “B”  (2)

Lecturile de astăzi ne vorbesc despre cea mai cumplită boală din toate timpurile, Lepra, dar şi depre cel mai puternic tămăduitor al ei din toate timpurile, Isus. Lepra este boala care strică iremediabile trupul şi frumuseţea omului. De aceea, dintre toate bolile intrate în lume odată cu păcatul, lepra a fost aleasă de Duhul Sfânt pentru a exemplifica că, păcatul este cel mai urât lucru înaintea lui Dumnezeu, dar şi cel mai dăunător lucru pentru noi. Lui Dumnezeu îi strică lucrarea cea mai nobilă, omul; iar omului îi strică cel mai nobil destin al său, Cerul.

De aceea Blanca de Castilia, mama Sfântului Ludovic IX, regele Franţei, îi spunea micuţului ei fiu aşa: “Eu te iubesc nespus de mult, şi tu o ştii şi o vezi. Dar dacă aş şti că în toată viaţa ta ai comite chiar şi numai un singur păcat grav, aş vrea mai bine să te văd acum mort la picioarele mele, decât să ajungi ântr-o asemenea situaţie.”

In urma ascultării de diavol, inima omului a devenit o fabrică de păcate. Iată ce spune Isus cu privire la păcat:” Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Mt 15, 19) Păcatul este asemenea leprei. El îl spurcă, îl întinează şi-l osândeşte pe om.

Dr. Thompson, un teolog modern, spune: “Boala leprei se manifestă în etape, în diferite părţi ale corpului: părul cade de pe cap şi din sprâncene; unghiile se slăbesc şi cad; articulaţiile degetelor de la mâini şi de la picioare se scurtează, pentru ca în final să cadă şi ele; gingiile se resorb, iar dinţii dispar; nasul, ochii, limba, cerul gurii sunt mistuite treptat; în cele din urmă, victima chinuită moare şi dispare în pământ.” Lepra este o moarte vie. Leprosul era considerat un om mort.

Plata păcatului este moartea .(Rm 6,23)

La fel este şi cu păcatul, şi el are mai multe etape şi locuri de arătare. Mai întâi nu mai merge la biserică, apoi nu se mai roagă, apoi se poartă necuviincios. Această purtare necuviincioasă o văd mai întâi cei din familie, apoi colegii de muncă şi apropiaţii, apoi întreaga comunitate şi medicii. Dar forma supremă de manifestare a răutăţii păcatului se va arata la moarte şi la judecata omului, atunci când va fi condamnat la Iad.

Creştinule, poate că eşti unul dintre cei leproşi la suflet şi care n-ai fost încă curăţit de Isus. Ce pot să-ţi spun este că dacă ai merge în cer aşa cum eşti acum, fără Hristos, ai ajunge acolo ca leprosul din Vechiul Testament, strigând: “Necurat! Necurat!” Şi atunci nici un înger nu-ţi va deschide poarta cerului, nici un sfânt nu te va întâmpina, şi nicidecum nu ai putea ajunge în prezenţa lui Dumnezeu.

Aşa cum facem cu o maşină care se defectează, mergem cu ea la reprezentanţă, tot astfel trebuie să facă şi omul căruia păcatul i-a defectat trupul şi sufletul, trebuie să meargă cu ele tot la reprezentanţă, adică la Dumnezeu, care l-a creat. Iar Isus ne arată astăzi că are putere să repare ceea ce păcatul, adus în lume de diavol, a stricat.

Cartea Leviticului 14,ne spune ca Preotul trebuia să meargă la lepros şi să se întâlnească cu el acolo unde se afla acesta. Avem aici o asemănare minunată cu persoana şi lucrarea Marelui nostru Preot şi Medic. El a venit din slava cerească pe acest pământ blestemat de păcat, unde omul suferă de lepra păcatului. Numai El poate să curăţească. “Şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1In 1, 7)

Mielul de un an, fără cusur, pentru arderea de tot, din ritualul curăţirii leprosului din VT, ni-L arăta pe Cristos aşa cum Îl vede Dumnezeu, adică ca pe cel ce ridică păcatul lumii. Floarea făinii amestecată cu untdelemn este darul de mâncare care reprezintă frumuseţea umanităţii lui Hristos. Sângele pus pe vârful urechii drepte indică faptul că acum el putea auzi glasul Fiului lui Dumnezeu spunând: “Credinţa ta te-a vindecat”. Sângele de pe degetul mare al mâinii drepte arăta că acum el Îl putea sluji pe Dumnezeu cu mâinile curate. Sângele de pe degetul cel mare al piciorului drept indică faptul că leprosul curăţat putea să umble pe calea lui Dumnezeu. Floarea făinii şi untdelemnul este simbolul frumuseţii pe care o primeşte păcătosul iertat, prin Isus.Toate aceste jertfe vorbesc despre Hristos, prin care leprosul curăţit este primit înaintea lui Dumnezeu.

Un sfânt părinte ne spune că dacă noi am vedea un suflet înainte de spovadă, ne-ar fi scârbă să-l privim, căci este întocmai ca un lepros, desfigurat; fără ochi, fără nas, fără urechi, fără buze, cu dinţii rânjiţi ca moartea, cu răni curgând din ele, cu umflături şi vânătăi. Îi spui cuiva unde duce beţia, curvia, tutunul şi toate celelalte vicii, dar nu te aude, nu te vede, nu te simte, nu vede pericolul ce-l aşteaptă. Vai de sufletele pe care le va apuca moartea în aceste păcate, că vor pieri pe veci.

Lepra păcatului,estel înrădăcinata profund în inimi, în conştiinţe. Este un rău ce izolează de alţii, ne face să apărem desfiguraţi şi urâţi înaintea lui Dumnezeu, ne auto-distruge făcându-ne insuportabili până şi nouă înşine. Asemenea leprosului din Evanghelie, să strigăm deci şi noi către Isus: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă vindeci”. Şi dacă vom fi însufleţiţi de credinţă sinceră, de iubire autentică atunci vom putea şi noi fi atinşi de harul lui Dumnezeu şi auzi cuvintele Învăţătorului: „Vrea, curăţă-te!” (Mc 1, 41 ). (cf. Benedict XVI ,27.06.2008,Vatican)

Despre răutatea păcatului şi despre Sângele lui Cristos care ne curăţă de orice păcat, trebuie să vorbim la toţi şi pretutindeni. Despre puterea de vindecare pe care Isus a lăsat-o Bisericii sale şi despre administratorii acestei puteri, preoţii săi, trebuie la fel să spunem la toţi oamenii şi pretutindeni.  

Un om din Bologna, Italia, care trăia în multe vicii şi păcate şi care era chinuit îngrozitor de diavol, auzind într-o zi că Sfântul Dominic a sosit în oraşul lui, s-a dus să-i asculte predica de la Sfânta Liturghie. A fost atât de impresionat de frumoasele cuvinte rostite pe marginea răutăţii păcatului, că imediat după Sfânta Liturghie s-a dus să-i mulţumească şi în semn de respect să-i sărute măna. După ce i-a mulţumit, în timp ce-i săruta mâna, a simţit un parfum ca de Paradis, pe care nu-l mai simţise niciodată până atunci. Acel parfum i-a adus încrederea în preoţi, i-a stârnit un dezgust faţă de păcat, a început să se spovedească des şi l-a întors la o plăcută viaţă creştinească. De aceea Isus ne trimite astăzi să ne arătăm preoţilor săi, pentru că în ei a pus ceva din parfumul puterii sale mântuitoare. (cf. Mc 1, 44)

Sfântul Paul a înţeles această urgenţă, şi a predicat pretutindeni, şi s-a făcut tuturor totul, numai să-i mântuiască cu orice preţ, măcare pe unii. Paul a încheiat astăzi lectura a doua astfel: “Mergeţi pe urmele mele, aşa cum şi eu am mers pe urmele lui Cristos.” (1Cor 11,1) Căci dacă nu facem aşa, devenim purtători de bacili ai leprei păcatului, şi în loc să vindecăm, aducem boală.

Sfântul Ludovic IX, regele Franţei, a mers pe urmele lui Paul, dar şi pe urmele mamei sale, care a fost o foarte bună creştină. El a făcut aşa cum a văzut şi a auzit la sfânta lui mamă. Iată un exemplu în acest sens:

Intr-o dimineaţă senină, regele Franţei, Sfântul Ludovic IX, se plimba pe aleile palatului regal, cu ducele de Champagne, un om fără scrupule. La un moment dat, regele îl întrabă pe duce: după părerea ta, care este cea mai grea boală? Acesta fără să ezite, a răspuns rapid, că era LEPRA. Şi eu sunt de aceeaşi părere, a completat regele. Dar regele a reluat, dacă împrejurările vieţii v-ar constrânge să alegeţi între lepră şi un păcat grav, ce-aţi alege? Acesta, la fel fără să ezite mult, a răspuns cu o oarecare ironie în glas, că ar alege PĂCATUL. Faţa regelui s-a întunecat de un nor de tristeţe, şi i-a spus ducelui: gândiţi tare greşit şi alegeţi tot foarte greşit. Lepra trece odată cu moartea, dar păcatul îşi arată colţii abia după moarte. Dacă doriţi să mai rămâneţi în serviciul meu, schimbaţi-vă modul de a gândi şi viaţa. (cf. JOINVILLE, Istoria S. Ludovic IX, cap. 94)

Creştinule dacă vrei să mai ajungi în cer cu Dumnezeu şi să-ţi petreci veşnicia fericit cu El, schimbă-ţi gândirea faţă de păcat, curăţă-te de el, şi începe o viaţă nouă.

                                                                                                                   Preot Ioan

DUMINICA  VI  DE  PESTE  AN  „B”  (3)

Lepra pe care a vindecat-o Isus astăzi, arătând că El este Mesia promis şi venit în lume, este provocată de bacterii minuscule, numite bacili ai leprei, care pot fi văzuţi numai la microscop. Bacilul a fost descoperit în 1873 de către un doctor norvegian pe nume Hansen. De aceea lepra mai este numită şi boala lui Hansen.

Dragi credincioşi, păcatul este cea mai gravă boală a sufletului uman. Sunt atâtea boli grozave, boli care seceră multe vieţi, dar nici un nu este asemenea păcatului. Dacă bolile celelalte afectează trupul nostru, păcatul afectează sufletul. Dacă bolile obişnuite sau neobişnuite pot cauza suferinţa şi apoi moartea trupului, păcatul cauzează suferinţa sufletului şi, în cele din urmă, moartea veşnică.

Biblia ne spune că: „toţi oamenii au păcătuit şi că sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rm 3, 23) Apoi adaugă: „Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.” (Rm 3, 12)

Proorocul Osea 12, 8, îl înfăţişează pe păcătos cu un cântar în mână, gata să cântărească. Într-o parte a cântarului pune pe Dumnezeu, iar de cealaltă parte pune plăcerea păcatului, patimile, nemulţumirile ori răzbunările lui. Un timp stă la îndoială, dar apoi se hotărăşte şi zice: „Plece Dumnezeu şi să biruie voinţa mea. Eu rămân cu păcatul!". Amos 9.1-3: "Nici unul din ei nu va putea să scape fugind ...".

Un preot i-a spus într-o zi unui tânăr din parohia sa: De ce nu te mai văd  la spovadă?

Acela, încurcat, a răspuns: Nu ştiu ce să spun când merg să mă spovedesc: nu am păcate…!

Atunci, preotul i-a răspuns: Fiule, mă îngrijorezi, pentru că până astăzi am cunoscut doar două categorii de persoane care nu păcătuiesc: cele care încă nu au uzul raţiunii şi… cele care l-au pierdut…!   “Cine spune că nu are păcat, este un minciunos şi adevărul nu este în el.” (1In 1, 8)

Păcatul este asemenea leprei. El îl spurcă, îl întinează pe om. „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile cari spurcă pe om; dar a mânca cu mânile nespălate nu spurcă pe om.” (Mt 15, 19- 20)

Lepra şi scurgerile de diferite feluri din trupul omului sunt simboluri exacte ale manifestării păcatului în inima omului. Ele arată grozăvia păcatului şi efectul acţiunii păcatului. În cartea Leviticul, accentul este pus pe păcat.

Dumnezeu vrea să ne facă să înţelegem un lucru, aşa cum a încercat să-l facă pe Israel să înţeleagă acelaşi lucru: păcatul este îngrozitor de rău. Comparaţia dintre lepră şi păcat este o temă frecvent întâlnită în Scriptură.

„N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea, din pricina mâniei Tale; nu mai este nici o vlagă în oasele mele, în urma păcatului meu. Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine. Căci o durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele, şi n-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea. Sunt fără putere, zdrobit cu desăvârşire; turburarea inimii mele mă face să gem. (Ps 38, 3-4. 7. 18.)

Dar să ne întoarcem acum la câteva asemănări dintre lepră şi păcat:

1. Lepra nu provoacă durere ascuţită, de nesuportat, aşa cum este cazul altor boli. Lepra îl face pe om trist şi agitat.

Şi păcatul produce agitaţie, nelinişte şi tristeţe, de altfel foarte evidente în cultura modernă. Oamenii vor să se distreze, vor să râdă pentru că sunt trişti. Mulţimi de oameni se înghesuie în cluburile de noapte, în sălile în care au loc spectacole de divertisment. Dar priviţi cu atenţie chipurile triste cu priviri goale. Priviţi maşinile pline de oameni neliniştiţi care se îndreaptă spre nicăieri. Aceasta este o generaţie care nu-şi găseşte liniştea. Acesta este păcatul,  lepra sufletului. În cele din urmă, păcatul aduce o persoană în punctul în care nu mai are nici un sentiment, aşa cum a spus şi Pavel: “Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie” (Ef 4, 19). Aceşti oameni sar într-o stare de tristă mulţumire. Ei pot ajunge să fie însemnaţi cu fierul roşu în cugetul lor, cum spune tot apostolul Pavel: “abătuţi de făţărnicia unor oameni cari vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roş în însuş cugetul lor.” (1Tm 4, 2)

2.Se credea că lepra este ereditară. Fie că acest lucru este real, fie că nu, păcatul oricum este ereditar. “În păcat m- zămislit mama mea, se tânguia David.” (Ps 51,5)

Păcătoşii nu pot aduce în lume altceva decât alţi păcătoşi.  “Unde educaţia presupune că natura morală a omului poate fi îmbunătăţită, creştinismul tradiţional afirmă că natura morală a omului este coruptă sau absolut rea. În timp ce educaţia afirmă că un agent uman exterior poate avea un rol activ în îmbunătăţirea morală a omului, creştinismul tradiţional afirmă că acest agent este Dumnezeu. Dar chiar şi atunci, natura morală a omului nu este îmbunătăţită, ci schimbată cu una nouă.”

3. În sfârşit, lepra şi păcatul îl despart pe om de alţi oameni, dar şi de Dumnezeu. Poate că nouă ni se pare o cruzime faptul că leprosul era alungat şi din mijlocul comunităţii, şi din cortul întâlnirii. Să ne aducem aminte că Dumnezeu este sfânt, El este Autorul neprihănirii şi al curăţirii.

Prin urmare, lepra este un simbol potrivit pentru păcatul care-l desparte pe om de alţi oameni, dar şi de Dumnezeu. “Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să v'asculte!” (Is 59, 2) Asta a fost în Vechiul Testament.

În Noul Ierusalim, păcătosul neiertat şi necurăţit este alungat din prezenţa lui Dumnezeu, după cum aflăm din Apocalipsa: “Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Ap 21,27) “Afară sînt cînii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Ap 22, 15) Aşadar, lepra reprezintă un  simbol perfect pentru păcat. Este un păcat vizibil în trup.

Aşa cum spune şi Evanghelia de astăzi, preotul trebuia să-l cerceteze pe lepros şi să-l declare necurat. Într-un mod similar, Marele Medic priveşte neamul omenesc şi îl declară necurat. El procedează astfel pentru ca noi să putem veni la El pentru curăţire. El este gata să-l atingă pe lepros şi să-l curăţească. Nu se vorbeşte prea mult despre păcat astăzi, şi totuşi, problema noastră de bază este păcatul!

Într-un sat era un zidar păcătos care nu voia nicicum să meargă la spovadă întrucât spunea că nu face deloc păcate. După îndelungi insistenţe, preotul îl cheamă la biserică să tencuiască ceva la o fereastră. După ce se suie zidarul cu uneltele la fereastra respectivă, preotul îi ia scara şi o mută într-un colţ. În câteva minute începea slujba. Preotul la predică, arătând cu degetul spre zidarul rămas care încă mai muncea, le spune credincioşilor că biserica are un nou sfânt, deoarece muncitorul nu face păcate. Indignaţi, rând pe rând, credincioşii au început să contrazică opinia preotului. Unul a spus că zidarul i-a furat bicicleta, altul că l-a înşelat cu banii şi nu i-a terminat lucrarea, altul că nu lucrează cu seriozitate pentru că uneori bea peste măsură.

Mulţi oameni încearcă să-şi ascundă păcatele, dar Dumnezeu cunoaşte viaţa fiecăruia în parte. Leprosul din Evanghelia de astăzi este un exemplu de om care a venit cu necazul său la Mântuitorul. El nu a încercat să-şi ascundă boala, ci a venit la Fiul lui Dumnezeu, la singurul care putea dărui vindecare. Şi imediat a auzit din gura lui Isus: „Da, voiesc, fii curăţit!“ Tot aşa trebuie să venim şi noi cu păcatele noastre la Mântuitorul.

Ce spune capitolul 34 din Exod?: “Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat: “Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam!” (Ex 34, 6-7)

Ce spune însă Noul Testament despre răbdarea lui Dumnezeu? “Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” ( 2Pt 3, 9)

Să revenim acum la ceea ce trebuia să facă preotul. Preotul trebuia să-l închidă şapte zile pe cel suspect de lepră. Chiar dacă El îl suspecta de lepră pe acel om, avea răbdare cu el. În aceeaşi manieră, Dumnezeu a închis lumea în carantină din cauza bolii păcatului. Iată ce spune Paul: “Fiindcă Dzeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.”(Rm 11, 32)

Leprosului tămăduit, Isus i-a poruncit să se ducă la templu şi să aducă darul orânduit de Moise, două păsări. Preotul primindu-le, una o jertfea, şi cu sângele ei o stropea pe cealaltă, pe care apoi o lăsa liberă. Pasărea jertfită îl simboliza pe Mesia, care avea să ridice păcatele lumii, iar a doua îl reprezenta pe păcătos, care spălat prin sângele lui Mesia vărsat pentru el, devenea liber.

Isus ne trimite astăzi să aducem, ca preţ al mântuirii noastre, jertfa care se cuvine. Leprosul a înţeles că trebuie şi să vorbească despre cum a fost mântuit pe Isus. Asta trebuie să facem şi noi cei de astăzi, în lumea nebună, nebună de legat, în care trăim, şi s-o salvăm de la pieire.

Mai anii trecuţi, am citit despre cum a ars o casă de nebuni din New -York. Ce lucru înfricoşat a fost acolo! Aproape toţi nebunii au pierit în foc. N-au putut fi salvaţi. De ce? Pentru că erau nebuni, pentru că n-aveau pricepere. Când s-au ivit flăcările, o parte din ei au sărit în foc râzând. Credeau că focul e o jucărie. O altă parte au stat locului liniştiţi. Focul nu i-a înfricat. Iar când au ajuns la ei pompierii să-i scape, s-au năpustit asupra lor. Un nebun striga cât ce putea: pe ei, fraţilor, au venit să ne omoare. Câţiva pompieri au fost omorâţi de nebuni.

Eu mă gândesc ce adânc înţeles sufletesc are acest foc pentru vremile şi oamenii de azi. În înţeles sufletesc, oare nu este întrucâtva şi lumea de azi în chipul unei case de nebuni ce a luat foc? În înţeles sufletesc, oare, nu sunt întrucâtva şi mulţi, mulţi dintre oamenii de azi în chipul nebunilor care au pierit în foc?

Lumea este plină de focul ispitelor, de focul fărădelegilor, de focul stricăciunilor sufleteşti; câţi însă umblă să scape de acest foc? În chipul nebunilor de la New-York, unii râd de acest foc şi se bagă râzând în el. Beţivii, chefuitorii, desfrânaţii, etc. oare nu sunt tot atâţia nebuni care se bagă râzând în focul pierzării sufleteşti? Râd de chemările mântuirii sufleteşti. Şi iarăşi, alţii nu suferă să li se vestească mântuirea şi să fie mântuiţi. Cei mai mulţi păcătoşi se îndârjesc când aud de vestea mântuirii. Nu le trebuie mântuire, ba sunt gata să-i ia şi la bătaie pe cei care umblă să-i scoată din focul pieirii sufleteşti. Cu adevărat oamenii de azi „stau lângă un foc mistuitor şi nu se îngrozesc, stau lângă nişte flăcări veşnice şi nu se cutremură" (Is 33, 14).

Şi totoşi lumea această poate şi trebuie curăţată şi vindecată. Sfântul Paul ne spune astăzi că, noi cei care credem, trebuie să dăm o bună mărturie dspre Isus cu fapele noastre, cu tot ceea ce facem, începând cu mâncarea, îmbrăcarea vorbirea...”ca văzând ei faptele voastre bune să-L preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Mt 5, 16)

                                                                                                                          Preot Ioan

Reflecţie la DUMINICA  VI  DE  PESTE  AN  “B”  (4)

                                         Răscumpărarea este noua creaţie a lui Dumnezeu

Întunericul de la începutul creaţiei, auzind porunca lui Dumnezeu: „să fie lumină”, imediat a dispărut şi „ s-a făcut lumină” (Gen 1, 3). Lepra, de la începutul Răscumpărării, a făcut loc vindecării, la Cuvântul lui Isus, la fel de maiestuos şi puternic ca şi cel al Tatălui, căci  Fiul şi Tatăl una sunt. (cf. In 10, 30), Când Isus i-a spus leprosului: “Vreau să te curăţi”, imediat lepra a dispărut, şi leprosul a devenit sănătos. (cf. Mc 1, 41-42) 

Creaţia ca şi Răscumpărarea, au cuvântul tare al Dumnezeirii. Tatăl şi Isus vorbesc, şi totul se face după voinţa lor..

Lepra nu avea nici un leac omenesc, dar a dispărut de îndată ce Domnul a spus „voiesc”. Boala nu arăta nici un semn de speranţă sau de însănătoşire. Natura nu a contribuit cu nimic la propria ei vindecare, dar la Cuvântul puternic al lui Isus răul a dispărut.

Păcătosul este un bolnav mai nefericit decât leprosul. Dacă bolile celelalte afectează doar trupul nostru, păcatul afectează şi sufletul. Dacă bolile obişnuite sau neobişnuite ne pot cauza suferinţe şi apoi moartea trupului, păcatul cauzează multe suferinţe trupeşti şi sufleteşti şi, în cele din urmă moartea veşnică.

Păcătosul, dacă se vrea vindecat şi mântuit, trebuie să urmeze şi el exemplul leprosului, adică să vină la Isus, şi căzând în genunchi, să-L roage ca să-l curăţe de lepra păcatului, lepră care-i distruge viaţa prezentă şi viaţa cea veşnică. (cf. Mc 1, 40-41).

Leprosul, această persoană necurată, încălcase legile ceremoniale ieşind din singurătate, dar Isus, departe de a-l mustra, calcă şi El legea ceremonială ca să-l întâlnească. Isus face un schimb cu leprosul, pentru că, în timp ce îl curăţeşte, îl atinge, şi este pângărit conform legii levitice. Biblia ne spune că: Isus Cristos s-a făcut păcat pentru noi, deşi El nu cunoştea păcatul, pentru ca noi să putem ajunge la neprihănirea lui Dumnezeu prin El. (cf. 2Cor  5, 21)

Pe timpul lui Napoleon s-a făcut o mobilizare pentru armată, iat această mobilizare l-a atins şi pe un om sărac şi cu mulţi copii. Acesta avea un prieten, tânăr, care nu se încadra în vârsta de mobilizare, care a primit să meargă în locul lui pe front. Încă din prima bătălie, tânărul locţiitor, a fost împuşcat mortal. Nu după multă vreme s-a făcut iarăşi o mobilizare, şi acelaşi sărac a primit din nou ordin de moblizare. De data aceasta omul refuză să se prezinte la încorporare, spunând autorităţilor: “Dumneavoastră nu mă puteţi lua la armată, pentru că eu sunt mort. Eu am fost ucis în bătălie.” Omule, eşti nebun? Doar nu eşti mort! “Nu, eu personal nu sunt mort, însă am avut un locţiitor. Acesta a mers în locul meu la luptă şi a murit în locul meu; de aceea eu sunt mort.” Autorităţile i-au respins acest drept şi l-au trimis în faţa justiţiei şi apoi chiar înaintea împăratului Napoleon I, care a spus că omul are perfectă dreptate, şi l-a elibert.

Aşa a făcut şi Domnul Isus, El a murit în locul nostru. Şi de atunci orice păcătos, care primeşte prin credinţă, Jertfa Domnului Isus de pe Cruce, şi apoi păşeşte pe calea deschisă de El, nu mai este pedepsit pentru păcatul în care s-a născut şi a trăit.

Unii cercetători ai Bibliei, au tălmăcit Misterul Intrupării Fiului lui Dumnezeu, din sânul Preacuratei Fecioare Maria, “ca o momeală pentru diavol,” care nici el şi nici îngerii nu au cunoscut această mântuitoare Taină. (cf. Ef 3, 9-11)

Printre cei care tălmăcesc Întruparea Fiului lui Dumnezeu, “ca o momeală pentru diavol, este şi Sfântul Grigore din Nissa. El zice: “Dumnezeirea s-a ascuns în învelişul firii noastre, pentru a nu fi cunoscut de vrăjmaşul care stăpânea pe om... şi pentru ca potrivnicul să muşte momeala din undiţa Dumnezeirii. Şi astfel Viaţa ajungând în moarte şi Lumina în întuneric, să facă să dispară şi moartea şi întunericul.”

O, dacă sărmanii păcătoşi ar merge la Isus, crezând în puterea lucrării Sale de substituire, ar afla curând cât de mare este puterea atingerii Sale îndurătoare. Mâna care a înmulţit pâinile, mâna care l-a salvat pe Petru de la înec, care îi susţine pe sfinţii în necaz, care îi încununează pe credincioşi, aceeaşi mână va atinge şi pe fiecare dintre ei şi îl va curaţi într-o clipă. Dragostea lui Isus este izvorul mântuirii. El ne iubeşte, ne priveşte şi ne atinge, şi noi trăim.

Se spune că, o tânără a avut nefericirea să facă un păcat grav, ceea ce o făcea să fie tristă şi să plângă deseori. A rămas în această stare mai multe luni de zile, fără ca să ştie cineva din ce cauză era atât de tristă. Între timp a murit prietena ei cea mai bună şi cu această ocazie i-a s-a accentuat dezolarea fizică şi spirituală. La câteva zile după înmormântarea prietenei, în timp ce dormea, a auzit că o strigă cineva. S-a trezit şi a recunoscut glasul prietenei care i-a spus: „Spovedeşte-te bine! Dacă ai şti cât de bun este Isus!” Tânăra a luat acest glas ca o chemare cerească. A mers la biserică şi a făcut o spovadă bună. Sufletul i s-a umplut de atâta linişte, pace şi fericire că nu putea să le reţină numai pentru sine, ci, în drum spre casă, trecea pe la rude şi cunoscuţi spunând: „Încercaţi şi voi să vă spovediţi bine şi veţi vedea cât de bun este Isus!”

Ori de câte ori ne întâlnim cu Isus care ne iartă, care ni se dăruieşte în Euharistie, simţim preludiul fericirii învierii noastre.

Leprosul din Evanghelia de astăzi, este trimis de Isus ca să se arate Preotului şi să aducă Jerfa prescrisă de Lege pentru curăţire. Şi despre ce Jertfă era vorba? Jertfa constă din aducerea la preot a două păsări. Preotul primindu-le, una o jertfea, şi cu sângele ei o stropea pe cealaltă, pe care apoi o lăsa liberă. Pasărea jertfită îl simboliza pe Mesia, pe Domnul Cristos, care avea să se jertfească şi astfel avea să ridice păcatele lumii, (cf. In 1, 29) iar a doua îl reprezenta pe păcătos, care spălat prin sângele lui Mesia vărsat pentru el, devenea liber, devenea iertat. (Lv 14, 49-54) Iată că Isus în cuvintele de trimiterea a leprosului vindecat, la preot, şi la aducerea jertfei pentru curăţire, face aici trimitere indirectă la Jertfa de sine, pe care o va aduce Tatălui ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi.

Ca şi în Vechiul Testament, când leprosul era trimis la preot, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, trimite şi în Noul Testament pe bolnavi la preot.Iată ce ne spune în acest sens Sfântul Iacob: "Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Iar rugăciunea făcută cu credinţă îl va mântui şi Domnul îl va ridica, iar dacă a săvârşit păcate, i se vor ierta." (Iac 5, 14-15)

Leprosul devenit liber să umble pe unde voia, neascultând de cuvântul lui Isus care i-a cerut să tacă cu privire la vindecarea pe care i-a făcut-o, l-a oprit pe Isus să mai poată umbla unde-i cere misiunea, pe unde îl aşteptau oamenii dornici de Evanghelia Impărăţiei. Ba mai mult, neascultarea leprosului, l-a făcut chiar să părăsească, cel puţin pentru un timp, acel ţinut însetat de adevăr.

La fel, păcătosul iertat, şi apoi întors la păcatele de mai înainte, îl opreşte pe Isus să mai ajungă la sufletele, care scandalizate de viaţa lui creştină, refuză adevărul mântuitor.

Avem aici exemplul clasic marelui om de stat, Mahatma Gandi, care nu s-a făcut creştin, din cauza vieţii necorespunzătoare a creştinilor din timpul său.

Să ne aducem aminte aici şi cântarea creştină: "Isuse, fă-mă cum vrei Tu, să nu spun DA la ce spui nu, să nu spun NU la ce spui da, să fac mereu voinţa Ta."

De aceea, Sfântul apostol Paul, ne învaţă astăzi: “Călcaţi pe urmele mele, aşa cum calc şi eu pe urmele lui Cristos.” (1Cor 11, 1) Noi ştim că Isus: "pe oriunde a trecut, a făcut numai bine." (Fap 10, 38)

Isus, fie că mânca, bea, dormea, călătorea, toatele făcea spre mai mare slavă a Tatălui şi spre mântuirea sufletelor. Astfel: A mâncat şi băut cu păcătoşii în casa lui Zaheu, pentru ca să-i câştige pe păcătoşi. A vorbit cu păcătoasa de la fântâna lui Iacob, pentru a o câştiga pentru Dumnezeu. A călătorit tot pentru a câştiga suflete pentru Cer. A dormit în barcă pentru a le stimula credinţa ucenicilor săi, etc.

După exemplul lui Isus, S. Paul şi Sfinţii, se foloseau chiar şi de cele mai simple activităţi zilnice, cum ar fi a mânca, a bea, a dormi, a lucra, a se ruga, tot pentru Slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor.  

Fiecare creştin, asemenea lui Isus şi a Sfinţilor, astfel trebuie să-şi trăiască viaţa cotidiană, încât să ajungă să facă toate numai spre mai marea slavă a lui Dumnezeu şi spre zidirea altora. Aceasta este culmea pe care trebuie s-o atingă fiecare creştin, de a deveni un “alt Cristos”, aşa cum frumos spunea şi Sfântul Ciprian de Cartagina.

Atâta timp cât nu călcăm pe urmele lui Cristos, cât nu zidim sufleteşte pe fraţii noştri, şi cât nu-i deschidem lui Isus calea spre ei, şi a lor spre El, trăim în zadar şi întârziem mântuirea adusă de Isus.

                                                                                                  Pr. Ioan 

DUMINICA  VII  DE  PESTE  AN  „B” (1)

Iertarea păcatelor, vindecarea bolilor şi primirea Duhului, sunt semnele unei noi creaţii

Prima lectură de astăzi ne spune că Dumnezeu a înfăptuit creaţia şi neamul omenesc, „ca să vestească lauda sa.” (Is 43, 21) Un timp totul a fost foarte bine şi a decurs conform Planului Divin. Dar după ce diavolul a păcătuit, (cf. Is 14,12s) şi apoi i-a atras şi pe oameni în păcat, (cf. Gen 3, 1-5) situaţia s-a schimbat. Omul nu numai că a început să trăiască fără să-L laude pe Dumnezeu, dar a început să-L necinstească şi chiar să-L trateze ca pe un sclav. (cf. Is 43, 24)

Şi cum Dumnezeu nu a putut suporta pângărirea creaţiei sale de către diavol şi om, s-a hotărât, aşa cum ne spune tot prima lectură, să facă O LUME NOUĂ. (cf. Is 43, 19) Iar această lume nouă, a rânduit s-o înceapă de la om, coroana creaţiei sale, căruia să-i înnoiască inima prin iertarea păcatelor şi vindecarea bolilor.

Şi iată mesajul Domnului către omul păcătos: „M-ai chinuit cu păcatele tale, şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale. Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.” (Is 43, 24-25) Dumnezeu are speranţa că, văzând aceste daruri, ca nişte ape în pustiu, şacalii şi struţii, adică oamenii păcătoşi, se vor întoarce ca să aducă laude Domnului şi să trăiască în dreptate.

Iar Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o ne arată limpede că Dumnezeu, prin Fiul său, Isus, este la lucru în  întocmirea noii creaţii, începând de la om, căruia îi vesteşte Evanghelia, îl eliberează de păcat şi diavol, îl vindecă de boli şi răni. Iar oamenii văzând toată această lucrare a lui Isus, au rămas uimiţi; îl preamăreau pe Dumnezeu şi spuneau: "Aşa ceva n-am mai văzut niciodată!" (cf. Mc 2, 12)

Şi pentru că această laudă trebuia să cuprindă tot pământul şi trebuie să continuie până în veşnicie, trebuia să continuie, atât iertarea păcatelor cât şi vindecarea bolilor. 

De aceea chiar din ziua învierii sale, Isus le-a transmis apostolilor săi, puterea de a ierta păcatele, în numele Preasfintei Treimi: "„Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.” (In 20, 22-23)

Iar referitor la puterea de a continua vindecarea bolilor, iată ce ne spune Sfântul Apostol Iacob: "“Este cineva dintre voi în suferinţă? Să se roage! Este cineva bine dispus? Să cânte psalmi. Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului." (Iac 5, 14)   

De aceea, Sfântul Paul ne spune: „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor 5, 20)

Sfântul Iacob ne spune iarăşi: "Aşadar, mărturisiţi-vă păcatele unii altora şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Rugăciunea stăruitoare a celui drept poate înfăptui multe.” (Iac 5, 16)

Iar Sfântul Apostol Ioan ne spune şi el: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1In 1, 9)

Iar Sfântul Augustin, ne asigură atât de frumos: „Când un preot desleagă păcatele, Isus le desleagă.”

Cei din vechime aveau două mituri. Cel dintâi era cel al Fântânii lui Iuvenţiu. Ei credeau că bătrânii care găseau această fântână, şi foloseau apa ei, atât la băut cât şi la spălat, dobândeau iarăşi tinereţea şi vigoarea pierdută.

Cel de al doilea mit, era acela al Păsării Phoenix, despre care se spune, că aproape fiind de moarte, îşi făcea cuibul în dogoarea soarelui din pustiu, şi murind, cuibul se aprindea şi focul transforma în cenuşă trupul acestei păsări. Dar focul ivit din puterea soarelui din pustiu, conţinea o taină, care făcea ca din cenuşa rămasă în urma arderii, să se ivească un germene de viaţă şi astfel Pasărea Phoenix să renască la viaţă.

Isus Cristos, Cel care a murit şi a înviat pentru noi, este Cel ce ne-a lăsat în Taina Spovezii, adevărata Fântână a lui Iuvenţiu şi adevărata Renaştere din propria cenuşă, căci prin Taina Spovezii ne redă nu numai tinereţea, dar şi nevinovăţia pierdută, iar prin Învierea sa din morţi, ne dă şi nouă învierea din morţi, dar şi viaţa veşnic fericită, pe care le pierdusem prin păcat.

Prin învierea promisă de Isus, noi primim mult mai mult şi-au putut imagina cei vechi, prin mitul Păsării Phoenix, căci dacă Pasărea Phoenix se renăştea din propria cenuşă, tot o pasăre supusă morţii, noi, datorită morţii şi învierii lui Isus, vom renaşte din propria noastră cenuşă, cu un trup glorificat, cu un trup care nu va mai muri niciodată. Şi vom deveni astfel O NOUĂ CREAŢIE, o creaţie de oameni noi, de oameni capabili să cânte cu vorbele şi faptele, aici şi în veşnicie, laudele şi slava veşnică a lui Dumnezeu, aşa cum este exprimată voinţa lui Dumnezeu, în prima lectură de astăzi. (cf. Is 43, 19)

Iată cum explică un preot francez, Părintele Descouvemont, iertarea pe care noi creştinii o primim la Spovadă: „De-a lungul întregii sale vieţi, dar mai ales pe Cruce, Isus, a simţit cum îl apasă toate păcatele lumii Pe Cruce, Isus, a spovedit Tatălui său ceresc, toate păcatele lumii. El a avut pentru ele o ură totală şi o căinţă desăvârşită. Spovedindu-se, creştinul participă la această căinţă desăvârşită a Mântuitorului şi se cufundă în ea. Şi primind deslegarea preoţească, penitentul are parte de deslegarea, pe care Tatăl a dat-o păcatelor lumi, prin învierea lui Cristos. De aceea nu este întâmplător faptul că, că chiar în ziua învierii sale, Isus, a transmis puterea sa de a deslega păcatele, putere venită de la Dumnezeu, Apostolilor şi urmaşilor lor în Biserică.”

Un muncitor american, pe nume Jim, se ruga astfel la vizita zilnică pe i-o făcea lui Isus Euharisticul : “Doamne, am venit să-ţi spun, cât de fericit sunt de când te-am întâlnit în Taina Spovezii, şi Tu m-ai liberat de pacatele mele… nu ştiu foarte bine cum sa mă rog, dar mă gândesc la Tine în fiecare zi… aşa că, Isuse, sunt eu, Jim,  care m-am spovedit de curând, şi acum Te port în inima mea prin Euharistie”. Într-o zi Preotul, care auzise această rugăciune, văzu că batrânul Jim nu a mai apărut în biserică ca să se roage. De aceea se duse la fabrica unde lucra Jim, ca să întrebe despre el; aici i s-a spus că Jim era bolnav. Şi deşi medicii erau îngrijoraţi de boala lui, Jim a adus multe schimbări printre bolnavi şi personalul spitalului. Deşi bolnav grav, el surâdea tot timpul si veselia lui era contagioasă. Infirmiera şefă nu putea înţelege pentru ce Jim era aşa de fericit, deşi niciodată nu primise nici vizite şi nici flori, şi nici nu avea o casă unde să se ducă. Surprins, batrânul Jim, care auzise totul, a spus surâzând: “Infirmiera se înşeală… dar ea nu ştie că eu în fiecare zi, de când am sosit aici, am la prânz, un prieten drag mie, care vine, se aşează aici pe pat, mă prinde de mâini, se apleacă asupra mea şi îmi spune: “Jim, am venit numai ca să-ţi spun, cât de fericit sunt de când am întâlnit prietenia ta şi de când te-am eliberat de pcatele tale. Întotdeauna mi-a plăcut să ascult rugăciunile tale; mă gândesc la tine în fiecare zi… aşa că Jim, Eu sunt Isus care te iubeşte”. Iată că puterea de iertare a păcatelor, adusă de Isus din cer, continuă în Biseică.

Ascultând acest exemplu, parcă îl auzim pe Isus spunându-ne şi nouă: “Vă spun că tot aşa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire.” (Lc 15, 7)  

Chiar zilele acestea, un preot a fost chemat la un bolnav grav. Spovedindu-l, dându-i ungererea bolnavilor şi împărtăşindu-l, i-a telefonat, că din acel moment a început să să se simtă mult mai bine şi a putut să-şi reia chiar activităţile zilnice. 

"Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului." Iată că şi puterea de vindecare adusă de Isus din ceruri, continuă în Biserică şi astăzi.                                  

Să vedem acum ce ne spune şi Sfântul Apostol Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi. Sfântul Paul ne spune astăzi că, Isus Cristos, este DA- ul şi AMIN- ul lui Dumnezeu pentru noi, căci prin Isus, Dumnezeu şi-a  împlinit promisiunile mântuitoare pe care ni le-a făcut. (cf. 2Cor 1, 20)

Şi aşa cum Isus Cristos, prin înfăptuirea mântuirii, a fost DA - ul şi AMIN - ul lui Dumnezeu faţă de oamenii, căci la vederea lucrărilor Lui, oamenii au tresăltat în laudă către Dumnezeu, spunând: “Niciodată n-am văzut aşa ceva!” ( Mc 2, 12)  tot astfel şi noi oamenii de astăzi, trebuie să fim tot la fel, DA - ul şi AMIN - ul lui Dumnezeu în mijlocul lumii în care trăim. Şi printr-o viaţă nouă, în care gândurile, cuvintele şi faptele noastre sunt curate, să facem să se continuie Lauda şi Slava la adresa lui Dumnezeu, care a început pe timpul lui Isus şi a apostolilor săi.

Şi iarăşi, ne spune Sfăntul Paul,  în continuarea lecturii a doua, "Dumnezeu ne-a pecetluit, şi ne-a pus in inimă arvuna Duhului”  (2Cor 1.22) Ce înseamnă aceste cuvinte?

PECETEA este un însemn personal, pus pe un lucru, pe un animal, sau pe o persoană. Prin acestă pecete se arăta că lucrul sau persoana, aparţineau celui care a pus pecetea. In Vechiul Testament, Dumnezeu şi-a pus pecetea pe vechiul popor ales, prin ritualul tăierii împrejur. (cf. Gen 17, 9-14) In Noul Testament, pecetea pusă de Dumnezeu pe noul său popor ales, este ritul Botezului. Şi aşa cum pe oiţa care purta pecetea sa, Păstorul s-a dus să o caute, chir în timp de noapte şi prin locuri prăpăstioase, tot astfel şi pe creştinul, însemnat cu pecetea Botezului, prin care îi aparţine lui Dumnezeu, şi după el va veni Dumnezeu să îl salveze dacă s-a pierdut, şi apoi să-l conducă în Cer. (cf. Lc 15, 4-7)

ARVUNA este o parte parte mică dintr-o plată mare, un mic avans dintr-o mântuire mare (cf. Ev 2, 3) pe care o primim înainte de ziua marei răsplătiri, drept garantie, că în ziua aceea vom primi şi restul. E ca inelul de logodnă care este o mică arvună care anunţă şi certifică că va urma şi căsătoria.  

Această mică arvună pe care am primit-o deja în avans, din marea promisiune a mântuirii, şi care constă acum, conform Lecturilor de astăzi, din: darurile Duhul Sfânt care locuieşte în noi, din iertarea păcatelor la Spovadă, din vindecarea bolilor prin ungerea cu untdelemn, din predicarea Evangheliei, şi din primirea pecetei şi arvunei divine, zic, această mică arvună de daruri primite deja, ne dă certitudinea primirii intregului, adică a primirii Împărăţiei lui Dumnezeu, a dobândirii mântuirii depline, împreună cu toate bunurile şi fericirile Cerului. 

Dar dacă nu vom primi cu încredere şi dragoste această arvună formată din multe daruri, mai ales dacă nu ne vom spovedi spre iertarea păcatelor, dacă nu vom veni la Sfânta Liturghie pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistia, dacă nu vom chema preoţii Bisericii la bolnavi, dacă vom fi surzi la şoaptele Duhului Sfânt, nu vom primi nici întregul promis, mântuirea.

Deci, Dumnezeu care ne-a dat acum toate aceste daruri ca o mică arvună, ne va da şi restul promis. 
Iar noi în faţa unui asemenea mesaj de iubire şi speranţă neclintită, nu putem spune decât: Da şi Amin.

                                                                                                                      Pr. Ioan

DUMINICA  VII  DE  PESTE  AN  „B” (2)

               Cine vine la Isus cu păcatele şi rănile sale, este "un pecetluit" pentru fericirea veşnică          

Paraliticul, ca şi leprosul, sunt imagini vii ale păcătosului căzut sub propria-i povoară, şi care are nevoie nu numai de un om care să-l ajute, asemenea paraliticului de la Scăldătoarea Betezda, (cf. In 5, 1-9) dar are nevoie de 4 oameni care să-l ajute. (cf. Mc 2, 4)

Isus este CEL pe care Tatăl l-a trimis, "să ridice păcatele lumii" (cf. In 1, 29) "şi să le poarte pe lemnul Crucii, pentru ca noi să murim pentru păcat şi să trăim pentru neprihănire." (1Pt 2, 24)

De aceea primul cuvânt pe care, Isus, i-l spune astăzi paraliticului credincios este: „Fiul meu, ţi se iartă păcatele!” (Mc 2, 5) Abia după aceea, Isus, trece la vindecarea sa trupească, pentru că păcatul e cauza tuturor suferinţelor omului. Întâi se înlătura cauza, apoi se trece la vindecare.

Toţi profeţii l-au prezentat pe Mesia, pe Isus, ca pe unul care suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, ca pe unul străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, ca pe unul care ne dă pacea, ca pe unul peste care a căzut pedeapsa păcatelor  noastre, ca pe unul prin a cărui răni noi toţi suntem tămăduiţi. (cf. Is 53, 4-5)  

Maeştri spirituali, au făcut nişte comparaţii plastice, şi au asemănat păcatul adus în lume de neascultarea lui Adam, la amăgirea satanei: cu O POVOARĂ IMENSĂ, cu o RANĂ UCIGĂTOARE, cu o MARE PRĂPASTIE făcută între noi şi Dumnezeu; cu o grea CORTINĂ DE PLUMB, care opresc darurile lui Dumnezeu către noi şi strigătele noastre către Dumnezeu; cu UN NOR GROS DE FUM care ne blochează respiraţia şi vederea.   

De aceea, tot aceşti Maeştri spirituali, L-au numit pe Isus care a venit ca să ne ierte păcatele, şi să ne vindece bolile: RIDICĂTORUL DE POVERI, VINDECĂTORUL DE RĂNI, PODUL ÎNTRE DUMNEZEU şi OM , SENINUL, LUMINA, şi VIAŢA. 

De aceea noi suntem invitaţi astăzi să venim la Isus cu credinţa paraliticului şi cu strigătul Psalmistului: „Vindecă-mă, Doamne, căci am păcătuit împotriva Ta.” (Ps 41, 5) Şi atunci vom auzi şi noi cuvintele mângâietoare ale lui Isus: „Fiul meu, ţi se iartă păcatele tale”, (Mc 2, 5) sau altfel spus: Fiul meu, esti eliberat de păcatul tău, de sclavia ta, de neputinţa ta, de boala ta, de tristeţea ta, de neliniştea ta, de frica ta, de problemele tale, de moartea ta.

Isus prin mila sa, prin iertarea şi vindecarea paraliticului, El ne spune astăzi tuturor că,îşi arată mila, iertarea şi voinţa de vindecare pentru orice păcătos care se încrede în El. 

Iar, prin iertarea păcatelor sale şi prin vindecările primite, păcătosul devine: O NOUĂ CREAŢIE şi o GRĂDINA MANOASĂ ivită în pustiul acestei lumi.

Dacă vom privi astăzi la mulţimea care îl înconjoară pe Isus, vom putea distinge două categorii de oameni: CEI CARE CRED şi CEI CARE NU CRED.

1. CEI CARE CRED. Paraliticul şi cei patru care l-au adus la Isus. Mulţimea care s-a adunat cu sinceritate ca să-l asculte pe Isus. Apostolii şi cei din casa lor. Aceştia sunt cei care cred. Pentru aceştia nu sunt piedici care să-i despartă de Isus. Pe aceştia nu-i pot oprin din drumul spre Isus, nici mulţimea care blochează drumul, nici obstacolele materiale, nici foamea şi lipsurile. În iubirea lor faţă de Isus, inventează noi căi de a ajunge la întâlnirea cu El, ca cei patru care purtau paraliticul. Numai oamenii, asemenea lor, se întorc acasă iertaţi, vindecaţi, uşuraţi, întăriţi, binecuvântaţi.

Aceştia se regăsesc mereu şi în comunităţile noastre. Sunt acei creştini pe care: oamenii, greutăţile, lipsurile, sănătatea, grijile, nu-i pot împiedica să ajungă zilnic la Cristos, pentru a primi iertarea, vindecarea, hrana sufletească, întărirea, curajul şi speranţa biruinţei şi învierii fericite.

Ei dau mărturie în faţa lumii, că datorită lui Isus sunt: păcătoşi iertaţi, bolnavi vindecaţi, pierduţi mântuiţi, săraci îmbogăţiţi, disperaţi încurajaţi, oameni simpli deveniţi eroi, oameni simpli ajunşi regi, care vor domni veşnic cu Isus în Împărăţia Cerurilor.

2. CEI CARE NU CRED. Cărturarii, farizeii şi oamenii cu mentalitatea lor, ei sunt adevăraţii paralitici. Ei blochează poarta mântuirii, nici ei nu intră, şi nici pe alţii nu-i lasă. (cf Mt 23, 13) Ei aleargă tot pământul după un prozelit şi apoi fac din el un fiu al ghehenei, unul de două ori mai rău decât ei. (cf. Mt 23, 15) Ei condamnă pe nedrept şi ucid crezând că aduc slavă lui Dumnezeu. (cf. In 16, 2) Ei refuză harul iertării şi vindecării lui Isus pentru meritul limitat al faptelor lor bune. (cf. Lc 18, 11-12; Rm 11, 6) Ei condamnă la moarte tocmai pe Acela care a venit ca să-i mântuiască.

Într-o pădure din India, spune o legendă, trăia o familie de maimuţe. Era cald, dar odată, pe neaşteptate, a venit un val de frig. Ele, tremurând, au văzut un licurici şi, crezând că este o scânteie de foc, l-au luat cu grijă, l-au acoperit cu frunze şi crengi uscate şi au început să sufle în el, cu speranţa că se va aprinde focul şi se vor încălzi. O păsărică le-a spus: Degeaba suflaţi, fiindcă scânteia nu este din foc, ci este un licurici. Dar maimuţele, încrezătoare în isteţimea lor, au continuat să sufle mai departe. Şi, fiindcă păsărica insista să le înveţe, maimuţele au prins-o şi au mâncat-o. Apoi au suflat până au îngheţat de frig. 

Este o poveste, dar nu-i deloc poveste faptul că oamenii suflă în patimi… cu speranţa că se vor mântui. Nu rareori cei care au ciripit că acţiunea lor este zadarnică şi înşelătoare, au avut soarta acelei păsărele. Priviţi la Isus, la Apostoli, şi la toţi oamenii de bine, care au fost condamnaţi pe nedrept, doar pentru că au spus adevărul.

Aceşti necredincioşi se regăsesc şi astăzi între noi. Ei se constituie şi astăzi în obstacole în calea oamenilor spre Isus, în defăimători ai binelui, în manipulatori şi profitori ai suferinţelor umane.

Sfântul Paul, ne spune apoi în lectura a doua de astăzi, că cei care cu credinţă au venit la Isus cu păcatele şi bolile lor, au primit de la Dumnezeu PECETEA şi ARVUNA DUHULUI.

PECETEA. Pecetea este un sigiliu pe care un rege sau un nobil, îl aplica pe posesiunile sale. In Evanghelie găsim că chiar oiţa rătăcită, dacă are pecetea Păstorului, acesta merge şi în miez de noapte în căutarea ei. (cf. Lc 15, 1-7)

Creştinule, dacă eşti una din oile Lui, nu vei fi pierdut. Da, este adevărat că te poţi rătăci, dar El va veni să te caute. Deci, Tatăl nostru care este în ceruri nu vrea să se piardă pe nici unul dintre aceştia mai mici.” (Mt 18, 12)  

ARVUNA DUHULUI, sau darurile Duhului Sfânt. Aşa cum arvuna este un mic avans dintr-o plată mare care ni se oferă la începutul unui contrac, drept garanţie că va urma şi restul consistent al plăţii, tot astfe arvuna Duhului Sfânt, cu darurile sale: iertarea păcatelor, vindecarea bolilor, mărturisirea lui Isus, rodul Cuvântului şi al Euharistiei, sunt doar o mică arvună dintr-o mântuire mare care ne-a fost promisă. Noi ştim că Duhul Tatălui l-a înviat pe Isus. Ei bine, acelaşi Duh Sfânt, pe care noi aici l-am primit ca arvună, în ziua de pe urmă ne va învia şi pe noi şi ne va ferici cu întreaga Prea Sfântă Treime în Paradis. Această lucrare a Duhului Sfânt în noi, va fi plata cea mare care ne-a fost promisă. (cf. Rm 8, 11)

N-a fost nimeni din cei care au primit arvuna de la Dumnezeu şi să nu primească şi restul plăţii. Priviţi la Isus şi la Apostoli pe Tabor. Acolo, prin Schimbarea la faţă a lui Isus, (cf. Mc 9, 2-8) au primit doar arvuna fericirii, căci plata deplină au primit-o în Ceruri, unde Isus şade de-a dreapta Tatălui, (cf. Mc 16, 19) iar apostolii şed fiecare pe Scaune de domnie. (cf. Mt 19, 28)

Pentru Isus, pentru Apostoli, ca şi pentru toţi creştinii buni, chiar şi pătimirile şi moartea violentă, au fot tot "o arvună", căci pentru o suferinţă uşoară şi scurtă, (cf. 1Pt 1, 6-7) au primit "o greutate mare de slavă." (2Cor 4, 17)

Aplicând la noi acest înţeles, putem spune că dacă Dumnezeu aici ne dă pe Duhul Sfânt cu darurile lui, dacă aici ne iartă păcatele, dacă aici ne vindecă, dacă aici ne cheamă la Ospăţul Cuvântului şi Trupului său, dacă aici ne dă mici bucurii spirituale, dacă aici ne trece prin suferinţe uşoare, înseamnă că urmează restul, înseamnă că urmează mult mai multe, urmează învierea prin puterea Duhului şi revenirea lui Isus în slavă, care să ne ia şi să ne ducă împreună cu El în Paradis. (cf. In 17, 24)

Cele primite până acum sunt doar o mică arvună, o mică garanţie pentru siguranţa noastră. Restul mare a darurilor divine, le vom primi în Ziua de apoi.  

                                                                                                          Preot Ioan

MIERCUREA CENUŞII, ÎNCEPUTUL PRIMĂVERII DUHOVNICEŞTI

Aşa cum 1 martie este prima zi a primăverii calendaristice, tot astfel Miercurea Cenuşii poate fi numită prima zi a „Primăverii duhovniceşti”, căci aşa cum la începutul primăverii calendaristice oamenii încep să lucreze în grădina casei lor, tot astfel cu Miercurea Cenuşii, începutul primăverii duhovniceşti, oamenii încep să lucreze în grădina sufletului lor.

Iar pentru a ne face să înţelegem această realitate, cum că Miercurea Cenuşii este începutul „Primăverii duhovniceşti”, Biserica, începând de astăzi şi pe tot parcursul Postului Mare, îmbracă altarul şi preotul, în culorile alb şi violet, culorile primelor flori de primăvară, care sunt ghioceii albi şi toporaşii violet.

Aşa cum prima lucrare de primăvară din ogorul casei începe cu adunarea şi arderea gunoaielor, tot astfel şi prima lucrare a primăverii duhovniceşti, din grădina sufletului, începe tot cu adunarea şi arderea gunoaielor, care nu sunt altele decât păcatele, şi care se face printr-o spovadă bună.

De aceea şi noi preoţii, la începutul acestui sfânt timp de Post Mare, vă îndemnăm şi vă chemăm cu toată căldura, să veniţi la Scaunul de Spovadă, pentru a vă curăţi grădina sufletului de toată murdăria şi povoara păcatului.

Iată cum ne îndeamnă profetul Ioel în acest sens, ca să plângem şi să strigăm către Dumnezeu: „ Iartă-ne, Doamne, iartă pe poporul tău.” (Ioel  2, 17)

In sprijinul acestei afirmaţii, ne vine în ajutor Sfântul Paul, care ne-a vorbit astfe în lectura a doua de astăzi: “Fraţilor, noi suntem trimişi din partea lui Cristos şi prin noi, de fapt, vă vorbeşte însuşi Dumnezeu. Vă implorăm deci în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!  (2Cor 5, 20)

Vechi persani aveau o legendă care pentru noi creştinii nu mai este o legendă ci adevăr curat: într-o zi Dumnezeu a trimis pe pământ un înger ca să caute şi să aducă lucrul cel mai frumos pe care-l va găsi la oameni. Îngerul s-a reîntors de nenumărate ori, aducând rând pe rând rugăciunea, jertfa pentru patrie, pomana, devotamentul mamei pentru copii… dar Domnul nu era mulţumit. În sfârşit îngerul s-a întors aducând cu sine lacrimile unui păcătos căit: „Iată, a spus Domnul, lucrul cel mai de preţ pe care-l poate face omul pe pământ, să-şi plângă păcatele!”

Şi aşa cum primăvara, omul împrăştie pe ogorul curăţat al casei sale îngrăşământ bun, care stimulează rodirea, şi apoi face o arătură adâncă, tot astfel şi noi creştinii intraţi în Primăvara duhovnicească, primim pe cap cenuşa binecuvântată, ca pe un bun catalizator ce conduce spre o bună rodire sufletească, pentru ca apoi să ne arăm bine ogorul sufletului, cu plugul pocăinţei. 

Pr. Alessandro Pronzato, spunea: “Fructele cresc în cenuşă.”

Bun catalizator şi bun stimulent duhovnicesc spre rodire ne este cenuşa binecuvântată primită, căci mai întâi ne aminteşte că suntem pământ şi că în pământ ne vom întoarce, (cf.Gen 3, 19) şi ne aminteşte că avem trebuinţă grabnică de convertire şi de credinţă în Evanghelie. (cf. Mc 1, 14-15) De fapt aceste două gânduri ne sunt amintite atunci când primim pe cap cenuşa binecuvântată.

Sfântul Remigiu, atunci când l-a botezat pe Clovis, regele francilor, i-a spus aceste cuvinte: „De acum înainte să iubeşti ceea ce ai dispreţuit, şi să dispreţuieşti ceea ce ai iubit!” Adică de acum înainte să-L iubeşti pe Cristos şi Legile Lui pe care le-ai dispreţuit, şi să-l dispreţuieşti pe diavol şi patimile lui pe care le-ai iubit.  

Ceea ce se întâmplă la aratul ogorului, unde pământul se sfâşie şi se întoarce cu faţa la soare, tot astfel se întâmplă şi la aratul sufletesc, unde inima cu toate simţirile ei se sfâşie şi se întorc la căldura Soarelui divin, care este Cristos Domnul, Cel ce ce răsare din înălţime. (cf. Lc 1, 78) La acest arat duhovnicesc al inimii, ne cheamă şi profetul Ioel: „Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru, căci el este milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate, şi nu se bucură de pedeapsa pe care a trimis-o asupra voastră.” (Ioel 2, 13)

Sfântul Augustin, meditând la chinurile Iadului, se ruga deseori: „Doamne, aici arde-mă, aici taie-mă, aici nu mă cruţa, dar să mă cruţi în veşnicie”.

După ce ogorul sufletului a fost astfel pregătit, urmează SEMĂNATUL. Domnul Isus ne spune astăzi în Evanghelie ce seminţe trebuie să semănăm. Iată seminţele pe care trebuie să le semănăm în ogorul sufletului în „Primăvara duhovnicească”, care este Postul Mare, în care am intrat cu ziua de astăzi: Faptele bune, Pomana, Postul, Rugăciunea. (cf. Mt 6, 1-6. 16-18)

Iar această semănare duhovnicească trebuie să-o facem cu toţii, căci nimeni nu este scutit. Iată ce ne spune profetul Ioel în acest sens: „Sunaţi din trâmbiţă în Sion, rânduiţi un timp de post sfânt, chemaţi pe toţi la adunare! Strângeţi poporul, vestiţi o adunare sfântă; aduceţi-i pe bătrâni, strângeţi copiii, chiar şi pe pruncii de la sân! Să iasă mirele din camera lui şi mireasa din odaia ei. Să iasă şi Preoţii, slujitorii Domnului.” (Ioel 2, 15-17)

Referitor la semănarea virtuţilor în suflet, Sfântul Paul, ne spune foarte clar: „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” (Gal 6, 7-8)

Biblia ne povesteşte că, regele Ezechia a lui Iuda, după vindecarea sa miraculoasă, a primit, prin nişte soli, o felicitare şi un dar de la împăratul Babilonului. Insă aceştia erau nişte spioni. Credul şi naiv, regele Ezechia le-a arătat acestor spion toată visteria ţării. Le-a arătat locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul, mirodeniile şi untdelemnul cel scump, casa lui cu arme şi tot ce se afla în vistieriile lui: n-a fost nimic pe care să nu li-l fi arătat Ezechia din casa lui şi din toate moşiile lui. Ce s-a întâmplat după această fală a lui Ezechia, ne spune profetul Isaia: „„Ascultă cuvântul Domnului! Iată că vor veni vremuri când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta şi ce au strâns părinţii tăi până în ziua de azi; nu va rămânea nimic, zice Domnul” (2Rg 20, 17)

Ideea ce se desprinde de aici, este cea spusă de Isus în Evanghelia de astăzi: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta, adică să nu ştie nici cei mai apropiaţi prieteni ai tăi, pentru ca milostenia, rugăciunea şi postul tău să fie făcute în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Mt 6, 4. 6. 18)  

A te lauda înseamnă a pierde cu ce te-ai lăudat, ca Ezechia care a pierdut toată visteria, ca cel care a semănat sămânţa lângă drum, şi pe care i-au mâncat-o păsările cerului. (cf. Mt 13, 4)

Expresia „În ascuns”,  se referă la „odaia darurilor tainice” din incinta Templului, unde cei evlavioşi puteau să-şi depună darurile lor în taină şi unde săracii puteau să vină, tot în taină, pentru a primi ajutor conform trebuinţelor lor. (cf. Mişna, Shekalim 5, 6) 

În ziua de pe urmă „lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă” (cf. 1Cor 3,13; Mt 25,31-46; 1Cor 4,5). Atunci când Cristos se va arăta, va răsplăti fiecărui om potrivit cu faptele sale (Mt 16,27; Ap 22,12). Atunci, Dumnezeu, care vede motivele ascunse ale inimii, va răsplăti cu „laudă veşnică”, faptele oamenilor. (cf. 1Cor 4,5; cf. Rm 2,16).

Să respingi lauda veşnică pe care ţi-o oferă Creatorul şi să cauţi o laudă efemeră pe care ţi-o oferă o creatură limitată, aceasta este o problemă de credinţă. Oamenii care doresc aprecierea şi răsplata divină, renunţă la aprecierea umană. Şi invers, oamenii care doresc aprecierea umană, renunţă la cea divină. Nici un comerciant în condiţii normale nu îţi va oferi de două ori plata pentru un singur lucru. Nu se poate să obţii cu o faptă două răsplătiri, şi de la oameni şi de la Dumnezeu, aşa cum nu poţi sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. (cf. Mt 6, 24)

Cât de bine ar fi lucrat pământul inimii tale, cât de bună sămânţă duhovnicească ai fi semănat în ogorul tău, dacă te lauzi, vrăjmaşul tău va şti şi va veni să-ţi fure comorile, ca naivului rege, Ezechia; (cf. 2Rg 20, 17) sau va veni noaptea şi va seamăna neghină printre grâul tău bun, iar tu vei pierde ocazia unui secerat bun. (cf. Mt 13, 29)

Inchei aceste consideraţii de Miercurea Cenuşii, cu îndemnul Sfântul Paul, care spune: “Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă îndemnăm să nu lăsaţi ca harul lui Dumnezeu să fie fără rod în voi; căci el zice: "La timpul potrivit te-am ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat". Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii. (2Cor 6, 1-2)

                                                                                                                Preot Ioan

MIERCUREA CENUŞII, POARTA GALACTICĂ SPRE ÎNVIERE ŞI FERICIRE VEŞNICĂ

Nu demult, a fost pe un canal TV din România, o emisiune numită: POARTA GALACTICA. Poarta Galactica este un portal rotund care poate transporta instantaneu, un obiect sau o persoană, dintr-un punct al spaţiului în altul, sau să-l transforme, tot instantaneu, din ceva în alt ceva, din ceva simplu în ceva mai nobil.

Aici, în această emisiune, de pe canalul TV din România, era vorba de nişte copii şi tineri simpli, care intrau pe o poartă, numită Poarta Galactică. Intrau într-un fel şi ieşeau altfel; îmbrăcaţi simplu şi ieşeau îmbrăcaţi regeşte; aici intrau anonimi şi ieşeau eroi.

Parafrazând această emisiune de pe canalul TV din România, putem afirma că adevărata Poartă Galactică, o deschide lumii, Biserica. Iar concretizând, am putea spune că  Miercurea Cenuşii, este acum Poartă Galactică, prin care suntem invitaţi acum să intrăm în timpul Sfânt al Postului Mare, pentru a ajunge total schimbaţi sufleteşte, la măreaţa Sărbătoare a Paştelui.

Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea Cenuşii, ca oameni neascultători de Dumnezeu şi de Legile Lui, spre a ieşi la Paşti, ca fii cuminţi ai lui Dumnezeu.

Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea Cenuşii, ca oameni murdari de păcate şi vicii, spre a ieşi la Paşti, ca oameni curaţi şi virtuoşi.

Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea Cenuşii, cu cenuşa pocăinţei pe cap, spre a ieşi la Paşti cu bucuria iertării.

Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea Cenuşii, ca oameni care merg spre moarte, spre a ieşi la Paşti ca oameni ce merg spre înviere.

Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea Cenuşii, ca oameni vrednici de iad spre a ieşi la Paşti ca oameni vrednici de Împărăţia Cerurilor.

Un om povestea odata: “Am fost la spitalul Domnului să-mi fac un control de rutină şi am constatat că eram bolnav. Când Domnul Isus mi-a luat tensiunea, a văzut că aveam un nivel scăzut de blândeţe. Când mi-a luat temperatura, termometrul a înregistrat 40 de grade de egoism. Am făcut o electrocardiogramă şi diagnosticul a fost că aveam nevoie de mai multe "by-pass" - uri de dragoste pentru că venele mele erau blocate şi nu pompau sânge la inima mea goală. Am trecut la ortopedie: nu puteam merge alături de fratele meu şi nici nu puteam să-l îmbrăţişez pentru că aveam fractură, după ce m-am împiedicat de vanitatea mea.  La fel, mi-au găsit miopie, pentru că nu puteam vedea dincolo de aparenţe; când m-am plâns de surzenie, Domnul Isus mi-a pus diagnosticul de a fi rămas singur între cuvintele goale de fiecare zi.

Toate aceste neajunsuri sufleteşti, arătate în această frumoasă ilustraţie, neajunsuri pe care cu siguranţă le avem şi mulţi dintre noi, le putem rezolva, intrând cu toată credinţa prin Poarta Galactică a Postului Mare.

Isus în Evanghelia de astăzi ne arată trei căi care duc la Poarta Galactică a mântuirii noastre: Pomana, Rugăciunea şi Postul, şi ne invită să intrăm prin ele pentru a ne transforma în oameni angelici.

Iată câteva ilustraţii în acest sens:

POMANA. Trăia cândva un băieţel care dorea să-l cunoască pe Dumnezeu. El ştia că era cale lungă până la Dumnezeu, aşa că îşi îndesă geanta cu napolitane şi cu sticle de suc, şi porni la drum. Trecând pe lângă nişte blocuri, el întâlni în cale o bătrână. Stătea în parc şi se uita la nişte porumbei. Băieţelul se aşeză lângă ea şi îşi deschise geanta. Când era pe punctul să desfacă o cutie de suc, observă că bătrâna părea flămândă, aşa că îi oferi o napolitană. Ea o acceptă recunoscătoare şi îi zâmbi. Zâmbea atât de frumos, încât băiatul dori s-o mai vadă o dată zâmbind, astfel că îi oferi o cutie de suc. Iar ea îi zâmbi din nou. Băiatul era atât de încântat! Ei petrecură împreună după-amiaza, mâncând şi zâmbindu-şi unul altuia, fără însă să scoată vreodată un cuvânt. Dar când începu să se însereze, băiatul se ridică ca să plece acasă. Înainte însă de a mai face câţiva paşi, se întoarse în fugă la bătrână şi o îmbrăţişă cu drag. Ea îi dărui cel mai generos zâmbet din lume. Când băiatul a ajuns acasă, mama sa a fost surprinsă să vadă pe chipul lui o extraordinară bucurie. Ea îl întrebă: Ce ai făcut astăzi de eşti aşa de fericit? Iar el îi răspunse:  Am luat masa cu Dumnezeu. Dar înainte ca mama sa să poată răspunde, el adaugă: - Şi ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată!  Între timp, bătrâna radiind de bucurie, a ajuns şi ea acasă. Fiul ei a fost şi el surprins de aura de pace care se citea pe chipul ei, motiv pentru care o întrebă: Mamă, ce ai făcut astăzi de eşti aşa de fericită? Ea răspunse: Am mâncat napolitane în parc, cu Dumnezeu. Dar înainte ca fiul ei să poată riposta, ea a adăugat: Şi ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mă aşteptam. 

A împărţi bunurile noastre cu cei săraci, este un gest divin, pentru că numai El a dăruit totul oamenilor. 
A dăruit chiar şi pe Unicul său Fiu, chiar şi pe Duhul Sfânt, chiar şi Impărăţia Cerurilor. Iar cine ştie să dăruiască altora din ceea ce a primit de la El, se arată a fi cu adevărat copilul său.

RUGACIUNEA. Ati auzit de comedia amara, scrisa de George Mihail ZAMFIRESCU (1890-1939) O comedie amară despre cautarea fericirii. O piesa al carei erou, ION, un subtil raţionalist, îşi construieşte personalitatea prin iubire, delicateţe şi printr-o încredere neclintită in Dumnezeu. Rugaciunea şi întreaga viaţă trăită la prezenţa lui Dumnezeu, l-a facut ANAPODA pentru lumea rea, căci nu se conforma spiritului ei, dar trăia în ea cu spiritul lui Cristos. 

Rugaciunea ne dă puterea de a trăi in lumea noastră rea cu Spiritul si mentalitatea lui Cristos. Odaiţa in care trebuie să intrăm pentru rugaciune, e în primul rând adâncul inimii noastre, si apoi un loc retras. Şi stând in mijlocul lumii poţi intra in odaiţa ta. Să tragi uşa înseamna a nu lăsa gânduri străine, dar nici priviri.

POSTUL. În Portugalia există o mănăstire cu multe uşi şi portaluri – numai o singură uşă este foarte mică şi anume cea de la sufragerie. Un călugăr care nu poate intra pe uşă e conştient că e bolnav şi că trebuie să se roage şi să postească pentru a putea trece pragul acelei uşi, care simbolizeaza Poarta îngustă a cerului. Nepostirea e semn de boală sufletească.

Un om a intrat intr-un restaurant si a cerut o porţie de mâncare. Când i-a fost adusă mâncarea el a intrebat:”Cum se face ca porţia mea de friptură este pe jumatate faţă de cea de ieri ?” La care chelneriţa il intreabă: ”La care masă aţi şezut ieri?” Acolo, la fereastră, a răspuns omul. Atunci chelneriţa a adăugat:”Lângă fereastră văd trecătorii, şi servim porţii de reclamă.” 

Şi noi facem multe lucruri de reclamă, mai ales atunci când ne văd alţii: preotul, profesorul, poliţistul, părinţii, rudele, etc. Dar noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru că ne văd oamenii, ci pentru că ne vede în primul rând Dumnezeu; noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru răsplata de la oameni, ci pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu.  

Intr-o sîmbata, la biserica unde slujeşte părintele Ioan, cineva a facut o masă de parastas. Au fost chemaţi toţi oamenii din localitate. S-a nimerit să fie acolo şi un creştin care venea de departe, aşa ca l-au chemat şi pe el la masă. Când s-au adus farfuriile cu sarmale, străinul a spus cu voce tare: Mie să nu-mi aduceţi sarmale cu carne, căci eu nu mai mănânc carne de mai bine de cinci ani. Peste câteva zile se împlinesc chiar şase. Părintele l-a chemat deoparte şi i-a spus: Frate, cinci ani de post i-ai pierdut într-o clipă. Dacă vrei să posteşti, nu te lauda altora cu nevoinţa ta. Nu eşti singurul de la această masă care nu manâncă de obicei carne. Unii au mâncat acum tocmai pentru a se smeri. Dar la masă e cineva care, deşi nu a mâncat, a avut grijă ca ceilalţi să nu îşi dea seama de postul său. Nu a trâmbiţat ca tine că este nevoitor. Trâmbiţarea oricărei fapte bune, e ca o sămânţă ce n-a căzut sub brazdă, o mănâncă păsările iadului. Cine are urechi de auzit, să audă.

De ce postim noi crestinii? Bolnavii postesc spre purificare si vindecare. Sportivii postesc spre fortificare. Sfinţii postesc spre lepădare de sine, de lume si diavol. Iar vindecarea de slava deşartă este cea mai grea. Pentru toate acestea la un loc postim si noi in acest timp de har. Suntem bolnavi sufleteste, dar prin Poarta Galactică a Postului Mare, devenim Atleţii lui Cristos, devenim Sfinţi ai lui Dumnezeu.

Dar să nu uităm avertismentul lui Isus, că slava deşartă în orice lucrare duhovnicească este ca o otravă care altereaza şi pierde tot ce atinge. Otrava oricât de frumos ar fi ambalată tot otrava rămâne. La fel şi slava deşartă ambalată oricât frumos, tot otravă pentru suflet rămâne. Şi in loc ca omul să se vindece, se îmbolnăveşte mai greu. Deviza ce ne-a fost dată astăzi de Isus, este aceea: ca stânga să nu ştie ce face dreapta. 

                                                                                                                          Preot Ioan

DUMINICA  I  DIN  POSTUL  MARE  „B”  (1)

Suntem în prima duminică din Postul Mare, iar chemarea lui Isus către unul fiecare dintre noi, ucenicii de astăzi ai Lui, este aceea la convertire şi credinţă în Evanghelie, pentru că Împărăţia Cerurilor este aproape. Trebuie să ne convertim pentru că am părăsit calea cea dreaptă, pentru că pierdut multe elemente ale credinţei curate, pentru că prin păcate ne-am făcut vrăjmaşi cu Dumnezeu.

In vechime, vrăjmăşia cu cineva era simbolizată printr-un ARC ÎNTINS. Omul prin viaţa lui păcătoasă, şi-a ţinut mereu arcul întins şi cu săgeţi înveninate împotriva lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu i-a răspuns omului păcătos, tot printr-un arc întins, CURCUBEUL, un arc întins frumos colorat, un arc întins cu săgeţi de pace şi iubire, un arc întins cu săgeţi care vindecă în loc să rănească, un arc întins cu săgeţi care mântuiesc în loc să piardă.

Un om povestea că odată, călătorind cu avionul, a văzut curcubeul, sub forma unui cerc multicolor uriaş. Eu cred că aceasta este forma în care vede Dumnezeu curcubeul. Este o protecţie pe care Dumnezeu a pus-o pământului. Este un semn care nouă ne comunică că Dumnezeu vede nelegiuirea de pe pământ. Este semnul prin care Dumnezeu ne spune că ar trebui să fim judecaţi pentru ea, dar el încă se îndură de noi.

Aşezarea curcubeului pe cer e un semn al legământului făgăduinţei, că niciodată nu va mai fi un potop, care să distrugă pământul şi să ucidă oamni.

Ioan a văzut în viziune un curcubeu care înconjura tronul lui Dumnezeu (cf. Ap 4, 3). Omul priveşte spre curcubeu pentru a-şi aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Însuşi priveşte la el spre a-şi aminti şi împlini făgăduinţa Sa. În curcubeu, credinţa şi încrederea omului întâlnesc imutabilitatea şi credincioşia lui Dumnezeu.

Satana, care a cauzat nechibzuita vrăjmăşie dintre om şi Dumnezeu de la început, a căutat să-l facă şi pe Isus, Cel care a venit ca Mântuitor al nostru, să-şi întindă arcul nesupunerii faţă de Dumnezeu, prin punerea cerinţelor trupului înaintea cerinţelor lui Dumnezeu, prin punerea bunurilor trecătoare înaintea bunurilor veşnice, prin punerea slavei de la oameni şi a închinării faţă de el înaintea slavei de la Dumnezeu şi a închinării faţă de El.   

Ispitirile lui Isus din Evanghelia după Marcu, deşi diferită de a celorlalţi evanghelişti, îl aşază în centru pe Isus, "care stătea cu fiarele sălbatice".Prin aceste fiare satana ar fi voit să-L sperie pe Isus. Dar Isus transformă pustiul şi fiarele sălbatice într-o lume de Paradis, într-o o lume a păcii în care El, noul Adam, restabileşte armonia distrusă de păcatul lui Adam, prin ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu. (cf. Gen 2; Is 11)

Fiarele sălbatice care sunt sub om şi îngerii cerului care sunt deasupra lui, care slujeau înainte de păcat omului din Paradis, acum îi slujesc lui Isus, Omul - Dumnezeu, cel care n-a săvârşit păcatul, şi-L susţin în împlinirea Planului de mântuire al omului şi al întregii creaţii.

Deci, Isus l-a biruit pe Satana, dând lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine şi trupului şi realităţilor pământeşti ceea ce li se cuvin. De fapt, Isus a judecat şi tratat toate realităţile vieţii pământeşti din prisma voinţei lui Dumnezeu, de aceea satana n-a reuşit să-L înşele sau să-L învingă.

In Isus, şi noi l-am învins pe satana. Dar aşa cum satana nu s-a dat bătut după înfrângerile suferite din partea lui Isus, decât atunci când Isus a murit, tot astfel satana nu se dă bătut nici în înfrângerile suferite din partea noastră, decât atunci când vom muri.

Cele mai mari ispite pentru omul de mântuit, ca şi pentru Isus Mântuitorul, sunt:

1. Căutarea pâinii pentru viaţa trupului mai mult decât căutarea pâinii pentru viaţa sufletului.

Omul uită că pâine fără Dumnezeu, sau pe căi potrivnice lui Dumnezeu, înseamnă foame şi lipsă veşnică.

Ştim că Adam n-a preţuit cuvântul lui Dumnezeu şi, prin mâncarea oferită de Diavol, s-a depărtat de Dumnezeu pornind spre moarte. Isus, în schimb, preţuind cuvântul lui Dumnezeu, parcurge drumul invers în raport cu Adam. Astfel că refuză mâncarea oferită de Diavol şi întoarce firea umană spre viaţă,  răspunzând: „ Scris este: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.”

In vremea Sfantului Ioan Gura de Aur (sec. IV) traia un bogat, care tinea, impreuna cu sotia lui, de erezia lui Macedoniu. Odata, ascultamd invatatura sfantului, s-a pocait si s-a intors la adevarul Sfintei Biserici. Sotia lui insa, in timp ce din gura marturisea credinta adevărată, inima ei traia inca in erezie. Când însă a luat pe ascuns painea ereticilor, painea ereticilor s-a transformat in gura ei, in piatra! Aşa e şi cu pâinea luată prin călcarea poruncilor lui Dumnezeu, e ca o piatră fără saţ.

2. Căutarea şi aruncarea în cele de jos şi uitarea lucrurilor de sus.

Ştim că Adam a dispreţuit cuvântul lui Dumnezeu, vrând totuşi să ajungă asemenea cu Dumnezeu, dar prin metoda diabolică. Isus însă întoarce iarăşi firea umană spre Dumnezeu, refuzându-l iarăşi pe Diavol şi răspunzându-i: „Iarăşi este scris: ” Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.” Adică să nu crezi că Domnul este prezent numai când face minuni spectaculoase.

Ce a păţit Samson care a căutat şi s-a aruncat în lucrurile de jos şi uitându-le pe cele de sus? A pierdut ochii şi viaţa.

Ce-a păţit Solomon care s-a aruncat în lucrurile de jos şi uitându-le pe cele de sus ? A ajuns condus de femei păgâne şi a pierdut credinţa.

Una dintre cărţile pe care le-am citit de copil a fost “Bătrânul şi marea” a celebrului Ernest Hemingway, câştigător al Premiului Pulitzer. Este povestea unui pescar cubanez care merge pe mare cu o barcă şi prinde cel mai mare peşte din viaţa sa. Neputând să îl aducă în barcă, îl lasă în apă, dar începe să se teamă că rechinii numeroşi din zonă îi vor ataca imensa captură. Când ajunge în port, trofeul lui este de fapt un schelet. Atunci bătrânul a exclamat: O, dacă ar fi fost cu mine băiatul !" Este o povestire pesimistă, care ne arată cu ce rămân din munca vieţii fără Dumnezeu.

Dar ce s-a întâmplat cu dreptul Iosif din Vechiul Testament, care şi-a condus viaţa după Legea lui Dumnezeu, chiar dacă a avut de suferit din partea fraţilor şi oamenilor ? A ajuns vice rege în Egipt.

Ce s-a întâmplat cu profetul Daniel în Babilon, care şi-a condus viaţa după Legea lui Dumnezeu? A ajuns al treilea în Imperiul Babilonian.

3. Uitarea închinării lui Dumnezeu, şi căutarea fericirii din cele rele.

Un mare mistic al secolului al XIV-lea, fericitul Enric Susone, era dus deseori de mama sa la plimbare pe undele lacului Uberlingen. Într-o zi, când barca aluneca pe undele însorite ale lacului, copilului i s-a parut ca vede mii de pietre pretioase în jurul sau si a exclamat: Priveste, mama, suntem înconjurati numai de nestemate! Da, a raspuns mama, dar daca vei întinde mânuta ca sa le prinzi, vei vedea ca ai prins doar putina apa rece si murdara. Priveste, în schimb, soarele! Numai razele lui au aceasta stralucire. Numai soarele vesnic, Isus, nu te va însela niciodata! Copilul a înteles lectia si a avut grija ca toata viata Isus sa fie soarele sufletului sau.

Asta este şi ceea ce ne oferă diavolul, nişte murdării ambalate frumos.

Aţi auzit vreodată de bancnote de o sută de dolari falsificate? Da, de multe ori. Dar aţi auzit vreodată de hârtie igienică falsificată? Nu. De ce? Deoarece nu merită. Existenţa falsificărilor indică valoarea unui lucru: cu cât este mai preţios, cu atât vom găsi mai multe falsificări ale lui. Spiritualitatea este un bun foarte preţios. Dovada ne-o oferă cantitatea uriaşă de spiritualităţi false ce circulă în lume. Dar falsificarea spiritualităţii nu a început cu noi.

În Fapte 19 citim despre un ciudat incident ce s-a petrecut pe când Paul predica în Efes. Paul făcea atâtea miracole încât ceilalţi slujitori religioşi din oraş au devenit invidioşi pe el. Îşi pierdeau membrii în favoarea lui Paul. Astfel că unii s-au hotărât să urmărească şi să copieze ceea ce făcea Paul. Acesta făcea lucrări minunate şi alunga demonii invocând numele lui Isus. Ei au crezut că au descoperit formula lui secretă, şi s-au dus să o implementeze în propria lor slujire. Şapte fii ai unui arhiereu iudeu numit Scheva, exorcişti de meserie, au încercat să scoată un demon invocând numele lui Isus astfel: “Vă jur pe Isus, pe care-l propovăduieşte Pavel!” L-au auzit pe acesta spunând: “Pe Isus îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi?” Apoi omul posedat a sărit asupra lor, şi i-a bătut atât de rău încât aceştia au plecat acasă goi şi plini de răni.

Cei şapte fii ai lui Scheva îi reprezintă pe toţi cei care încearcă să profeseze creştinismul exterior (spunând “Doamne, Doamne”) şi care fac opere creştine (“multe minuni” în numele lui Cristos) dar fără să fie creştini în interior. Cei şapte fii ai lui Scheva nu şi-au predat vieţile lui Cristos; tot ce doreau era să profite de harul uimitor ce stătea la dispoziţia lui Paul, servitorul lui Cristos.

                                                                                                                                          Preot Ioan

DUMINICA  I  DIN  POSTUL  MARE  „B”  (2)

Chiar de la începuturile ei, Biserica a conceput timpul Postului Mare ca o cateheză pentru CATECUMENII, care timp de trei ani, se pregăteau pentru primirea Botezului Creştin. Mai exat, în ultimul lor an de pregătire, în timpul Postului Mare, catecumenii primeau ultimile învăţături în vederea renaşterii lor spirituale, care va avea loc în Sfânta Noapte a învierii. De aceea, fiecare duminică din timpul Postului Mare, cuprinde cel puţin o lectură biblică care face referire la Păcat şi la Botez. Iar duminicile din acest timp de Post şi de pregătire pentru primirea Botezului, dar şi pentru Solemnitatea Învierii Domnului, se numeau „scrutinii”, sau examene.

Imediat după Botezul lor, noii creştini din Sfânta Noapte de Paşti, asemenea lui Isus, trebuiau să intre imediat în câmpul misionar. Dar, ca şi pentru Isus, câmpul misionar care-i aştepta, nu avea să fie presărat cu flori şi aplauze, dar avea să fie un drum plin de obstacole şi de împotriviri din partea Satanei, căruia nu-i place să vadă cum pierde suflete şi cum locurile pierdute de el şi îngerii lui, încep să se ocupe cu oameni.

Pe ţărmurile sudice ale Angliei se află zona Slapton Sands. Această zonă cu plajă minunată poartă o amintire tragică din trecut. În 28 aprilie, 1944, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, forţele aliate erau angajate în operaţiunea Tigru, cu nişte manevre militare şi cu mijloace amfibii, pentru pregătirea zilei Z, care era ziua debarcării în Normandiei. In tmpul acestor manevre pregătitoare, deodată au apărut nişte nave ale duşmanului şi au fost omorâţi peste 700 de soldaţi americani, într-un atac surpriză. Astăzi, a fost ridicat un monument pe Slapton Sands în memoria sacrificiului acelor tineri, care au murit în timp ce se antrenau pentru bătălie, dar nu au intrat niciodată în conflictul armat.

Această tragedie este o metaforă care îl avertizează pe toţi creştinii. Şi noi suntem implicaţi într-un război cu un duşman care este puternic şi înşelător. De aceea apostolul Petru a avertizat: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1Pt 5, 8).

Ca şi soldaţii de la Slapton Sands, ne confruntăm cu un duşman care doreşte distrugerea noastră. În serviciul Regelui nostru, trebuie să fim în continuă alertă, trebuie să fim mereu gata pentru atacurile surpriză ale duşmanului nostru spiritual, trebuie să fim mereu capabili de a rezista diavolului şi să-i slujim lui Dumnezeu în fiecare zi. (cf. 2Tm  2, 3-4)

Şi dacă diavolul a încercat să-L răstoarne pe Dumnezeu Tatăl de pe tron; şi dacă diavolul a încercat să-l abată pe Isus de la Cruce, oferindu-i „scurtături”, pentru dobândirea celor necesare vieţii şi pentru împlinirea lucrării primite de la Tatăl, prin care să schimbe ascultarea faţă de Tatăl cu ascultarea faţă de el; şi dacă diavolul a încercat să-l împiedice pe Duhul Sfânt de a-şi face lucrarea de Rusalii, oare vom putea crede că diavolul nu va căuta să ne răstoarne, să ne abată, să ne împiedice şi pe noi creştinii de a ajunge la mântuire, de a urma chemarea lui Isus la convertire zilnică şi la credinţa în Evanghelie, prin scurtăturile pe care ni le oferă în rezolvarea problemelor vieţii, scurtături care duc la depărtarea de Planul lui Dumnezeu de mântuire şi la apropiere la planul lui de pierzare, la refuzul fidelităţii faţă de Tatăl Ceresc şi la credincioşia faţă de el, la schimbarea ascultării faţă de Tatăl cu ascultarea faţă de el. 

Prima lectură şi Sfântul Petru în cea de-a doua lectură, ne spun că diavolul i-a împiedicat deja pe contemporanii lui Noe să ajungă la arca salvatoare, că astăzi îi împiedică la fel pe mulţi contemporani de-ai noştri să ajungă la apa Botezului şi la siguranţa Bisericii. Iar chemarea lui Isus la convertire şi la credinţă în Evanghelie, ne arată că diavolul îi împiedică continuu pe oamenii păcătoşi de a păşi pe drumul convertirii şi al credinţei Evanghelice.

De aceea Biserica, chiar din prima duminică din Postul Mare, duminică când avea loc primul examen catecumenal, numit şi scrutiniu pentru catecumeni, dar şi pentru botezaţii căzuţi în păcat, le vorbeşte despre această luptă pe care diavolul şi îngerii săi au delanşat-o împotriva oamenilor încă din Paradis şi luptă pe care o vor purta împotriva lor până la sfârşitul veacurilor, printr-o continuă bombardare cu „scurtături care ocolesc Crucea” şi cu „tentaţii care vor să-i îndepărteze de supunerea faţă de Dumnezeu şi de Legile Lui,” aşa cum au procedat şi cu Isus, cu scopul precis de a le fura mântuirea şi fericirea veşnică.

Dacă la Isus aceste bombardări ale satanei, cu scurtături şi tentaţii au căzut ca nişte scântei în apă, la noi oameni slabi din carne şi sânge, aceste scurtături şi tentaţii, vor cădea ca nişte scântei pe nişte vreascuri uscate.

Ţinând seama de această realitate, Biserica spune astăzi, celor care vor fi botezaţi la Paşti, dar şi celor botezaţi de ani de zile, că deşi au fost botezaţi „întru moartea şi învierea lui Isus”, că deşi au fost botezaţi şi umpluţi cu Duhul Sfânt, că deşi au fost declaraţi fii ai lui Dumnezeu, ca Isus, deşi au fost întăriţi cu Sfintele Sacramente, ca Apostolii şi primii creştini, deşi au biruit în câteva lupte cu el, să se aştepte mereu la atacuri virulente din partea Satanei.

Ştim din simbolistica biblică că, pustiul este locul unde se poate intra mai uşor în unire cu Dumnezeu, că muntele este locul care ne apropie de Dumnezeu, iar Templul este locuinţa lui Dumnezeu, ei bine, chiar şi în aceste locuri sfinte, Isus a fost atacat de Satana. Dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost atacat de Satana în cele mai sfinte locuri şi momente de rugăciune, ce să mai spunem despre noi oamenii, care mai umblăm şi prin multe alte locuri mai puţin sfinte.

Isus care nu a avut altă mâncare şi băutură decât împlinirea voinţei Tatălui, a fost totuşi bombardat de Satana, ce să mai spunem de noi oamenii de astăzi care nici nu mai ştim care e voinţa Tatălui?  

Se spune despre un diavol că, 40 de ani la rând, zi de zi, ceas de ceas, l-a bombardat pe un călugăr sfânt, dintr-o mănăstire sfântă, cu apariţii şi moaşte de sfinţi, cu şapte ceasuri de rugăciune pe zi, cu Sfânta Liturghie şi Împărtăşanie zilnică, cu Biblie şi meditaţie zilnică… şi că într-o clipă de relaxare, într-o clipă de neatenţie, l-a biruit.

Nu numai călugărul cuminte din mănăstire a eşuat în faţa ispitei, dar au eşuat, şi nu au putut rezista în faţa ispitei şi oameni aleşi ca: Adam care a căzut în Rai. Noe care a trecut prin potop pentru ca să eşueze ulterior în căzând în necurăţie. Avraam a cedat ispitei de a spune minciuni. Moise, deşi a condus poporul Israel şi l-a scos din Egipt, a păcătuit prin neîncredere în Dumnezeu, fapt pentru care nu i s-a îngăduit să intre în Ţara promisă. David pe care Dumnezeu l-a luat de la oi pentru a-l face rege, a cedat în faţa ispitei de adulter. Solomon cel înţelept, a căzut în păcatul idolatriei. Petru s-a lepădat de Isus, el care spunea că va merge cu Isus la moarte. Iuda, Anania şi Safira au cedat ispitei banului... şi putem continua lista până ce vom ajunge la noi înşine, care de atâtea ori am cedat ispitei...prin care am ocolit crucea, deşi ştiam foarte bine că fără ea nu este mântuire... cedare prin care l-am refuzat pe Dumnezeu şi l-am primit pe diavol, deşi numai lui Dumnezeu i se cuvine închinarea.

Iosif cel drept, din Vechiul Testament, a fost pus într-o situaţie dificilă, într-o zi când soţia stăpânului său a încercat să-l seducă. Şi deşi ştia că refuzul îl va duce la temniţă, a rămas credincios Domnului. El i-a spus: „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen 39, 9).

Intr-o situaţie dificilă a fost pus şi tânărul Daniel, împreună cu aţi trei tineri iudei credincioşi, în timpul deportării lor în Babilon. Iar Daniel şi cei trei tineri credincioşi iudei, cu riscul pierderii vieţii, nu au voit să se pângărească cu bucatele jertfite idolilor, de la masa regelui Nabucadenţar. (cf. Dan 1, 5-20)

Astăzi este la modă să dăm păcatului tot felul de nume, de exemplu: necurăţiei dragoste, înşelăciunii bussines, minciunii restricţie mintală, etc. Folosind astfel de eufemisme pentru ofensele aduse lui Dumnezeu, nu vom face altceva decât să ne slăbim rezistenţa şi să banalizăm nocivitatea păcatului pentru noi. 

Pentru Iosif, pentru Daniel şi cei trei tineri, păcatul nu a fost doar „o eroare de judecată“, nici numai o „gafă“,  o „indiscreţie“ sau un „moment de slăbiciune“. Iosif, Daniel şi cei trei tineri, au văzut păcatul aşa cum era: o nelegiuire şi o ofensă gravă împotriva Domnului şi nu s-a jucat cu gravitatea acestei nelegiuiri şi acestei ofense grave. Standardele morale ale lui Dumnezeu sunt absolute. Doar când noi vedem păcatul ca un lucru incompatibil cu Dumnezeu, ca un mare rău şi o mârşavă nelegiuire, numai atunci vom fi pe drumul cel bun. Numirea păcatului cu alte nume nu va schimba caracterul lui ofensator faţă de Dumnezeu, nici efectele lui devastatoare asupra mântuirii noastre.

Un lector la un seminar, care a dorit să scoată în evidenţă un lucru important, a luat un borcan cu gură largă şi l-a umplut cu pietre. „Este borcanul plin?“ a întrebat el. „Da“, a venit un răspuns. „Cu adevărat?“ a continuat el. Apoi, a turnat pietricele mai mici în borcan ca să umple spaţiile dintre pietre. „Acum este plin?“ „Da“ a răspuns altcineva. „Adevărat?“ Apoi a umplut spaţiile rămase între pietre şi pietricele cu nisip. „Acum este plin?“, a întrebat din nou. „Probabil că nu“ a spus cineva, spre amuzamentul auditoriului. Într-adevăr, lectorul a luat o cană cu apă şi a turnat-o în borcan. „Ce lecţie putem învăţa de aici?“ a întrebat el. Un participant a răspuns: „Nu contează cât de plin este borcanul, totdeauna este loc pentru mai mult!“ „Nu chiar, a spus lectorul. Lecţia este aceasta: ca să intre toate aceste lucruri în borcan, trebuie să pui mai întâi lucrurile cele mai mari.“

Isus a proclamat în Predica de pe Munte, principiul lucrului cel mai mare, atunci când a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“ (Mt 6, 32-33) 

El a ştiut că ne risipim timpul îngrijorându-ne pentru lucrurile mici, care par aşa de urgente, dar nu suntem la fel de preocupaţi de lucrurile mari, cu valoare eternă. „Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele“, şi vi le va da pe deasupra, le-a amintit Isus ascultătorilor Lui. 

Aşa cum ascultarea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de Impărăţia Cerurilor, au fost lucrurile cele mai mari şi cele mai importante pentru Isus şi pentru toţi credincioşii adevăraţi din toate timpurile şi locurile, lucruri care i-au făcut biruitori contra satanei, la fel trebuie să constituie şi pentru noi lucrurile cel mai mari şi cele mai importante, pe care trebuie să le punem cel întâi în borcanul vieţii noastre. Tu, creştinule, care ai citit aceste rânduri, ce-ai pus mai întâi în borcanul vieţii tale?

                                                                                                                           Preot Ioan

DUMINICA  I  DIN  POSTUL  MARE  „B”  (3)

În Evanghelia de astăzi, Sfântul Marcu ne spune că, Isus după ce a fost Botezat în apele Iordanului, şi înainte de a-şi începe misiunea apostolică, a cerut convertire şi credinţă, pentru că timpul aşteptării s-a împlinit şi că prin sosirea sa în lume, Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Acolo unde sunt idealuri şi planuri mari, acolo apare şi confruntarea cu potrivnicul. Isus, deşi pregătit 30 de ani, printr-o viaţă ascunsă la Nazaret, deşi întărit cu rugăciune şi post de 40 de zile în pustiu, a fost ispitit de satana, care a căutat să-L abată de la fidelitatea faţă Tatăl, şi de la împlinirea Planului mântuitor al lumi, prin Cruce.  

Deci, pustiul este primul loc în care Isus se manifestă public ca fiu al lui Dumnezeu, dar nu şi ultimul; pustiul este şi primul loc unde se confruntă cu Satana, pe ale cărui lucrări a venit să le strice, (cf. 1In 3, 8) dar nu şi ultimul, căci satana avea să-l mai atace şi în multe alte ocazii. Amintesc doar:

I.  Ispitirea din partea lui Petru şi a Aposolilor de a nu merge la Cruce. (Mt 16, 22)

II. Ispitirea din curtea marelui preot Caiafa (Mt 26, 63).

III. Ispitirea din ultimele ceasuri ale vieţii (Mt 27, 39-44).

Celor 40 de zile ale şederii lui Isus în pustiu, la finalul cărora a fospitit de diavol, le corespund:

- patruzeci de zile a curăţit Dumnezeu pământul prin apele potopului.

- patruzeci de zile a rămas Moise pe Sinai înainte de primirea Legii.

- patruzeci de zile a mers Ilie până la Horeb.

Textul de astăzi din Marcu ne prezintă foarte pe scurt ispitirea lui Isus Hristos. Apostolul Marcu rezumă lucrurile la doar două versete, de aceea e bine de citit şi pasajele din Matei şi Luca. Dar în relatarea lui Marcu întâlnim marea schimbarea mondială, marea schimbarea cosmică, pe care Isus a făcut-o prin biruinţa sa asupra satanei, schimbare care constă în inaugurarea Impărăţiei Cerului, a cărui prim cetăţean, este chiar El, Isus Domnul.  

Cuvântul ispită înseamnă:

1. Incitare sau momire pentru a face rău din partea satanei.

Ce sunt în concret ispitele lui Isus? Putem spune că reprezintă încercarea, din partea Satanei, de a-l face să devieze de la calea fidelităţii faţă de Dumnezeu.

Această incitare şi momire la rău a lui Isus, s-a făcut prin propunerea a trei scurtături:

--scurtătura pâinii fără trudă şi fără cuptorul suferinţei;

--scurtătura popularităţii prin aruncarea în baia de mulţime, fără să urce Calvarul voit de Tatăl.

--scurtătura stăpânirii doar peste lume, prin închinarea la diavol, şi nu şi peste Cer prin Crucea voită de Tatăl. 

Toate aceste sunt ca şi cum:
--ai merge la furat pâine, fără ca să mai ari, sameni, culege, măcina, frământa şi coace în cuptor.
--te-ai folosi de drepturile celor căsătoriţi, fără să ai binecuvântare, nevastă şi cruce familială.
--ai dobândi un atestat academic, fără să mergi la şcoală, fără să înveţi, fără să treci prin focul examenelor.

Aceste scurtături, Satana, le-a propus nu numai lui Isus, dar le-a propus şi vechiului popor ales, atât în pustiu cât şi în Canaan, care erau mereu îndemnaţi de satana să ceară minuni de: pâine din cer, carne din cer, vin din cer, de apă din piatră seacă, de victorii fără luptă şi de mântuire gratuită, doar că sunt fii lui Abraam. Dar aceste scurtături ni le propune şi nouă creştinilor de astăzi şi din toate timpurile: totul gratuit şi totul fără jertfă.

2. Un al doilea sens al cuvântului ispită este acela de încercare, sau test din partea Tatălui.

Cred că o mică ilustraţie ne va ajuta aici. Un predicator, povesteşte: Vin dintr-o zonă de confluenţă a două râuri. Din timp în timp, aceste râuri creşteau peste măsură şi măturau podul care făcea legătura dintre localitatea mea şi celelalte. Până în momentul în care se construia alt pod, oamenii care plecau la serviciu, la şcoală în alte localităţi învecinate, trebuia să facă un ocol foarte mare. Îmi amintesc că în cele din urmă oficialităţile s-au gândit să facă  un pod mai solid şi să pună astfel capăt acestei probleme. După consolidarea celor două maluri, după un lung proces de construcţie, podul a fost în sfârşit gata. Cu toate acestea circulaţia nu fusese încă deschisă. Lumea era deja intrigată. Ce se întâmplă. Într-una din zile, au venit muncitorii cu trei maşini de mare tonaj, încărcate la capacitate şi toate trei au fost oprite pe pod. Lumea curioasă s-a oprit să vadă despre ce este vorba. Ce se făcea acolo. Unii începuseră să comenteze: “Abia l-au terminat, vor deja să-l strice?” Însă unul din ingineri  a dat o explicaţie: Nu încercăm să-l stricăm ci vrem să demonstrăm că este rezistent. Acesta a fost scopul testării Domnului Isus – să arate, să demonstreze că El nu poate fi învins de ispite. Aşa a fost testat şi Iov.

Pentru ce a mai trebuit să fie ispitit Isus?

1.Ca urmaş a lui Adam, prin naşterea trupească din Maria, trebuia să repare greşeala lui Adam.

2. Apoi ca Fiu al poporului ales, trebuia să reabiliteze poporul ales care a fost biruit de Satana timp de 40 de ani în pustiu

3. Prin faptul ca El insusi a fost ispitit şi a suferit, să poată să vină în ajutorul celor ce sunt ispititi. (Evr.2:18)

Multe căderi ale oamenilor dinainte de El, dar şi de după El, trebuia să ridice Isus, prin biruinţa sa asupra ispitelor diavolului:

1. În ispita poftei de mâncare bună, au căzut mai înainte: Eva în Rai şi evreii în deşert.

2. În ispita mândriei de la Templu, au căzut mai înainte: cei doi fii ai lui Aaron: Nadab si Abihu; cei doi fii ai lui Eli: Ofni şi Fineas; iar pe timpul său: marii preoţi, farizeii şi cărturarii.

3. În ispita vârfului de munte, adică a bogăţieii şi stăpânirii nedrepte, au căzut mai înainte: Core,Datan si Abiram; regele Saul şi mai apoi regele Irod.

Toate cele trei ispite: pâine fără Lege şi cuptor, slavă fără umilinţa şi cruce, bogăţii fără trudă şi merit, zic, toate acestea urmăreau un singur scop: să-l separe pe Domnul Isus de Dumnezeu, să întrerupă legătura vitală dintre Isus şi Tatăl său, să nu mai mântuiască lumea prin Cruce, să nu se mai închine Tatălui, ci satanei. 

Aceasta este de fapt adevărata ispită, Ispita cu majusculă. Dar aceste ispite repetate de satana cu toate generaţiile, urmăresc acelaşi scop: separarea omului de Dumnezeu şi apoi răzvrătirea lui faţă de Dumnezeu.
De aceea, Biblia ne prezintă punctele în care a fost ispitit Isus, ca să vedem în ceea ce vom fi ispiţi şi noi:

--Primul atac este satisfacerea nevoii de pâine.Dar pâinea în afara ordinii lui Dumnezeu, este păcat.

--Al doilea atac este sfera îndepliniri mandatului, adică să te foloseşti de darurile şi de puterea lui Dumnezeu pentru câştig propriu şi nu pentru mântuirea oamenilor, lucru care iarăşi nu este după voia lui Dumnezeu.

--Al treilea atac este in sfera puteri, dominaţiei şi a stăpânirii cu orice preţ, chiar cu închinarea la diavol. Pentru un fiu, aceasta este o urâciune în faţa lui Dumnezeu. În calitate de Fiu, Isus s-a închinat numai lui Dumnezeu.

Ce trebuie spus aici este că, Isus poseda la modul absolut tot ceea ce voia să-i ofere satana cu păcat şi cu răzvrătire împotriva lui Dumnezeu:

--Dacă e vorba de pâne, El însuşi e Pâinea Vieţii, El însuşi a săturat 9000 de oameni cu pâine în pustiu. Dar Isus a renunţat de bunăvoie la pâinea cea trupească pentru a se hrăni numai cu al Tatălui Cuvânt, spre salvarea noastră. Asta mai vrea să arate tuturor amăgiţilor cu pâinea în afara voinţei lui Dumnezeu, că adevărata pâine care trebuie căutată, asemenea Lui, este Cuvântul lui Dumnezeu care dă viaţă şi Împărăţia lui Dumnezeu.

--Dacă e vorba de îngeri care să-l suţină, El îi avea deja la dispoziţie, de la Bunavestire, de la postul de 40 de zile, de la Patimă.Dar El a renunţat le legiunile de îngeri, pentru a bea paharul amar al Crucii.  

--Dacă e vorba de împărăţiile lumii, Isus deja le avea, căci El e Regele creaţiei. El le-a creat şi El le susţine. El le avea deja prin fidelitatea faţă de Tatăl. Dar El a renunţat la domnie şi s-a făcut sclav slujitor, pentru a ne mântui pe noi din temniţa satanei.  

Sf. Augustin scria: în Cristos şi tu erai ispitit…dar în Cristos şi tu ai biruit; dacă Isus nu s-ar fi lăsat ispitit, tu nu te-ai fi învăţat să lupţi şi să învingi în momentele când eşti ispitit!

Pleacă de la mine, satană, i-a spus Isus diavolului înşelător. Pleacă, de la mine, Satano, trebuie să fie şi replica noastră, atunci când diavolul vine şi ne ispiteşte cu anumite lucruri rele, prin care să ne rupă de Dumnezeu şi de ajutorul Lui, ca pe oişa de turmă şi Păstor, pentru a putea fi apoi o pradă uşoară pentru el.

Cartea Genezei ne spune că, că cei care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, la potop şi au refuzat corabia mântuirii căutând plăcerile diavolului, au pierit. Prima scrisoare a lui Petru ne spune că cei care au uitat de făgăduinţele de la botez, urmând amăgirile diavolului, au ajuns în infern. Iar Isus ne spune că, păcătoşii care nu se convertesc şi nu urmează calea lui Dumnezeu prin credinţă, nu vor ajunge în Împărîţia lui Dumnezeu, care este aproape.   

Că Isus este mai puternic decât satana, se vede din faptul că, dacă diavolul ne împinge mereu în abis, Isus poate ridica oricând îl chemăm în ajutor. Isus are putere să-şi dea viaţa pentru noi, şi putere are să o ia înapoi. Pe când diavolul când va fi aruncat în iazul de foc, nu va mai putea ieşi de acolo niciodată.

Isus ne iubeşte mi mult decât satana, care ne amăgeşte cu lucruri pieritoare, pentru a ne împinge în iad, pe când Isus din dragoste pentru noi, El cel fără păcat, S-a făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fi scoşi din moarte şi osândă, şi putem primi prin credinţă neprihănirea. El, Mielul lui Dumnezeu, a luat asupra Sa păcatul nostru, ca să ne readucă în relaţia de armonie cu Creatorul.

Tot comportamentul lui Isus în timpul celor trei ispite arată fidelitatea faţă de Tatăl Ceresc şi iubirea sa faţă de oameni, iubirea faţă de noi. Tot comportamentul nostru din timpul ispitelor, trebuie să arate la fel fidelitate faţă de Dumnezeu, şi grijă faţă de semeni.

                                                                                                                    Preot Ioan

Reflecţie: DUMINICA  II  DIN POSTUL MARE „B”

Prin Cruce la Lumină

Suntem în duminica a doua din timpul sfânt al Postului Mare, timp când Isus îşi poartă Crucea pentru mântuirea noastră. Acest fapt ne aminteşte de adevărul pe care niciodată nu ar trebui să-l uităm, şi anume că: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (In 3, 16)

In prima lectură de astăzi, ca de altfel în tot Vechiul Testament, Dumnezeu şi-a revelat doar parţial dragostea faţă de noi oamenii. Căci dragostea sa mare, în toată strălucirea ei, Dumnezeu avea să ne-o arate prin moartea lui Cristos pe cruce pentru noi. 

Chemarea lui Avraam de a-şi jertfi unicul fiu, Isaac, pe care îl iubea atât de mult, este doar o pală prefigurare a măreţei jertfe pe care avea Dumnezeu s-o facă pentru noi, prin moartea lui Isus pe cruce. Când Avraam este gata de jertfirea lui Isaac, Dumnezeu îl cruţă de această durere, trimiţându-i o altă jertfă, un berbec. Dacă Avraam şi Isaac au fost scutiţi de această jertfă, Dumnezeu însă nu s-a scutit pe Sine şi pe Fiul său de această durere, pentru că ne-a iubit mult.

Aici, în Geneza 22, 1-18, sunt mai multe elemente, care fac din Avraam şi Isaac, o prefigurare a Tatălui şi a Fiului pe Calvar. Iată numai câteva dintre ele:

--Avraam l-a dus la jertftă pe unicul fiu pe care îl iubea. La fel a făcut şi Dumnezeu cu Isus.

--Isaac, care avea în jur de 30 de ani, nu s-a împotrivit. La fel, Isus de 33 de ani, nu s-a împotrivit.

--Isaac şi-a dus singur lemnele pentru jertfă. La fel şi Isus şi-a dus singur Crucea.

--Muntele Moria este acelaşi munte pe care se află atât Templul cât şi Golgota, unde a murit Isus.

Când Isaac l-a întrebat pe Avraam, unde este animalul de jertfă, Avraam i-a răspuns că, Domnul va avea grijă. Acest loc de pe muntele Moria, unde Avraam i-a spus lui Isaac, “că Domnul va avea grijă,” (cf. Gen 22, 8) este numit în Biblie: “Iehova Iire”. Nu se putea un nume mai bun, căci acolo, peste veacuri, avea să fie locul unde Dumnezeu va purtat de grijă întregii omeniri, oferind pe Isus ca jertfă pentru păcatele noastre ale tuturor.

Încă de la căderea omului în păcat, animalul adus ca jertfă, a indicat venirea Domnului Isus, Mielul de jertfă. (cf. Gen 3, 21) Dumnezeu nu va îngădui nici o jertfă umană pentru că numai una singură putea să cureţe întreaga omenire, Jertfa lui Isus. Crucea a fost altarul unde mielul trimis de Dumnezeu avea să ridice păcatele omenirii. Ioan Botezătorul este cel care notează clar acest lucru, căci îl prezentă pe Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. (cf. In 1, 29)

Geneza 22, 17-18, Dumnezeu îi spune lui Avraam: “ Te voi binecuvînta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămînţa şi anume, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi sămînţa ta va stăpîni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” Iar Sfântul Paul ne spune că ISUS este sămânţa credincioasă şi ascultătoare a lui Avraam, iar noi creştinii suntem neamurile binecuvântate datorită Lui. (cf. Gal 3, 16)

În Marcu 9, 1, Isus spune: “Adevărat vă spun, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.”  Există multe interpretări asupra acestui verset, dar aici Domnul făce o referire clară la Schimbarea Sa la Faţă. Iar doi oameni care se aflau acolo, Petru şi Ioan, au mărturisit despre acest lucru: Petru (cf. 2Pt 1, 16-18) şi Ioan. (cf In 1, 14)

După şase zile, de la marturisirea de credinţă a lui Petru şi de la anunţul Patimii, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo s-a schimbat la faţă înaintea lor.

Sigur că apare întrebarea: de ce i-a ales Isus tocmai pe aceşti trei oameni? Voi spune de la bun început că nu i-a ales pentru că erau favoriţii Lui, sau pentru că ar fi fost superiori celorlalţi. Cred că aceştia erau cei mai slabi dintre apostoli şi Isus a trebuit să-I ia cu El ca pe nişte copii mici, altfel ei nu ar mai fi venit deloc.

           

Aţi observat poate vreodată pe stradă, cum o mamă îşi duce cei trei copii ai ei? Pe unul îl poartă în braţe, pe unul îl ţine de mână, iar cel de-al treilea merge în urma ei. Mama trebuie să se oprească din când în când pentru ca cel ce merge singur să nu rămână în urmă. Ni se pare că micuţul care merge în urmă o făce să piardă mult timp. Dar apoi ne dăm seama că, spre deosebire de el, cel care era ţinut în braţe nu ar fi mers deloc cu ea, dacă nu l-ar fi purtat în braţe, iar cel pe care-l ţine de mână ar cădea la fiecare pas. Cred că Petru, Ioan şi Iacov erau cam la fel. Deşi par să fie privilegiaţi, ei nu erau decât nişte copilaşi pe care Isus trebuia să-i ia cu El, să-i ţină de mână şi să-i poarte în braţe.

Cuvântul grecesc pentru “schimbarea la faţă” este metamorphon, de unde vine cuvântul românesc metamorfoză. Schimbarea a avut loc în trupul lui Isus – nu a fost doar o lumină sau un efect venit din exterior. Schimbarea, transfigurarea era lumina care strălucea dinlăuntrul Lui.  

Hainnele care  i-au devenit albe, mai albe decât îşi poate imagina sau poate crede cineva, au devenit aşa pentru că această lumină venea dinlăuntrul Lui. Asemenea altora, înclin şi eu să cred că Adam şi Eva erau îmbrăcaţi astfel de lumină înainte de păcat, o lumină care au pierdut-o şi pentru noi. Dar Isus, prin Patima, Moartea şi Învierea sa, va câştiga această lumină şi pentru noi.

Petru spune: “am văzut cu ochii noştri mărirea Lui”. (2Pt 1, 16) Ioan spune şi el: “Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (In 1, 14). Dar ce-i şi  mai important este că, şi noi îl vom vedea într-o zi pe Isus glorificat, aşa cum este acum la dreapta Tatălui, şi că vom fi vom fi asemenea Lui. (cf. 1In 3, 2). Asta e grozav, nu-i aşa? 

“Ilie li s-a arătat împreună cu Moise, şi stăteau de vorbă cu Isus.” (Mc 9, 4) Ilie era reprezentantul profeţilor. Moise era reprezentantul Legii. Biblia spune că atât Legea, cât şi Profeţii au mărturisit despre moartea lui Isus. Moise ştia de venirea lui Hristos, pentru că, iată ce ne spune următorul verset, din Evrei 11:26, despre Moise: “El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.” Moise ştia că va veni Hristos. Toţi profeţii vorbesc despre suferinţa Sa şi despre slava ce are să-i urmeze.

Dar un lucru şi mai important pentru care Isus s-a arătat în strălucire împreună cu Moise şi Ilie, la Schimbarea sa la faţă, este acela, că aceşti doi aleşi, au suferit mult din dragoste pentru mântuirea poporului din timpurile lor. Ei erau în lumină împreună cu Isus, pentru că au umblat prin întunericul suferinţelor, pentru salvarea poporului. Ei au fost o prefigurare istorică pentru Isus şi pentru suferinţele sale. Biblia ne spune, că cei care au suferit împreună cu Isus, îl vor urma oriunde se va duce El. (cf Ap 14, 4) Deci aşa cum Moise şi Ilie l-au urmat pe Isus în glorie pentru ca au suferit împreună cu El. Şi la fel şi toţi ceilalţi care vor fi suferit împreună cu Isus, Apostoli şi Ucenici din toate timpurile, deci şi noi, îl vom urma şi noi într-o zi.  (cf. Rm 8, 17)

Dintre toate faptele noastre, cele care vor conta la arătarea în Slavă a Domnului, sunt îm primul rând suferinţele pentru credinţă şi Evanghelie, suferinţele din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Ele vor deveni LEGITIMATIA noastră de aleşi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Isus, glorificat prin înviere şi înălţare, a păstrat semnele rănilor mântuitoare, ca pe o comoră şi glorie veşnică. Să ne amintim că la înviere, a apărut cu semnele rănilor prin care s-a legitimat ucenicilor. (cf In 20, 27) Deci, cu cât mai multe astfel de răni, cu atât mai multă glorie cerească.

Mi-aduc aminte aici de Sfântul Petru de Alcantara, (1499-1562) care apărându-i după moartea sa, Sfintei Tereza de Avila, (1515-1582) i-a zis: “Fericite mi-au fost pocăinţele, jertfele şi suferinţele pentru Isus, căci ele mi-au dobândit o aşa de mare glorie în cer.”

Deci, curaj creştinule purtător de cruce cu Isus, că şi Paul, în Lectura II de astăzi, ne asigură de dragostea şi răsplata Cerului pentru urmarea Domnului: “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!” (Rm 8, 31-34)

                                                                                                            Preot Ioan

Reflecţie la DUMINICA  II  DIN POSTUL MARE „B”

Omul în căutarea strălucirii şi nemuririi pirdute

În dezvoltarea acestei idei: omul în căutarea strălucirii şi nemuririi pierdute prin păcat, aş vrea să mă ajut de Cartea lui Tobia.

Tobit tatăl, era un evreu stabilit la Ninive, capitala Asiriei, în urma deportării evreilor în Babilon, şi unde trăia acum împreună cu mai multe familii de evrei, în timpul regelui Salmanasar al V-lea (726-722 î.Hr.). Tânărul Tobia, află de la tatăl său, acum orb din cauza unui găinaţ de vrabie căzut în ochi, despre o comoară a familiei lor, înstrăinată în ţara Mezilor, şi care trebuie recuperată, pentru a face faţă greutăţilor vieţii. De aceea tânărul Tobia porneşte la drum spre a recupera această comoară a familiei. Şi pentru că şi lui Dumnezeu i-a plăcut această iniţiativă a tânărului Tobia, i-a trimis ca ajutor pe Arhanghelul Rafael, de la care a primit poruncă: “Să asculte de el în toate.” Iar pentru această ascultare, Rafael îl va călăuzi pe cale, îi va descoperi un medicament pentru ochii tatălui său, îl va ajută să recupereze comoara familiei, îl va ajuta şi s-o elibereze pe o tânără, Sara, de sub puterea unui diavol, îl va ajuta să se căsătorească cu ea, şi în final îl va ajuta să se întoarcă acasă la părinţii săi, care zilnic priveau în în zare, aşteptându-l.

M-am ajutat de relatarea Cărţii lui Tobia, pentru a spune că şi noi, asemenea tânărului Tobia, suntem porniţi într-o călătorie, din surghiunul nostru pământesc, în căutarea şi recuperarea unei comori înstrăinate prin păcat, şi anume, o comoară de strălucire şi nemurire, de care Isus ne aminteşte astăzi prin Schimbarea Lui la Faţă, şi de care acum avem mare nevoie pentru a fi fericiţi. Lui Dumnezeu îi place şi acest drum al nostru, drumul Postului Mare, în care am pornit spre recuperarea strălucirii şi frumuseţii, şi de aceea, ca şi lui Tobia, pe acest drum ne-a trimis, nu un arhanghel, dar pe însuşi Fiul său prea iubit, pe al cărui chip să contemplăm ceea ce avem de recuperat, dar care să ne şi ajute în realizarea acestei recuperări. Dar, ca şi tânărului Tobia, Dumnezeu ne pune şi nouă aceeaşi condiţie: SĂ ASCULTĂM ÎN TOATE DE ISUS. (cf. Mc 9, 7)

Şi aşa cum Tânărul Tobia, ascultând cu mare fidelitate de arhanghelul Rafael, a reuşit să depăşească obstacolele, să treacă peste toate opoziţiile oamenilor şi ale Satanei, să-şi recupereze comoara, să-şi găsească o soţie credincioasă şi să se întoarcă acasă fericit... tot astfel şi noi, ascultând în toate de Cristos, aşa cum Avraam a ascultat de Dumnezeu, aşa cum Tobia a ascultat de Îngerul Domnului, vom recupera comoara strălucirii şi nemuririi pierdute prin păcat, şi vom intra cu bucurie în familia credincioşilor din Cer.

Iată acum, conform lecturilor de la Sfânta Liturghie de astăzi, ce ne cere Isus, de care trebuie să ascultăm în toate:

În prima Lectură din Geneză 22, Dumnezeu îi cere lui Avraam să se despartă de orice legătură cu mentalitatea păgână şi de orice idol, reprezentate aici prin: famlie, ţară şi bogăţii, şi în acelaşi timp prin Isaac, pe care este chemat să-l sacrifice.

Lumea este un pericol. Nu demult am văzut în Evanghelia cu paraliticul purtat de patru oameni, că lumea le-a fost o piedică în drumul lor spre Cristos. (cf. Mc 2, 4) Chiar lui Isus, propria familie, i-a fost o piedică ca să ajungă la oamnii se mântuit. (cf. Mc 3, 21; In 7, 5)  De aceea ca şi lui Avraam, Dumnezeu ne spune şi nouă: “Ieşiţi din mijlocul lor” (2Cor 6, 17)

Iar acum un alt  gând care merită atenţie: Avraam primise de la Dumnezeu tot ce aşteptase, îl primise chiar şi pe Isaac, şi stătea acum liniştit în casa sa. Dar era pericolul ca Avraam să-l iubească acum pe Isac mai mult ca pe Dumnezeu. Şi ca să se convingă pe cine iubea acum mai mult Avraam, pe El sau pe Isaac, Dumnezeu, i-a cerut acestuia să-l jertfească pe Isaac. Şi când a văzut Dumnezeu că Avraam a fost gata să-l jertfească pe Isaac, din iubire şi fidelitate faţă de El, atunci când nici Saara nu mai era, Dumnezeu a făcut din Avraam “părintele celor credincioşi”.

Şi pentru noi e pericolul să avem Isaacii noştri, persoane sau lucruri pe care să le iubim mai mult decât pe Dumnezeu, şi care să  ne devină piedici în calea mântuirii . De aceea, ca şi lui Avraam, Dumnezeu ne cere acum să facem ordine în iubirea noastră, adică să-l trecem pe Dumnezeu pe primul loc în preferinţele şi activităţile noatre, conform poruncii Lui, (cf. Ex 20, 3) căci altfel e rău,

căci fără Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră, nu putem recupera comoara pierdută.

Un tânăr s-a rugat multă vreme ca Dumnezeu să-l ajute să se căsătorească cu o fată pe care o plăcea. Din momentul în care Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune, tânărul acela a făcut din soţia sa un idol, pe care o iubea mai mult decât pe Dumnezeu. Iar cum lui Dumnezeu nu-i place ca noi să iubim pe altcineva mai mult decât pe El, i-a luat soţia, ca acel om să-l iubească mai întâi pe El, spre mântuirea lui.

Atenţie, că de cele mai multe ori, ceea ce iubim mai mult decât pe Dumnezeu, El ni le ia. Cu toţii am văzut suflete disperate la moartea partenerilor de viaţă şi apoi părinţi disperaţi la moartea copiilor deveniţi idoli pentru ei. De aceea soţii trebuie să-şi spună unii altora, dar şi copiilor lor: “După Dumnezeu, cel mai mult te iubesc pe tine sau pe voi!” Şi la fel trebuie să spună şi copiii.

De fapt, Isus în Evanghelie, ne spune două lucruri clare în acest sens:

1. “Cine iubeşte pe tatăl, pe mama, pe soţul, pe soţia, pe fiul sau pe fica, pe averea sau viaţa sa, mai mult decât pe mine, nu  vrednic de mine.” (Mt  10, 37)  

2. “Şi oricine a lăsat pentru Numele Meu: case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, va primi însutit, şi va moşteni viaţa veşnică.” (Mt 19, 29)

Acum înţelegem mai bine, de ce Sfântul Alexie, fiul unui patrician roman in sec. V, când a simţit că este pericolul de a-şi iubi viitoarea frumoasă soţie mai mult decât pe Dumnezeu, a fugit în pustie chiar în ziua când trebuia să aibe loc nunta.

Acum înţelegem mai bine, de ce Sfântul Francisc din Assisi (1182-1226) atunci când a simţit că este pericolul ca familia şi prietenii să-l împiedice să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum merită El, i-a părăsit pe toţi şi pe toate.

Acum înţelegem de ce Sfânta Blanca de Castilia, (1188-1252) îi spunea fiului ei, viitorul Sfânt Ludovic IX, regele Franţei, că îl vrea mai bine mort, decât să-l ştie că a săvârşit şi numai un singur păcat de moarte, la adresa lui Dumnezeu pe care îl iubeşte mai presus de toate.

Acum înţelegem mai bine de ce mama Sfântului Teodor, care lucra într-un restaurant unde era bine plătită, când a simţit că acest serviciu este pericol ca s-o îndepărteze pe ea şi pe fiul ei de dragostea lui Dumnezeu şi de mântuire, a lăsat acest serviciu bănos, pentru altul mult mai modest, care nu le afecta dragostea pentru Dumnezeu şi mântuirea.

Psalmul Responzorial, 115, şi Lectura II din Romani 8, 31-34, ne spun că trebuie să ne încredem în Dumnezeu, chiar şi atunci când ni se pare “că suntem prea nefericiţi”, căci chiar dacă toţi ne-ar părăsi, Dumnezeu nu ne va părăsi: “Când Domnul e cu noi, cine ne poate sta împotrivă?”   

Iată câteva adeveriri în acest sens:

-când pe Isus  L-au părăsit toţi, Duhul Tatălui L-a înviat din morţi. (cf. Rm 8, 11)

-când pe  S. Paul l-au părăsit toţi, Domnul i-a fost atături. (cf. 2Tm 4, 16-17)

-când pe S. Elisabeta a Ungariei, (1207-1231) familia şi prietenii au părăsit-o, Biserica a primit-o.

-când pe S. Lidvina din Olanda (1380-1439) care a suferit 30 de ani, când mulţi au părăsit-o,  Dumnezeu i-a dat har să vadă în rănile sale, nişte canale de har.

Evanghelia după Marcu 9, 2-10, ne spune că după ce ne vom fi urcat cu Isus pe munte, după ce  vom vom fi suferit pentru împlinirea Legii şi Profeţilor, ca Moise şi Ilie, după ce vom fi uitat de cele pământeşti ca Peru, Iacob şi Ioan, vom putea vedea şi noi fericiţi Schimbarea lui Isus la Faţă, şi chiar mai mult, vom putea redobândi comoara noastră pierdută. Cine a văzut strălucirea şi nemurirea pierdută pe Faţa Transfigurată a lui Isus, lasă toate, ca şi omul care a găsit comoara din ogor, (cf. Mt 13, 44-46) şi merge să o dobândească. Iată câteva scurte exemple:

Toţi apostolii şi ucenicii, după ce l-au văzut pe Isus transfigurat la Faţă şi apoi Înviat din morţi, au

înfruntat suferinte, temniţe şi moarte, numai să ajungă la El, şi ca El.

Sfântul Paul după ce a fost înălţat până la cel de-al treilea cer, (cf. 2Cor 12, 2) după ce a văzut  lucruri care nu se pot spune, (cf. 1Cor, 2, 9) a dorit apoi să moară, numai ca să fie cu Isus şi ca Isus. (cf. Fil 1, 23)

Sfânta Bernadeta Soubirous (1844-1879), după ce a văzut frumuseţea Maicii Domnului de la Lourdes, a dorit să moară, numai ca să o vadă din nou.

Deci, aşa cum Avraam, ascultând de Dumnezeu, a reuşit să de detaşeze de toate şi chiar de Fiul său iubit şi să fie fericit în Ţara Promisă; Aşa cum Isus, ascultând în toate de Tatăl, a luat Crucea şi cu ea a biruit diavolul, lumea şi moartea şi ne-a adus mântuirea; Aşa cum Paul, încrezându-se total în dragostea lui Dumnezeu, a biruit orice piedică care îl separa Isus şi de coroana măririi... La fel şi noi, ascultând de Poruncile lui Isus, renunţând la orice legătură defavorabilă, luându-ne zilnic crucea, încrezându-ne în toate în dragostea lui Dumnezeu, vom sluji mai bine pe Dumnezeu, vom birui mai uşor diavolul, lumea, păcatul şi moartea, vom trece mai uşor lupta vieţii, vom ajunge mai uşor la coroana măririi cerrşti, şi vom recupera astfel strălucirea şi nemurirea pe care le-am pierdut prin păcat, şi care astăzi ni s-au revelat pe Faţa Transfigurată a lui Isus.

                                                                                           

                                                                                                                      Preot Ioan

Reflecţie: Isus ne cere să ne curăţim templul sufletului

DUMINICA  III  DIN  POSTUL  MARE  „B”

Cu cât ne apropiem mai mult de Luminata Sărbătoare a Paştelui, cu atât Biserica ne cere mai imperios să ne convertim şi să ne facem curăţenie în templul sufletului nostru. (cf. 1Cor 3, 16)

In Evanghelia de astăzi, (cf. In 2, 13-25) Isus, s-a urcat de sărbătoarea Paştelui la Ierusalim şi a intrat în Templu. Aici, în Casa lui Dumnezeu, locul de unde se înălţau rugăciuni şi de unde se aduceau jertfe pentru păcat, erau şi unii oameni care nu veniseră de Paşti la Templu ca să se întâlnească cu Dumnezeu şi să primească iertarea, ci ca să-şi rotunjească câştigurile pământeşti, fără să le pese de cele cereşti, oameni care slujeau făţiş lui Mamona şi răneau astfel Inima de Tată a lui Dumnezeu.

Atunci Isus, aprins de râvna pentru Impărăţia Cerurilor şi a Casei Domnului, Casă care acum era profanată nu numai de negustori, dar şi de autorităţile religioase şi civile, care acum închideau ochii la aceste nereguli, pentru că aveau şi ei parte din câştigul negustorilor, zic, Isus, aprins de această râvna sfântă, a făcut un bici din funii, şi i-a izgonit afară din Templu pe toţi pe toţi profanatorii.

Scena din Evanghelia de astăzi, cu negustorii care profanează sărbătoarea, prin faptul de a căuta câştigul material mai presus de cel duhovnicesc, este întâlnită de multe ori şi pe la hramurile bisericilor noastre, unde, oameni care nu au nimic de a face cu sărbătoarea şi credinţa, exploateză sărbătoarea şi credinţa pe care nu le preţuiesc, în avantajul lor material, tulburând, deranjând şi disipând adunarea sfântă.

Iar în timp ce ei îl priveau nedumeriţi pe Isus şi-L întrebau de ce a făcut acest gest, Isus începe să le vorbească despre adevăratul câştig, Impărăţia lui Dumnezeu, pe care El îl va deschide pentru toţi cei care cred, prin Patima, moartea şi Învierea sa. “Dărâmaţi acest Templu... dar El vorbea despre Templul Trupului Său.” (In 2, 21)

Dar ei erau prea orbi pentru a înţelege adevărul. Dintre cei prezenţi acolo, unii dintre ei erau iudei care căutau minuni numai pentru pântece, iar alţii erau păgâni care căutau numai înţelepciune lumească. De aceea în loc să primească Cuvântul lui Isus, au pus la cale uciderea lui.

Într-o pădure din India, spune o legendă, trăia o familie de maimuţe. Era cald, dar odată, pe neaşteptate, a venit un val de frig. Ele, tremurând, au văzut un licurici şi, crezând că este o scânteie de jar, l-au luat cu grijă, l-au acoperit cu frunze şi crengi uscate şi au început să sufle în el, cu speranţa că se va aprinde focul şi se vor încălzi. O păsărică le-a spus: Degeaba suflaţi, fiindcă scânteia nu este din foc, ci este un licurici. Dar maimuţele, încrezătoare în deşteptăciunea lor, au continuat să sufle mai departe. Şi, fiindcă păsărica insista să le înveţe, maimuţele au prins-o şi au mâncat-o. Apoi au suflat până au îngheţat de frig.

Este o poveste care se potriveşte foarte bine oamenilor din Evanghelia de astăzi, dar şi multora din ziua de astăzi, care crezând că au găsit o cale nouă de fericire, l-au refuzat şi îl refuză încă pe Isus, spre nefericirea lor veşnică.

Sfântul apostol Paul, în lectura a doua de astăzi, ne imploră să facem din Crucea lui Isus, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru noi, şi să nu ne asemănăm, nici iudeilor care-L căutau pe Isus numai pentru pântece, nici păgânilor care-L căutau pe Isus numai pentru filozofie profană.   (cf. 1Cor 1, 22-25)

Mai exact, prin Evanghelia de astăzi şi prin celelalte lecturi propuse la Sfânta Liturghie, Biserica voieşte, ca noi creştinii, să luăm Crucea lui Isus şi cele 10 Porunci ale lui Dumnezeu, şi să facem din ele un bici, şi cu el să scoatem afară din inima şi sufletul nostru, toţi idolii care ne împiedică să-L căutam mai întâi pe Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu, ca apoi să putem primi şi toate celelalte. (cf. Mt 6, 33)

Astfel, să dăm afară din suflet cu biciul:

-Poruncii I: necredinţa, superstiţia şi idolatria de orice fel.

-Poruncii a II a: înjurătura şi vorbele nedemne la adresa lui Dumnezeu.

-Poruncii a III a: profanarea duminicii şi a zilelor de sărbătoare.

-Poruncii a IV a: necinstirea părinţilor, a bunicilor, a preoţilor, a profesorilor, a autorităţilor.

-Poruncii a V a: orice formă de violenţă şi ucidere.

-Poruncii a VI a: necurăţia din gânduri, priviri, vorbe, îmbrăcămite şi gestruri provocatoare, abuz, perversiuni, folosire şi difuzare de materiale pornografice şi multe alte forme de necurăţie.

-Poruncii a VII a: hoţia sub toate formele ei: înşelare, cămătărie, mită, distrugere, neplată, hoţie.

-Poruncii a VIII a: minciuna sub toate formele ei, defăimare, bârfă, pâră, mărturie minciunoasă.

-Poruncii a IX a: infidelitatea conjugală sub toate formele ei, de la flirt până la întinarea trupească.

-Poruncii a X a: lăcomia sub toate formele ei, de la poftire până la acapararea nedreptă.

Cine nu-şi curăţă templul fiinţei sale, de toate aceste păcate care îl întineză, cu biciul Crucii şi al celor 10 Porunci, în primul rând nu va putea sărbători cum se cuvine Paştele care se apropie, iar în al doile rând, aceste păcate îl vor doborî trupeşte şi sufleteşte.

Iată câteva exemple în acest sens:

-Să ne amintim de evreii care n-au crezut în Dumnezeu şi şi-au făcut viţel de aur. Au pierit cu toţii în pustiu.

-Să ne amintim de cei care au luat în uşor numele lui Dumnezeu, asemeni lui Goliat filisteanul şi al lui Sisera cananitul. A murit în mod ruşinos, fiind răpuşi de un copil, David şi de o femeie, Iael.

-Să ne amintim de profanatorii Zilei Domnului. Au stat în exilul babilonic 70 de ani.

-Să ne amintim de farizei care, prin “corban” nu-şi cinsteau părinţii. Au dispărut pentru totdeauna.

-Să ne amintim de toţi cei violenţi şi setoşi de sânge, ca Haman şi Irod cel Mare. Au murit în chip tragic.   

-Să ne amintim de necuraţii din Sodoma şi Gomora. Au început iadul de aici, murind în foc şi pucioasă.

-Să ne amintim de mincinoşii Anania şi Safira. Au murit ucişi de Duhul Sfânt.

-Să ne amintim de cei care profanau fidelitatea conjugală, ca femeia lui Putifar, şi ca bărbatul din Evanghelie ce a atras o femeie în adulter. Nu li s-a pomenit niciodată numele.

-Să ne amintim de cei care au fost lacomi după cele pământeşti, ca bogatul căruia i-a rodit ţarina şi ca bogatul din parabola cu Lazăr. Au murit subit şi ajuns în chinurile iadului.

Deci, viciile şi păcatele care s-au cuibărit în templul sufletului nostru, dacă nu le vom izgoni afară cu biciul Crucii şi a Poruncilor lui Dumnezeu, aşa cum am văzut din exemplele biblice, ne vor scoate din viaţă înainte de vreme, căci cei vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor, (cf. Ps 54, 27) iar apoi ne vor pierde în iad.

Dar cei care îşi curăţesc templul sufletului lor cu biciul Crucii lui Isus şi a Poruncilor lui Dumnezeu, vor sărbători acum frumos Paştele, iar la sfârşit Isus li va ridica trupul răpus de moarte, şi vor intra alături de El în viaţa veşnic fericită. Amin

                                                                                                              Preot Ioan

DUMINICA  IV  DIN  POSTUL  MARE  „B”

                                              Două din modurile de a iubi ale lui Dumnezeu

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (In 3, 16) Acesta este mesajul pe care Biserica vrea să ni-l transmită astăzi, atât prin Evanghelia propusă cât şi prin celelalte lecturi biblice. 

Dumnezeu ne-a iubit pe dezinteresat, căci El ne-a iubit mai întâi, (cf. 1In 4, 19) ne-a iubit pe când noi eram fără putere şi păcătoşi, ne-a iubit pe când noi îi eram duşmani, ne-a iubit pe când noi îl prigoneam şi-L ucideam. (cf. Rm 5, 6. 8. 10) Şi ca semn al acestei mari iubiri, Dumnezeu, L-a dat la moarte pentru răscumpărarea noastră, pe Isus, (In 3, 16)  pe care L-a făcut păcat în locul nostru, (cf. 2Cor 5, 21) şi asupra căruia a făcut să cadă nelegiuirile noastre (cf. Is 53, 4-6)

Pentru această dragoste mare a lui Dumnezeu faţă de noi oamenii păcătoşi, exprimată atât de frumos în Evanghelie şi în toate celelalte Lecturi, duminica acesta se numeşte: “Duminica Laetare”, adica Duminica Bucuriei, în care noi suntem chemaţi să tresăltăm de fericire pentru o dragoste atât de mare şi nemeritată.

Dumnezeu, în dragostea Sa, caută mereu numai binele copiilor săi. Dar modalităţile prin care îşi exprima această dragoste, diferă de la caz la caz: când vărguţa, când gingăşia harului. Dumnezeu ca un perfect educator al omului şi al poporului, foloseşte când una când alta din aceste forme de dragoste, cu unicul scop de a-l face pe om să răspundă la dragostea Lui, să se convertească, şi apoi să împărtăşească şi altora această iubire.

În faţa unui popor cu inima rebelă şi închis la calea Sa, în faţa unui popor care săvârşea răul, care ura lumina şi care nu venea la lumină ca să nu i se vadă faptele, (cf. In 3,20) Dumnezeu, a folosit vărguţa, prin care El căutat să-L aducă la reflecţie, pocăinţă şi convertire.

Astfel, în prima lectură, (cf. 2Cr 36, 14-23) Dumnezeu, văzând atitudinea arogantă şi împietrită a evreilor din timpul profetului Ieremia, permite cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor, moartea multor dintre locuitorii Ierusalimului, jefuirea oraşului, sclavia şi exilul în Babilon. Dumnezeu a acţionat în acest fel, ca o sforţare a iubirii Sale, care urmărea să-i aducă locuitorii Ierusalimului la o convertire reală.

În Psalmul 137, evreii ne povestesc singuri viaţa lor grea din Babilon: „Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.” După ce odată fuseseră   folosiţi ca robi în Egipt, acum erau folosiţi ca robi în Babilon. După ce odată făcuseră  cărămizi pentru piramidele şi palatele lui Faraon, acum  săpau şanţuri pentru apă şi canale de irigaţie pentru Nabucodonosor.

La o analiză superficială, am putea spune că evreii erau robi pentru că babilonienii, un popor mai puternic decât ei, au invadat ţara şi cetatea lor, i-au luat ca robi, i-au tratat ca pe nişte animale si i-au pus la munca de robie. Dar adevăratul motiv pentru care ei erau robi, era pentru că ei au păcătuit... şi din dragoste Dumnezeu i-a adus aici, ca să-şi vină în fire şi să se convertească.

Ce contrast era între Ierusalim si Babilon! Ierusalimul se afla aşezat munţi şi plin de viaţă. Babilonul, se afla jos pe o câmpie uscată. Suferinţa lor în Babilon, ca şi în Egipt, a avut efectul scontat. Odată cu dorul de Sion şi Templu, le-a apărut şi sentimentul vinovăţie. Au cerut iertare plîngând şi s-au rugat fierbinte. Iar Dumnezeu după ce a văzut rugăciunea şi pocăinţa lor, timp de  70 de ani, le-a pregătit salvarea prin regele Cirus. Acesta este modul de lucru al lui Dumnezeu.

Dar mai există şi o altă formă a dragostei divine, care este gingăşia harului, care este darul gratuit de mântuire pentru cel care primeşte lucrarea lui Dumnezeu, în Cristos Isus. In acest mod de iubire, Dumnezeu, prin Isus, a ales să sufere în locul nostru. Despre acest mod de iubire prin har, ne vorbeşte lectura a doua de astăzi.(cf. Ef 2, 4-10)

Pe o bisericuţă din Germania se află un miel din piatră, care are o istorie interesantă. Pe când se construia acoperişul acelei bisericuţe, unul din constructori a alunecat de pe acoperiş şi a căzut pe pământ. Prietenii lui au coborât cât au putut de repede, aşteptându-se să-l găsească mort, dar el era teafăr. Ce se întâmplase? În timp ce el cădea, jos era un miel care păştea, iar omul nostru a căzut pe miel, zdrobindu-l. Omul a fost atât de recunoscător încât s-a hotărât să sculpteze un miel din piatră ca amintire a faptului că îi datora viaţa acestui miel.

Creştini fiind, noi ştim că un Miel a trebuit să moară pentru ca noi să fim mântuiţi! Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a lăsat ca toată greutatea păcatul nostru, să cadă asupra Fiului său Isus, Mielul nepătat.

Sfântul Paul ne spune că pentru toţi cei care cred, Crucea e puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (cf. 1Cor 1, 24)

Un om care a trebuit să îşi îngroape tânăra soţie pe care o iubea mult, a spus: "Aş fi înnebunit şi aş fi murit de durere lângă mormântul ei, dacă nu ar fi fost Cristos şi mângâierea Sa." Şi a continuat: “Priviţi spre Isus în durerile voastre şi El vă va da "pacea care covârşeşte orice minte" (Fil 4, 7). El singur are cuvintele vieţii eterne. Priviţi spre El în mijlocul confuziei prin care treceţi pentru a găsi calea, în mijlocul slăbiciunii pentru a găsi tăria, în mijlocul păcatului pentru a găsi iertarea.

Evanghelia de astăzi ne spune că, aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustiu pentru mântuirea evreilor care au greşit, tot astfel Dumnezeu l-a înălţat pe Isus pe cruce pentru mântuirea lumii întregi. Şi aici s-a arătat cel mai clar şi explicit, dragostea lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii.

Şi aşa cum evreii din pustiu care au păcătuit, trebuiau să vină şi să privească şarpele de aramă înălţat, pentru a se vindeca, tot astfel şi oamenii de astăzi care au păcătuit, trebuie să privească pe Isus răstignit şi mort pe Cruce, pentru a se vindeca, pentru a se mântui.

În timpul celui de al doilea război mondial, o creştină a primit de la soţul ei prizonier o carte poştală, de pe care o frază fusese tăiată cu creionul de cenzură, pentru a o face cu neputinţă de citit. Dorind să ştie ce ascundea linia neagră, ea şterse încetişor şi îndelung cu radiera. Puţin câte puţin apăru scrierea iniţială: „Priviţi în sus! De acolo ne vine ajutorul.“

Ajutorul credincioşilor nu este în mijloace omeneşti, oricât de puternice ar fi ele. „Ajutorul nostru vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul“ (Ps 121, 2). Ajutorul nostru vine de la Isus răstignit, pe care astăzi Liturgia Cuvântului, ne învaţă să-L privim, să-L iubim şi să-L rugăm pentru a căpăta înţelepciune şi putere.

Când privim în paginile Evangheliei şi vedem oameni care s-au convertit, oameni care au părăsit păcatul şi Satana, pentru a-L primi pe Dumnezeu cel întreit şi unic cu toate harurile sale, observăm că toţi au început să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semeni, toţi au început să se pună în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor. Deci asta trebuie să facem şi noi acum, ca să autentificăm convertirea noastră, cerută atât de insistent de Dumnezeu în timpul Postului Mare.

Un indian convertit, povesteşte:

-Odată a venit la noi un predicator care a voit să ne înveţe şi a început să ne arate că Dumnezeu există. Atunci noi i-am zis:”Crezi tu că noi nu ştim acest lucru? Du-te şi lasă-ne în pace!”

-Altădată a venit la noi a venit la noi şi un alt predicator, care şi el a voit să ne înveţe şi spunea: „E rău mare să furaţi, să va bateţi, să va îmbătaţi, să minţiţi şi altele asemănătoare. Noi i-am răspuns: „Crezi tu că noi nu ştim toate acestea lucruri? Du-te de la noi!”

-După un timp a venit la noi un alt misionar şi el ne-a spus: Vin la voi în Numele Domnului cerului şi al pământului, care vă trimite vestea că vrea să vă mântuiască. De aceea El s-a făcut om ca să moară pentru păcatele voastre. Atunci noi i-am spus: „Ce ne spui tu, n-am mai auzit niciodată. De aceea îl primim pe acest Dumnezeu care şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastă!” Şi toată comunitatea noastră s-a convertit. 

Şeful de trib s-a făcut el însuşi misionar. El nu uita să le spună oamenilor „cât de mult îi iubeşte Dumnezeu şi cum din dragoste pentru ei L-a dat pe Fiul său la moarte.” Iar oamenii nu întârziau să primească credinţa.

Şi încă un amănunt foarte important legat de lecturile sfinte de astăzi, este acela că Dumnezeu foloseşte vărguţa dragostei, numai atunci când omul refuză convertirea în faţa gingăşiei şi gratuităţii dragostei Sale, care se vede în modul cel mai clar la Cruce.  

                                                                                                                  Preot Ioan

DUMINICA  V  DIN  POSTUL  MARE  „B”

Fără slujire la doi stăpâni şi fără jumătăţi de măsură.

Evanghelia de astăzi ne spune că, nişte prozeliţi greci, adică nişte oameni cărora le plăcea să amestece credinţa păgână cu cea iudaică şi acum cu cea a urmării lui Isus. Ei acum nu mai erau nici păgâni, nici iudei, nici ucenici ai lui Isus. Sau, cu grecii erau greci, cu iudeii erau iudei, şi cu ucenicii erau ucenici. Ei voiau să profite de pe urma a toate. Am spune noi astăzi, nişte şmecheri. Numai că Isus le spune că la El nu găsesc aici pe pământ ceea ce caută ei. Aici găsesc doar îngrijorare, cruce şi moarte în fiecare zi, dar îngrijorare, cruce şi moarte care pregătesc pentru bucurie şi viaţă veşnică.

Despre aceşti greci nu se va mai vorbi niciodată în paginile Evangheliilor, pentru că aceşti greci sunt întrupaţi în unul fiecare dintre noi, care deşi spunem că-l urmăm pe Isus, ne place şi viaţa păgână. Ne plac sărbătorile cu Isus, dar ne plac şi sărbătorile lumeşti. Mai exact ne place să ieşim de la una şi să intrăm la alta. Ne încântă ideea unei bucurii veşnice cu Isus, dar fugim de orice renunţare şi suferinţă.

Vorbind astăzi despre lepădare de sine, de cruce şi moarte, Isus îi dezamăgeşte pe aceşti greci, căci pentru ei toate acestea însemnau o nebunie, cum o nebunie înseamnă şi pentru mulţi creştini de astăzi. (cf. 1Cor 1,18)

Cei mai mulţi dintre oameni vor să fie şi cu stăpânul acestei lumi, şi cu Isus. Iar acest lucru nu este posibil: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Mt 6,24) Iar după învăţătura Sfântului Grigore de Nissa, mamona înseamnă diavolul.

Un misionar povesteşte despre o erupţie vulcanică şi un cutremur de pământ pe care le-a văzut în insulele Hebride, din vestul Scoţiei. Un vulcan din apropiere era în flăcări şi prevestea un  cutremur iminent. Fiecare îşi alegea ceea ce credea că are mai de preţ şi alerga spre bărcile de salvare sosite la ţărm. Cutremurul s-a produs repede. Dealul pe care era localitatea lor s-a rupt în două. O parte din dea s-a cufundat în marea care fierbea din cauza lavei. Toţi oamenii au alergat la ţărm şi au urcat în bărci. Când ultima barcă se pregătea de plecare, o femeie cu un balot de plante aromatice în spate, a început să strige ca să fie aşteptată. Cum pericolul ca focul să cuprindă barca, oamenii i-au strigat să lase balotul şi să vină mai repede. Nu s-a îndurat de balot, aşa că ţărmul s-a scufundat, iar ea a pierit cu balot cu tot.

Acesta este omul ! Deşi ştie că ţărmul acestei vieţi se scufundă curând, el tot strânge în braţe bagajele trecătoare şi rămâne surd la glasul lui Dumnezeu care-l cheamă la viaţa veşnică.

Isus ne spune astăzi în Evanghelie că: „că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” (In 12,24) Multă înţelepciune cerească cuprinde acest verset! Bobul de grâu care nu cade în pământ atunci când este semănat, sfârşeşte tot în moarte, fie ars de soare, fie mâncat de o pasăre, dar moarte fără nici un rod. In schimb, bobul care a căzut în pământ, după ce i s-a destrămat învelişul, răsare la o viaţă nouă plină de rod.

Dumnezeu a pus în fiecare sămânţă de plantă un germen de viaţă, dar şi în fiecare om a pus un germen de viaţă. Şi numai sămânţa care acceptă să moară, şi numai omul care acceptă să moară cu credinţa în Isus, numai acea sămânţă şi numai acel om, vor răsări la o viaţă plină de roade.

Sămânţa moare şi deasupra pământului, omul moare şi fără să accepte crucea şi moartea cu Isus, dar moartea lor este o moarte fără speranţă de viaţă şi fără speranţă de rod. In schimb sămânţa care acceptă să intre sub brazdă, omul care acceptă să trăiască, să sufere şi să moară împreună cu Isus, vor răsări la o viaţă nouă şi plină de roade multe.

De aceea Isus şi-a continuat cuvântul său mântuitor şi a spus: „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” (In 12,25)

La această logică divină, la această logică cu adevărat înţeleaptă, a căutat astăzi Isus să-i aducă pe acei greci ce se credeau şmecheri şi înţelepţi, pe acei greci care voiau să stea pe mai multe scaune deodată, pe acei greci care voiau să profite şi de pe urma umblării cu lumea, şi de pe urma umblării cu Dumnezeu. Dar numai pe ei, dar şi pe ucenicii Lui de atunci şi din toate timpurile şi locurile. Nimeni nu poate lui Dumnezeu şi lui Mamona. Nimeni nu poate purta şi jugul lui satan şi jugul lui Dumnezeu. Nu poţi să urci şi să cobori în acelaşi timp. De aceea, când vii la Dumnezeu, trebuie să-l părăseşti pe satan: „Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.” (In 12,26)

Iată ce ne spune dreptul Iov: „Aruncă dar aurul în ţărână, aruncă aurul din Ofir în prundul pâraielor! Şi atunci Cel Atotputernic va fi aurul tău, argintul tău, bogăţia ta. Atunci Cel Atotputernic va fi desfătarea ta, şi îţi vei ridica faţa spre Dumnezeu.” (Iov 22,24-26) Iar Sfântul Petru ne îndeamnă să mai aruncăm ceva: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1Pt 5,7)

Ioana,fiica unui vestit bogătaş francez din secolul al 17-lea, hotărându-se pentru Dumnezeu,s-a retras împreună cu alte tinere într-o casă, unde fiecare avea o cămăruţă, cu câte un singur geam. Viaţa ei de aici era o viaţă de muncă, slujire şi rugăciune. Tatăl şi prietenii ei de mai înainte o considerau nebună, de aceea au venit să o scoată de acolo. Atunci Ioana a ieşit la fereastră şi le-a spus că pentru ea porţile unei vieţi trăite după mentalitatea lumii, s-au închis pentru totdeauna. Nici rugăminţile, nici lămuririle, nici ameninţările, nu au avut nici un efect. Ea acum avea numai un singur stăpân, pe Isus Cristos, care a chemat-o s-o urmeze. Schimbarea vieţii ei, a produs schimbarea multor altor vieţi de tineri din timpul ei.

Aşa cum Isus, deşi era Fiul lui Dumnezeu, a învăţat ascultarea şi a ajuns desăvârşit, şi în acelaşi timp cauză de mântuire veşnică pentru cei care ascultă de El, (cf. Evr 5,8-9) la fel şi noi, care suntem tot fii ai lui Dumnezeu, trebuie să învăţăm ascultarea de El, care ne vorbeşte prin Isus, ca să ajungem şi noi desăvârşiţi, să câştigăm şi noi prin viaţa şi exemplul nostru pe cât mai mulţi pentru cauza lui Dumnezeu, aşa cum au câştigat Isus şi toţi ucenicii săi, şi apoi împreună să primim împreună cu ei viaţa veşnic fericită. Amin.

                                                                                                    Preot Ioan

SFÂNTUL IOSIF, model de convertire şi de credinţă.

Suntem în plin timp de Post Mare, timp conceput de Biserică ca un drum de convertire şi de credinţă mântuitoare. Iar, Biserica, pentru a ne ajuta pe acest drum, ne propune astăzi ca model de convertire şi de credinţă mântuitoare, dar şi de ajutor pe cale, pe Sfântul Iosif, tatăl purtător de grijă a lui Isus, soţul feciorelnic al Preacuratei Fecioare Maria, şi patronul Bisericii Universale.

Înainte de chemarea lui în lucrarea divină a mântuirii, Sfântul Iosif, deşi „bărbat drept”, era asemenea multor evrei din timpul său, şi gândea asemenea lor cu măsuri pur omeneşti chiar şi lucrurile referitoare la mântuirea mult aşteptată şi dorită, chiar şi datele referitoare la Mesia şi misiunea Lui. Astfel, deşi ştia din Scripturi, că Mesia trebuia să se nască dintr-o fecioară, (cf. Is 7, 15) totuşi când a aflat că Fecioara Maria, logodnica sa, a zămislit de la Duhul Sfânt, a voit să o lase în ascuns. (cf. Mt 1, 19)

Un om al lui Dumnezeu spunea odată aceste cuvinte: „Foarte mulţi oameni vor merge în pierzare, pentru că sunt prea buni, sunt prea bine crescuţi, sunt prea drepţi, sunt prea cumsecade, sunt prea oneşti, pentru a avea nevoie de un Mântuitor! Dar nu este bine dacă oamenii sunt cinstiţi, drepţi, oneşti, cumsecade şi prietenoşi? Desigur! Dar dacă posedă toate aceste calităţi fără Dumnezeu, dacă toate acestea sunt doar rezultatul caracterului lor cinstit, ei sunt morţi din punct de vedere spiritual în ochii lui Dumnezeu şi, în ciuda onestităţii lor, vor merge la pierzare. Calităţile mai sus-numite nu sunt rele în sine, din contră; dar să te bazezi pe aceste calităţi, fără a avea viaţă nouă din Dumnezeu şi în slujba lui Dumnezeu, înseamnă independenţă şi voinţă proprie. Un om drept nativ poate să facă lucruri bune, dar el se aseamănă unui coşar care aranjează rufe curate.”  (cf. A.V. Sămânţa bună, 2011)

Lecturile de la Sfânta Liturghie, din sărbătoarea Sfântului Iosif, ne vorbesc de două personaje ale Vechiului Testament: Avraam şi David, care sunt nişte imagini îndepărtate ale Sfântului Iosif.

Aceste personaje biblice, Avraam şi David, au fost nişte oameni care s-au născut cu un caracter bun şi de aceea uşor au devenit: bine crescuţi, drepţi, cumsecade, oneşti. Dar toate acestea nu le-ar fi folosit la nimic dacă n-ar fi ascultat de Dumnezeu, dacă nu s-ar fi pus în slujba Lui, dacă nu ar fi renunţat la planurile şi ideile lor, la autosuficienţa şi dreptatea lor.

Avraam, nativ drept, onest, cumsecade, credincios, bun, locuia în Caldeea, în Babilon. El voia să trăiască şi să aibă urmaşi în Babilon. Dar Dumnezeu îi vorbeşte şi spune NU planului său. Apoi îl cheamă să locuiască şi să-şi crească copii într-o altă ţară şi într-o altă credinţă, necunoscute lui. Şi Avraam se supune. Din momentul în care Avraam a renunţat la planurile sale pentru Planurile lui Dumnezeu, când a renunţat la voinţa sa pentru voinţa lui Dumnezeu, din momentul în care el s-a convertit, toate calităţile lui native, au căpătat valoare în ochii lui Dumnezeu şi ai istoriei. Tot în acest moment, datorită credinţei sale, i s-a iertat cu anticipaţie tot trecutul său păgân, şi a fost justificat, (cf. Gen 15, 6; Rm 4, 22)) prin jertfa adevăratului său Fiu, Isus, pentru care Isaac a fost doar o imagine îndepărtată.  

David, şi el, nativ drept, onest, cumsecade, credincios, bun, voia să ridice un templu frumos în cinstea Domnului, prin care el voia să rămână în istorie. Dar Domnul îi spune NU, căci Altul avea să-i zidească adevăratul Templu pe care şi-L voia. Şi David ascultă. Din acest moment în care a renunţat la ideile sale pentru ideiile lui Dumnezeu, la planul său pentru Planul lui Dumnezeu, din acest moment al convertirii sale, toate calităţile native ale lui David au căpătat valoare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ba mai mult, tot din acest moment de convertire, el a fost justificat prin credinţa lui, (cf.Rm 4, 6-8) adică toate greşelile vieţii i-au fost şterse cu anticipaţie, de către adevăratul său urmaş, Isus, Cel care avea să zidească adevăratul Templu voit de Dumnezeu, Templul omului cel nou, (cf. 1Cor 6, 19) pentru care Solomon a fost doar o imagine îndepărtată.

Şi despre Sfântul Iosif, pe care îl sărbătorim astăzi, Scriptura ne spune că şi el nativ, era „un om drept” , onest, cumsecade, credincios, bun.  Un drept, dar care îşi făcea planuri cum să o lase pe logodnica sa Maria, atunci când a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt; un drept care nu voia să  se implice în ceva ce ar putea să-i mânjească puritatea personală. Dar Dumnezeu îl chemă şi-i vorbeşte în vis printr-un înger, şi-i spune STOP cu acest fel de a gândi. Apoi îi spune să nu aibă teamă, că lucrarea din sânul Mariei nu este una omenească, dar una dumnezeiască, de la Duhul Sfânt. Ba mai mult, Dumnezeu îi mai spune că şi el trebuie să-şi aducă aportul la această lucrare, prin luarea Mariei în căsătorie, prin introducerea lui Isus în familia regală a lui David, şi prin impunerea numelui de Isus, de Mântuitor, Copilului care se va naşte. (cf. Mt 1, 20-21) Deşi nu înţelegea prea bine toată această lucrare divină, Sfântul Iosif a spus DA, şi s-a convertit şi pe loc. Imediat a renunţat la toate planurile, scenariile şi ideile sale preconcepute, inspirate de profeţii cei falşi, şi s-a încrezut numai în Planul şi Lucrarea lui Dumnezeu şi a participat la realizarea lui.

Numai în momentul când Sfântul Iosif şi-a dat seama, aşa cum spunea Isus în Evanghelie, că este bolnav şi că are nevoie de Medic, că este păcătos şi că are nevoie de Mântuitorul trimis de Dumnezeu, (cf. Lc 5, 32) numai atunci s-a convertit, numai atunci calităţile lui native de: dreptate, onestitate, bunătate, au căpătat valoare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, numai atunci Iosif a intrat pe calea mântuirii, numai atunci Iosif a intrat în galeria oamenilor credincioşi pe care îi laudă Sfânta Scriptură, numai atunci, chiar înainte de jertfa crucii, Sfântul Iosif a primit iertarea păcatelor şi mântuirea. (cf. Rm 1, 17)

Iată cât de importantă este convertirea omului pentru mântuire! Parafrazând pe Sfântul Paul şi pe Marin Preda, care spun că, dacă dragoste nu e, nimic nu e, putem spune şi noi, fără teama de a greşi, că dacă convertire nu e, nimic nu e. (cf. 1Cor 13, 1; cf. Cel mai iubit dintre pământeni)

Şi dacă convertirea păcătoşilor este grea, convertirea „drepţilor” este şi mai grea.

Evangheliile ne spun că, mulţi păcătoşi publici, bărbaţi şi femei, când şi-au dat seama de starea lor de păcătoşenie, de imposibilitatea lor de a se mântui singuri prin faptele lor bune, s-au convertit la predica lui Isus şi s-au făcut ucenicii lui Isus, Mântuitorul lumii.

Dar tot Evangheliile ne spun că puţini „drepţi, oneşti, cumsecade, credincioşi, buni”, cum erau fariseii şi cărturarii, s-au convertit, renunţând la ideile, planurile, dreptatea şi la mântuirea prin faptele lor. Şi chiar dacă unii mai umblau cu Isus sau cu Apostolii, ei continuau să-şi păstreze propriile idei şi planuri referitoare la dreptate şi mântuire. De aceea Isus ne spune tuturor: „Dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Mt 5, 20) Iar Sfântul Iosif, este unul din puţinii, „drepţi, oneşti, cumsecade, credincioşi, buni”, care s-au convertit, care au renunţat la ideile lor greşite şi s-a mântuit.

Spuneam că dacă convertirea păcătoşilor este grea, convertirea „păcătoşilor drepţi” este şi mai grea. Astăzi sunt sunt foarte mulţi oameni păcătoşi, dar care se cred drepţi şi chiar fără păcate. Se cred drepţi şi fără păcate, dar ei au uitat de cinstirea Domnului în viaţa lor, au uitat de rugăciune, au uitat de sfinţirea duminicii şi sărbătorilor. Se cred drepţi şi chiar fără păcate, dar ei n-au citit niciodată Biblia, nu se hrănesc decât rar cu Isus, Pâinea Vieţii, nu au învăţat catehismul şi nu ţin Poruncile. Se cred drepţi şi chiar fără păcate, dar ei trăiesc în duşmănie, în ceartă, în bătăii, în curvie, în hoţie, în minciună, în beţie, în căutarea numai cele trecătoare.

Tuturor acestor, aşa zişi „drepţi şi fără păcate”, dar cărora le lipseşte tocmai adevărata dreptate, Cuvântul Domnului din Sărbătoarea Sfântului Iosif, le spune că au nevoie urgentă de convertire, adică de ascultare totală de Dumnezeu şi de implicare totală în misiunea încredinţată.

Scriptura spune iar foarte clar: „Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale, nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (1Cor 6, 9-10) Dacă Dumnezeu nu i-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, dacă Dumnezeu nu a cruţat lumea din vechime, dacă Dumnezeu nu a cruţat cetăţile Sodoma şi Gomora, Dumnezeu nu-i va cruţa nici pe cei nelegiuiţii de astăzi. (cf. 2Pt 2, 4-9)

Şi iarăşi Biblia ne spune că, o salbă de argint, de purtat la gât, nu este întreagă chiar dacă-i lipseşte şi numai o singură piesă, (cf. Lc 15, 8-9) că  Legea este sfidată, chiar dacă i se calcă şi numai una singură dintre porunci, (cf. Iac 2, 10) că în Cer nu va intra nimic întinat, chiar dacă e numai puţin. (cf. Ap 21, 27)

Deci, “aproape întreg în ale credinţei, aproape bun în ale Poruncilor, aproape curat în ale vieţii”, înseamnă un pierdut sigur. Să nu uităm pe cei din timpul potopului, căci chiar dacă au fost foarte aproape de corabia lui Noe, totuşi s-au pierdut. (cf Gen 7, 16-23) Să nu uităm de fecioarele nechibzuite, cărora le-a lipsit numai puţin din ulei şi au fost foarte aproape de uşa nunţii Mirelui, au rămas totuşi în întuneric. (cf. Mt 25, 1-13)  Deci, zicala ironică: „un creştin aproape bun”, înseamnă un creştin rău, înseamnă un creştin pierdut, dacă nu se converteşte. De aceea şi Isus ne îndeamnă: ”Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este.” (Mt 5, 48)

Ba mai mult, despre Sfântul Iosif putem spune, fără teama de a greşi, că el, prin convertirea lui, prin renunţarea la planurile sale şi prin adeziunea lui totală la Planul lui Dumnezeu, i-a întrecut în “dreptate” pe toţi drepţii dinaintea lui, pentru că el a acceptat Planul mântuitor al lui Dumnezeu, la care a fost chemat să-şi aducă aportul, în linişte şi tăcere, fără a pune întrebări şi fără a cere lămuriri, exact aşa cum cere Domnul în Scriptură: „În convertire şi linişte vă veţi mântui, în tăcere şi speranţă va fi tăria voastră.” (Is 30, 15)

Tăcerea şi liniştea sunt atributele lui Dumnezeu, dar şi a copiilor săi. Toate cele trei persoane divine şi-au făcut, fac şi vor face lucrările lor în tăcere şi linişte. Astfel, în tăcere şi linişte au realizat creaţia, în tăcere şi linişte o guvernează. In tăcere şi linişte, Duhul Sfânt a umbrit-o pe Fecioara Maria spre zămislire. Apoi, Isus a împlinit toate în tăcere şi linişte, căci: în tăcerea şi liniştea unei nopţi s-a născut, în tăcerea şi liniştea casei din Nazaret şi-a trăit primii 30 de ani ai vieţii, în tăcere şi linişte s-a rugat, în tăcere şi linişte a dorit să facă unele minuni, în tăcere şi linişte a suferit şi murit pentru noi, în tăcere şi linişte a înviat şi s-a înălţat la ceruri, în tăcere şi linişte domneşte acum în ceruri.

Tăcerea şi liniştea sunt atributele lui Dumnezeu, dar şi a copiilor săi. Sfântul Iosif din momentul convertirii sale, şi-a dus viaţa în tăcere şi linişte. În tăcere şi linişte a luat-o pe Maria în căsătorie, în tăcere şi linişte a mers la Betleem pentru a-l înscrie pe Isus în familia lui David, în tăcere şi linişte a fugit cu Sfânta Familie în Egipt, în tăcere şi linişte l-a slujit pe Isus, în tăcere şi linişte a ascultat cuvintele lui Isus, în tăcere şi linişte i-a slujit pe semeni prin meseria lui de lemnar, în tăcere şi linişte a suferit şi a murit, în tăcere şi linişte îşi petrece acum cerul făcând bine pe pământ. Asta înseamnă să fii convertit şi să trăieşti din credinţă.

Noi cum ne-am convertit şi cum credem? Cum ne purtăm crucea datoriilor noastre zilnice? Cum suferim şi murim? Sfântul Iosif, asemenea lui Isus, a împlinit toate acestea în tăcerea şi liniştea credinţei. Să-i urmăm exemplul!

Dumnezeu, în Psalmul Responzorial de astăzi spune: “Fericit este slujitorul credincios... Lui îi dau pe veci iubirea mea.” ( Ps 88, 29)

                                                                                                        Preot Ioan

 BUNA-VESTIRE, o sărbătoare pascală a lui Isus şi a Mariei, care continuă cu noi.

Scriitorul evreu, Şalom Aş, care a devenit creştin, a scris următoarele cuvinte: „Urmele paşilor tăi, Maria, îmi sunt dragi ca bătaia inimii mele, iar aerul pe care îl respir în prezenţa ta îmi curăţă fiinţa, căci tu eşti sfântă şi dai din sfinţenia ta oricui se apropie de tine.” 

Avem astăzi Solemnitatea Bunei-Vestiri, şi pentru ca să-i putem pătrunde bogăţia de haruri, şi ca să ne putem umple de bucurie la celebrarea ei, trebuie ca mai întâi să facem câteva consideraţii.

Prima consideraţie este aceea că, Dumnezeu este un Creator atât de iscusit şi perfect, încât a făcut din orice lucrare a mâinilor sale, UN UNICAT, aşa că nici una di operele create nu este identică una cu alta. Şi în acest sens, savanţii şi studioşii japonezi ai, ne spun că în univers, chiar în acelaşi regn şi în aceeaşi specie, nu sunt două specimene identice. Astfel nu sunt două fire de iarbă la fel, nu sunt două frunze la fel, nu sunt două flori la fel, nu sunt doi pomi la fel, nu sunt două animale la fel, nu sunt două fire de praf sau de nisip la fel, nu sunt doi fulgi de zăpadă la fel, şi bineînţeles nu sunt nici doi oameni la fel.

Iar referitor la om, care este coroana creaţiei, care este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, (cf. Gen 1,26) trebuie spus că acesta are o valoare inestimabilă în ochii lui Dumnezeu, căci fiecare om este ca o perlă unicat, dintr-un colier unicat şi cu un rol de unicat în Planul său veşnic. Iar că Dumnezeu nu este dispus să piardă nici un om, adică nici o piesă unicat, din colierul său unicat şi cu un rol unicat, vedem din parabola omului cu o sută de oi, care pierzând una dintre ele, merge şi o caută chiar în miez de noapte, şi nu se lasă până ce nu o găseşte. Iar când o găseşte, o pune cu bucurie pe umerii săi, şi ajungând acasă face sărbătoare împreună cu prietenii şi vecinii. (cf. Lc 15,4-6) Vedem asta apoi şi din parabola femeii care a pierdut una din cele zece piese de argint ale colierului ei, care la fel nu se lasă până ce nu o găseşte. Iar când o găseşte, cheamă vecinele şi prietenele, pentru a se bucura. (cf. Lc 15,8-9)

A doua consideraţie pe care trebuie să o facem pentru buna înţelegere a Solemnităţii Bunei-vestiri, este aceea referitoare la primul păcat pe care l-au comis protopărinţii noştri, Adam şi Eva în Paradis, păcat care a întunecat, ca să nu spunem a desfigurat, chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu, păcat care a pângărit astfel pe om încât el n-a mai putut rămâne în Paradisul Fericit, (cf. Gen 3,23-24; Ap 21,27) păcat care l-a umplut pe om de trudă, suferinţe şi moarte, (cf. Gen 3,16-19) păcat care l-a aruncat pe om într-un aşa de mare abis, încât el şi nici un altul de pe pământ nu-l mai putea salva, dar păcat care a umbrit amprenta Treimii şi din tot universul. 

Aşa stând lucrurile cu omul şi cu toată creaţia Sa, înţelegem parcă mai uşor, de ce Dumnezeu, Marele Creator al Universului şi al omului, nu a putut rămâne pasiv în faţa dramei păcatului provocată de mintea bolnavă a diavolului şi a îngerilor săi. Aşa stând lucrurile, înţelegem mai bine, de ce Dumnezeu a promis un Mântuitor chiar la locul faptei, un Mântuitor care se va naşte, spre umilirea diavolului, dintr-o femeie prin care el a strecurat păcatul în lume, (cf. Gen 3,15) un Mântuitor care se va naşte din cel mai mic oraş al celei mai mici ţări, din Betleemul Iudeii, pentru a umili dorinţa diavolului de măreţie, (cf. Mi 5,2) un Mântuitor care se va naşte din regatul lui David, care a fost ales rege de copil, regat numai cu numele la Naşterea Mântuitorului, pentru al opune poftei de putere al diavolului. (cf. 2Rg 7,12-19) Şi încă ceva, nu numai omul aştepta această răscumpărare a Mântuitorului promis, dar şi întreaga creaţie, care a fost şi ea întinată de răutatea păcatului. (cf Rm 8,21)

Aşa stând lucrurile cu omul şi cu toată creaţia, înţelegem mai uşor, de ce Dumnezeu a întocmit un Plan Tainic de salvare, un Plan care trebuia împlinit prin sângele şi moartea unui „Miel fără cusur, a unui Miel nepătat”. Era un Plan de „substituire”, un Plan în care „un înlocuitor nevinovat”, trebuia să moară în locul celor vinovaţi.

Acest „Miel înlocuitor ”, care avea să fie Isus, trebuia să ia asupra sa toate păcatele noastre, toate păcatele lumii, şi împreună cu ele toată judecata divină căzută asupra lor; apoi murind pe cruce, avea să moară împreună cu noi, împreună cu toate păcatele noastre, dar şi împreună cu toată judecata căzută asupra lor. Iar înviind din morţi, avea să ne învie şi pe noi împreună cu toată neprihănirea sa. Iar ceea ce este minunat pentru noi în toată această poveste de iubire, este faptul că Isus a spus DA, a spus: “Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule!” (Ev 10,9) Apoi este şi faptul că “ Draga noastră mamă Maria” cum o numesc fraţii Antonio şi Marco Cavanis, s-a oferit să colaboreze plenar la acestă poveste de iubire, spunând: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău". (Lv 1,38)

Şi ca să ştim cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi păcătoşii, trebuie să ştim că Dumnezeu nu ales ca să moară pentru noi ca Mântuitor: unul dintr-o armată de îngeri, unul dintr-o mulţime de fii, sau unul dintr-o mulţime de oameni, ci L-a ales pe Unicul său Fiu, pe Isus, “Fiul său prea iubit”, pe care L-a făcut în toate om asemenea nouă, afară de păcat, (cf. Ev 4,15) şi pe care L-a făcut “Mielul ispăştor” al tuturor păcatelor noastre şi ale lumii întregi. 

Dacă privim în Biblie, vedem că, Dumnezeu a prefigurat mare sa iubire pentru noi păcătoşii, de la “plinirea timpului”, (cf. Gal 4,4) dragoste care avea să fie arătată în moartea lui Isus, unicul său Fiu, (cf. In 3,16) Mielul nepătat care va ridica păcatul lumii: (cf. In 1,29) atunci când în Paradis a făcut şorţuri din blana unui miel pentru oamenii rămaşi goi în urma păcatului; (cf. Gen 3,21) atunci când la ieşirea din Egipt a cerut jertfirea unui miel şi ungerea cu sângele lui a uşorilor uşilor şi a tocurilor ferestrelor caselor lor, şi consumarea cărnii lui, pentru a fi scăpaţi de sclavie şi cruţaţi de moarte; (cf. Gen 12,7) atunci când pentru răscumpărarea primului născut, a cerut iar jertfa unui Miel; (cf. Ex 13,13) atunci când de sărbătoarea anuală a iertării, a cerut tot jertfa unui miel. (cf. Lv 16,15-16)

Prin toate aceste exemple, Dumnezeu a mai voit să ne mai spună şi că, toate jertfele orânduite în Vechiul Testament, de vreme ce trebuiau reînnoite, nu asigurau decât o acoperire temporară şi ceremonială a păcatului şi că ele pregăteau omenirea pentru acel timp când El va şterge definitiv şi pentru totdeauna păcatul, prin unica jertfa de sânge a lui Isus de la cruce, jertfă mult aşteptată, aşa cum ne spune lectura a doua de astăzi. (cf. Ev 10,4-10)

Solemnitatea Bunei-Vestiri, surprinde tocmai momentul fericit, aşteptat de veacuri, când omului căzut în păcat ia fost dat să audă, prin Îngerul Domnului care a vestit Mariei, suprema veste bună pentru el: apropiata venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu care avea să să-i ridice povoara păcatului. Cu un cuvânt, Buna-Vestire făcută lumii păcătoase, prin Mariei, de către Arhanghelul Gabriel, inaugurează începutul  „împlinirii timpului” (cf. Gal 4,4) începutul arătării lui Isus în lume.

Îngerul Domnului a binevestit Mariei, şi nouă tuturor împreună cu ea că: dacă ne temem de diavol, în lume va veni Cel care îl va birui pe diavol şi îi va strica lucrările; dacă ne temem de veninul păcatului, în lume va veni Cel ce ridică păcatul şi dăruieşte harul; dacă ne temem de boli şi furtuni, în lume va veni Cel care va birui bolile şi furtunile; dacă ne temem de întuneric, în lume va veni Cel care este Lumina şi va birui întunericul nostru; dacă de temem de singurătate, în lume va veni Cel care va fi Însoţitorul tuturor oamenilor; dacă ne temem de foamete, în lume va veni Cel care este Pâinea Vieţii; dacă ne temem de moarte, în lume va veni Isus care va birui moartea noastră; dacă ne temem de viitor, în lume va veni Isus care ne da un viitor veşnic fericit în Impărăţia Cerurilor.

Maria, femeia promisă încă din Paradis, (cf. Gen 3,15) femeia aleasă şi pregătită încă din veşnicie, (cf. Pr 8,27-31) femeia fecioară care va naşte un Fiu; (cf. 2Cr 7,14) femeia umplută de har încă de la naşterea ei, (cf. Lc 1, 28) în faţa unei asemenea Bune-Vestiri, pentru ea, pentru întreaga lume, şi pentru întreg universul, n-a putut să răspundă, în numele tuturor şi a toate, decât cu acel binecuvântat DA al ei. (cf. Lc 1,38)

Acest DA al Mariei de la Buna-Vestire, nu a fost un DA numai al acelui moment, numai al acelei ocazii, ci a fost un DA spus şi reînnoit continuu până la moarte şi chiar după moarte.

Astfel acest DA de la Buna-Vestire, ea l-a reînnoit şi la naşterea lui Isus în grajdul sărac din Betleem; l-a reînnoit şi la fuga cu Isus în Egipt; l-a rînnoit şi atunci când nu prea a înţeles cuvintele lui Isus la pierderea Lui în Templu; l-a reînnoit şi în timpul vieţii ascunse a lui Isus de la Nazaret; l-a reînnoit şi atunci când Isus a lăsat-o singură şi a început activitatea publică; l-a reînnoit şi în faţa uneltirilor duşamanilor lui Isus; l-a reînnoit şi la trădarea, vânzarea, arestarea şi biciuirea lui Isus; l-a reînnoit şi la răstignirea, moartea şi îngroparea lui Isus; l-a reînnoit şi la fuga apostolilor şi a ucenicilor din timpul Patimii şi Morţii lui Isus; l-a reînnoit şi când i-a adunat şi mângâiat pe ucenici în Cenacol pentru a primi pe Duhul Sfânt; l-a reînnoit şi la plecarea împreună cu apostolii şi ucenicii în misiune; l-a reînnoit şi la suferinţa şi moartea proprie; l-a reînnoit şi în cer unde continuă să se roage şi să mijlocească pentru noi fiii ei, primiţi de la Isus de pe Cruce;

l-a reînnoit şi la fiecare apariţie, când ne cheamă să nu uităm de marea iubire de la cruce, şi de urgenţa de a ne converti.  

Pentru că Maria a spus un DA continuu lui Dumnezeu şi Planului său de mântuire, un DA spus împreună cu Isus, un Da spus şi în clipele bune şi în clipele grele, un DA spus până la moarte, Maria a putut să audă, la trecerea ei din viaţă, de la Isus, fericitele cuvinte: “Bine, rob bun şi credincios... intră în bucuria stăpânului tău”, (Mt 25,21) iar ea a putut să exclame apoi plină de bucurie: “De acum înainte toate popoarele mă vor numi fericită.” (Lc 1,48)        

Iar acum încă un lucru foarte important: Buna-Vestire a fost o bucurie care mai întâi i-a fost comunicată Mariei, dar nu s-a sfârşit cu ea, căci bucuria acesasta îi va fi bine vestită fiecărui om de sub soare; a fost o bucuria care a început pe vremea Mariei, dar nu s-a oprit numai la acel timp, căci ea va continua până la sfârşitul timpului; a început cu glasul unui înger, dar nu s-a încheiat numai cu glasul şi vestirea lui, căci va continua cu Buna-Vestire a fiecărui botezat.

Crainicii Evangheliei şi ai Mântuirii lui Cristos, sunt numiţi de Biblie: “îngeri” (cf. Ap 2,1)

Şi acum o plăcută noutate în privinţa Bunei-Vestiri care continuă şi astăzi pentru noi. Dacă Mariei şi celor din timpul ei, li se bine vestea un Isus care “va veni şi va înfăptui mântuirea”, nouă celor de astăzi ni se bine vesteşte că, “Isus este venit de peste două mii de ani şi a împlinit deja mântuirea prin Jertfa Sa de la Cruce.”  In acest caz, noi nu trebuie să aşteptăm o mântuire care se va realiza în viitor şi cu posibilitatea de a întârzia, ci noi trebuie să primim o mântuire deja înfăptuită sută la sută şi în acţiune continuă. De aceea nouă celor de astăzi ne sunt adresate cuvintele Scripturii: “Astăzi şi acum este timpul să spui DA mântuirii!” (cf. 2Cor 6,2)

Iar acest DA al nostru trebuie să fie: atât în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu cât şi la împlinirea lui; atât la primirea mântuirii prin Isus cât şi la vestirea mântuirii Lui altora; atât în căldura căminului nostru cât şi la părăsirea lui pentru a misiona; atât în bucuria vieţii cât şi la acceptarea Crucii de dragul lui Isus; atât pentru a trăi pentru cauza lui Isus, cât şi pentru a muri pentru cauza Lui.

Să nu credem că suntem numai noi singurii, care cu Isus, Maria şi Iosif, au spus acest DA continuu toată viaţa lor, căci au fost şi toţi apostolii şi ucenicii Domnului, toţi martirii şi mărturistorii, toţi drepţii şi sfinţii, din toate timpurile şi locurile. Biblia ne vorbeşte de o mulţime nenumărată de fericiţi care şi-a spălat veşmintele sufletului în sângele Mielului.(cf. Ap 7,9.14)

Iar în Ziua Răsplătirii, pentru acest DA al nostru reînnoit conţinuu, zi de zi şi clipă de clipă, până la sfârşitul vieţii noastre, vom putea auzi de la Isus, ca Maria şi ca fiecare din mulţimea nenumărată a celor mântuiţi prin sângele Mielului, fericitele cuvinte: “Bine, rob bun şi credincios... intră în bucuria stăpânului tău”. (Mt 25,21)  Aşa să fie!

                                                                                                                           Preot Ioan

DUMINICA FLORIILOR

Isus a intrat în Ierusalim ca să-şi întâlnească Mireasa şi s-o îmbrăţişeze cu iubirea Crucii.

Scriitorul italian, Giovanni Papini, (1881-1956) în cartea sa: „Viaţa lui Isus”, privind cu ochii sufletului şi ai credinţei spre Intrarea lui Isus în Ierusalim, de Florii, a spus că îl vede pe Isus ce intră în Ierusalim, ca pe un Mire plângând de iubire, ca pe un Mire iubitor care vine să-şi întâlnească scumpa sa Mireasă, Fiica Sionului, pentru a o mângâie prin învăţăturile şi minunile sale, şi pentru a o mântui prin suferinţele şi moartea sa.

Iar Sfântul Bernard, (1091-1153) privind cu aceiaşi ochi ai sufletului şi ai credinţei, la aceeaşi intrarea a lui Isus în Ierusalim, spune şi el: “Isus care a fugit atunci când oamenii au voit să-L facă Rege, s-a prezentat de bunăvoie atunci când oamenii au hotărât să-L răstignească.”  

Iar următoarea povestire, cred că ar face mai uşor de înţeles, spusele mai sus, dar şi Floriile.

Spune o povestire că, o fată oarbă se dispreţuia pe sine pentru că nu putea vedea. Dispreţuia şi pe toată lumea, în afară de prietenul ei. Intr-o zi fata i-a spus prietenului ei că, dacă ar putea vedea lumina, atunci ea s-ar mărita cu el. Intr-o zi norocoasă cineva i-a donat fetei oarbe o pereche de ochi. Atunci ea a vazut totul şi l-a văzut şi pe prietenul ei. Acesta apoi a intrebat-o: “Acum că poţi vedea, te măriţi cu mine?” Fata a rămas şocată când a văzut că prietenul ei este orb şi i-a spus: “Îmi pare rău, dar nu mă pot mărita cu tine pentru ca eşti orb. ”Prietenul ei a plecat îndurerat şi i-a spus: “Te rog sa ai grija de ochi mei…”

Acel tânăr generos care a renunţat la ochii săi pentru pesoana iubită, poate fi o imagine pală a lui Isus, care din dragoste pentru noi, care eram morţi din cauza păcatelor noastre, (cf. Ef 2,1) a murit de bunăvoie pentru ca noi să putem trăi veşnic fericiţi. Iar acea tânără ingrată care îşi respinge binefăcătorul, poate fi întruchiparea omului care îl respinge pe Mântuitorul său.  

Isus a intrat astăzi de bunăvoie în Ierusalim, ca să primească nedreapta acuzarea şi condamnarea la moarte, (cf In 10,18) nu numai ca să-i lase Miresei sale iubite ochii săi, prin care să poată vedea clar diferenţa dintre realităţile pământeşti şi cele cereşti, dar Isus intrat astăzi în Ierusalim şi pentru multe alte motive. Iată doar câteva dintre ele:

- ca să-i lase Miresei sale iubite,Trupul său jertfit ca hrană şi Sângele său vărsat ca băutură, şi pe amândouă ca medicamente ale nemuririi; (cf In 6,53-55)

-ca să ia asupra Sa fiinţa ei întreagă, cu toate infirmităţile şi poverile ei, mai ales povoara păcatelor şi a osândei pentru ele, (cf. In 1,29) şi să moară împreună cu ele pe cruce, pentra ca apoi înviind să o învie şi pe ea cu viaţa Sa neprihănită şi cu dreptul său la moştenirea Impărăţiei cerului; (cf Rm  6,6)

-ca murind, înviind din morţi şi înălţându-se la Tatăl Ceresc, să i-L trimită şi pe Duhul Sfânt, care să-i amintească de El şi de învăţătura lui, ca să o lumineze şi să o întărească într-o trăire asemănătoare cu a Lui, (cf. In 16,13-15) ca săi descopere slujirea şi iubirea ca mod nou de viaţă, (cf. Mc 10,45) ca să o spele de păcate şi pentru ca la sfârşit să o învie şi pe ea, aşa cum l-a înviat pe El. (cf. Rm 8,11)    

Isus a intrat astăzi de bunăvoie în Ierusalim, ca să fie acuzat şi condamnat pe nedrept, ca să fie răstignit şi ucis pe Cruce, pentru mântuirea Miresei sale, căci ea datoriră căderii în păcat, zăcea acum în corupţie morală şi instituţională: ca marii dregători ai timpului; ca marii preoţi ai Domnului; ca mai marii farizei şi învăţători ai poporului; ca mai marii cărturari legiuitori ai neamului; ca toţi cei care au strigat şi vor striga împotriva Lui; ca toţi cei care au cerut şi vor cere condamnarea Lui la moarte; ca toţi cei care asemenea lui Baraba vor fi condamnaţi de tribunalele omeneşti pentru fărădelegile lor; ca toţi cei ce s-au lepădat şi se vor lepăda de Isus; sau altfel spus, ca toţi cei care au căzut în păcat şi moarte... căci şi toţi aceştia erau oiţele risipite ale Tatălui, şi aceştia constituiau Mireasa Lui ingrată, căci şi aceştia i-au fost daţi spre mântuire de către Tatăl. (cf. Lc 19,9)

De aceea spunem şi noi cu Sfântul Ambroziu, (339-397) că Isus a intrat astăzi de bunăvoie în Ierusalim, ca să fie acuzat şi condamnat pe nedrept, ca să fie răstignit şi ucis pe Cruce, de dragul şi pentru mântuirea Miresei sale, “pentru că El din veşnicie ştia ca i se va da o cruce pentru mântuirea lumii, pentru că El din veşnicie ştia că acesta era singurul fel de moarte în care trebuie sa întinzi mâinile, pentru că El din veşnicie ştia că numai prin acest fel de moarte se putea să-ţi sfârşeşti viaţa îmbrăţişând pe toţi cei pe cei care îi iubeşti şi care acum erau risipiţi, (cf. In 11,52) pentru că numai aşa îmbrăţişaţi îi putea aduce înapoi în Casa Tatălui.”

Iar această întoarcere acasă la Tatăl Ceresc a celor amăgiţi, rătăciţi sau împrăştiaţi, a început imediat după înviere. Dar ea nu s-a făcut numai prin întoarcerea lui Petru care s-a lepădat şi a uncenicilor fricoşi care au fugit, ci s-a făcut şi cu acceptarea învăţăturii lui Isus de către mulţi dintre preoţi, farizei şi cărturari care atunci s-au împotrivit lui Isus; s-a făcut şi cu primirea mântuirii de către tâlharul din dreapta crucii; s-a făcut şi cu întoarcerea lui Baraba şi a multora ca el, s-a făcut şi prin convertirea persecutorului Saul; s-a făcut şi prin convertirea lui Cornelius şi a lui Longinius; s-a făcut şi se face şi astăzi cu întoarcerea multora asemenea lor, şi se va mai face încă până la Parusie. O mică parte din cei convertiţi sunt consemanaţi în Cărţile Vieţii Sfinţilor, iar cea mai mare parte sunt consemnaţi în Cartea Vieţii. (cf. Ap 13,8)

Întrebările care se pun astăzi şi pentru noi cei care celebrăm Intrarea lui Isus în Ierusalim, sunt următoarele:

1. Dacă şi noi, asemenea celor dinaintea noastră, despre care am amintit mai sus, iam acceptat iubirea lui Isus de la Cruce şi ne-am întors acasă la Tatăl prin convertire autentică; dacă şi noi ne-am plecat cu adevărat genunchiul în faţa Lui, (cf. Fil  2,10) după ce am văzut plânsul lui Isus pentru noi şi localităţile noastre, (cf. Lc 19,41) după ce am văzut suferinţele şi moartea lui Isus în locul nostru, (cf. Is 50,4-7; Mc 15,1-39) după ce am văzut Înălţarea şi eforturile lui Isus de a ne atrage la sine ? (cf. In 12,32)  

2. Iar dacă vom spune că am acceptat iubirea Lui şi că ne-am convertit, întorcându-ne acasă la Tatăl, putem oare dovedi aceasta prin fapte, mai exact putem spune că proclamăm noi oare acestă iubire de la Cruce, (cf. Fil 2,11) continuăm noi oare lucrarea lui Isus în lume, îi iubim noi oare pe păcătoşi, Mireasa înstrăinată a lui Isus din timpul nostru, ne rugăm şi ne jertfim cu iubire pentru ei, îi îmbrăţişăm noi pe toţi oamenii cu o dragoste asemănătoare cu a lui Isus de la Cruce?

Dacă n-am făcut încă aceste lucruri, suntem încă nişte ingraţi, asemenea fetei oarbe care a primit ochii, suntem încă nişte spectatori cruzi ai Patimilor Domnului, care nu vor avea niciodată parte de roadele iubirii sale de la Cruce. Dacă n-am făcut încă asta până acum, să ne grăbim să o facem, căci timpul care ne-a mai rămas este foarte scurt. (cf. 1Cor 7,29)

“Nimeni nu are o dragoste mai mare decăt aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (In 15,13-14)

“Pildă v-am dat, ca precum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi. ” (In 13,15) “Căci prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea iubire unii faţă de alţii.” (In 13,35)

“Fiţi imitatorii lui Dumnezeu ca nişte copii iubiţi şi trăiţi în iubire după cum şi Cristos ne-a iubit pe noi şi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă.” (Ef 5,1-2)

                                                                                                                    Preot Ioan

Reflecţie la JOIA  MARE  ŞI  SFÂNTĂ

Astăzi pentru noi creştinii, este Joia Mare şi Sfântă, pentru că mari şi sfinte sunt misterele pe care le celebrăm şi de la care  suntem chemaţi să participăm.

Astăzi, Isus, „autorul credinţei noastre” (Evr 12,2), înainte de a muri, a învia şi a se înălţa, pentru noi, la dreapta Tatălui, iubindu-ne până la sfârşit, (cf. In 13,1) după ce ne-a slujit în toate modurile, de la spălarea picioarelor, (cf. In 13,5) şi până la moartea mântuitoare de pe cruce, a voit şi să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor, (cf. Mt 28,20) întemeind două din cele şapte Taine ale Bisericii: Sfânta Preoţie şi Sfânta Euharistie.

Prin întemeierea Sfintei Preoţii, Isus îşi prelungeşte prezenţa sa fizică în mijlocul nostru, până la sfârşitul lumii. Iar prin întemeierea Sfintei Euharistii, Isus îşi prelungeşte minunile şi puterile sale între noi, spre vindecare şi sfinţire, tot până la sfârşitul lumii.

Astfel la Cina cea de Taină, a întemeiat mai întâi Sfânta Preoţie, pentru ca prin preoţii săi să rămână la lucru în mijlocul nostru, până când va reveni în slavă. Din momentul Cinei de Taină, Isus a transmis apostolilor şi urmaşilor lor în lume, putere de a celebra Sfintele Tainele. Iar ei au înţeles clar că vor lucra şi acţiona, spre binele Poporului lui Dumnezeu, numai  „În persoana lui Cristos” şi „În numele lui Cristos”. De aceea preotul este numit: „Alt Cristos”.

De aceea Sfântul Augustin (354-430) spune: „Când un preot botează, Cristos este cel care botează.”(cf. Sf. AugustIn de Hippona, Comentariu la Evanghelia după sfântul Ioan, 6, 1, 7; PL 35, 1428.) Iar continuând pe această linie, putem continua: „Când un preot deleagă păcate, Cristos este cel care desleagă păcate; când un preot celebrază Euharistia, Isus este acela care celebrează Euharistia; când un preot binecuvântează, Cristos este cel care binecuvântează.” etc.

Biblia ne spune că: ”orice mare preot este un om luat dintre oameni, ... este un om chemat de Dumnezeu ca şi Aron, şi pus pentru oameni în relaţiile cu Dumnezeu.” (cf. Evr 5,1-2)... un om uns cu Duhul Sfânt şi trimis să ducă Vestea cea bună şi să videce inimile zdrobite. (cf. Lc 4,18-19)

Deci, preoţii sunt oameni care nu şi-au luat singuri demnitatea, puterea şi harul pe care le au, ci le-au primit de la Isus, care i-a chemat şi i-a rânduit pentru a continua lucrarea sa în lume: “Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi roade, iar roadele vostre să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea.” (In 15,16) De aceea Isus zice: “Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, îl primeşte pe acela care m-a trimis.” (cf. Mt 10,40) Şi iarăşi: “Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis". (cf. Lc 10,16)

De aceea Ioan Maria Vianney (1786-1859) spunea: “Dacă m-aş întâlni cu un preot şi un înger, l-aş saluta mai întâi pe preot şi apoi l-aş saluta pe înger. Căci îngerul e prietenul lui Dumnezeu; dar preotul este cel care-i ţine locul... De aceea atunci când vezi un preot, ar trebui să spui: “Iată-l pe acela care m-a făcut copil al lui Dumnezeu şi mi-a deschis Cerul prin Sfântul Botez; cel care m-a curăţat după ce am păcătuit; cel care-mi hrăneşte sufletul”... De aceea atunci când vezi turnul unei biserici, ar trebui să spui: “In locul acela esteTrupul şi Sângele Domnului nostru, fiindcă acolo este un preot care celebrează Sfânta Liturghie”.  

De aceea, Sf.Tereza de Avila, (1515-1582) săruta pământul pe unde a trecut un preot.

De aceea Sfânta Tereza Pruncului Isus, (1873-1897) nu vorbea niciodată de rău pe preoţi, dar se ruga zilnic pentru ei, aşa: “O Isuse, primeşte-i pe preoţii în adăpostul inimii tale ca nimeni să nu le mai poată face nici cel mai mic rău! Păstrează nepătate mâinile lor, buzele lor şi inimile lor. Fă-i să crească în dragoste şi în fidelitate faţă de tine! Dă-le puterea de a schimba inimile în mai bine. Binecuvântează faptele lor, apoi dă-le coroana vieţii veşnice!

Să urmăm exemplul Sfinţilor în relaţia noastră cu preoţii lui Isus!

Dacă prin întemeierea Sfintei Preoţii, Isus şi-a prelungit prezenţa sa fizică între noi, prin întemeierea Sfintei Euharistii, El şi-a prelungit puterea şi lucrarea sa divină între noi, putere şi lucrare care a culminat cu Patima şi Moartea pe cruce pentru noi, şi a căror putere mântuitoare o celebrăm şi o primim prin participarea la Liturghie şi Împărtăşanie.

Iată ce ne spune Sfântul Augustin, despre întemeierea Sfintei Euharistii: “Dumnezeu care este Atotştiutor şi Înţelepciunea fără de margini, n-a putut găsi ceva ma bun pentru noi decât Euharistia; Dumnezeu care este Atotputernic, n-a putut face ceva mai bun pentru noi decât Euharistia; Dumnezeu care este Bunătatea nesfârşită, n-a putut găsi pentru noi un bine mai mare decât Euharistia.”

E deosebită imaginea pe care ne-o prezintă Sfântul Toma de Aquino (1225-1274)  şi pe care Leonardo da Vinci (1452-1519) a pictat-o pe pânză, unde ne este înfăţişată jertfa lui Cristos care se continuă în Euharistie: De cuibul în care se aflau puii unui pelican, se apropie un şarpe. Acesta îşi înfige colţii în trupurile lor şi le suge sângele. Întoarsă la cuib mama îşi găseşte puii aproape morţi. Îşi dă seama de gravitatea situaţiei şi imediat îşi sfâşie pieptul cu ciocul. Puişorii sug din sângele ei, revin la viaţă, şi se salvează, dar mama moare jertfindu-se pentru ei.

Ori de câte ori participăm la Liturghie şi Împărtăşanie, trăim si noi această realitate. Diavolul ne-a otrăvit cu veninul morţii veşnice, iar Isus murind ne-a dăruit “antidotul vieţii veşnice”, aşa cum frumos ne-a spus, Sfântul Iganaţiu din Antiohia. (30-117)  

Iată pentru ce Sfântul Ioan, ne spune în Evanghelia de astăzi: “Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit.” (In 13,1)

Prima Lectură, ne spune că evreii în fiecare an de Paşti, făceau un ospăţ la care mâncau un miel pe care îl sacrificau; apoi mâncauau o pâine azimă cu striaţii şi puţin arsă în foc (cf. Ex 12,15) Prin acest ospăţ cu miel fript şi azimă coaptă, ei celebrau iubirea şi de jertfa lui Dumnezeu care îi salvase din sclavia Egiptului, şi îi va salva şi toate sclaviile lor. (cf. Ex 12,1-14)

Şi noi, creştinii nu numai odată pe an, la Paşti, ci în fiecare zi suntem chemaţi de a lua parte la Ospăţul Euharistic, în care Cristos, Mielul nostru de Paşti este jertfit, şi unde mâncăm şi noi Euharistia, o pâine azimă coaptă şi cu striaţii, pentru a nu uita de marea lui iubire şi de durerile lui Isus care ne-a salvat din sclavia păcatului, a satanei, şi a morţii veşnice; şi pentru a nu uita că numai Trupul şi Sângele Lui, ne va scăpa de moarte şi osândă, în ziua cercetării. (cf. Ex 12,13)

Apoi, pentru poporul israelit în călătorie prin pustiu spre Ţara Făgăduită, Moise a obţinut de la Dumnezeu o pâine miraculoasă, mana coborâtă din cer. Hrănit cu această pâine poporul a putut ajunge la ţinta călătoriei sale, Ţara Canaanului. (cf. Ex 16, 31-35) Asta ne aminteşte că, numai hranită cu Euharistia, Biserica va putea ajunge la ţinta calatoriei ei pământeşti, Paradisul.

Pentru că evreii celebrau Paştele numai odată pe an, pentru că şi atunci o făceau fără a respecta prescriile, (cf. Ex 12,11-12) de aceea ajungeau lesne să uite de mare iubire a lui Dumnezeu care i-a salvat din sclavia şi moartea Egiptului, şi de aceea tot uşor se întorceau spre idoli.

Şi astăzi mulţi creştini vin tot mai rar la Liturghie şi Împărtăşanie, unii chiar numai odată pe an, iar alţii chiar şi mai rar; însă şi atunci când rar vin, nu fac o pregătire bună, deşi Dumnezeu ne cere asta în mod expres tuturor: “Fiecare să se cerceteze bine înainte de a primi Euharistia”. (cf. 1Cor 11,28) De aceea ei uită prea lesne de dragostea lui Isus care a murit pentru mântuirea lor; de aceea uită prea uşor că Euharistia este Izvorul şi culmea tuturor harurilor, Pâinea celor tari şi calea bucuriei adevărate; de aceea aleargă prea uşor după tot felul de idoli.

Iar diavolul are grijă, ca noi creştinii, să uităm, să neglijăm şi să mai găsim timp pentru toate acestea; are grijă ca să ne împiedice să ajungem la acest minunat izvor de haruri; are grijă ca să ne umple viaţa cu lucruri de nimic, pentru ca să nu ne mai găsim timp pentru mântuirea sufletului nostru; are grijă să ne ţină cât mai departe de acest foc care-l arde pe el, chiar şi după ce Isus a plătit preţul răscumpărării noastre, chiar după ce Isus ne-a adus antidotul nemuririi.

De aceea însuşi Isus ne spune: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine (In 6,57) De acee Biserica ne spune că   Euharistia este: “Izvorul şi culmea tuturor harurilor!” (cf. PO 5)

De aceea, Sfântul Toma de Aquino, spune: „Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos, se aprinde în noi dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, care ne sunt cerute, (cf. In 13,15) se sting patimile, răsar virtuţile, iar sufletul e copleşit cu toate harurile mântuitoare... ”

De aceea, Sfântul Ioan Maria Vianney, spune şi el în acest sens: „Toate faptele bune ale lumii, nu echivalează cu Jertfa unei Liturghiei, pentru că ele sunt lucrarea oamenilor, iar Liturghia este lucrarea lui Dumnezeu.”

De aceea, Părintele Alois Chiavarino, în Cartea sa: “Cea mai mare comoară ”, ne spune că prin participarea la Sfânta Liturghie şi la Sfânta Împărtăşanie, înălţăm lui Dumnezeu cea mai perfectă rugăciunea de adoraţie, de laudă, de mulţumire, de iertare, de cerere... şi primim orice har trebuincios mântuirii.

Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Sfânta Euharistie ne aprinde de un foc care îl arde pe diavol.”

În timp ce diavolul caută să ne oprească şi să ne împiedice a ajunge la Liturghie şi Impărtăşanie, Isus ne cheamă şi ne aminteşte, nouă care căutam şi aşteptăm mântuirea Lui, că trebuie să mâncăm şi să bem Trupul şi Sângele său,(cf. 1Cor 11,23-26) că trebuie să fim acei fericiţi care răspund chemării de a veni la Ospăţul Mielui, (cf. Ap 19,9) că trebuie ca prin aceste Taine să vestim lumii moartea şi învierea sa, până când va veni în slavă. (cf. 1Cor 11,26)

Tare mult au iubit creştinii buni, Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie! Astfel:

-Primii creştini din timpul apostolic “erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune.”, (Fap 2,42) cu toate că erau prigoniţi de evrei.

-Creştini din primele veacuri se lasau ucişi pentru participarea la Liturghie şi Împărtăşanie, cum este exemplul creştinilor din Ailuta, Africa, care s-au lăsat ucişi de împăratul Diocleţian, (284-305) zicând că ei nu pot trăi fără Liturghie şi Impărtăşanie. (cf. Boronius, Anale I, C)

-Pr.  Alois Chiavarino, în cartea sa, Pentru ce trebuie să ne împărtăşim des, spune că bunii

creştinii din ţările de misiuni, făceau drumuri lungi şi periculoase, peste munţi şi văi, peste ţinuturi şi râuri vijelioase, numai ca să ajungă la Liturghie şi Impărtăşanie, fără de care nu puteau trăi.”   

Şi tot Părintele Alois Chiavarino, în aceeaşi carte, ne povesteşte că la începutul reformei protestante, un nobil englez, catolic, pentru fiecare Liturghie şi Împărtăşanie la care participa trebuia să plătească o mare amendă de 400 de galbeni. A dat toată comorile sale pământeşti, pentru că găsise una cu mult mai de preţ. (cf Mt 13,44-46)

Din fericire pentru noi cei de astăzi, nimeni nu ne mai amendează, nimeni nu ne mai prigoneşte, nimeni nu ne mai ucide, nimeni nu mai trebuie să treacă prin primejdii de moarte pentru a ajunge la Liturghie şi Impărtăşanie. De aceea să nu ne mai lăsăm amăgiţi de diavol şi lume, de bunurile şi plăcerile trecătoare, şi să venim cât mai des cu putinţă la Liturghie şi Impărtăşanie, izvorul şi culmea tuturor harurilor trebuincioase mântuirii, şi focul care îl arde pe diavol.

                                                                                                                             

                                                                                                                  Preot Ioan

Reflecţie la VINEREA MARE ŞI SFÂNTĂ

Cuvintele care apar cel mai des în Liturgia Cuvântului de astăzi sunt: pentru noi, pentru păcatele noastre, pentru a noastră mântuire. Iar aceste cuvine ne spun totul despre Vinerea Mare.

O frumoasă istorioară ne spune că, întro zi, Isus si Satan au avut o conversatie. Isus l-a intrebat pe Satan: Ce faci cu oamenii din lume ? Satana a răspuns: Îi pun să mă distreze : îi învăţ cum să detoneze bombe, cum să ucidă, cum să folosească arme, cum să se urască unii pe alţii, cum să abuzeze de cei slabi şi mici, le arăt tinerilor cum să consume droguri, cum să bea, cum să mintă şi să facă tot ce este interzis ...  Ma distrez foarte bine !  Isus a intrebat: Şi după toate acestea, ce ai de gând să faci cu ei? După toate acestea am de gând să-i distrug pe toţi! Isus îl  intreabă iar pe Satan: Ce vrei in schimbul lor ? Satan răspunde: De ce vrei să-i iubeşti pe oamenii aceştia ? Ei sunt trădători, mincinoşi, falsificatori, egoişti şi lacomi ! Ei nu Te vor iubi niciodată cu adevarat, Te vor huli, Te vor scuipa în faţă, Te vor dispreţui si nu te vor lua in serios !

Ce vrei in schimbul lor, îl întrebă din nou Isus pe Satan ? Vreau lacrimile si sângele Tău, a răspuns sec Satan ! Foarte bine, a răspuns Isus, vei avea lacrimile şi sângele meu pentru răscumpărarea lor. Şi Isus a plătit preţul libertăţii noastre ! Şi tocmai asta vedem şi noi astăzi, acum când celebrăm răstignirea şi moartea lui Isus.  

Sfântul Ieronim, gândindu-se odată la jertfa lui Cristos de pe cruce, a izbucnit în aceste cuvinte: Doamne, cu ce voi răsplăti eu dovezile iubirii tale? Aş vrea să-ţi dau ceva ce-mi aparţine, ca să-ţi dovedesc că te iubesc, dar aii în grota de la Betleem nu mai am nimic! Şi Isus i-a răspuns: Ieronime, dă-mi păcatele tale să le spăl în sângele meu vărsat pe cruce pentru toţi oamenii! Acelaşi lucru ne cere azi Isus: păcatele; el vrea să ni le spele în sângele său.

Evanghlia de astăzi ne spune că, atunci când Isus a luat oţetul a zis: “S-a sfarţit! Si plecându-şi capul, şi-a dat duhul.” (In 19, 30)

Cercetând dicţionarul biblic, vedem că aceste doua cuvinte „s-a ispravit!”  provin din cuvantul grecesc” teleo”, care arată că un slujitor şi terminat total lucrarea pe care i-a încredinţat-o stăpânul său. Apoi mai însemna că cineva a plătit integral o datorie apăsătoare.

Să ne imaginăm că admirăm faimoasă pictură a unui mare artist. Ne-ar trece prin minte să-i adaugăm câteva îmbunătăţiri şi tuşe de pensulă? Bineînteles că nu.  

In acelaşi fel, trebuie să privim lucrarea Lui Isus de la cruce. El a strigat „s-a isprăvit!”. Nu poţi termina o lucrare deja terminată. Nu mi poţi achita o datorie care deja a fost achitată. 

Când Isus S-a dat pe Sine însuşi pe cruce, El a plătit pe deplin datoria noastră. A terminat pe deplin lucrarea mântuirii noastre.

Prima lectură ne spune: „Prin rănile Lui am fost vindecaţi!”. (Is 53:5)  Isaia spune că şi Ioan în Evanghelie: Lucrarea mântuirii este terminată. Victoria este câştigată. Rana este vindecată.

Lectura a doua de astăzi, ne spune că totul a fost posibil datorită lui Isus Cristos: “Căci noi nu avem un Mare Preot, care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, căci el a fost încercat în toate, asemenea nouă, afară de păcat. ” (Evr 4,15)

Astfel, Isus şi-a oferit fiecare mădular al trupului său ca să sufere pentru noi. Astfel şi-a oferit: capul pentru spini, faţa pentru scuipat, gura pentru fiere şi oţet, urechile pentru ocări şi hule, spatele pentru biciuire, mâinile şi picioarele pentru cuie, coasta pentru suliţă, întreg trupul pentru cruce şi mormânt.

Pe Isus, Fiul prea iubit al Tatălui, pe Isus cel drept care n-a călcat nici o poruncă, pe Isus care n-a făcut nici un păcat, pe acest Isus, Dumnezeu L-a judecat în locul nostru. Pedeapsa care ni se cuvenea nouă, Dumnezeu a aruncat-o asupra Lui. (cf. Is 53,4-6)   Pe acest Isus, Dumnezeu Tatăl l-a răstignit din dragoste pentru noi, Iar Isus, S-a lăsat răstignit pe crucea de pe Golgota, plătind astfel datoria noastră lăsată de păcatele noastre.

Aceasta este o vestea bună pentru toţi: Dumnezeu ne iubeşte! Dumnezeu ne caută! Dumnezeu ni L-a dat şi L-a jertfit pe Fiul Său, Isus Cristos, pentru noi!  “Nu este dragoste mai mare ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei.” (In 15,13-14)

Fiecare dintre noi este din naştere, un prizonier al păcatului. Insă Isus ne-a eliberat pe toţi din această robie. Atunci să facem şi noi ca Ieronim, sau mai bine să-l imităm pe tânărul despre care vorbeşte Evanghelie Sfântului Luca: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta..." (Lc 15,18). Însă el nu numai că a spus aceasta, dar a şi făcut-o în realitate. El s-a sculat şi a plecat spre casă. Probabil că pe drum era tot aşa de neliniştit, plin de îndoieli, ca şi un alt tânăr asemenea lui, dintr-un tren, care îl aducea acasă dintr-o puşcărie, unde a stat pentru nişte fapte prin care şi-a dezonorat tatăl şi familia, şi care acum se întreba dacă tatăl îl va mai primi acasă. Ştergarul alb din copacul de la poartă, avea sa fie semnul iertării şi al împacării cu tatăl şi familia. Şi a vazut nu un stergar, ci mai multe. Însă spre deosebire de acesta care a văzut copacul acoperit cu ştergare albe, tânărului din Evanghelie, îi ieşi în întâmpinare însuşi tatăl său: „Când era încă departe tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat şi a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat de multe ori." (Lc 15,20).

Deci, să ne intoarcem acasă din toate locurile şi inchisorile pe unde ne-a dus diavolul, căci Isus a ars în locul nostru, pentru că Isus ne-a adus libertatea şi vindecarea mult dorită. Iar Tatăl Ceresc ne aşteaptă ca să ne întampine cu braţele iubirii deschise.

Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm! Căci prin Sfânta Ta cruce ai răscumpărat lumea!

                                                                                                                Preot Ioan 

NOAPTEA  SFÂNTĂ  A  INVIERII  DOMNULUI  NOSTRU  ISUS  CRISTOS

„Aceasta este Noaptea în care Cristos sfărâmând lanţurile morţii, se înalţă biruitor din adâncuri!” (cf. Vestirea solemnă a învierii)

Cristos a înviat!

Clopotele bisericilor noastre care au amuţit timp de trei zile, îndurerate şi ele parcă de pătimirile şi moartea lui Isus, răsună din nou în această Noapte Preasfântă, anunţând Minunea minunilor şi Bucuria bucuriilor, Învierea Domnului nostru Isus Cristos.

În urma păcatului, duşmanii cei mai de temut ai omului, diavolul şi moartea, împreună cu toţi aliaţii lor: frica, tristeţea, nesiguranţa şi întunericul sub toate înţelesurile lui, păreau că au învins în mod definitiv. Dar tocmai atunci când totul părea pierdut iremediabil pentru om şi victorie totală pentru ei, tocmai atunci a înviat Isus, biruind veşnic pe toţi temuţii noştri duşmani, iar nouă ne-a adus bucuria.

Iată numai câteva gânduri, luate din Celebrarea Sfintei Nopţi a Învierii lui Isus, care adeveresc toate aceasta:

Când diavolul credea că stăpâneşte mai bine lumea prin întunericul adus de el în lume, când întunericul său a ajuns la apogeu, tocmai atunci a răsărit o Lumină, a înviat Isus, şi tot întunericul diavolului s-a risipit ca un fum. (cf. Ceremonia Luminii)

Când Faraon şi Egiptul, simbol al sclaviei şi al morţii, credeau că stăpânesc autoritar peste fiii lui Israel, tocmai atunci Dumnezeu l-a ridicat pe Moise, imagine profetică a lui Isus, şi prin el a eliberat poporul din sclavie, umplând Egiptul de răni şi pe Faraon de lacrimi. (cf. Ex 14,15-15,1)

Când toţi îşi pierduseră speranţa că Dumnezeu mai poate găsi un Om, ca Avram, prin care să poată reface poporul său, tocmai atunci Dumnezeu l-a ridicat pe Isus din mormânt, şi a început construcţia unui Nou popor al lui Dumnezeu. Dar un Nou Popor: cu o Naştere nouă, cu o Inimă nouă, cu o Lege nouă, cu o Alianţă nouă, cu o Jertfă nouă, cu o Hrană nouă, cu o Misiune nouă, cu o Patrie nouă. (cf. Liturgia Nopţii Învierii.)

Deci, în această Sfântă Noapte de Paşti, toate rugăciunile, toate ceremoniile, toate lecturile, toate gesturile, toate duc la victoria lui Isus asupra morţii şi a tuturor duşmanilor săi. Dar în acelaşi timp toate duc şi la victoria noastră, împreună cu El, asupra morţii şi asupra tuturor duşmanilor noştri.

Un gânditor creştin din primele secole povesteşte că, într-o noapte, a avut un vis. Mii de păsărele se zbăteau sub o plasă întinsă la o anumită înălţime de la pământ, ca într-o colivie uriaşă. Încercau mereu să-şi ia zborul, dar se loveau de plasă şi cădeau înapoi pe pământ. Era un spectacol trist şi înspăimântător. Dar, la un moment dat, o pasăre s-a hotărât să lupte împotriva plasei până la victorie. Fără să ţină seamă de răni, sânge şi durere, a reuşit în final să o rupă, şi să creeze o gaură în plasă, pe unde şi-a luat zborul spre cer. A izbucnit apoi un strigăt de bucurie în toate acele nenumărate zburătoare care, într-un fâlfâit de aripi, care nu poate fi descris, şi s-au repezit spre deschizătură. Una după alta şi-au luat zborul spre cerul fără limite.
Isus Cristos, acceptând moartea, prin învierea sa, a rupt plasa destinului nostru tragic, deschizându-ne căile cerului. (cf.Jean VERNETTE, Parabole pentru azi, pg. 36)

De aceea, pe obeliscul de granit de 30 de metri înălţime, din mijlocul pieţei Bazilicii Sfântului Petru din Roma, inima creştinismului, obelisc adus de împăratul roman, Caligula (12-41), din Egipt, s-au scris aceste cuvinte: “Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos porunceşte!”.

Sfântului Augustin (354-430), meditând Învierea lui Isus, spune: „Mult mai mult s-a câştigat prin învierea lui Isus decât s-a pierdut prin căderea lui Adam în păcat.“ De aceea a exclamat:” O felix culpa!” adică, O fericită vină!, expresie preluată şi de Preconiu Pascal.

Iar Sfântul Ierarhul rus, Tihon (1724-1783), a exclamat şi el într-o frumoasă rugăciune: "Ascultă, suflete al meu! Pentru mine şi pentru fericirea mea, Dumnezeu a creat lumea. Pentru mine şi pentru fericirea mea, El a devenit om în Cristos. Pentru mine şi pentru fericirea mea, a pătimit pe Cruce. Pentru mine şi pentru fericirea mea, s-a ridicat din morţi. Pentru mine şi pentru fericirea mea, s-a înălţat la ceruri. Totul pentru mine şi pentru fericirea mea."

Se spune că, pentru a marca credinţa lor în învierea lui Cristos, dar şi pentru a marca credinţa în învierea celor care alcătuiesc Biserica Lui, primii creştini ţineau slujba de Înviere în cimitirul satului. Iar după ce se termina slujba, preotul însoţit de popor, făcea o procesiune de-a lungul cimitirului şi cânta: „Cristos a înviat!” Apoi se oprea lângă mormintele unde aşteptau membrii familiilor care pomeneau pe dragi lor adormiţi, şi îi saluta pe fiecare grup în parte cu: „Cristos a înviat!”, iar ei răspundeau cu mare credinţă: „Adevărat a înviat!” Aşa ştiau ei să sărbătorească Învierea lui Isus, ca un semn şi o garanţie a învierii lor. Şi în multe locuri se face şi azi la fel.

Poate şi pe noi ne-au îndurerat şi ne-au răscolit sufleteşte pătimirile lui Isus din Vinerea Mare, ca pe acel om puţin credincios care exclamat trist: „Oare ce făcea Dumnezeu când Fiul Său agoniza pe Cruce?” Dar care om, a primit de la un trecător credincios, cu un răspuns bun, care l-a ajutat să înţeleagă misterul: „Îi pregătea Învierea!”

Dumnezeu pregătit o înviere pentru Isus. Dar Dumnezeu a pregătit o înviere şi pentru toţi cei care trăiesc şi cred în Cristos, în ciuda tuturor suferinţelor lor.

Iată o credinţă tare în acest sens:

Un om căruia i-a murit soţia, a fost întrebat de vecinul său: „Cum îţi mai merge?” Iar acesta i-a răspuns la întrebare cu: „Cristos a Înviat!” Iar acesta, în loc să-i răspundă creştineşte cu:

”Adevărat că a înviat!”, i-a răspuns: ”Ei şi…?” Atunci omul căruia i-a murit soţia, i-a răspuns: „Dacă Cristos a înviat, atunci totul e bine şi nu am de ce să-mi fac griji cu soţia mea. Dacă Cristos a înviat, atunci păcatele ei şi ale mele sunt iertate. Dacă Cristos a înviat, atunci mormântul soţiei mele şi toate mormintele vor fi goale. „Pentru ce îl căutaţi pe cel viu printre cei morţi, a întrebat îngerul?” Dacă Isus a înviat, atunci El ne-a deschis tuturor credincioşilor porţile Raiului. „Astăzi vei fi cu mine în Rai, i-a spus Isus tâlharului căit.” Dacă Isus a înviat, atunci viaţa nu mai are nici o situaţie fără de ieşire.

E demn de observat în această Preasfântă noapte de Paşti, Dumnezeu şi Isus Înviat, au învins pentru noi, pe toţi duşmanii Lui şi ai noştri, folosindu-se de armele lor. Astfel i-a învins pe egipteni cu marea lor, pe diavol şi toţi duşmanii cu răutatea lor, pe moarte cu veninul ei. Etc.

Sintetizez acum Misterul Învierii Domnului şi spun: Cu uşurinţa cu care Dumnezeu şi-a trecut poporul prin Marea Roşie ca pe uscat, cu uşurinţa cu care Samson îi bătea şi se dezlega de legăturile filistenilor, cu uşurinţa cu care David l-a învins pe uriaşul Goliat şi pe duşmanii săi, cu uşurinţa şi siguranţa cu care Daniel a închis gura leilor din groapa morţii, cu uşurinţa şi credinţa prin cei trei tineri din Babilon au scăpat de flăcările cuptorului încins, dar mai ales cu uşurinţa cu care Isus a învins legăturile diavolului şi ale morţii… zic, cu aceeaşi uşurinţă Isus, a învins şi va învinge, pentru noi toţi, şi pentru toţi cei care îl slujesc cu credinţă, toate situaţiile limită, toate durerile şi bolile, pe toţi duşmanii şi potrivnicii, toate uneltirile diavolului şi a oamenilor lui, iar când va reveni în slavă, va învinge şi ultimul nostru duşman, moartea, pe care o va arunca în Iazul de foc, alături de toţi ceilalţi duşmanii şi toate relele care s-au ridicat nemilos împotriva noastră. 

Evanghelia din această Noapte Preasfântă a Învierii Domnului nostru Isus Cristos, se încheie cu aceste importante cuvinte, pentru femeile sfinte, dar şi pentru unul fiecare dintre noi: „Mergeţi şi spuneţi toate acestea ucenicilor Lui.” (Mc 16, 7) Dacă suntem pătrunşi de bucuria Învierii Domnului, nu putem tăcea fără să spunem tuturor bucuria noastră prin cuvinte şi prin fapte, aşa cum nu se poate ascunde cetatea de pe munte şi candela sub obroc. Cristos a înviat !

                                                                                                          

                                                                                                        Preot Ioan

ZIUA  SFÂNTĂ  A  ÎNVIERII

Cristos a înviat!

După ce în Noaptea Sfântă de Paşti, Biserica a evidenţiat victoria lui Isus Înviat asupra tuturor duşmanilor lui şi ai noştri, în frunte cu diavolul şi moartea, după ce Isus ia dezbrăcat duhurile rele şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, când a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (cf. Col 2,15), după ce ne-a urcat pe noi alături de El, în carul de biruinţă (cf. 2Cor 2,14), după ce ne-a dat fericita ocazie de a cânta plini de bucurie: A înviat Cristos şi moartea a fost învinsă; a înviat Cristos şi chiar ne batem joc de moarte; a înviat Cristos şi a dezlegat stricăciunea; a înviat Cristos şi a încetat blestemul; a înviat Cristos şi a răsărit nemurirea; a înviat Cristos şi ni s-a deschis Paradisul...

Astăzi, în Ziua Sfântă de Paşti, şi în zilele următoare, Biserica, prin lecturile propuse, ne cheamă pe noi toţi care am fost scoşi din abisul iadului şi al morţii, de unde nu putea ieşi singuri şi nici cu ajutor omenesc, pe noi cei care am fost întăriţi şi cuceriţi de Cristos Înviat, să ieşim la luptă şi să luptăm cu succes contra diavolului şi a celorlalţi duşmani ai mântuirii noastre, ajutaţi fiind de puterea şi exemplul lui Isus, care a înviat şi este mereu cu noi, aşa cum spune antifona de la intrare. 

Deci, Isus biruitorul diavolului şi al morţii, după ce a “dezbrăcat” duhurile rele de autoritate si putere, după ce a împărţit cu noi victoria Sa, după ce ne-a urcat în carul său de biruinţă, ne-a dat acum această puterea a Sa şi nouă: “Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma (Lc 10,19); ne-a dat şi armele lui Dumnezeu. De aceea Paul ne spune: “Luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Ef  6,13); ba mai mult, ne-a dat şi tehnicile sale de luptă.

Să ne oprim puţin Ia câteva din tehnicile luptă cu diavolul şi moartea, date nouă de Domnul:

1. Ascultarea continua de Tatăl. Pentru Isus ascultarea de Tatăl era ca o hrană zilnică.  

Isus le-a zis: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui." (In 4,34) "Eu nu pot face nimic dela Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimes." (In 5,30) "Căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes." (In 6,38)  

2. Împotrivirea pe tot parcursul vieţii, diavolului şi planurilor sale, căci “Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” (1In 3,12)  De aceea Biblia ne îndeamna pe toţi: “Împotriviţi-vă diavolului, si el va fugi de la voi.”! (Iac 4,7)

3. Împotrivirea faţă de păcat până la sânge (cf. Ev 12,4). Isus a urât din veşnicie păcatul şi nu l-a comis niciodată în viaţa sa. Şi pentru asta Isus a putut să spună: “diavolul n-are nimic în Mine” (In 14,30), şi: “Cine mă poate învinui de păcat?” (In 8,46) De aceea ne spune şi nouă Biblia: “socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rm 6,11)

4. Isus, deşi era Dumnezeu, s-a smerit, s-a coborât pe pământ deşi locuia în cer, s-a făcut mic deşi era mare, s-a împovărat cu firea şi cu păcatul nostru deşi era nevinovat: “El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Insuşi şi a luat un chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor. La înfaţişare a fost găsit ca un om; S-a smerit şi S-a facut ascultător pâna la moarte, şi încă moartea de cruce” (Fil 2,6-8).

Ştiţi de ce Isus s-a smerit şi s-a făcut mic şi apoi a ales ucenici mici şi smeriţi? Pentru că diavolul fiind mândru, nu se poate pleca şi de aceea nu-i poate ajunge, nici atinge şi nici lovi pe cei mici şi smeriţi. Dar cei mândri sunt pentru satana ca o minge ridicată la fileu, numai buni de cuprins şi lovit imparabil.

Ştiţi cum învinge leul cornutele mari? Se lipeşte de pământ şi astfel le apucă mai bine de gât şi sugrumă. Aşa a făcut şi Isus, Leul din tribul lui Iuda, cu satana, cornuta cea mare a iadului, şi aşa trebuie să facem şi noi. De aceea Psalmistul se roagă : « Păzeşte-l, Doamne pe slujitorul tău de mândrie, ca ea să nu mă stăpânească niciodată. Aunci voi fi fără vină şi curăţat de păcatul cel mare. » (Ps 118,14)

Lecturile de astăzi ne arată ca apostolii au învăţat repede tehnicile de luptă ale lui Isus. Astfel :

-Isus care la înviere le-a poruncit să-i fie martori, iată-i că acum ascultă şi predică în numele Lui.

-Isus care le-a spus să nu teamă de oameni, iată-i că acum ies din ascunzătorile lor.

-Isus care le-a spus să înveţe de la El smerenia, iată că Ioan se pleacă şi dă întâietate lui Petru.

-Isus care le-a spus că numai El este adevărul, Petru şi Ioan lasă toate şi aleargă după Isus; Paul lasă toate şi caută lucrurile de sus; Maria Magdalena şi toţi ucenicii buni fac la fel.

Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: “Biserica a fost asemuită cu salvatoarea Corabie a lui Noe. Dar lucrarea ei este mult mai înaltă şi mai binefăcătoare decât a corabiei lui Noe, căci animalele săbatice luate în corabie, tot sălbatice au rămas la ieşirea din ea. Pe când Biserica, sub domnia lui Cristos, ia păcătoşii la bordul ei şi-i preface în sfinţi. Astfel: cocoşul mândru e prefăcut în porumbel; lupul e prefăcut în miel; omida e prefăcută în fluture; întunecatul în lumină.”

Sfântul Paul un învins al satanei la început, dar care mai apoi a devenit biruitor prin Isus înviat, spunea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rm 8,35-39)

Sfântul Augustin, spunea credincioşilor săi din Hippona: „Dacă Dumnezeu v-ar făgădui 1000 de ani de belşug pământesc, dar cu menţiunea că nu veţi domni niciodată cu Isus înviat în cer, ce aţi alege. Atunci toată mulţimea credincioşilor din biserică, a strigat într-un glas: „Să piară toate cele pământeşti, numai pe Domnul Isus să nu-L pierdem!” De aceea suntem îndemnaţi şi noi astăzi, să râvnim la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu, şi unde este ascunsă şi viaţa noastră în Cristos. (cf. Rm 3,1-4)

Apostolii şi ucenicii au fost doar primii, doar începutul celor care au început să folosească tehnicile de luptă ale lui Isus şi să se împărtăşească astfel de biruinţele lui împotriva duşmanilor mântuirii. Dar generaţiile care au urmat au continuat, au învăţat şi aplicat aceste tehnici ale lui Isus, şi se împărtăşesc şi astăzi de victoria lui Isus asupra duşmanilor mântuirii.  

Un lucrător dintr-o brutărie a avut ocazia să fure nişte reţete de panificaţie de la patronul său, care şi-a uitat carneţelul deschis, şi cu ele putea deschide şi el o brutărie concurentă şi să se umple de bani. Dar gândindu-se la lucrurile de sus pe care ni le-a câştigat Isus prin moartea şi învierea sa, a refuzat păcatul. Şi o pace mare a coborât în inima lui, şi a devenit şi el cu Isus, biruitor peste păcat şi moarte. “Tot aşa şi voi, să vă consideraţi morţi pentru păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Cristos Isus” (cf. Rm 6,11)

Isaia, care a trăit cu şapte sute de ani înainte de Naşterea Mântuitorului, spunea aşa: “De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, si va împărţi prada cu cei puternici, pentru cã S-a dat pe Sine însuşi la moarte” (Is 53,12) Cine sunt “cei mari” şi “cei puternici”, cu care Domnul Isus va “împărţi prada?” Suntem tocmai noi credincioşii Săi, care am primit acum de la El, puterea, armele, exemplele şi tehnicile de luptă, şi am devenit astfel “mari şi puternici”.

Inchei cu Sfântul Augustin care spunea că, “atunci când vom ajunge în cer, lângă Isus înviat şi glorificat, vom cânta un veşnic „Alleluia” alternat cu „Amin”, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat prin Cristos. Aşa să fie !  Cristos a înviat şi Paşte fericit tuturor!   

                                                                                                             Preot Ioan

LUNI  DUPĂ  SFINTELE PAŞTI

Nu orice alergare şi vorbire sunt bune

Evanghelia şi prima lectură de astăzi ne vorbesc de spre: alergare şi vorbire. Astfel: femeile care au venit la mormântul lui Isus, au alergat la apostoli şi le-au vorbit despre Isus (cf Mt 28,8); apostolii care au auzit vestirea femeilor şi apoi l-au întânit înviat, au alergat în mijlocul oamenilor şi au vorbit despre Isus (cf. Fap 2,14-32); Soldaţii au fost puşi de pază la mormânt, când au l-au văzut Învierea lui Isus, au alergat în cetate şi au vorbit despre înviere (cf Mt 28,11); numai arhireii şi bătrânii, după ce au auzit despre Învierea lui Isus, au alergat şi au vorbit şi ei, dar pentru a cumpăra conştiinţa soldaţilor, ca şi pe cea a lui Iuda (cf. Lc 22,5), au alergat să ţină sfat, să dea bani soldaţilor, să le cumpere tăcerea şi să lanseze o mare minciună, cum că Isus ar fi fost furat şi că nu ar fi înviat, spre paguba sufletească a multor iudei şi oameni (cf. Mt 28,13).

Din Liturgia Cuvântului de astăzi, scoatem învăţătura, că nu orice alergare şi vorbire a omului este bună.

Noi înşine ştim şi vedem că toţi oamenii din lume, aleargă şi vorbesc. Dar nu orice alergare şi vorbire a oamenilor este de la Dumnezeu. Dar nu toţi oamenii aleargă şi nu vorbesc, ca femeile sfinte şi ca apostolii, despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" (Fap 2,11). De aceea alergarea şi vorbirea multor oameni, nu are ca rezultat final pacea şi fericirea cea adevărată, aduse de Isus Cristos. Iar din această cauză mulţi oameni se obosesc şi trăiesc în zadar.

La această alergare şi vorbire bună, care au ca ţintă, pacea şi bucuria ce vin de la Dumnezeu, ne-au angajat la naşterea noastră, părinţii şi naşii noştri, care au vorbit în numele nostru lui Dumnezeu. Apoi la această alergare şi vorbire bună, ne-am angajat noi înşine, văzând marea iubirea a lui Dumnezeu pentru noi, (cf. In 3,16) făcând-o prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi primirea Sacramentelor de iniţiere. Astfel că la vremea copilăriei, multora dintre oameni le-a venit chiar ideea şi dorinţa de a se face preoţi sau măicuţe.

Dar crescând şi venind în contact cu lumea înşelătoare şi mai ales cu ocaziile de păcat, cu bunurile şi plăcerile înşelătoare, induse de diavol, am uitat prea repede de ţinta spre care am pornit şi despre obiectivul alergării şi vorbirii la care ne-am angajat.

Grecii antici, au avut o campioană olimpică la alergări, pe Atalanta, care era vestită pentru iuţeala picioarelor sale şi pentru victoriile sale răsunătoare de la toate întrecerile la care a participat. Aşadar, fiind fecioară, a făgăduit să se căsătorească cu acela care o va întrece în alergare. Mulţi nobili au încercat fără să reuşească. Ea îi ajungea întotdeauna din urmă pe toţi concurenţii ei, după ce mai întâi le acorda un considerabil avans. Unul singur a izbutit să o întreacă şi să o ia de soţie, un infirm, un defigurat şi un rău, care apoi a chinuit-o toată viaţa, Milanion, zis şi Ippomene, căruia, Zeiţa Afrodita, un simbol al păcatului urât, i-a dăruit nişte mere de aur din Grădina Hesperidelor. În timpul cursei, acesta a lăsat să-i cadă merele una câte una. Atalanta, neputându-şi stăpâni pofta de aur, s-a oprit să culeagă merele de aur şi, în felul acesta a pierdut din timp şi teren şi a fost învinsă de acest olog rău şi desfigurat, lângă care a trebuit să-şi ducă zilele. A pornit în cucerirea unei victorii şi a fericirii, dar aleargând după altceva, a pierdut totul.

Şi noi am pornit pe calea cea bună a mântuirii şi a vestirii lui Cristos, a vestirii lucrurilor minunate ale lui Dumnezeu, dar ologul, răul şi defiguratul iadului, satana, a venit şi ne-a presară pe cale amăgirile lui, bunurile şi plăcerile trecătoare, grijile şi ocupaţiile păguboase. Iar noi uitând de cursa contra cronometru a fericirii cerului în care ne-am angajat, ne-oprim pentru a le culege şi pentru a ne împovăra, şi astfel pierdem cursa şi odată cu ea fericirea veşnică. De aceea Sfântul Paul ne spune: “Nu ştiţi voi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi”(1Cor 9,24).

Viaţa omului este o alergare şi o vorbire continuă. Alergăm în stanga şi în dreapta, vorbim verzi şi ucate zi de zi. Alergăm după ceva care credem noi că de aduce fericirea, dar alergând pe un drum greşit, găsim numai durere şi necaz. Alergăm printre străini după o bucăţică de paine mai albă, dar o găsim amară. Alergăm după mai mult confort, dar găsim durere şi boală. Alergăm după aprecierea altora, după un nume între oameni, după putere, dar găsim tocmai contrariul. Şi toate acestea pâna într-o zi când totul se încheie pe acest pamânt şi, abia atunci ne trezim şi ne pare rău că am alergăt într-o directie greşită. Binele şi fericirea sperată nu le-am găsit, iar regretul a rămas. Să nu uităm că Isus însuşi a atenţionat-o serios pe Marta, atunci când se preocupa prea mult de cele materiale şi neglija cele veşnice. In schimb a lăudat-o pe Maria, care lăsând cele materiale, stătea şi asculta Cuvântul. (cf. Lc 10,41-42)

Ne-am abătut de la calea propusă pentru că am văzut că şi alţii au făcut la fel. Am vorbit cele rele, şi nu cele bune şi frumoase, pentru că am văzut că şi alţii au făcut la fel. Dar noi nu trebuie să privim şi să-i urmăm pe cei răi, ci pe apostolii şi aleşii Domnului, care, aşa cum am văzut astăzi la Sfintele Lecturi, au alergat numai după Isus şi Împărăţia Cerurilor şi au vorbit numai despre cum să rămână în Isus şi să intre în Impărăţia Cerurilor. 

Un exemplu din Pateric: Un frate mai tânăr, l-a intrebat pe unul mai bătrân: Ce trebuie să facă atunci când vede că, un călugăr lasă mănăstirea şi merge să-şi caute fericrea în lume ? Atunci bătrânul i-a răspuns că, trebuie să ia aminte la câinii care vânează iepuri; precum acolo câinile vânător văzând un iepure aleargă fără oprire până ce îl prinde, la fel să facă şi călugărul şi creştinul bun cu ţelul vieţii. Cât despre ceilalţi câini, care nu sunt vânâtori, care sunt imaginea călugărilor şi creştinilor fără ideal, aceştia aleargă numai că că văd pe alţii că aleargă, dar fără să ştie după ce aleargă; iar când câinele vânător a dispărut din ochii lor, se opresc şi se întorc la cuştile lor. Călugărul şi creştinul bun, asemenea câinelui vânător, nu caută la cei care s-au oprit şi s-au întors inapoi la cuştile lor, nici nu se sperie de prăpăstii şi de mărăcini, dar aleargă până ce îşi atinge ţinta, Isus şi Împărăţia sa. Chiar dacă toţi s-ar opri şi s-ar întoarce înapoi, chiar dacă toate necazurile şi Crucile ar apăsa pe umerii săi, creştinul bun îşi continuă drumul spre ţintă.  

Şi încă o învăţătură din Lecturile sfinte de astăzi : Sărbătoarea iudaică de la Rusalii, strângea la Ierusalim, an de ­an, o mulţime considerabilă de israeliţi risipiţi printre naţiuni. Şi această afluenţă de lume, a fost pentru Apostoli ocazia celei dintâi mari reuniuni de evanghelizare. Însă ce uimire pentru această mulţime! Fiecare îi auzea pe apostoli, în propria lui limbă, vorbind despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu"  Şi cei care le vorbeau erau nişte „galileeni" fără carte (cf. Fap 4.13).

Asemenea lor, nici pentru noi nu este necesar să facem parte dintr-o elită specială, nici să fi făcut  studii deosebite, pentru a deveni lucrător în lume, lucrător în ogorul Domnului. Dragostea şi supunerea faţă de Isus, sunt suficiente pentru ca şi noi să devenim apostoli. Altfel am alergat şi am vorbit în zadar.

Cuvântul Domnului de astăzi, ne întreabă, după ce alergăm şi despre ce vorbim în familii şi în societatea oamenilor în care trăim şi lucrăm, în viaţa de fiecare zi.

Oare ne-am gândit vreodată că alergarea şi preocuparea noastră necontrolată după lucrurile şi plăcerile acestei lumi, că alergarea noastră prin locuri  dubioase şi de păcat, iar apoi vorbirea noastră indecentă, sau numai pur pământească, sau numai zadarnică (cf. Mt 12,36), constituie:

1. o abandonarea scandaloasă a căii mântuirii pe care n-au angajat părinţii, naşii şi preoţii la Botezul nostru, şi pe care apoi ne-am angajat personal prin primirea celorlalte Taine?

2. o mărturie mincinoasă în faţa celor dragi şi în faţa lumii în care trăim, căci că prin ele prezentăm lumii o imagine falsă despre Cristos şi despre Speranţele creştine ?; pentru că că devenim o piatră de poticnire şi o pricină de cădere pentru cei în mijlocul cărora trăim?; pentru că ne arătăm la fel de răi, sau chiar mult mai răi decât arhireii şi bătrânii poporului, despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi? 

Să învăţăm şi să punem bine în practică toate aceste învăţături ale Lecturilor de astăzi, spre folosul nostru şi al întregii comunităţi umane în mijlocul căreia trăim. Cristos a înviat!

                                                                                                                        Preot Ioan

MARTI  DUPĂ  SFINTELE  PAŞTI

Nu orice plâns este folositor sufletului

Evanghelia de astăzi ne-o prezintă prezentă pe Maria Magdalena stând şi plângând nemângâiată lângă mormântul lui Isus. Îngerii o întreabă de ce plânge, iar ea le răspunde că plânge pentru că l-au luat pe Domnul ei din mormânt. Isus însuşi o întreabă de ce plânge, iar ea îi răspunde ca vrea să-i arate trupul lui Isus. (cf. In 20,11-18)

Maeştri sufleteşti ne spun că după păcat, Dumnezeu i-a dăruit omului lacrimile ca pe un dar deosebit pentru a-şi regăsi fericirea pierdută, căci prin lacrimi bucuria omului dobândeşte un plus mare, iar durerea dobândeşte un puternic şi miraculos balsam.  

Sfântul Isaac Sirul (sec. VII), vorbeşte despre “lacrimi care cresc sufletul” şi de  “lacrimi care purifică sufletul”. 

1. Lacrimile care cresc sufletul, curg de la sine şi nesilit; ele cresc, înfrumuseţează şi conduc sufletul în ţara bucuriei veşnice. Ele nu mai sunt lacrimi de teamă, nici lacrimi izvorâte din frica de pedeapsă, nici lacrimi de robi, ci lacrimi de aleşi ai lui Dumnezeu, lacrimi de bucurie, lacrimi care înmiresmează sufletul, lacrimi care hrănesc şi duc la creşterea duhovnicească a credinciosului.

Preotul ortodox, Ilie Cleopa (1912-1998), spunea şi el: „Lacrimile cele mai bune lacrimil sunt cele care vin din dragostea de Dumnezeu. Aceste lacrimi satură şi-l cresc, dau mângâieri şi mari bucurii sufletului omenesc; ori de mănânca ori de nu mănânca, ori de bea ori de nu bea, el este sătul. Aceste lacrimi îi ţin şi de foame şi de sete. Cu ele sufletul se bucura mereu, pentru că ele izvorăsc din dragostea lui Dumnezeu.”

Să plângi de dragul lui Isus, să plângi la moartea Lui (cf. Mt 27,61; Mc 15,47), să plângi pentru că Isus chiar mort este important, să plângi căutându-l pe Isus, să plângi că l-au luat pe Isus, să plângi cerând ajutor pentru a-l găsi pe Isus (cf. In 20,11-18), iată un plâns binecuvântat care i-a transformat durerea Mariei Magdalena în bucurie,… în bucuria revederii celui Înviat, în bucuria vorbirii cu El, în bucuria  îmbrăţişării Lui ca Domn, în bucuria de a primi misiunea de a fi apostolul Apostolilor, în bucuria de a merge cu mesajul Lui până la marginile pământului şi până la moarte. 

De aceste lacrimi fericite a avut parte, Sfânta Maria Magdalena, din Evanghelia de astăzi.

Dar mai sunt şi un alt fel de lacrimi binecuvântate pe care le-au avut toţi drepţii, atât ai vechiului popor al lui Dumnezeu, cât şi ai noului popor al lui Dumnezeu, Biserica: lacrimile de dorul Casei Domnului. Amintim aici de Psalmistul care plângea de dorul Casei Domnului (cf. Ps 84,2); de lacrimile robilor evrei din Babilon care de asemenea plângeau de dorul Casei Domnului şi după Sion (cf Ps 137,1-6); de lacrimile dregătorul Nehemia, care aflând că Templul  din Ierusalim este dărâmat, a şezut jos şi a plâns. (cf. Neh 1,4)

Dar să nu uităm aici nici de lacrimile Sfântului Paul pentru creştinii şi bisericile de la început (cf. Fap 20,31; Fil 3,19) Să nu uităm nici de lacrimile pe care le vărsa un pastor protestant din Taize, în timpul unei Liturgii celebrate de Părintele Mauriţiu, pentru că nu se poate împărtăşi. Să nu uităm nici de lacrimile atâtor creştini care nu pot ajunge la Casa Domnului şi la Liturghie. Să nu uităm nici de lacrimile tuturor preoţilor şi a bunilor creştini, pentru bisericile dărăpănate şi goale, şi pentru sufletele dărăpănate şi goale.

Şi aici o mică întrebare pentru fiecare dintre noi: Când am plâns ultima dată de dor pentru Casa lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine? Când am plâns ultima dată de durere pentru biserica neîngrijită şi goală de suflete, sau pentru sufletele neîngrijite şi golite de Dumnezeu?

2. Dar, după cum ne spunea Sfântul Isaac Sirul, mai sunt şi lacrimi care purifică sufletul. Acestea sunt lacrimile de pocăinţă şi de străpungere a inimii noastre. Aceste lacrimi izvorăsc, la început, din frica de Dumnezeu şi a pedepselor pentru păcatele noastre, din frica de moarte şi de judecata la care vom fi supuşi după moarte. Acestea la început usucă si ard într-un fel sufletul, slăbindu-l de partea poftitoare şi irascibilă, dar mai apoi aceste lacrimi sfârşesc, aşa cum se exprimă Sfântul Evagrie Ponticul (345-399), prin a îmblânzi sălbăticia sufletului şi prin a-l conduce la pocăinţă, la iertare, şi la fericirea veşnică.

Vechi persani aveau o legendă, care pentru noi creştinii nu este o legendă, ci adevăr curat: într-o zi Dumnezeu a trimis pe pământ un înger ca să caute şi să aducă lucrul cel mai frumos pe care-l va găsi la oameni. Îngerul s-a reîntors de nenumărate ori, aducând rând pe rând rugăciunea, jertfa pentru patrie, pomana, devotamentul mamei pentru copii… dar Domnul nu era mulţumit. În sfârşit îngerul s-a întors aducând cu sine lacrimile unui păcătos căit: „Iată, a spus Domnul, lucrul cel mai de preţ pe care-l face omul pe pământ, să-şi plângă păcatele!”

Tot o veche legendă, dar de această dată creştină, ne spune că atunci când Adam şi Eva au trebuit, ca din cauza păcatului lor, să părăsească plini de lacrimi, Grădina Paradisului, florile de cală, care sunt nişte flori mari sub forma unei cupe de potir, ieşeau din pământ pentru a culege lacrimile lor de căinţă, darul lui Dumnezeu în necazuri.

Maria Magdalena a avut şi lacrimi de căinţă atunci când a fost eliberată de cele şapte duhuri necurate (cf..Mc 16,9; Lc 8,2). Dar lacrimi de căinţă pentru păcate au mai avut şi David, şi Petru, şi femeia păcătoasă, şi fiul risipitor, şi Sfântul Augustin, şi Sfânta Margareta de Cortona, şi mulţi alţi sfinţi pe care Dumnezeu i-a scos din noroiul păcatelor

Nu ştim dacă în urma lacrimilor de căinţa ale Mariei Magdalena şi a tuturor celorlalţi sfinţi care şi-au plâns păcatele, răsăreau florile de cală pentru a le aduna lacrimile, dar un singur lucru îl ştim sigur că, după cum spune Scriptura, lacrimile noastre sunt preţioase în ochii lui Dumnezeu, că Dumnezeu adună lacrimile celor ce plâng, că Dumnezeu le numără şi le pune în burduful său, că Dumnezeu le scrie în cartea sa, pentru a le răsplăti în ziua cercetării sale. (cf. Ps 69,8)

Sf. Ioan Scărarul (579-649), ne spune că la judecata lui Dumnezeu: „Nu vom fi învinuiţi că nu am săvârşit minuni, nici că n-am ţinut prelegeri teologice, nici că n-am avut viziuni, dar negreşit Dumnezeu ne va cere cont că nu am plâns pentru păcatele noastre şi ale lumii întregi. De aceea, el socotea o zi pierdută pentru sine, ziua în care nu a plâns din dragoste faţă de Dumnezeu, pentru păcatele sale şi pentru ale altora, chiar dacă în timpul acelei zile a făcut vreun lucru bun.

Cum buruienile parazit se ridică pe toate celelalte plante şi le sug seva, le opreşte creşterea şi le strică rodul, tot astfel face şi diavolul cu omul şi cu orice faptă bună a lui; vine îi suge seva, vine îi împiedica creşterea, vine şi îi strică rodul. Aşa a făcut şi face cu darul lacrimilor dat de Dumnezeu omului spre mângâiere şi fericire, căci Domnul a spus: „Fericiţi sunt cei care plâng.” (Mt 5,4)

De aceea, în Biblie şi în viaţa de zi cu zi, găsim surprinzător oameni care au plâns după idoli şi după patimi, după cele pământeşti şi trecătoare. Astfel găsim că, nişte evreii au plâns că au părăsit idolii şi ospeţele lor din Egipt (cf. Ex 16,3); nişte femei plângeau că şi-au pierdut idolii (cf. Ez 8,14), nişte beţivi au plâns că nu au mai avut vin de băut (cf. Pr  23,29-30); nişte arhierei s-au umplut de mânie şi ură faţă de lucrarea bună a lui Isus şi  de faptul învierii. (cf. Mt 28,11-14)

Avem şi astăzi destui oameni înşelaţi de diavol care plâng: de nervi, de ciudă, de mânie, de invidie, de ură şi duşmănie, de lipsă de tovarăşi de distracţii şi plăceri… şi chiar de ură faţă de lucrarea bună a urmaşilor lui Isus în lume.

Noi plângem ? Plângem din dragoste faţă de Dumnezeu ? Plângem de dorul Casei Domnului şi a Tainelor sale? Plângem de durere pentru sufletele, Templele vii ale lui Dumnezeu, care sunt răvăşite de diavol şi patimi? Sau plângem numai de nervi, de ciudă, de mânie, de invidie, de ură şi duşmănie, de lipsă de tovarăşi de distracţii şi plăceri… şi chiar de ură faţă de lucrarea bună a urmaşilor lui Isus în lume. In funcţie de motivul  şi felul lacrimilor noastre vom primi la sfârşit, fie bucuria, fie durerea. Eu vă urez bucuria veşnică, Paşti fericit şi Cristos a înviat!

                                                                                                      

                                                                                                     Preot Ioan

DUMINICA  II  DUPĂ  SFINTELE  PAŞTI

Reflecţie la Duminica Tomei şi a Divinei Îndurări.  Cristos a înviat!

Salutul, Cristos a înviat, salut pe care ni-l adresăm unul altuia în tot Timpul Pascal, nu este un salut inventat de oameni, dar este salutul cu care însuşi Cristos ne-a salutat în ziua învierii sale: „Am înviat şi sunt mereu cu tine!” (cf. Ant. intrare din ziua învierii, Ps 138, 18); este salutul pe care ni l-au adus îngerii cerului la mormântul gol al lui Isus; este salutul femeilor sfinte către apostoli şi către lumea întreagă; este salutul rostit de soldaţii puşi de pază la mormânt către mai marii lor; este salutul rostit de apostoli în predicile lor către evrei şi păgâni; este salutul rostit de către toţi creştinii cei buni din toate timpurile şi locurile; este un salutul care a făcut şi face mereu minuni.

Evanghelia de astăzi se deschide cu aceste cuvinte: „Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pacea să fie cu voi!” (In 20,19) 

Mi-amintesc de o poezie a lui Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), Muma lui Ştefan cel Mare, în care autorul ne spune aşa: „Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea lui zdrobită de prin văi adună. Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi cad ca nişte spice, de securi loviţi”. Parafrazând această frumoasă poezie, putem spune astăzi că Isus Înviat se întoarce şi sună adunarea, sună regruparea, sună ridicarea şi reabilitarea tuturor ucenicilor prăbuşiţi sufleteşte după Patima, Moartea şi Îngroparea sa. El voieşte ca toţi cei care sunt ai Lui, să devină o mulţime de credincioşi ce au o singură inimă şi un singur suflet, în jurul Lui. (cf Fap 4,32) Iar adevărul acestui fapt se vede clar din zilele Învierii şi până în zilele noastre.

Pentru că Isus doreşte ridicarea şi reabilitarea fiecărui căzut şi prăbuşit în păcat, în duminica aceasta, numită ţi a ridicării lui Toma, Biserica celebrează şi Divina Îndurare a lui Dumnezeu, care doreşte, ca prin puterea lui Isus Înviat, să ridice şi să înnalţe orice suflet prăbuşit. 

Dacă multor ucenici fericiţi, de atunci şi din toate timpurile, le-au fost suficiente argumentele Scripturii şi ale prezicerilor lui Isus, pentru a crede în Învierea Lui, şi cu toate că pe aceştia Isus i-a numit fericiţi (cf In 20,29), altora aceste argumente nu le ajung pentru a crede Învierea, şi au aşteptat şi altele.

Dacă multor ucenici, de atunci şi din toate timpurile, le-a fost suficient pentru a crede, argumentul mormântului gol şi al ştergarului împăturit frumos şi aşezat în ordine, de „Fiului Lemnarului” (cf. Mt 13,55) pe mormântul său, deşi pentru concepţia timpului era ceva suficient, multora însă le-a ajuns nici acest argument forte şi au voit şi altele.

Şi să mă explic în legătură cu ştergarul împăturit frumos şi pus undeva deoparte: Pe vremea Mântuitorului Isus, când un „tâmplar” îşi termina o lucrare, era obiceiul ca mai întâi să se spele pe mâini şi să se şteargă cu un ştergar din pânză, şi apoi să-l împăturească frumos şi să-l aşeze deasupra obiectului făcut. Acel ştergar împăturit frumos era marca lucrului său. Oricine inspecta acel lucru făcut de tâmplar, ştia că este lucrul lui şi că este terminat. In duminica Paştelui, mulţi ucenici, între care şi Ioan, venind la mormântul gol şi văzând ştergarul care fusese pe capul lui Isus, făcut sul şi împăturit frumos şi pus undeva deoparte, au crezut în învierea lui Isus, care, conform obiceiului timpului, demonstra clar că  „Tâmplarul” Isus, a înviat şi şi-a terminat cu bine lucrarea sa, care a fost mântuirea lumii. (cf. In 20,6-8)

Prima persoană căreia nu i-au fost suficiente nici argumentele Scripturii şi nici ale prezicerilor lui Isus dinainte de moarte, nici argumentele mormântului gol şi a ştergarului de pe capul lui împăturit şi pus undeva deoparte, şi care a avut nevoie de un argument suplimentar, arătarea lui Isus Înviat, care să-i spună personal: „Am înviat şi sunt mereu cu tine!”, a fost Maria Magdalena, care era poate cea prăbuşită sufleteşte dintre toţi ucenicii Lui. Special pentru ea, Isus apare în Ziua Învierii, îi vorbeşte şi se lasă îmbrăţişat de ea. Iar apoi astfel ridicată, o trimite misionară la ceilalţi apostoli şi în lumea întreagă. (cf In 20,17) Biografii ei spun că ar fi ajuns misionară până în Franţa de astăzi, pe care împreună cu alţi ucenici a cucerit-o pentru Cristos. De aceea, Franţa este numită astăzi: „Prima fiică a Bisericii.”

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre Toma Geamănul, un alt prăbuşit sufleteşte, căruia nici lui nu i-a fost suficiente nici unul argumentele Învierii: nici ale Scripturii, nici ale prezicerilor lui Isus, nici cele ale  mormântului gol, nici cele ale ştergarului împăturit frumos şi pus undeva deoparte, nici cele ale salutului de „Cristos a înviat!”, nici ale cuvintelor lămuritoare ale martorilor. El a voit ceva mai mult, a voit ca Isus înviat să-i apară personal numai lui, să-l vadă cu ochii lui, şi să-i pipăie rănile cu mâinile sale.

În Odieseea grecului Homer (850 î.C.), se povesteşte că, atunci când eroul Ulise-Odiseau se întorcea victorios acasă, la familie, din războiul troian, s-a deghizat, astfel că nimeni din familia sa nu l-a recunoscut. Numai doica lui din copilăriei, a reuşit să-i observe cicatricea pe care Ulise o avea de mic copil. Atunci, ea l-a recunoscut şi a strigat: „ E Ulise!” Apoi toată casa s-a umplut de bucuria întoarcerii lui.

Astăzi, apostolul Toma este chemat de Isus, ca să-i vadă şi să-i atinge cicatricele rănilor sale, aşa cum dorise (cf. In 20,25). Confruntându-se cu adevărul, Toma va proclama pentru toate generaţiile care vor urma că, Isus a înviat, şi că a devenit pentru orice om de bună credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28) Cu această ridicare şi întărire primită de la Isus, Toma merge misionar în toată lumea şi apoi moare martir în India.

Un alt suflet prăbuşit ridicat de Isus după Înviere, este şi apostolul Petru, cel care poate fi numit pe drept cuvânt frate de faptă cu Iuda. Căci asemenea lui Iuda, a minţit, s-a jurat, s-a lepădat şi s-a compromis total. Nici lui nu i-au fost suficiente nici unul din argumentele de mai sus. Şi atunci când i se părea că totul este pierdut pentru el, tocmai atunci i se arată Isus înviat şi-i oferă ceea ce noi numim: a doua şansă, sau o nouă şansă.

Când Mântuitorul pronunţă cuvintele: „mă întâlnesc cu voi în Galileea, spuneţi ucenicilor şi lui Petru” (Mc 16,7); când pe Malul Lacului Galileei, Isus l-a întâlnit şi i-a acordat încă o şansă, prin acel: „paşte mieluşeii mei!” (In 21,15); tocmai atunci greşeala i-a fost iertată şi uitată. Din acel moment viaţa lui Petru reîncepe cu un nou avânt, avânt care nu se va mai stinge niciodată.  Petru a purtat bucuria învierii şi a celei de-a doua şanse până la Roma, unde a fost ucis. De ce a făcut asta? Din recunoştinţă, că nu găseşti în fiecare zi pe Cineva să-ţi acorde o a doua şansă, şi cu atât mai puţin pe unul care să-ţi acorde zilnic câte o nouă şansă.

Apoi, să nu-l uităm pe Iacov, care a devenit mai târziu unul din cârmuitorii bisericii din Ierusalim. El era „unul din fraţii Domnului” despre care Biblia ne se spune că „nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7:5). În primul capitol al Faptelor Apostolilor Luca încheie lista ucenicilor adunaţi în odaia de sus cu cuvintele: „împreună cu fraţii Lui”. (cf. Fap 1,14) Este evident, că Iacov, credea acuma şi el. Cum s-a produs schimbarea? Ce l-a convins? Poate că răspunsul se găseşte în întâia epistolă a lui Paul către Corinteni: „În urmă, (Isus, după ce a înviat) S-a arătat lui Iacov”. (1Cor 15, 7)

Tot după înviere Isus i se arată unui alt prăbuşit sufleteşte, Saul, dar prăbuşirea acestuia a fost din ură faţă de Numele Lui. Pe acesta, pentru a-l putea ridica, Isus Înviat îl trânteşte mai întâi la pământ şi îl orbeşte, pentru ca mai apoi să-l poată ridica la credinţa sănătoasă, să facă din el un vas ales pentru misiune apostolică (cf. Fap 9,15) şi un suflet deschis pentru suferinţă împreună cu El. (cf. Fap 9,16)

Duminica viitoare vom vedea pe alţi doi ucenici, cei care şi-au strâns lucrurile şi au pornit spre casa lor din Emaus. Nici lor nu le-au fost suficiente, nici argumentele Scripturii, nici mormântul gol, nici ştergarul frumos împăturit, nici salutul de Cristos a înviat, nici argumentele martorilor, nici nimic altceva. Ei, ca şi mulţi alţii, voiau ceva mai mult. Şi vom vedea duminica viitoare cum Isus merge după ei şi împreună cu ei pe drumul de la Emaus, pentru ca să-i ridice, să-i întărească şi să-i transforme în misionari curajoşi. Şi reuşeşte. (cf. Lc 24,36-49)

Dacă învierea şi arătările lui Isus Înviat, au schimbat durerea Mariei Magdalena în bucurie, îndoiala lui Toma în mărturisire tare, frica lui Petru în curaj, îndoiala lui Iacob în credinţă, înverşunarea lui Paul în dăruire totală,… atunci învierea şi arătările lui Isus, sunt şi pentru  schimbarea şi ridicarea noastră, în credinţă şi bucurie, cei prăbuşiţi şi neputincioşi de astăzi.

Sunt pentru unul fiecare dintre noi şi ca un îndemn părintesc din partea lui Isus: „nu fi necredincios, dar credincios.” (In 20,27)

Iar pentru a ne ajuta, pentru a ne scoate din prăbuşirile necredinţei şi ale necazurile noastre, chiar din ziua Învierii sale, Isus a schimbat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, sabatul cu duminică,  jertfele de la Templu cu Jertfa Liturghiei şi a făcut ca din Iudaism să se nască Biserica creştină.

Încă din ziua învierii sale, Isus a făcut din ziua de duminică, ziua în care El va suna adunarea prăbuşiţilor din toate generaţiile care vor urma. Din prima zi a învierii sale, Isus va suna adunarea noastră în bisericile noastre, la întâlnirea noastră specială cu El, prin celebrarea Sfinţei Liturghii şi prin primirea Sfintei Împărtăşanii, pentru a ne vorbi, pentru a ne arăta rănile sale glorioase, pentru a ne îmbrăţişa, pentru a ne ierta, pentru a ne hrăni sufleteşte, pentru a ne ridica, pentru a ne acorda, iar şi iar, o nouă şansă, pentru a ne conduce la învierea fericită.

Mulţumim, Doamne, pentru Divina Ta Iubire şi Îndurare faţă de noi!  Cristos a înviat!

                                                                                            

                                                                                                                     Preot Ioan

Reflecţie la DUMINICA  III  DUPĂ  PAŞTI  „B”

De curând am celebrat cu aleasă bucurie evenimentul central şi fundamental al credinţei noastre, Învierea Domnului nostru Isus Cristos, despre care Sfântul Paul ne spune că: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Căci dacă morţii nu învie, nici Cristos nu a înviat, iar dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi noi suntem încă în păcatele noastre, iar cei care au adormit în Cristos au pierit” (1Cor 15,14-18). 

Iar, pastorul englez, Raymond Linquist (n. 1927) ne spune şi el: "Paştele este pentru credinţa noastră ceea ce apa este pentru ocean, ceea ce stânca pentru munte şi ceea ce sângele este pentru trup. Paştele este cel care a schimbat totul în bine pentru apostolii şi ucenicii lui Isus din toate timpurile şi locurile”.

Doi ucenici mergeau trişti pe drumul spre Emaus. După ce şi-au pierdut speranţa pământească într-un Mesia pentru Israel, se întorc acum la câmpurile şi la treburile lor (cf. Mc 16,12). Misteriosul străin care li Se alătură le va schimba complet firul gândirii. Remarcăm aici că Domnul Isus Se lasă reţinut de cei care au nevoie de El: „a intrat în casă şi a rămas cu ei". (cf. Lc 24, 29)

Domnul Isus ar fi putut să Se înalţe la cer chiar din momentul învierii Sale. Dar El dorea să-i întâlnească din nou pe iubiţii Săi ucenici (cf. In 16.22); voia să le dea o dovadă nu numai a faptului că era viu, ci şi că a rămas cu ei pentru totdeauna (cf. Mt 28,20), că a rămas acelaşi Isus pe care ei îl cunoscuseră, îl urmaseră şi-L slujiseră. Isus a ţinut să le arate lor, dar şi nouă tuturor că, El, nu este „un duh" (v. 37), nici un „străin" (v. 18), cum creau unii dintre ei, ci că este pentru inimile tuturor oamenilor, Isus al Evangheliilor, Fiul Omului, Mântuitorul cel tandru, pe care am învăţat să-L cunoaştem şi să-L iubim, aşa cum ni-L prezintă Sfântul Luca  (cf. Lc 9,56)

În relatarea Învierii Domnului, Sfântul Luca, foloseşte intenţionat, pentru învăţătura noastră,    cuvinte ca: „trebuie", „trebuia", „nu trebuia?" (Lc 24, 7.26.44.46). Prin aceste cuvinte el a voit să ne arate nouă cititorilor săi că, tot planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, a fost făcut ca să cuprindă atât suferinţele lui Hristos, cât şi gloria învierii Sale. De fapt aceasta este şi esenţa profeţiilor din Vechiul Testament cu privire la Cristos:

1. Că El trebuie să sufere (cf. Ps 22:1-21;Is 53,1-9).

2. Că trebuie să învie din morţi a treia zi (cf. Ps 16,10; Iona 1,17; Os  6,2).

3. Că în Numele Lui trebuie să se predice pocăinţa şi iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalim. (cf. Mih 4,2)

Isus le-a deschis mintea ucenicilor săi ca să înţeleagă Scripturile. De fapt, întreg capitolul 24 din Luca este plin de “deschideri” : mormânt deschis (v. 12), casă deschisă (v. 29), ochii deschişi (v. 31), Scripturi deschise (v. 32), buze deschise (v. 35), minte deschisă (v. 45), ceruri deschise (v. 51). Luca foloseşte de atât de multe ori, numai într-un singur capitol, cuvântul “deschis”, pentru a fi pentru noi un îndemn de a ne deschidem inima Mântuitorului Isus, care prin înviere a venit şi a rămas mereu cu noi. Acelaşi îndemn ni l-a făcut şi Fericitul Papă Ioan Paul II (1920-2005), la predica inaugurală a pontificatului său: "Nu vă temeţi! Deschideţi porţile larg lui Cristos!"

Ucenicii care au fost martori ai învierii, trebuiau să vestească acum lumii acest slăvit mesaj de viaţă. Dar mai întâi trebuiau să aştepte făgăduinţa Tatălui, adică, venirea Duhului Sfânt la Rusalii, care să-i îmbrace cu putere de sus, pentru a depune mărturie despre Isus înviat.  

Învierea lui Cristos este, aşa cum spune Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, „sămânța cea mai mică din istorie, dar sămânţă care poartă în sine puterea nemărginită a lui Dumnezeu”.  

Prima lectură, înainte de pericopa propusă pentru astăzi ca meditaţie, ne spune că după Rusalii, Petru, în Numele lui Isus, predică şi săvârşeşte vindecarea unui olog “la poarta cea frumoasă”  a Templului din Ierusalim. Până atunci, ologul era afară „la poartă^”, acum însă “a intrat” în prezenţa lui Dumnezeu pentru a-L lăuda (cf. Fap 3,8).

O, de ar da Domnul, ca şi mulţi ologi sufleteşte, care se opresc numai la poarta bisericilor noastre, să se lase vindecaţi de mesajul învierii lui Isus, şi să intre în Casa Domnului, spre mântuire!

Aflând de vindecarea ologului, mulţimea curioasă a dat buzna la Petru şi Ioan. Toţi erau plini de uimire şi de admiraţie faţă de ei. Petru însă le abate imediat atenţia de la sine însuşi şi de la Ioan, spunând că minunea făcută nu s-a datorat lor, ci a puterii Numelui lui Isus.

Deci, după Învierea Domnului, însuşi Petru s-a lăsat convertit şi a devenit un om nou, pentru că: Petru nu se predică pe sine, ci pe Cristos. Petru refuză să fie onorat ca făcător de minuni, şi indică spre Cristos. Petru vesteşte că Dumnezeu a acţionat în Cristos, şi nu el. Petru spune că Dumnezeu cheamă la pocăinţă, şi nu el. Petru nu forţează, ci îl lasă pe Israel să aleagă. Aşa cum în Vinerea Mare Israel a fost lăsat de Dumnezeu să aleagă, cu sau fără Isus, la fel şi acum Israel este lăsat de Petru ca să aleagă de a face sau nu pocăinţă. (cf. Fap 3,13-19)

De remarcat, în pericopa de astăzi, este faptul cum, Petru a înţeles din Istoria Israelului şi din Învăţătura lui Isus că, în toate lucrurile şi evenimentele vieţii, chiar dacă oamenii cred că urmează propriile lor planuri, totuşi Dumnezeu este Cel care decide totul. Şi de acest adevăr caută acum să-i convingă acum, atât pe cei din Ierusalim, cât şi pe noi toţi. De aceea el le spunea iudeilor în predica sa de astăzi, referitor la cum s-au purtat ei faţă de Isus: „Voi l-aţi omorât pe Creatorul vieţii, ”dar Dumnezeu” l-a înviat din morţi; noi suntem martori ai acestui fapt" (cf Fap 3,15).

Să observăm schimbarea produsă la acest "dar Dumnezeu”, şi în decursul veacurilor :

-Adam şi Eva, amăgiţi de diavol, au păcătuit în grădină …”dar Dumnezeu” nu i-a părăsit.

-Avraam l-a pus pe altar pe Isaac pentru jertfă …”dar Dumnezeu” l-a cruţat.

-Moise a fost pus într-un coş pe ape…”dar Dumnezeu” a avut grijă de el.

-Fraţii îl pizmuiau pe Iosif, şi l-au vândut sclav în Egipt. ..”dar Dumnezeu” a fost cu el.

-Evrei au fost duşi în robia Egiptului…”dar Dumnezeu” i-a slvat prin mari minuni.

-Ezechia a fost asediat şi înfometat de către Sanherib…”dar Dumnezeu” i-a dat biruinţă.

-Ilie a fost prigonit de infama Izabela şi profeţii lui Baal... ”dar Dumnezeu” a trimis foc din cer.

-David a stat singur înaintea uriaşului Goliat…”dar Dumnezeu” i-a dat putere.

-Paul a fost un prigonitor şi un hulitor… “dar Dumnezeu” i-a arătat cât trebuie să sufere.  

-Isus a fost pus pe cruce, a murit şi l-au îngropat, iudeii s-au bucurat…“dar Dumnezeu” l-a înviat!

Datorită învierii lui Cristos, acest  “dar Dumnezeu”, este şi pentru fiecare ucenic credincios, de oriunde ar fi el, şi oricine ar fi el, un colac de salvare, prin care să fie scos din toate situaţiile grele prin care trece.

De exemplu putem spune şi unul fiecare dintre noi, cu aceeaşi eficacitate, ca toţi eroii Bibliei:

-am rămas fără serviciu şi costul vieţii este scump…”dar Dumnezeu” mă ajută.

-mi-a murit cineva drag din familie… ”dar Dumnezeu” mă susţine.

-mi-am pierdut sănătatea……”dar Dumnezeu” e ajutorul meu.

-m-au părăsit unii prieteni…”dar Dumnezeu” nu mă părăseşte niciodată. etc.

Referitor la acest “dar Dumnezeu”, rostit de Sfântul Petru în predica sa, scriitorul Emil Cioran (1911-1955), spunea: “Când te găseşti pe culmile disperării, acest ”dar Dumnezeu”, este tot ceea ce-ţi trebuie să auzi, ca să prinzi speranţă”.  

În Talmud scrie: „Dacă un om ţine o târâtoare necurată în mână, poate să se scalde şi în apele din Siloe şi în toate apele Creaţiei, şi în veci nu va deveni curat. Dar dacă leapădă târâtoarea din mână, îi va ajunge şi o simplă baie în puţină apă.”

Ei bine, cam asta a căutat şi apostolul Ioan în lectura a doua de astăzi, să le spună creştinilor săi proveniţi dintre păgâni, dar şi nouă creştinilor de astăzi, că pentru a deveni un ucenic autentic al lui Isus, trebuie mai întâi să ne convertim şi să părăsim păcatul. Apoi adaugă, că dacă cineva totuşi a păcătuit, avem mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.” (cf. 1In 2,1-5)

Mi-a plăcut întotdeauna să reflectez asupra felului în care, în zorii Paştelui, teama ucenicilor s-a preschimbat în uimire, apoi în curaj bun. La această uimire şi apoi la curajul bun de a ne trăi şi mărturisi credinţa în învierea lui Isus, au voit să ne conducă şi pe noi Lecturile Sfinte de astăzi.

Nu uit un răspuns pe care mi l-a dat odată un tânăr la o oră de cateheză, atunci când am întrebat pe cei prezenţi: “Ce înţelegeţi voi prin cuvântul convertire?” Atunci le vorbeam despre chemarea lui Isus la convertire şi credinţă, chemare pe care Isus a făcut-o atât la intrarea în viaţa publică, cât şi la ieşirea sa vizibilă din lume, chemarea lui la convertire şi la credinţa în Evanghelie, pentru a putea intra mai apoi în Împărăţia Cerurilor. (cf. Mc 1,15; Lc 24,47) La  această întrebare, un tânăr mi-a răspuns aşa: “Auzim de multe ori de cuvântul “revoluţii” în diferitele colţuri ale lumii. Iar la o revoluţie se răstoarnă un regim şi se înlocuieşte lui cu un altul. Dacă rămânem în aceeaşi termeni, convertirea este tot o revoluţie, dar o revoluţie “în mintea şi în inima noastră”. Prin această revoluţie din mintea şi inima sa, omul răstoarnă regimul lui satan din inima şi sufletul său, şi inaugurează apoi regimul lui Isus Cristos.” Am zâmbit puţin, dar toţi cei prezenţi i-am dat dreptate.

Iată acum un exemplu concret de convertire: Tânărul Ioan, din creştin numai cu numele, a devenit creştin adevărat, şi toţi au putut observa asta. Colegii săi de muncă au fost primii care au început să-l sâcâie :

-Aşa, Ioane, te-ai pocăit, te-ai convertit, de acum nu mai ai păcate şi nici nu o să mai păcătuieşti?

-Ba da, mai am încă păcate, a fost răspunsul lui Ioan.

-La ce îţi mai foloseşte atunci pocăiala şi convertirea, dacă zici că mai ai păcate?

Şi acum Ioan afirmă un lucru foarte important:

-Înainte de a mă converti şi a face pocăinţă, eu eram acela care alergam după păcate, acum însă fug cât pot de tare de ele. Uneori, însă, păcatele mă mai ajunge din urmă.

Acesta este aspectul nou al omului pătruns de puterea învierii lui Isus. El nu mai păcătuişte voit, iar păcatul este numai ceva accidental în viaţa lui. Iertarea promisă de Dumnezeu nu încuviinţează păcatul. Pocăinţa fără renunţarea la păcat şi fără întoarcerea la Dumnezeu, nu duce niciodată la ştergerea păcatelor. Numai o întoarcere sinceră de la păcat la Dumnezeu, unită cu pocăinţa, dau adevărata viaţă nouă a omului.

Cristos a înviat !

                                                                                                            Preot Ioan 

Anul Familiei: Reflecţia la Sărbătoarea Sfântului evanghelist Marcu.

Sfântul Marcu, sfântul care a avut parte de o mamă bună şi de un verişor bun

Sfântul Marcu era fiul unei familii înstărite din Ierusalim. L-a cunoscut pe Isus, dar nu i-a fost ucenic decât după învierea din morţi. Timid din fire, a fost adus în cercul ucenicilor de către verişorul său, Barnaba (cf. Col 4,10), un levit din Insula Cipru, devenit creştin (cf. Fap 4,36). Mama sa, pe nume Maria, era credincioasă şi îl cunoştea pe Isus. Tatăl său, Aristopulos, nu era om rău, dar nu-l cunoştea pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu. Ei aveau o casă mare mare în Ierusalim pe care au pus-o la dispoziţia lui Isus şi a ucenicilor săi. (cf. Fap 12,12-17) În casa lor Isus a celebrat Cina cea de Taină, iar Ioan Marcu a fost acel om despre care Biblia spune că, le-a arătat celor doi ucenici trimişi de Isus să caute loc pentru Cină, „un foişor mare cu masa gata aşternută”. (cf Mc 14,13-15) Şi tot în casa lor, mereu deschisă ucenicilor lui Isus, s-a refugiat şi Petru, după ce a fost scăpat de înger din închisoare. (cf. Fap 12,12)

O primă învăţătură pe care trebuie să o scoatem de aici: Avem şi noi case, maşini, atelaje, utilaje şi multe alte acareturi. Le punem noi la dispoziţia lui Isus şi a ucenicilor săi? Pe cine am găzduit ultima dată în casa noastră? Pe cine am luat ultima dată pe gratis în maşina noastră? Sau cui am făcut ultima dată un serviciu cu maşina sau cu atelajul sau utilajul nostru? Noi înşine, apoi, ca întreaga familie a Sfântului Marcu, trebuie să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu? Când vom face aceste lucruri vom fi numiţi fericiţi şi scrişi în Cer de către Isus, iar aici pomeniţi oriunde vor ajunge predicatorii Evangheliei, ca acea femeia care şi-a cheltuit averea ca să cumpere un parfum preţios pentru picioarele lui Isus. (cf. Mc 14,6-9)

Sfântul Epifanie (315-4039, voind să arate măreţia harului lui Dumnezeu în viaţa Sfântului Marcu, arată din ce abis de întuneric l-a scos Dumnezeu pe acest sfânt. Căci aşa cum prin numele pe care îl purta, Ioan-Marcu, era un amestec de evreu şi păgân, la fel şi primii ani ai vieţii, i-au fost un amestec de iudaism şi păgânism. Sfântul Epifanie spune că, Sfântul Marcu ar fi făcut parte din numărul celor 72 de ucenici, şi că el ar fi fost unul din cei care s-au scandalizat de discursul lui Isus despre Euharistie, şi n-ar mai fi umblat cu Isus. (cf. In 6,66) Apoi, Sfântul Epifanie îl identifică pe Sfântul Marcu cu acel tânăr care l-a urmat pe Isus şi pe Apostoli până în Grădina Măslinilor, dar când un soldat a voit să-l prindă, a lăsat haina şi a fugit gol. (cf. Mc 14,51-52) Apoi Paul ne spune că, Sfântul Marcu l-a abandonat în timpul primei călătorii misionare, pentru că a văzut greutăţile călătoriei şi a apostolatului, şi s-a întors la Ierusalim. (cf. Fap 12,25)

Din această ipostază, Sfântului Marcu, părea un pierdut pentru toţi, nu însă şi pentru Dumnezeu, nu însă şi pentru mama sa care se ruga fierbinte pentru el. Dumnezeu, la rugăciunile fierbinţi ale mamei sale, şi-a întins mâna milostivă şi l-a ridicat din mocirla duplicităţii în care zăcea şi a făcut din el un misionar colaborator şi sprijinitor al Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, un episcop păstor de suflete, un evanghelist şi un martir dăruit. Lui i se potrivesc foarte bine cuvintele Scripturii care spun: „Dumnezeu i-a închis în neascultare pe toţi, pentru ca să se îndure de toţi.” (Rom 11,32)

O altă învăţătură preţioasă şi de aici: Şi tu frate creştin poate eşti un diamant căzut în noroiul aroganţei intelectuale, în noroiul laşităţii şi în noroiul neimplicării în fapte de credinţă, ca şi Sfântul Marcu. Şi ţie, ca şi Sfântului Marcu, la rugăciunile celor dragi şi ale Bisericii, Cristos înviat îţi întinde mâna sa salvatoare. Prinde-o şi lasă-te ajutat, lasă-te curăţat de păcat şi implicat în apostolat creştin. Străluceşte şi tu în Biserica lui Cristos, prin aportul şi munca ta. Parafrazându-l pe Sfântul Augustin, care spunea: „Dacă atâţia şi atâtea au putut, eu de ce n-aş putea?”, zic, dacă Sfântul Marcu a putut,eu şi tu de ce n-am putea?

Şi încă un amănunt. La primele două căderi, când nu era încă ucenic al lui Isus, Sfântul Marcu a beneficiat de ajutorul rugăciunilor şi poveţeleor bune ale mamei sale, Maria. La ultima cădere, când deja era ucenic, şi  îngrozit fiind de greutăţile călătoriei misionare şi de sălbătăcia oamenilor din Munţii Taurus ai Asiei Mici, a dezertat şi s-a întors acasă la Ierusalim. Atunci, mama sa fiind departe, el a beneficiat de căldura şi de încrederea verişorului său Barnaba, care l-a încurajat să o ia de la început, şi să-l însoţească în misiunea sa din Cipru. După această ridicare, Sfântul Marcu, n-a mai căzut decât sub rugul aprins.

Din momentul convertirii sale, tare mult l-a preocupat pe Marcu, aducerea oamenilor la credinţa în Isus, de a fi pescar de oameni, după spusa lui Isus, de fapt şi meseria de baza a oricărui ucenic. Iar primul om la care s-a gândit să-l aducă la credinţa în Isus, a fost chiar tatăl său, pe nume: Aristopulos. De multe ori s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, ca să facă vreo minune, pentru ca şi el să creadă. Si iată că acea zi minunată a sosit. Odată, Pe când Aristopulos şi fiul său Marcu mergeau pe lângă Iordan, aproape de deşert, s-au întâlnit cu un leu şi o leoaică mugind. Aristopolus a crezut că îşi vor găsi amândoi sfârşitul acolo. Mila pentru fiul său l-a îndemnat să-i spună să fugă şi să se salveze. Marcu însă i-a răspuns: "Cristos, în mâinile căruia sunt vieţile noastre nu va lăsa fiarele să ne omoare". Spunând acestea, a început să se roage astfel: "Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, apără-ne de demonii acestor două fiare şi scapă-ne!” Imediat, Dumnezeu a auzit această rugăciune şi cele două fiare au căzut moarte. Tatăl său s-a minunat foarte tare şi i-a cerut fiului său să-i vorbească despre Cristos. El a crezut şi a fost botezat de fiul său.

Si iarăşi o învăţătură preţioasă: Primii spre care trebuie să ne îndreptăm în opera noastră misionară şi de apostolat, de aducere la credinţa în Isus înviat, trebuie să fie cei din familia noastră: părinţii, fraţii, copii, nepoţii. Si apoi lărgind cercul putem ajunge la tot mai mulţi oamenii.

Am auzit în Evanghelia şi din predica din Ziua Invierii, că Isus înviat, ne-a dat pe lângă o viaţă nouă, o Lege nouă, o hrană nouă, şi o patrie nouă... zic, ne-a dat şi o preocupare şi o slujbă nouă, lucrarea de răspândire a Evangheliei, până la revenirea Lui.(cf Mc 16,15)

Aici îmi amintesc două exemple creştini, ca şi S.Marcu, din parohia Dărmaneşti,jud. Bacău, acolo unde am fost vicar vreo 2,6 ani.

1. Un anume domn, Imbrea, din Parohia Dărmăneşti -Bacău, îşi nota într-un caiet, de la fiecare predică pe care o asculta, gândurile care-i plăceau mai mult. Iar mergând acasă sau la serviciu, le vorbea oamenilor despre cele auzite de la predicile preoţilor. Un caiet sinteză, pe care l-a făcut din toate caietele lui, a ajuns şi la mine. Si recunosc că mi-a fost de un real folos.

2.Un alt domn, din filiala Dofteana, acum Parohia Dofteana, nu-i amintesc acum numele, dar pe care ştiu că credincioşii îl porecleau: REPORTERUL, avea un casetofon cu înregistrare. Inregistra toate predicile la care participa şi apoi mergea prin sat pe la bolnavi şi neputincioşi, şi chiar pe la serviciu, şi le dădea să asculte predicile. De câte ori am făcut şi noi aşa?

Pe lângă de familiaritatea cu Sfântul Petru, (cf. 1Pt 5,13), Evanghelistul Marcu a beneficiat şi de o îndelungată comunitate de viaţă cu apostolul Paul, pe care l-a întâlnit prima dată în anul 44, când Paul şi Barnaba aduseseră la Ierusalim ajutoarele generoase oferite de comunităţile din Antiohia. La întoarcere, Barnaba l-a luat cu sine pe tânărul său verişor, Marcu. După ce au vestit Evanghelia în insula Cipru, Paul a proiectat o grea şi riscantă călătorie în inima Asiei Mici, printre populaţiile războinice ale munţilor Taurus; la acest moment, ne spun Faptele Apostolilor, "Marcu s-a despărţit de Paul şi Barnaba, şi s-a reîntors la Ierusalim". (cf. Fap 15,37-38) Convertit pe deplin, mai târziu, Marcu se va întoarce lângă Sfântul Paul, când acesta va fi în închisoare la Roma. "Adu-l cu tine pe Marcu, voi avea multă nevoie de ajutorul lui", scrie Sfântul Pavel din închisoarea romană ucenicului său Timotei, în anul 66. (cf. 2Tm 4,11)

Deci, Marcu, nu a fost ataşat numai de un apostol, ci el a colaborat cu toţi apostolii cu care a avut fericita ocazie să se întâlnească. Si aici este ceva de comentat. Sunt mulţi credincioşi care se ataşează de un anume apostol a lui Isus. Iar când acesta este chemat, ca şi Isus, să predice şi prin alte părţi, ei nu mai colaborează, nu mai fac nimic pentru Evanghelie, şi chiar se ridică împotriva păstorului. Acest lucru e dăunător Evangheliei şi credincioşilor. Trebuie să iubim şi să colaborăm cu toţi apostolii, trebuie să-i ajutăm pe toţi cei trimişi de Dumnezeu la noi, asemenea Sf. Marcu, căci nu pe ei îi slujim, ci pe Dumnezeu însuşi căruia îi aparţin oiţele.

Sf. Marcu a murit ca martir al credinţei, în oraşul Alexandria din Egipt. "Acta Marci" - "Istoria faptelui lui Marcu", o scriere de la jumătatea secolului al IV-lea, ne spune că în ziua de 24 aprilie, Sfântul Marcu a fost legat de gât cu o funie şi târât de către păgâni pe străzile Alexandriei, în râsul şi batjocura mulţimii aprinse de ură. Aruncat în închisoare peste noapte, în ziua următoare a fost supus aceloraşi chinuri, dar nu a mai rezistat mult, şi a murit. Trupul i-a fost aruncat pe un rug aprins, dar o ploaie torenţială trimisă de Dumnezeu din cer, a stins rugul, şi astfel creştinii au reuşit să-l sustragă şi să-i facă înmormântarea cuvenită sfinţilor martiri.

Între figurile simbolice pe care Apocalipsa le propune pentru cei patru evanghelişti, Sfântului Marcu i se atribui semnul "leul", deoarece în Evanghelia sa scoate în evidenţă puterea dumnezeiască a lui Isus, LEUL DIN TRIBUL LUI IUDA, biruitor al duhurilor rele, al celor ce i-au voit moartea, a tot răul şi al morţii.

Noi creştinii de astăzi, dacă la sfârşitul vieţii noastre, ar fi ca cineva să ne facă o reprezentare, oare cu ce ne-ar asemăna? Marcu a fost reprentat cu un LEU, pentru că a trăit şi vorbit despre victoriile lui Isus. Oare noi ce avem pe buze, ori pe Isus ori pe Satana, ori rugăciunile şi cântările sfinte, ori înjurăturile ocările murdare. Dacă nu suntem reprezentaţi cu Isus, am trăit în zadar.

Numele de Ioan - Marcu , ne poate aminti chipul ucenicului îndrăgostit de Cristos, de chipul ucenicului care şi-a dăruit iubirea şi sângele propriu pentru a aduce pe pământ un strop în plus de iubire şi de pace.

                                                                                                         Preot Ioan 

Reflecţie la Duminica a IV-a după Paşti, anul B

Duminica Bunului Păstor şi a rugăciunilor pentru vocaţii

Isus înviat ne este prezentat de Liturgia Cuvântului de astăzi ca Bunului Păstor şi ca piatra din capul unghiului Bisericii.

Cred că ne place tuturor imaginea aceea cu Isus Bunul Păstor purtând oiţa rătăcită în spate, sau imaginea lui Isus cu mieluşeii în braţe, ori imaginea cu Isus Bunul Păstor care stă la intrarea în staulul oilor, pentru ca nimeni să nu poată intra sau ieşi fără ştirea lui. Ne plac toate aceste reprezentări inspirate de Scripturi, pentru că toate ne sunt favorabile şi toate ne vorbesc de iubirea lui Isus pentru noi.

Mai sunt şi alte imagini frumoase, de data asta referitoare la „Stâncă”, care cred că ne plac la fel de mult. Mai întâi este vorba de acea imagine cu o Stâncă foarte puternică, Cristos, pe care este clădită Biserica, şi de unde veghează urmaşul Sfântului Petru; pe această Biserică, nişte răi, se sforţează în zadar să o cufunde în mare, adeverind clar că Porţile iadului nu o vor putea birui (cf. Mt 16,18). Apoi mai este o imagine frumoasă care cred că ne place la fel de mult, este vorba de acea imagine cu o femeie naufragiată pe mare, care găseşte printre valuri o stâncă puternică de care să se prindă şi să se salveze. Femeia este imaginea Bisericii, este imaginea unuia fiecăruia dintre noi, care în toate greutăţile şi încercările vieţii, găsim în Cristos o stâncă tare şi sigură, dată nouă de Tatăl. Cristos ne este tuturor "Stâncă tare pe marea zbuciumată a vieţii", căci în nimeni altul din univers nu ne putem, nici încrede şi nici sprijini, "Căci nu există sub cer alt nume dat oamenilor, în care să ne putem mântui" (Fap 4,12). Aşa au predicat toţi apostoli, de la Cristos încoace. Şi culmea, parcă tocmai această "stâncă", această "piatră" a fost lepădată şi este lepădată încă de oamenii.

Isus este şi va fi mereu "Bunul nostru Păstor" pentru că a împlinit tot ceea ce i-a încredinţat Tatăl Ceresc, adică să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (cf. Mt 20,28).

Isus a răspuns Tatălui, asumându-i cuvintele profeţiei făcute despre el ca Păstor: "Eu mă voi îngriji de oile mele, le voi cerceta, le voi aduna din locurile unde au fost risipite, le voi conduce la păşuni bogate. Voi căuta oaia pierdută, o voi aduce înapoi pe cea rătăcită, o voi pansa pe cea rănită" (Ez34,11-16)

Isus, astăzi la Templu, căci acolo şi-a ţinut el discursul despre Bunul Păstor, le explica celor care îi ascultau cuvintele, că promisiunea Păstorului Bun promis, s-a împlinit în el: "Eu Păstorul cel Bun care îmi dau viaţa pentru oile mele" (In 10,15). Apoi continuă şi spune că el îşi dă viaţa pentru oile sale. (cf. In 10,11), adăugând: "Nimeni nu-mi ia viaţa, ci o dau de la mine însumi" (In 10,18)

Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) povesteşte că într-o zi de iarnă geroasă, o mamă cu un copilaş bolnav se întorcea acasă de la spital, cu o sanie trasă de cai. Şi ca şi cum durea din suflet pentru copilaşul bolnav şi gerul care i-au pătruns până la oase nu erau de ajuns, iată că şi o haită de lupi flămânzi şi-a făcut apariţia. Ca să scape de lupi, mama a aruncat mai întâi proviziile pentru drum. Dar lupii nu s-au săturat cu acestea. Cum satul era departe, iar lupii erau flămânzi, şi pentru că ea îşi iubea mult copilul, a încredinţat birjarului copilul, iar ea a făcut jertfa supremă de dragoste, aruncându-se în gura lupilor.

Această povestire a lui Lev Tolstoi, este o imagine pală a tot ceea ce a făcut Isus pentru noi oamenii. În această relatare era vorba de un om care şi-a dat viaţa pentru un altul, dar pe Golgota a murit un Dumnezeu pentru o lume şi aceasta păcătoasă, lucru nemaiîntâlnit la nici un alt dumnezeu străin, căci Biblia spune: "Dar Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când noi eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8).

Însă, Tatăl ceresc a voit ca prin Isus, nu doar să ne ofere un staul, nu numai să ne dea o stâncă puternică de susţinere, nu numai să ne scape de păcat şi osândă veşnică, prin moartea şi învierea sa, dar a voit mai ales ca prin Isus să ne facă şi fii ai săi. Iată ce ne spune sfântul Ioan în prima lectură de astăzi: "Vedeţi cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl. El a voit să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem" (1In 3,1).

Se spune că un misionar traducea Noul Testament în limba poporului, ajutat fiind de un indigen. Când au ajuns la versetul: "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat nouă Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1In 3,1), indigenul n-a voit să traducă cuvânt cu cuvânt, ci a zis: "Nu, asta e prea mult ca, Dumnezeu să ne numească copiii săi! Vreau mai bine să traduceţi aşa: «Vedeţi ce dragoste ne-a arătat nouă Tatăl, că avem voie să stăm la picioarele sale şi să-i sărutăm haina»".

Dacă privim la meritele noastre îi dăm dreptate păgânului; dacă însă privim la bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, în Cristos, vedem că totul este numai har, totul este numai dar gratuit şi nemeritat.

Un suflet ales, care la bătrâneţe devenise orb, îşi petrecea acum timpul mai mult în rugăciune. Într-o zi a venit la el un prieten din copilărie, dar orbul nu a băgat de seamă. Crezând că este singur, orbul se ruga cu glas tare: "Doamne Dumnezeul meu şi Tatăl meu, nu pot să înţeleg cum tu nu ai luat îngeri ca să-i faci copii tăi, ci ai luat oameni... făpturi care te-au nesocotit, care te-au părăsit, te-au tăgăduit, şi au lovit faţa Fiului tău... Doamne tu n-ai ales îngeri, ci oameni, şi vocea îi tremura de emoţie şi recunoştinţă".

Nu este stare mai nobilă şi mai slăvită, nici aici, nici în veşnicie, ca starea de copil al lui Dumnezeu, pe care o dobândesc toţi cei care-l primesc pe Isus Cristos ca Mântuitor.

Astăzi ni se spune încă odată că jertfa lui Isus de pe Calvar, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, are un adică un final fericit, pentru că "Duhul Tatălui l-a înviat pe Isus din morţi... şi încă ceva foarte important: Duhul, trimis de Isus de la Tatăl, ne va învia şi pe noi, va învia şi trupurile noastre muritoare" (Rom 8,11). Se poate oare ceva mai bun pentru noi?

Astăzi, ca şi odinioară când Isus umbla pe pământ, el repetă încă: "Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta glasul meu: va fi o singură turmă şi un singur păstor" (In 10,16). Aceste oi pe de o parte sunt păgânii care trebuie să se convertească, iar pe de altă parte sunt şi creştinii căzuţi, creştinii care s-au întors iarăşi la mocirla păcatelor din care au fost salvaţi de Cristos (cf. 2Pt 2,22). Într-adevăr, astăzi sunt foarte multe oi care se află departe de staul, şi totuşi Isus a spus despre ele că şi acestea vor asculta glasul său.

Dar cum vor asculta aceste oiţe, depărtate şi căzute, mesajul său mântuitor? Răspunsul este următorul: fiecare creştin a fost implicat de Isus în această sfântă şi urgentă datorie: "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile!" (Mt 28,19). Fiecare să facă ucenici cu rugăciunea, prin jertfă, prin cuvânt, prin exemplul propriei viaţa, cu dragoste, cu iertare, cu milostenie, cu orice faptă şi cu orice lucru bun.

Tot ceea ce a voit Isus să ne spună prin aceste cuvinte, un pictor a transpus magistral pe o pânză a sa. Vorbeam la începutul Reflecţiei mele, despre un tablou cu o femeie naufragiată pe mare, şi care găseşte în mijlocul valurilor învolburate, o stâncă pentru a se salva. Pictorul acesta despre care vă vorbesc acum, reia scena naufragiului din acest punct şi o continuă cu aceeaşi femeie, care salvată fiind de "stânca" ivită din mare, de "Stânca veacurilor", Isus, îşi întinde la rândul ei mâna pentru a salva alte persoane naufragiate.

Are dreptate autorul "anonim" din secolul al XV-lea, atunci când spune: "Cristos nu mai are astăzi mâini în această lume, dar are mâinile noastre pentru a împlini operele sale. Cristos nu mai are picioare, dar are picioarele noastre pentru a-i căuta pe oamenii naufragiaţi sufleteşte. Cristos nu mai are glas, dar are gura noastră pentru a le vorbi astăzi despre mântuirea sa. Pe Cristos nu-l mai pot citi astăzi ca pe o Evanghelie vie, dar ne are pe noi, de multe ori, singura Evanghelie pe care o mai citeşte astăzi lumea grăbită".

Pentru că noi toţi cei botezaţi am fost implicaţi de Cristos, ca să adunăm împreună cu el, şi "acele alte oi pe care le mai are". Biserica a făcut din Duminica Bunului Păstor, o duminică şi o zi de rugăciune pentru vocaţii, pentru vocaţii comune şi pentru vocaţii speciale; vocaţii comune, adică fiecare în comunitatea lui să adune oiţe împreună cu Cristos şi vocaţii speciale, adică pentru cei dispuşi să-şi părăsească localităţile, ţările şi chiar continentele, ca acolo, tot împreună cu Cristos, să caute şi să adune ceea ce Isus declară: "mai am şi alte oi".

Este foarte mişcător dialogul dintre sfântul Daniel Comboni (1831-1881), care mergea misionar în Africa, şi tatăl său bătrân care rămânea acasă fără ajutor: "Ştii tată, chiar dacă aş avea o sută de taţi bătrâni şi bolnavi, eu tot i-aş lăsa pentru a merge misionar în Africa. La care tatăl i-a răspuns: Ştii Daniel, chiar dacă eu aş avea o sută de copii tineri şi puternici ca tine, pe toţi i-aş trimite misionari în Africa!".

Îmi place şi dialogul dintre un copil de 11 ani, pe nume Henric, şi surioara lui puţin mai mare, Francisca: "Ce vei face când vei fi mare? îl întrebă într-o zi Francisca pe Henric? Misionar! Dar ca să fii misionar trebuie să fii instruit! Bine, voi studia! Apoi... vei suferi de frig, de cald, de foame, de sete, şi poate că vei întâlni oameni sălbatici care se mănâncă între ei; ei te vor ucide... Nu mă tem de ei! Nu îţi vei mai revedea mama... Da, este adevărat, dar tot misionar voi fi, chiar dacă va trebui să mor !". Este vorba de Henric Verius din Oleggio (Novara) (1860-1892) care a devenit mai târziu misionar şi episcop printre canibalii din Noua Guinee. A lucrat foarte mult în mijlocul unor dificultăţi nemaiauzite şi a murit la doar 32 de ani. I s-a introdus cauza de beatificare.

Un preot spunea odată că o familie este împlinită şi desăvârşită din punct de vedere creştin, numai atunci când rodeşte o vocaţie pentru viaţa de apostolat. Dar ca o familie să rodească o astfel de vocaţie trebuie ca mai întâi ca acea familie să-şi trăiască propria vocaţie botezială comună tuturor. Tot acest preot l-a întrebat odată pe un tânăr dintr-o familie creştină bună: "Pentru ce nu mergi la seminar? Pentru că nu am vocaţie, a răspuns acesta! Dar de ce nu ai vocaţie? Aici n-a mai ştiut să răspundă. Atunci preotul i-a recomandat să se roage pentru vocaţii. Din acea zi acel tânăr a început să se roage pentru vocaţii. El nu este altul decât Părintele Michel Quoist (1921-1997).

Isus ne mai spune astăzi: "Eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine, precum mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl" (In 10,14-15). Da, Isus ne cunoaşte şi ştie că a pus în fiecare dintre noi cei botezaţi, un germen al credinţei şi un dor aprins după viaţa cea veşnică. Da, Isus ne cunoaşte şi ştie că a pus în fiecare dintre noi cei botezaţi, şi un germen misionar, prin profeţia şi preoţia comună. De aceea ne chemă mai întâi la credinţa în el, la a activitatea misionară împreună cu el, pentru ca mai apoi să ne cheme să domnim împreună cu el în împărăţia cerurilor.

Cristos a înviat!

                                                                                                               Preot  Ioan

Reflecţie la Duminica  V  după  Paşti, anul  B

 Isus este Viţa cea adevărată, iar noi creştinii suntem mlădiţele sale roditoare

Isus înviat ne prezintă astăzi relaţia dintre el şi ucenicii săi, prin relaţia care există între Viţa de vie şi mlădiţele ei; mlădiţe care fără de El nu pot face nimic, iar în unire cu El aduc mult rod spre Slava Tatălui ceresc şi spre mântuirea lor veşnică. (cf. In 15,1-8)

Scriitorul francez, Teodor H. Barrau (1794-1865), ne povesteşte că în ţinutul Roussilon, din Franţa, era o căsuţă singuratică înconjurată numai de lămâi. Acolo trăia buna Clementina. Iubirea ei caldă şi virtuţile ei frumoase făceau fericirea soţului ei şi a copiilor lor. Într-o zi şoţul plecase de acasă. Cei doi copii ai lor, Anton şi Antoneta, se jucau împreună în jurul casei. Deodată îl auzi pe băiat scoţând un ţipăt de spaimă. Îngrozită, se repezi afară din casă şi se cutremură când văzu pe Anton aducând pe micuţa Antoneta, ce tremura toată.

- Mamă, spuse Anton, priveşte cum curge sânge din mâna lui Antoneta! A muşcat-o o viperă!

- Ah, copila mea! Fiica mea! A muşcat-o o viperă! Ajutor! Ajutor, strigă Clementina!

Tocmai atunci trecea pe acolo un om grăbit, căruia Clementina i-a cerut ajutor. Acesta îi spuse că, singurul ajutor în acest caz ar fi ca. Să se găsească un câine care să sugă otrava din mâna rănită a copilei. Apoi şi-a continuat drumul. Atunci Clementina şi-a zis: „Să sugă un câine otrava din rana copilei mele? Nu! Un câine n-ar face-o, dar o mamă o va face sigur!” Şi pe dată prinse braţul muşcat al copilei, îşi lipi buzele de rană şi supse multă vreme cu o dragoste de nedescris.

Prin această  mişcătoare povestire, am redat  pe scurt tema duminicii trecute, unde Isus ne-a spus că şi-a dat viaţa pentru oile sale, luând asupra sa veninul morţii pe care l-a strecurat diavolul în noi, prin neascultarea noastră.

Acum însă ne întrebăm: Oare Isus a murit pentru noi şi pentru păcatele noastre pentru ca noi să ducem o viaţă de păcat ca mai înainte? Sigur că nu ! Scriptura ne spune că, Isus a murit şi apoi a înviat, pentru ca noi să ducem o viaţă nouă. (cf. Rom 6,3-4)

Între multele imagini ale Vechiului Testament, Israel fusese asemănat şi cu o viţă (Ps 80,8-16; Is 5,1-7; 27,2,3; Ier 2,21; 12,10). O viţă care a fost adusă din Egiptul idolatriei şi sădit într-un loc prielnic. “Tu ai adus o vie din Egipt, ai izgonit neamuri şi ai sădit-o. Ai făcut loc înaintea ei şi ea a dat rădăcini şi a umplut ţara” (Ps 80,8-9). Dar chiar în pământ bun, Israel a produs struguri sălbatici: “Te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi: cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?” (Ier 2, 21) 

Pentru că Israel se dovedise necredincios, de aceea a fost îndepărtat, şi în locul lui a fost ales Isus, care avea să fie Noua Viţa a Tatălui, prin ale cărui mlădiţe, ucenicii săi, va aduce roade spre Slava lui Dumnezeu.  

Se spune că odată un misionar a găsit pe un indian păgân, care pentru a putea scăpa de păcatele sale, purta încălţări ci ţine în picior, se culca pe bucăţi de sticlă spartă şi purta desagi cu bolovani în spate. Atunci misionarul i-a spus: „Nu-ţi foloseşte la nimic, nu poţi câştiga mântuirea aşa. Mântuirea şi iertarea păcatelor pe care tu o cauţi, sunt un har pe care Dumnezeu îl oferă gratuit şi nemeritat celor care cred în Cristos. Dumnezeu a rânduit ca Isus să fie viţa, iar noi oamenii să fim mlădiţele altoite pe ea. Mlădiţele nu trebuie să lucreze din greu ca să dea roade bune, ele trebuie doar să rămână pe Viţa cea Adevărată. Viticultorul se ocupă de curăţat şi legat, Viţa dă seva din belşug, iar apoi pe ramuri apar deja strugurii gustoşi. Numai mlădiţele altoite care nu s-au prins, care au rămas tot sălbatice, adică nu s-au convertit, sunt tăiate, se usucă, sunt aruncate în foc şi ard. 

Prima lectură (cf. Fap 9,26-31) ne vorbeşte de convertirea lui Paul, de altoiul reuşit al lui Paul pe Viţa cea adevărată Cristos. Deşi a mai avut nevoie de curăţire, el a dat rod îmbelşugat.  

Tradiţia creştină a văzut mereu în această parabola a Viţei şi a mlădiţelor, un semn al Euharistiei, unde Cristos îşi hrăneşte ucenicii, aşa cum Viţa îşi hrăneşte mlădiţele spre rodire.

De aceea Sfântul Augustin, ne spune: „Nimeni nu va reuşi să se păzească de rău şi să facă binele, dacă nu se va ţine legat de Cristos, prin Rugăciune şi Euharistie”.

Iar Sfântul Dionisie Cartusianul, spune: „Euharistia are puterea de a sfinţi sufletele şi a le face să producă roade pentru viaţa veşnică, mai mult decât toate celelalte mijloace spirituale la un loc.”

Fiind botezaţi, noi creştinii mărturisim că am fost altoiţi pe Cristos, că facem parte din Podgoria lui Dumnezeu, că am murit pentru păcat şi că acum trăim o viaţă nouă şi bună, o viaţă de roade bogate pentru slava lui Dumnezeu.

De aceea de la acela care mărturiseşte că este în în Cristos se aşteaptă să aducă roade corespunzătoare mărturisirii sale. Roadele acestea sunt denumite într-un loc „roade ale Duhului” (cf. Gal 5,22; Ef 5,9), iar în alt loc „roade ale dreptăţii” (cf. Fil 1,11; Evr 12,11). Roadele acestea se dau pe faţă în caracterul şi în viaţa omului. 

In Evanghelia de astăzi, Dumnezeu, îi pune astăzi pe noi creştinii în faţa unei alternative: tăiat sau curăţat; rod mult sau nimic; rămânerea în Isus sau despărţirea de El şi îndepărtarea pentru totdeauna din Podgoria Tatălui. Nu trebuie să uităm că, Dumnezeu şi astăzi, ca şi în trecut, îndepărtează orice mlădiţă care nu aduce rod şi o curăţă pe cea care rodeşte. 

Deşi curăţarea sau „mustrarea” poate fi dureroasă, „mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii” (cf. Evr 12,11).

Ex: Cuiul din tulpina copacului. Undeva un om avea un copac bine crescut. In fiecare an înverzea şi înflorea, dar niciodată nu făcea rod. Atunci cineva l-a sfătuit pe gospodar să-i bată copacului său un cui mare în tulpină. Copacul a plâns de durere, dar din acel an a început să producă roade îmbelşugate

Ex: Greutatea din tulpina palmierului. În jurul unei oaze creştea un palmier firav. Cineva care iubea palmierul, deşi era mic şi firav, i-a pus în tulpină un bolovan greu. Noi dacă am fi văzut asta am fi zis: Ce om rău! Dar bolovanul a făcut din acest palmier firav, un copac puternic la furtuni şi un palmier cu roade multe pentru trecători.

De aceea Kahlil Gibran (1883-1931), un scriitor libanez, aseamănă suferinţele noatre cu cele ale unei scoici, care produce o perlă.

Iar un poet aseamănă ploaia suferinţele trimise de Dumnezeu spre curăţirea şi rodirea noastră cu “o ploaie de narcise.”

În toate suferinţele noastre, noi trebuie să avem încredere în ajurul lui Dumnezeu, care ne va trimite la timp şi ajutorul său.

Când cei trei prieteni ai lui Daniel au fost aruncaţi în cuptorul cu foc, imediat a apărut lângă ei şi Emanuel, Dumnezeu cu noi. El i-a protejat de foc şi de durere. (cf. Dan 3,24-25)  

Dumnezeu continuă să meargă şi alături de noi, prin flăcările suferinţelor noastre de curăţire, pentru a ne proteja şi pentru a ne întări pentru rodire bună.

                                                                                                        Preot  Ioan

Iubirea de aproapele şi Ziua Mondială a Bolnavului

Reflecţie: DUMINICA  VI  DUPĂ  PAŞTI  „B”

Parabola Viţei şi a mlădiţei de duminica trecută continuă. Dacă duminica trecută parabola Viţei şi a mlădiţei a început cu imperativul ca mlădiţele să rămâne pe viţă pentru a nu se usca, duminica aceasta parabola continuă cu porunca ca toate mlădiţele să rămână unite şi între ele, pentru a dovedi că îi aparţin Lui ( cf. In 13,35) şi pentru a putea aduce rod îmbelşugat (cf. In 15,8).

Sfântul Dorotei din Gaza (+ 580) explica astfel legătura indisolubilă dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele: “Închipuiţi-vă un cerc şi nişte linii care pornesc de la periferie spre centru. Socotiţi că acest cerc este lumea, că în mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile sau vieţuirile omeneşti. Cu cât cineva se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie mai mult şi de semenii săi; şi cu cât cineva se apropie mai mult faţă de semenii săi, se apropie mai mult şi de Dumnezeu. La fel cugetaţi şi despre despărţire. Cu cât cineva se depărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult şi de semenii săi; şi cu cât cineva se depărtează mai mult de semenii săi, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu”.  (cf. Sfântul Dorotei din Gaza, Filocalia nr. IX, pag 514).

Iată, în acest sens şi alte câteva texte din Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor :

Sfântul Paul ne spune: „Iubirea nu face nici un rău aproapelui: aşadar, plinătatea Legii este iubirea” (Rom 13,10).

Sfântul Apostol Ioan spune şi el: „Cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. De aceea avem această poruncă de la El: cine-l iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său.” (1In 4,20-21).

Sfântul Ioan Colov, (sec. V) pustnic în Egipt, a zis: “Este imposibil să construieşti o casă începând de la acoperiş, ci trebuie să începi construcţia cu fundaţia şi să o ridici până la acoperiş”. Când a fost întrebat ce înseamnă fundaţia a răspuns: “Fundaţiile sunt aproapele nostru: pe el trebuie să-l iubim, şi cu el trebuie să începem împlinirea Poruncii Iubirii.

Sfântul Augustin (354-430) spune: „După cum sămânţa conţine în sine planta întreagă, tot astfel şi Iubirea de Dumnezeu conţine în sine iubirea faţă de aproapele. Cele două porunci astfel au fost concepute de Dumnezeu, încât să nu poată fi observată una fără cealaltă.”

Iar Sfântul Ieronim (347-420) spune şi el: „Iubirea de aproapele este cea mai bună piatră de încercare a iubirii de Dumnezeu. De aceea cine îl iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să-l urască pe fratele său. Iar cine nu-l iubeşte pe fratele său, nu poate să-l iubească nici pe Dumnezeu.”

Iar Isus ne spune că, pe aproapele nu trebuie să-l iubim oricum, ci aşa cum ne-a iubit El pe noi. (cf. In 13,34) Si cum ne-a iubit Isus pe noi? Scriptura spune că Isus fiind Dumnezeu este iubire (cf. 1In 4,8), şi că El ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi (cf. Rom 5,8), ne-a iubit pe când eram morţi în greşelile şi păcatele noastre (cf. Ef 2,5), ne-a iubit pe când îi eram vrăjmaşi (cf. Rom 5,8,10), ne-a iubit murind din dragoste pentru noi şi pentru mântuirea noastră (cf. In 15,13), şi că ne-a iubit nefăcând deosebire între oameni (cf. Fap 10,34).

Deci, ca să-l iubim pe aproapele nostru, nu trebuie să aşteptăm ca el să ne iubească mai întâi, nici să ne fie prieten, nici să fie drept, nici să merite, căci aşa iubesc numai păgânii şi vameşii (cf. Lc 6, 31-36). Noi trebuie să iubim necondiţionat, pentru că aşa ne-a iubit Dumnezeu pe noi în Cristos  

Iubind aşa cum am văzut mai sus, primim harurile arătate în Evanghelia de astăzi: iubirea lui Isus şi a Tatălui, bucuria sa, pacea sa, prietenia sa, alegerea sa, misiunea sa, fericirea sa veşnică.

În duminica aceasta, în care la Evanghelie s-a citit Porunca iubirii faţă de aproapele, Biserica celebrează cea de a XX a Zi Mondială a Bolnavului, cerând ca prin noi bolnavii să se ridice şi să umble (cf. Lc 17,19), aşa cum prin Isus s-au ridicat şi au umblat, aşa cum prin Maria, la Fatima şi Lourdes, mulţi bolnavii s-au ridicat şi au umblat, aşa cum prin Apostoli mulţi bolnavi s-au ridicat şi au umblat, aşa cum prim mulţi din ucenicii săi mulţi bolnavi s-au ridicat şi au umblat.

În Turingia, Germania, unde era ducesă Sfânta Elisabeta a Ungariei (1207-1231), nu era durere pe care această sfântă în purpură, să n-o aline. Nu era lipsă în care ea să nu intervină, nu era nenorocire pe care ea să nu o cunoască, nu erau orfani şi văduve, bolnavi şi muribunzi pe care ea să nu-i aline. Odată l-a luat în casa sa pe un bubos, pe care l-a spălat şi l-a îngrijit, apoi l-a culcat în patul său. Înştiinţat despre aceasta, soţul ei Ludovic a venit repede, dar în pat l-a găsit pe Isus plin de răni. Atunci a înţeles pe cine îngrijeşte soţia sa şi a ocrotit-o.

Dacă nu vom vedea în săracii, bătrânii şi bolnavii încredinţaţi nouă spre îngrijire şi uşurare, spre ridicare şi vindecare, pe Isus rănit, nu vom face niciodată această lucrare cu bucurie şi cu folos duhovnicesc. Iar cine îngrijeşte pe Isus în cei bolnavi, va primi răsplată regească.

Iar bolnavii, cărora Providenţa le-a hărăzit să mai sufere împreună cu Isus, trebuie să-şi amintească de scoica care rănită produce o frumoasă perlă. Cei care suferă mai mult vor purta coroane veşnice cu mai multe perle. Aceasta trebuie să fie convingerea sigură a oricărui bolnav care poartă o cruce grea de suferinţe, alături şi împreună cu Isus.

Cristos a înviat!

                                                                                                      Preot Ioan

DUMINICA  VI  DUPĂ  PAŞTI  „B”

Reflecţie: Binefacerile unirii noastre cu Cristos şi binefacerile slujirii bolnavilor

Pericopa evanghelică de astăzi este o continuare a parabolei Viţei şi mlădiţelor pe care am auzit-o duminica trecută. Biserica ne invită astăzi să vedem urmările fericite ale rămânerii noastre pe  Viţa cea adevărată, Cristos.

Iată câteva dintre urmările fericite ale rămânerii noastre în Cristos, conform Evangheliei de astăzi: păstrarea iubirii lui Isus şi a Tatălui său; ascultarea rugăciunilor noastre; bucuria noastră în El; nepreţuitul dar al prieteniei cu El; aducerea de roade bune spre Slava Tatălui şi mântuirea noastră veşnică. (cf. In 15, 9-17)

Prima lectură de astăzi ne spune că Dumnezeu este iubire. Iar Isus ne spune astăzi că, rămânând în El, rămânem în această iubire. (cf. 1In 4,8.16). Dumnezeu este iubire pentru că  El ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), pentru că El ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi (cf. Rm 5,8), că pentru noi păcătoşii, că L-a dat la moarte pe Unicul său Fiu, Isus Cristos. (cf. In 3,16) 

Din inima înflăcărată de iubire a sfintei Tereza de Avila au izbucnit într-o zi aceste frumoase cuvinte: „Doamne, ca alţii să primească mai multe daruri decât mine, nu mă deranjează; ca altora să le rezervi în cer o fericire mai mare decât a mea, nu mă deranjează; dar ca alţii să te iubească mai mult decât mine, asta nu o pot îngădui”.

Părintele Peter Faber (1506-1546), spune: “Ah! De-aş putea convinge măcar un sigur om ca să-l slujească pe Isus din iubire, ce bucurie ar fi pentru cer, ce fericire pentru Maria, ce mângâiere pentru sfânta Inimă a lui Isus! Un suflet în plus pe lume care îi slujeşte lui Dumnezeu din iubire, o Mântuitorule bun! Mii de ani petrecuţi în pocăinţă nu pot sta alături de plăcerea de a ţi se oferi o atare mângâiere”. Şi continuă:  “Soarele cu toate razele sale, cerurile cu mulţimea lor de stele, munţii cu toate podoabele lor, mările cu reflexele lor strălucitoare, pădurile cu miresmele lor, florile cu culorile lor, sunt departe de frumuseţea unui suflet care îl slujeşte pe Isus din iubire în suferinţele din această vale de lacrimi”.

Un alt rod al rămânerii în Cristos, este bucuria. Un creştin unit cu Isus ca mlădiţa pe viţă, se va bucura şi când merge la biserică, se va bucura şi când merge la serviciu, se va bucura şi când este chemat să dea o mână de ajutor, dar se va bucura şi când va trebui să sufere pentru Cristos. Iar aici aş vrea să mă opresc numai la bucuria în suferinţă, pe care numai Cristos o dă şi numai creştinul cel bun o poate experimenta.

Cartea Faptele apostolilor spune: “Apostolii au plecat dinaintea Sinedriului, şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru Numele Lui.”(cf. Fap 5,41)  

În timpul Revoluţiei Franceze, nişte călugăriţe, în timp ce erau duse la ghilotină pentru credinţă lor în Cristos, ele cântau cu bucurie “Te Deum”.

Un grup de tineri francezi, care facea parte dintr-o mişcare neocatecumenălă, au venit în România după anul 2000, şi au cerut permisiune de a merge în câteva parohii pentru a ţine nişte lecţii catehetice. Pentru că erau nişte “tineri în blugi”, nicăieri nu li s-a permis să ţină astfel de lecţii catehetice. Înainte de a se întoarce în ţara lor, au trecut iarăşi pe la Episcopul de Iaşi, PS Petru Gherghel. Episcopul văzându-i aşa de bine dispuşi şi bucuroşi, i-a întrebat cum au fost primiţi şi câte lecţii au ţinut. Ei atunci i-au răspuns că nimeni nu i-a primit şi nimeni şi nimeni nu i-au ascultat. Şi i-au spus că ei sunt bucuroşi pentru că au putut face şi trăi experienţa lui “Isus refuzat.”

Sfântul Filip Neri (1515-1595) obişnuia să spună: „Un sfânt trist, este un trist sfânt.” Şi tot el spunea: „Mă tem de creştinii care n-au şi un pic de umor în viaţa lor.”

Un alt rod al rămânerii noastre în Cristos, este şi prietenia cu El. Însuşi Dumnezeu în Vechiul Testament, a descris relaţia Sa cu Avraam, ca una de prietenie: „Avraam, prietenul Meu” (Is 41,8). La fel şi Noul Testament ne spune: „Avraam a crezut pe Dumnezeu…şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu” (Iac 2:23).

Pe Avraam care a trăit numai după Cuvântul său, şi care s-a rugat pentru mântuirea cetăţilor Sodomei, Biblia îl numeşte: “Prietenul lui Dumnezeu”. Numai Isus avea să trăiască numai din Cuvântul lui Dumnzeu şi să mijlocească pentru păcătoşi. 

Isus a avut şi El “un prieten”, pe Lazăr din Betania. Acesta împreună cu surorile sale, Marta şi Maria, l-a primit pe Isus în casa sa. Pentru aceasta Isus l-a înviat din morţi. (cf. In 11,11.43-44)

Şi pe noi toţi Isus ne-a numit prietenii săi, pentru că a avut încredere că noi ne vom trăi numai din Cuvântul lui Dumnezeu, şi că ne vom ruga şi ne vom preocupa pentru mântuirea altora, că-L vom primi în casa sufletului nostru...şi pentru că şi pe noi ne va învia într-o zi.

O altă urmare a rămânerii noastre în Cristos, este şi darul ascultării rugăciunilor noastre bune, pentru mântuirea noastră şi pentru salvarea altora.

Un creştin s-a întors la Dumnezeu la o vârstă înaintată. El înainte de a se converti fusese stăpânit de păcatul hoţiei de păsări. După ce a început să-şi trăiască şi să-şi mărturisească credinţa, s-a întâmplat ca într-o zi să treacă pe lângă o fermă de păsări. Simţind că pentru el păsările erau o mare ispită, a început să strige către Dumnezeu: “Doamne, proprietatea Ta este în pericol... şi nu mă refer la păsări acum, ci la mine”   Şi Domnul l-a întărit să treacă momentul greu.

Acolo unde este rugăciune şi marturie bună, acolo sunt şi suflete convertite şi mântuite.

Faptele Apostolilor care ne vorvesc despre convertirea etiopianului (cf. Fap 8), a lui Saul (cf. Fap 9) şi a lui Corneliu (cf. Fap 10), arăta că acolo unde este rugăciune mărturie bună, „oricine poate crede în Isus Cristos şi oricine poate primi iertarea păcatelor (cf. Fap 10,43); arăta că şi cei „de departe" (cf. Ef 2,17) pot auzi „Evanghelia păcii prin Isus Cristos" (Fap 10,36).

Domnul spune: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” Iar dacă Domnul m-a ales şi m-a chemat să fiu creştin, atunci eu sunt în responsabilitatea Sa. El se v-a îngriji de mine şi de mântuirea mea, aşa cum s-a îngrijit ca poporul ales să ajungă în Canaan, cum s-a îngrijit ca Iona să fie crezut, aşa cum s-a îngrijit ca apostolii să fie bine instruiţi, aşa cum s-a îngrijit ca Biserica să se nască şi să crească. De aceea atunci când cineva simte chemarea lui Dumnezeu, nu trebuie să se teamă, şi nici nu trebuie să se ascundă ca Iona, căci Dumnezeu se va îngriji de toate, chiar şi de ascultarea şi convertirea la cei care este trimis.

Întemeietoarea Societăţii Sfintei Inimi, sfânta Magdalena Sofia Barat (1779 -1865), trimiţându-le pe călugăriţele ei în cele două Americi, le spunea: „Chiar dacă mergeţi atât de departe pentru a aşeza şi numai un tabernacol în plus şi pentru a-l face pe un sărman sălbatic să rostească un singur act de iubire către Domnul, nu ar fi aceasta de ajuns pentru fericirea vieţii voastre şi pentru a vă merita fericirea veşnică?”.  

"Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (Lc 17,19). Duminica acesta, 13 mai 2012, este zi a XX a Zi Mondială a bolnavului, zi inaugurată de Fericitul Papă, Ioan Paul II, în anul 1992. Atât textul biblic ales pentru acest an, atât ziua de 13 mai, Ziua arătării Preasfintei Fecioare Maria la Fatima, 1917, cât şi lecturile acestei duminici care au ca temă iubirea, ne ajută să înţelegem mai bine semnificaţia acestei zile.

Dumnezeu cel întreit şi unic ne iubeşte, ne vindecă şi ne mântuieşte, spunându-ne în fiecare zi: "Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (Lc 17,19) Maria care a apărut la Fatima, Lourdes, Siracuza şi în multe alte locuri, ne iubeşte, ne aduce din cer vindecare şi mântuire. Noi animaţi de iubirea divină, ca şi Maria, după exemplul şi chemarea lui Isus, iubim pe toţi fraţii noştri, mai ales pe cei aflaţi în suferinţă.

Din experienţa veacurilor, vedem că Isus şi Maria, pe unii îi vindecă, însă pe alţii nu. Defapt şi Maria a spus la Fatima, în ziua de 13 octombrie 1917, că pe unii îi vindecă şi pe alţii nu. De ce aşa? Şi pe cei pe care îi vindecă, şi pe cei pe care nu-i vindecă, Isus şi Maria, vor să-i facă partaşi de mari câştiguri sufleteşti. Un exemplu în acest sens ne va lămuri:

Sfântul Simeon Stâlpnicul, (390-459), era bolnav şi avea multe răni din care curgeau şi viermi. Cineva a venit la el într-o zi pentru a-i cere o rugăciune de vindecarea pentru el şi pentru copilul său. Pe când stăteau ei de vorbă, dintr-o rană a lui Simeon a căzut un vierme. Dar când s-a uitat pe pământ, în loc de vierme, a văzut un mărgăritar. Atunci omul nostru nu i-a mai cerut Sfântului ca să se mai roage pentru vindecare, ci pentru putere.

In acest sens trebuie interpretată zicala: „Bolnavii sunt comoara Bisericii”. Ei îmbogăţesc şi înnobilează Biserica. Iar cei care îngrijesc de bolnavi vor fi răsplătiţi cu mărgăritare veşnice.

                                                                                             Preot Ioan

  

Consideraţie la ÎNĂLŢAREA  DOMNULUI

ÎNĂLŢAREA  LUI  ISUS  ESTE  SPRE  FOLOSUL  NOSTRU

Am să încep această consideraţie despre Înălţarea Domnului pe care o sărbătorim astăzi, pornind de la un text scurt al lui Constantin Brâncuşi (1876-1957), prin care artistul îşi exprimă dorul vieţii lui: “Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continuu să creez Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul... „Spre imensitatea văzduhului, aceasta este Pasărea mea”... “N-am căutat, de-a lungul întregii mele vieţi, decât să redau esenţa zborului. Zborul – Ce fericire!” (cf. You Tube, Constantin Brâncuşi, Bucuria de a fi).

“Zborul şi “Dorul”  după Cer, trebuie să fie şi esenţa vietii noastre din timpul călătoriei pământeşti. Rădăcina cuvântului “dor” vine de la “durere”. Iar dacă avem acest dor şi această durere după Cer, astăzi nu trebuie să uităm că ele ne sunt alinate şi împlinite de Isus, prin înălţarea sa la cer, înălţare prin care El ne-a deschis Cerul închis de păcatul lui Adam, înălţare prin care El a purtat deja în Cer omenitatea noastră.

După învierea sa din morţi, Isus a spus: "Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru" (In 20,17). Iar înainte de Patimă, când Isus le-a spus apostolilor că trebuie să se întoarcă la Tatăl, aceştia s-au întristat. Dar Isus le-a spus: "Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine" (In 14,28)

Oare de ce trebuie să ne bucurăm că Isus s-a înălţat astăzi la ceruri ?

Trebuie să ne bucurăm de Înăţarea Domnului, pentru că prin Înălţare, Jertfa Lui mântuitoare  pentru  noi, a fost acceptată de Tatăl, spre folosul nostru. Trebuie să ne bucurăm astăzi pentru că prin înălţarea sa la dreapta Tatălui, Isus este este confirmat, spre folosul nostru, ca Mare Preot al lucrurilor veşnice şi Mijlocitor puternic pentru noi (cf. Evr 5,1s.). Trebuie să ne bucurăm pentru că prin înălţarea sa la cer, Isus este încununat cu Slava pe care a avut-o înainte de Întrupare şi astfel a primit reparaţie după umilirile Calvarului, dându-ne asigurări sigure despre dreptatea divină (cf. In 17,5). Trebuie să ne bucurăm pentru că Isus a primit toată puterea în cer şi pe pământ, pentru a ne fi bucurie în timp şi în veşnicie (cf. Mt 20,28) Trebuie să ne bucurăm că Isus fiind făcut Domn veşnic, tot genunchiul se va plec în faţa Lui (cf. Fil 2,9-10 şi toţi duşmanii Lui şi ai noştri, vor fi aşezaţi sub picioarele sale (cf. Ev 1,13).

Deci, trebuie să ne bucurăm de Înălţarea Domnului, pentru că toată gloria primită astăzi de Isus, El o va folosi în întregime numai pentru binele şi folosul nostru.

Biserica, prin rugăciunea “Prefaţa I” din sărbătoarea Înălţării Domnului, ne spune: “Domnul Isus, Regele măririi, biruitor asupra păcatului şi a morţii, în uimirea îngerilor se înalţă astăzi la ceruri, Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Judecător al lumii şi Stăpân a toată puterea. Înălţându-se, El nu se îndepărtează de noi, ci ne dă încrederea că şi noi, făcând parte din Trupul său, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră, El, Capul şi Începutul”. Iar prin rugăciunea “Prefaţa II” ne spune că Isus “s-a înălţat astăzi la ceruri spre a ne face părtaşi de dumnezeirea sa”.

Textetele biblice referitoare la Înălţarea Domnului, completeză lista de binefaceri ale Înălţării Domnului pentru noi. Astfel citim că prin Înălţarea sa: Isus a dus robie robia noastră şi a purtat în ceruri omenitatea noastră (cf. Ef 4,8). Aşezat la dreapta Tatălui, ne atrage mai uşor la sine (cf. In 1,32), ne uneşte mai bine cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 12,12). Împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt lucrează mai eficient la desăvârşirea mântuirii noastre (cf. In 5,17), şi pregăteşte pentru fiecare câte un lăcaş în Casa Tatălui său veşnic (cf. In 14,2-3). Apoi împreună cu Tatăl ni-L trimite pe Duhul Sfânt care să rămână mereu cu noi până la revenirea sa, care să ne ajute şi să ne apere (cf. In 14,16), care să ne înveţe toate lucrurile mântuitoare şi să ne aducă aminte de tot ceea ce ne-a învăţat El (cf. In 14,26), care să ne facă martori până la marginile pământului (cf. Fap 1,8); care să ne dea puterea de a vorbi în faţa tuturor oamenilor despre mântuirea înfăptuită de El (cf. 1Cor 12,3), şi care la sfârşit să ne învie din morţi şi să ne înalţe la cer. (cf. Rm 8,11)

Dacă omenitatea noastră a fost deja înălţată cu Isus la ceruri, dacă Isus ca un uriaş magnet ne atrage pe toţi la sine, dacă înăţarea noastră împreună cu Isus a început deja cu sfânta Fecioară Maria şi va continua până la revenirea sa pe nori, atunci, după exemplul lui Fecioarei, noi trebuie să căutăm şi să năzuim spre cele de sus, acolo unde viata noastra este ascunsa cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,1-4)

Iar faptul că Isus s-a înălţat la Cer, tocmai din Galileea, locul de unde şi-a început activitarea misionară şi primele suferinţe, arată clar că numai cu trudă şi suferinţă, împlinite cu dragoste, speranţă şi credinţă, vom putea beneficia de gloria înălţării.

Am început consideraţia de Înăţarea Domnului, cu un frumos text din Constantin Brâncuşi, unde artistul ne spunea că tot gândul, cuvântul şi opera sa artistică au fost marcate de zborul şi dorul după cer. Şi într-adevăr, toată viaţa şi operele lui Constantin Brâncuşi, au fost caracterizate de “dorul” şi “zborul” după cer. Astfel el era în “pasărea măiastră” care tinde mereu spre cer. El era acela care dorea să treacă Poarta Cerului, pentru a primi îmbrăţişare şi sărutul Creatorului, din “Poarta sărutului”. El era cel care năzuieşte spre înălţimi, din “Coloana Infinitului”. Componentele Coloanei infinitului, prin care el a redat evenimentele vieţii, deşi le-a conceput ca un şir lung de dureri şi înfrângeri, simbolizate aici printr-un şir lung de sicrie aşezate unele peste altele, pe ultimul sicriu însă l-a lăsat deschis, pentru a arăta că tocmai ele întăresc speranţa învierii şi înălţării cu Isus. “Masa Tăcerii”, reprezinta Cina de Taină. Iar linia Mesei Tăcerii, prin curbura închisă a cercului, el sugerează că numai Isus este acela care adună, uneşte şi apropie. Numai dacă vom participa la Cina de Taină a lui Isus, ne vom putea aduna, apropia şi uni cu Dumnezeu în Paradis. Sublim!

Prin înălţarea sa la cer, acoperit de un nor, Cristos a început un nou mod de viață alături de Tatăl Ceresc şi de Duhul Sfânt, un nou mod de viaţă  invizibil ochilor trupeşti, dar un nou mod de viaţă real şi mai aproape de noi ca oricând (Mt 28,20). 

Un nor îl acoperă şi astăzi pe Isus de ochii, urechile şi simţurile noastre trupeşti. Dar El este la fel de real şi de de prezent în mijlocul nostru, ca şi atunci când străbătea drumurile noastre. Astfel El este Cel acoperit de nor, care ne vorbeşte în paginile Sfintei Scripturi. El este Cel acoperit de norul Pâinii care ni se dăruieşte ca hrană şi medicament de nemurire în Sfânta Împărtăşanie. El este Cel acoperit de noru slujitorului sacru care împarte binecuvăntările şi administrează Sacramentele. El este Cel acoperit de norul mulţimii credincioşilor care animă adunarea creştină. El este Cel acoperit de norul fraţilor pe care îl întâlnim zilnic. El este Cel acoperit de norul fraţilor noştri, flămânzi, însetaţi, străini, goi, întemniţaţi, care ne chemă în ajutor în durerilor lor sufleteşti şi trupeşti.

Dacă noi îl vom recunoaşte şi îl vom primi prin Cuvânt şi Euharistie; dacă noi îl vom recunoaşte în persoana slujitrorului sacru şi vom primi cu credinţă prin el Cuvântul, Tainele şi Binecuvântările; dacă noi îl vom recunoaşte în adunarea credincioşilor aflaţi în rugăciune şi ne vom alătura ei; dacă noi îl vom recunoaşte şi îl vom auzi în strigătul după ajutor al fraţilor noştri încercaţi de suferinţe fizice şi sufleteşti; dacă noi în tot ce gândim, vorbim şi lucrăm avem în vedere Cerul; dacă noi atunci când vedem ridicându-se câte un nor pe cer ne vom gândi la revenirea sa şi o vom aştepta cu dor... Abia atunci vom putea spune că năzuim, că ne avântăm, că ne înăţăm spre Cer; abia vom putea spune că vom urma Preacuratei Fecioare Maria care a fost deja ridicată cu trupul şi sufletul la Cer.

Cristos s-a înălţat!

                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA  VII  DUPĂ  PAŞTI  “B

Rugăciunea, munca şi Jertfa lui Isus, model pentru rugăciunea, munca şi de jertfă noastră.

Fragmentul evanghelic de astăzi, redă un fragment din Rugăciunea Sacerdotală a lui Isus, Rugăciune prin care Mântuitorul se roagă Tatălui Ceresc, pentru ucenicii săi de atunci, dar şi pentru cei din toate timpurile. Din această Rugăciune a lui Isus către Tatăl Ceresc, în Duhul Sfânt, se vedea foarte clar şi limpede iubirea sa fără margini pentru noi. (cf. In 17, 11-24)

În această rugăciune Isus se roagă pentru noi ca să nu ne pierdem credinţa, aşa cum şi-a pierdut-o Iuda; apoi se roagă să nu renunţăm la trăirea şi mărturisirea credinţei din pricina prigoanelor de la cei răi, căci fără această mărturisire a credinţei, nici El nu ne va putea mărturisi înaintea Tatălui Său (cf. Mt 10,32-33); apoi se roagă pentru ca noi să nu uităm că prin credinţa în numele său noi nu mai aparţinem lumii acestei care se va pierde, ci lumii viitoare care va dăinui veşnic; apoi se roagă ca Jertfa Sa să ne fie spre consacrare în Adevărul Cuvântului Său, adică spre rămânerea în credinţa faţă de Numele său, fără să ne mai întoarcem la păcatele şi idolii de mai înainte (cf. 1Tes 1,9), şi astfel Jertfa Lui să rămână în zadar pentru noi; iar finalul Rugăciunii sale se roagă pentru ca noi să ajungem alături de El în Slava Tatălui (cf. In 17,24)

Iar toate acestea nu sunt posibile fără ca noi să rămânem uniţi cu El şi între noi şi fără să primim pe Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Ioan, ne spune în lectura a doua de astăzi: “Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul” (1In 4,11).  

Deci, pentru a rămâne în Dumnezeu cel întreit şi unic, care este iubire, trebuie să răspundem cu iubirea noastră faţă de El şi faţă de fraţii noştri. Şi cum putem face acest lucru?

1. Imitând grija şi rugăciunea Isus, pentru mântuirea noastră şi apoi pentru fraţii noştri. Referitor la acest punct să ne punem fiecare câteva întrebări:

a. Când ne-a rugat ultima dată pentru credinţă noastră? Când ne-am rugat ultima dată pentru a nu ne pierde credinţa ca Iuda? (cf. Fap 1,15-26) Când ne-am rugat ultima dată pentru sporirea credinţei noastre, aşa cu s-au rugat apostolii: “Doamne, măreşte-ne credinţa!” (Lc 17,5). Când ne-am rugat ultima dată pentru putere pentru a ne trăi şi mărturisi credinţa, putere promisă de Isus ucenicilor săi (cf. Lc 24,49)? Când ne-a rugat ultima dată pentru ca să nu pierdem sufletul şi pentru ca să ajungem în Cer lângă Tatăl, lângă Isus, lângă Duhul Sfânt, lângă Îngeri şi Sfinţi, aşa cum Isus s-a rugat astăzi (cf. In 17,24) ?

b. Şi încă ceva foarte important: Ne-a interesat vreodată soarta de aici şi din veşnicie a fraţilor noştri? Când ne-am rugat ultima pentru ca fraţilor noştri să nu le lipsească cele necesare trupului şi sufletului? Când ne-am rugat ultima dată pentru ca ca fraţii noştri să fie păziţi de rău şi rămână în Credinţa şi Adevărul lui Isus, pentru ca fraţii noştri să aibe curajul şi puterea de a-L mărturisi pe Isus, pentru ca fraţii noştri să nu se piardă şi să ajungă în Cer?

2. Rugăciunea pentru mântuirea noastră şi a fraţilor noştri, este doar o primă etapă, a lucrării noastre creştine. Etapa a doua este să trecem la acţiune.

a. Să trecem de la rugăciune la împlinirea ei în fapte, adică: în timp ce ne rugăm, să şi trăim efectiv unirea şi iubirea cu fraţii noştri; în timp ce ne rugăm, să păstrăm şi să vestim viaţa Cuvântul pe care Cristos n-i l-a încredinţat; în timp ce ne rugăm, să fim în lume fără să fim din lume, acţionând în ea ca un ferment; în timp ce ne rugăm, să acceptăm şi suferinţa pe care ura lumii o presupune; în timp ce ne rugăm, să şi trăim ca înviaţi, arătând astfel învierea ca izvor de mântuire a lumii.

b. Făcând aşa, este iarăşi tot numai o primă etapă a misiunii noastre de creştin, căci etapa a doua a lucrării de creştin este preocuparea noastră pentru ca şi fraţii noştri să ajungă la mântuire, iar apoi preocuparea noastră trebuie să fie ca ei să devină la rândul lor mărturisitori pentru alţii; sfinţindu-ne pe noi, trebuie să-i ajutăm şi pe fraţii noştri să se sfinţească, dar să determinăm ca şi ei la rândul lor să lucreze pentru sfinţirea altora; împlinind noi cele cerute de Isus, trebuie să-i ajutăm şi pe fraţii noştri să le împlinească şi ei, dar să-i determinăm şi pe ei ca la rândul lor să-i ajute şi pe alţii să le împlinească;  lucrând noi cu frică şi cutremur la mântuirea noastră, trebuie să-i ajutăm şi pe fraţii noştri să lucreze la fel pentru mântuirea lor, iar apoi să-i determinăm şi pe ei ca la rândul lor să lucreze mântuirea altora. etc.

Încerc să redau toate cele spuse mai sus printr-o imagine plastică. Să ne imaginăm un şir lung de oameni care ajunge de la pământ la cer. În faţa acestui lung şir de oameni merge Cristos, care cu o mână ţine de mâna Tatălui şi a Duhului Sfânt, iar cu cealaltă mână ţine mâna celor din apropierea Lui. Cei din apropiere ţin cu o mână de mâna lui Cristos, iar cu cealaltă mână ţin mâna fraţilor din urma lor. Şi apoi fiecare om din acest şir de oameni care călătoresc spre cer face la fel, cu o mână ţine mâna celui din faţă prin care este legat de Cristos, iar cu celaltă mână ţine mâna celui din urma lui, prin care este legat de toţi ceilalţi fraţi ai săi. Oricine ar încerca să lase mâna celui din faţă lui, ar pierde şi legătura dragostei care îl leagă de Isus. Şi oricine nu ar întinde mâna celui care merge după el, ar pierde legătura cu toţi fraţii şi astfel nu ar merge corect pe calea mântuirii. Deci, cine ar face una sau alta din aceste greşeli, s-ar exclude singur de pe Calea mântuirii.   

De aceea Sfântul apostol Ioan ne spune că aceasta este porunca: “Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, trebuie să-l iubească şi pe aproapele său” (1In 4,21).

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur (347- 407), spune şi el: “Creştinul este omul căruia Dumnezeu i-a încredinţat pe toţi ceilalţi oameni.”

Dar ca să putem face aceste lucruri din convingere, trebuie ca mai întâi noi să ne aprindem de focul credinţei, speranţei şi dragostei, care vine de la Isus;  căci dacă mai întâi noi nu ardem de acest foc, nu vom putem aprinde pe nimeni. Isus spunea: "Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş vrea ca el să se aprindă"!  (Lc 12,49). Avem nevoie de acest foc adus de Isus, care este un foc al inimii, al iubirii, şi al Duhului Sfânt, care nu distruge nimic din ceea ce este bun în noi, dar distruge numai ceea ce este păcat, egoism, sclavie la diavol şi patimi.  

Mulţi dintre noi am auzit de acel bătrânel, care stătea ore în şir în faţa Tabernacolului, ca o baterie solară la soare, spunând că se încălzeşte şi se încarcă sufleteşte de la Isus Euharisticul;

sau de acel tânăr care, fiind serviciu, în pauza de masă se retrăgea de ochii colegilor şi citea din Biblie, spunând că el de acolo scoate energia necesară pentru a face faţă datoriilor sale.

Iată un exemplu din Biblie şi unul din Viaţa Bisericii, care ne arată că sufletele aprinse de focul dragostei lui Isus, reuşesc apoi la rândul lor să aprindă şi pe alţii de acest foc.

Apostolii din prima lectură de astăzi (cf. Fap 1,15-26), aprinşi sufleteşte de întâlnirea şi părtăşia cu Isus Înviat, au devenit interesaţi şi preocupaţi de soarta Bisericii, şi de aceea după ce au restabilit colegiul apostolic, au reuşit să reaprindă de focul iubirii şi al misiunii în ucenicii răciţi sufleteşte de vânzarea lui Iuda, dar şi de laşitatea lor de dinainte de Patima şi Moartea Domnului.

Sfânta Bartolomea Capitanio (1807-1833), pe când era elevă la Şcoala Primară, a avut ca şi învăţătoare pe Sora Francisca, o fiinţă care ardea de focul lui Isus. Această soră se ruga mereu şi era preocupată de a sădi şi de a creşte credinţa în sufletele elevelor sale. De aceea chiar şi jocurile pe care le propunea elevelor sale, toate erau spre sădirea şi creşterea credinţei în suflete. Se spune că într-o zi a venit în clasă cu o mână plină de paie de grâu şi le-a invitat pe elevele sale să tragă fiecare câte un pai de grâu din mâna sa; iar fetiţa care va trage paiul cel mai lung, va trebui să pornească chiar de atunci spre aprofundarea şi trăirea credinţei. Jocul s-a repetat şi în alte zile, până ce toate fetiţele se puteau lăuda că au tras paiul cel mai lung. Dar prima care a tras paiul cel mai lung al credinţei, chiar de la primul joc, a fost Bartolomea, care chiar din acel moment şi-a început desăvârşirea şi în final a ajuns sfântă, slujind cu drag pe Isus şi lucrând cu sârg la mântuirea sufletelor.

Dar partea sublimă a acestei Evanghelii de astăzi, abia acum urmează. Isus ne spune astăzi: “Pentru ei eu mă jertfesc pe mine însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr (In 17,19) Deci, pentru a fi un cu adevărat un creştin, alt Cristos în lume, după ce l-ai primit în viaţa ta pe Isus şi i-ai urmat învăţătura, după ce l-ai trăit personal şi apoi l-ai mărturisit şi fraţilor tăi şi ai făcut din ei alţi mărturisitori, trebuie să păşeşti acum şi pe calea jertfei de tine însuţi.

De aceea Sfântul apostolul Ioan, ne spune: "Noi am cunoscut dragostea Lui prin acea că El şi-a dat viata pentru noi; deci şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1In 3,16).

Fericita Laura Carmen Vicuña (1891-1904), s-a născut la Santiago, în Chile; tatăl se numea Giuseppe Domenico, iar mama Mercede Pino. Vicuña era o familie aristocratică în Chile, dar din cauza revoluţiei, fură nevoiţi să plece ca refugiaţi. Se stabiliră la Temuco, într-o casă saracă, unde tatăl muri pe neaşteptate, iar mama se văzu nevoită să plece cu cele două fiice în Argentina, unde se stabileşte la Junín de los Andes. Aici, Mercede îl cunoaşte pe Manuel Mora şi acceptă să locuiască împreună şi să muncească la ferma lui. Manuel Mora, după ce a ademenit-o pe mamă la păcat, voia acum s-o ademenească şi pe Laura. Fiind refuzat de fiecare dată de Laura, acesta o bate crunt, iar apoi o dă afară din casă. Laura dormea acum sub cerul liber. Din cauza bătăii şi apoi a frigului se îmbolnăveşte de moarte. La prima întâlnire cu mama sa, Laura îi zice: “Mamă, moartea mea este aproape, chiar eu i-am cerut-o lui Isus. I-am oferit viaţa mea lui Isus pentru tine, ca să te întorci la El.” Apoi i-a cerut deschis să se convertească şi să părăsească viaţa de păcat cu Mora.  Iar mama îi jură că va face ceea ce fica ei i-a cerut. Laura moare ca jertfă pentru convertirea mamei ei, la 22 ianuarie 1904, înainte de a împlini 13 ani. Pe 3 septembrie 1988, Fericitul Papă Ioan Paul II, o declară fericită.

Închei aceste gânduri cu îndemnul lui Isus rostit după enunţarea Parabolei Samariteanului Milostiv : “Mergi şi fă şi tu la fel!” (cf. Lc 10, 37)                                                                                                            

                                                                                                                 

                                                                                                    Preot Ioan

                     

Consideraţie la sărbătoarea COBORÂRII  DUHULUI  SFÂNT

Duhul Sfânt pregăteşte şi împodobeşte Mireasa pentru Nunta Mielului

Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după ce a împlinit opera mântuirii noastre la Cruce, înainte de înălţarea sa la ceruri, le-a spus ucenicilor săi: „Este în folosul vostru ca să mă duc; căci dacă nu mă duc, Apărătorul nu va veni la voi, iar dacă mă duc vi-l voi trimite” (cf. In 16,7)

Iar în Evanghelia de astăzi, Isus, pe Duhul Sfânt, pe care a început să ni-L trimită de la Tatăl Ceresc începând cu primele Rusalii, şi pe care ni-L va trimite mereu până la la a doua sa venire, îl numeşte cu plăcutul nume de: „Paraclitos” (cf. In 15,26) Iată doar câteva dintre înţelesurile şi lucrările Duhului Sfânt sub acest nume:

1. Mângâietor pentru toate necazurile şi durerile vieţii noastre (cf. Fap 9,31)

2. Avocat cu dovezi bune pentru apărarea tuturor cauzelor noastre (cf. Rm 8,26)

3. Medic cu medicament potrivit pentru bolile noastre şi pentru învierea noastră. (cf. Rom 8,11)

4. Sfătuitor bun ce ne ţine uniţi cu Dumnezeu pe toate căile vieţii noastre (cf. Iuda 1,20).

5. Învăţător devotat, care dă pe faţă greşeala lumii cu privire la păcat, la dreptate şi la judecată, 

  (cf. In 16,8) care ne aduce aminte de toate cele pe care ni le-a învăţat Isus (cf In 14,26)

  şi care dă mărturie despre Isus în faţa noastră pentru ca şi noi să-L mărturisim (cf. In  15,27).

6. Prieten, care nu ne părăseşte niciodată şi care ne însoţeşte pe calea vieţii “până la sfârşitul

     veacurilor” (cf. In 14,16)

7. Preparator care îngrijeşte şi împodobeşte Mireasa, Biserica, pentru Nunta cu Isus (Ap 22,17).

Fiecare din aceste înţelesuri, şi încă multe altele, ale numelui de „Paraclitos”, nume pe care însuşi Isus i le-a dat Duhului Sfânt, ar putea constitui o tema minunată de meditaţie. Dar dintre toate aceste înţelesuri şi lucrări ale Duhului Sfânt, cel plin de daruri trimis la noi (cf. In 16,14-15), aş vrea să mă opresc doar la acela de Preparator al nostru în vederea Nunţii noastre veşnice cu Isus, din Paradis.

Noi ştim că Duhul Sfânt a putut face mirese plăcute lui Isus din: vameşii Matei şi Zaheu, din păcătoasele de la Fântâna lui Iacob şi din cea venită în casa lui Simon Farizeul, din prigonitorul Saul şi din păgânul Corneliu, din lumeştii Apostoli şi Ucenici, din brutalul Longinius şi din tâlharul Dismas. Oare Duhul Sfânt nu va putea face şi din noi păcătoşii mirese vrednice de Isus, dacă ne încredinţăm lui? Eu spun ca da.

Două imagini din Biblie, una din cartea Genezei şi alta din cartea Esterei, ne vor ajuta să înţelegem cum ne pregăteşte Duhul Sfânt pentru nuntă, dar şi cum trebuie să răspunem şi noi la această divină lucrare.

I. ELEAZAR (o imagine îndepărtată a Duhului Sfânt), bătrânul îngrijitor al casei lui Avraam, este trimis de acesta pentru a aduce din Mesopotania, o soţie vrednică pntru Fiul său Isaac (cf. Gen 24,1ss), căci socotea o impietate să-i ia o nevastă fiului său din fetele idolatre ale canaiţilor.

Si este interesant de observat, că atunci când Eleazar ajunge în Mesopotania, Dumnezeu i-o scoate imediat în faţă pe Rebeca, viitoarea soţie a lui Isaac. Dumnezeu i-a ales-o pe Rebeca, şi i-a scos-o înainte, şi nu Eleazar a ales-o.

Despre noi, Biblia spune:”Nu noi l-am ales pe Domnul, ci Domnul ne-a ales pe noi.”(In 15,16), şi ne-a ales pe fiecare încă înainte de întemeierea lumii (cf. Ef 1,4).   

Când Eleazar a întâlnit-o pe Rebeca, primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a-i vorbi foarte frumos despre Isaac şi despre Avraam, apoi ca semn al dragostei, bogăţiei şi generozităţii lor, îi oferă mai întâi ei, şi apoi şi familiei sale, nenumărate daruri din partea lor, daruri care costau din: obiecte din aur, brăţări, cercei, inele, coliere de perle şi îmbrăcăminte scumpă. (Gen 24,53)

Iar după ce Eleazar a făcut prezentarea generală de început referitoare la Avraam şi Isaac, după ce le-a oferit semnele dragostei, bogăţiei şi generozităţii lor, i l-a prezentat Rebecăi pe Isaac ca fiind aşa de frumos, aşa de bun, şi aşa de bogat, că nici o fată din lume nu l-ar refuza de mire, şi nici o familie din lume nu l-ar refuza de ginere. Apoi o întreabă direct direct pe Rebeca dacă vrea să meargă şi să fie nevasta Stăpânului său? Rebeca dupa ce a ascultat frumoasa prezentare despre Isaac şi Avraam, după ce a primit aşa de frumoase şi multe daruri, nu a putut să refuze oferta şi a spus un fericit „da”, prin care a intrat în familia lui binecuvântată a lui Avraam.

Duhul Sfânt, este pentru unul fiecare dintre noi, noul „Eleazar”, pe care Tatăl şi Fiul, după ce l-a încărcat de daruri şi de haruri, l-au trimis la noi, cei aleşi înainte de întemeierea lumii (cf. Ef 1,4), pentru „a ne peţi şi pentru a ne pregăti” pentru Nunta Veşnică. La fel ca bătrânul Eleazar, Duhul Sfânt coborând asupra noastră, ne aminteşte şi ne vorbeşte despre Mirele Isus şi despre Tatăl Ceresc; apoi ne arată cât e de iubitor, bun, bogat şi generos  este Fiul Tatălui Ceresc, Mirele nostru, pentru ca nimeni de pe pământ să nu-L poată refuza ca Mire. (In 16,13-15).

Şi aşa cum Rebeca pregătită şi împodobită de Eleazar, a spus un prompt şi categoric „da” pentru Isaac, fiul lui Avraam, tot astfel şi noi pregătiţi şi împodobiţi sufleteşte de Duhul Sfânt, trebuie să spunem tot un prompt şi categoric „da” lui Isus, Fiul Tatălui Ceresc, care ne cere să-i fim mirese. Dacă Rebeca prin „da-ul”  ei a intrat în familia binecuvântată a lui Avraam, noi prin „da-ul”  nostru vom intra în Familia binecuvântată a Tatălui Ceresc.

De peste două mii de ani, Duhul Sfânt şi Mireasa pregătită şi împodobită de El, strigă după venirea Mirelui Cristos: „Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino” (Ap 22,17)!

Oare noi care am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care am fost copleşiţi cu darurile sale şi puşi pe calea virtuţilor încă de la Botez şi Confirmaţiune, am luat noi în serios, ca Rebeca, cele şoptite nouă de Duhul Sfânt, prin Sfânta Scriptură şi prin pregătirea creştină de fiecare, prin Sfânta Liturghie şi lecturile ziditoare?; am luat în serios darurile oferite?; ne-am conformat viaţa cu chemarea pe care Duhul Sfânt ne-a făcut-o?; strigăm noi împreună cu Duhul Sfânt şi cu întreaga Biserică după venirea Mirelui Cristos? Dacă nu ne lăsăm pregătiţi de Duhul Sfânt şi dacă nu ne străduim în mod serios şi zilnic, pentru a fi mirese înţelepte ale lui Isus, ca Rebeca, vom avea veşnic soarta nefericită a „fecioarelor nechibzuite”, (cf. Mt 25,12), a “omului fără haina de nuntă” (Mt  22,12-14), şi a celor care n-au lucrat nimic din iubire, ca răspuns la iubire (cf. Mt 25,45-46).

Deci, toate darurile pe care le-am primit şi le primim încă în această viaţă, de orice fel ar fi ele, toate ni le aduce Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, şi toate au menirea să ne facă să-i iubim şi să ne pregătim pentru întâlnirea cu Ei, din sala Nunţii Veşnice.  

Prin următorul exemplu biblic pe care l-am ales, vreau să exemplific că nu este suficient a răspunde un simplu şi formal „da” la chemarea la nuntă, nu este suficient să ştim şi să cunoaştem din auzite despre darurile pe care Duhul Sfânt ni le aduce de la Tatăl şi de la Fiul, dar mai trebuie să ni le însuşim şi să lucrăm cu ele. 

II. HEGAI, (o altă imagine a Duhului Sfânt) responsabilul casei lui Ahaşveroş (cf. Est 2,9ss), a acelui Ahaşveroş care domnea de la India până în Etiopia, şi peste o sută douăzeci şi şapte de ţinuturi (cf. Est 1,1), a primit însărcinarea de a găsi şi pregăti o soţie-împărăteasă pentru acest mare împărat (cf. Est 2,3).

Insă în această alegere trebuia să ţină cont de preferinţele împăratului. Iată preferinţele şi cerinţele împăratului Ahaşveros, de la cea care voia să-i fie mireasă regină. El voia ca aceasta să aibă viaţa curată care-i plăcea lui, purtarea aleasă care-i place lui, să poarte hainele şi bijuteriile care-i plăceau lui, să folosească uleiurile şi parfumurile care-i plăceau lui şi să împlinească mereu numai voinţa lui. Iar pe regina Vasti care n-a împlinit aceste preferinţe şi cerinţe ale sale, împăratul a repudiat-o. (cf. Est 1,10-12)  

Iar în acest sens, Hegai, simbol al Duhului Sfânt trimis pe pământ ca să pregătească Mireasa, a chemat şi adunat din toate ţinuturile împărăţiei, pe toate fetele, frumoase şi fecioare, în capitala Susa (aşa cum ne-a chemat şi pe noi de la marginile pământului în Biserica sa), iar printre ele se afla şi Estera. Acestor tinere fecioare, Hegai le-a făcut o pregătire lungă şi îngrijită. Astfel că 6 luni le-a uns cu ulei de mirt şi 6 luni cu miresme, aşa cum ştia el ca-i place regelui său. Exact aşa cum ne pregăteşte şi pe noi Duhul Sfânt toată viaţa, pentru a fi plăcuţi Mirelui Isus, căci în Biblie numarul 6 este şi simbolul vieţii pământeşti nedesăvârşite.

Singura dintre toate aceste tinere fecioare, Estera, a acceptat întocmai sfaturile şi îndumările lui Hegai, cu privire la tot ceea ce iubea şi prefera împăratul, începând de la hrană, de la stil de viaţă, de la cuvinte rostite, şi de la îndeltnicirile zilnice, şi până la  la hainele, bijuteriile, uleiurile, parfumurile plăcute Regelui, oferite prin Hegai. Şi iată ce spune Biblia în acest sens: Şi când i-a venit vremea Esterei să intre la împăratul, nu a luat cu ea decât ceea ce a orânduit Hegai. Si aşa ea a căpătat trecere înaintea împăratului şi a fost făcut regină” (cf. Est 2, 15-18).

Celelalte domnişoare, care s-au îmbrăcat numai după placul lor, care au mâncat numai după placul lor, care s-au împodobit numai după placul lor, care au folosit uleiurile şi parfumurile după placul lor, toate au fost refuzate de regele Asuer.

Aşa va face Isus şi cu oameni din pământ pe care-i va chema la Ospăţul său nupţial. Îi va accepta şi îi va alege de Mireasă numai pe aceia care au primit Jertfa de la Cruce, împreună cu darurile ei, şi apoi au urmat întocmai în viaţa lor învăţăturile primite de la Duhul Sfânt, învăţături privind modul de viaţă, modul de gândire, modul de vorbire, modul de a se îmbrăca şi aranja, modul de a lucra, modul de a sluji, modul de a suferi şi modul de a muri.

Isus nu acceptă nimic la Mireasa sa din ceea ce este lumesc şi străin de preferinţele sale. Cine crede că poate sluji după plac, şi nu după Duhul Sfânt, lui Dumnezeu, se înşeală amar (cf. Mt 6,24)

Nici preoţii din Vechiul Testament, nu erau acceptaţi să urce la altar, (aici urcatul la altar fiind simbolul urcării omului la cer), cu îmbrăcăminte din lână animală, care să mirose a transpiraţie umană, a efort uman şi a putere lumească. Ei trebuiau să poarte numai haine de in, căci inul este o imagine a puterii harului divin (cf. Lev 16,4; Ez 44,18).

Deci, şi la noi cei chemaţi pentru a a urca la cer şi pentru a deveni Mireasă pentru nunta cu Isus, trebuie să avem totul de Sus şi de la Duhul Sfânt: şi gândul, şi vorba, şi fapta, şi hrana, şi îmbrăcămintea, şi podoabele, şi cântarea, şi rugăciunea, şi mărturia, şi viaţa şi moartea, şi toate. Nu ne este permis să avem nimic din ceea ce e pământesc şi care să nu ne vină de Sus şi de la Duhul Sfânt.

                                                                                                                Preot Ioan    

Meditaţie la PREASFÂNTA  TREIME

  

„Trei sunt care dau mărturia în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt; şi aceştia trei una sunt” (1In 5,7)

  “Totul este săvârşit de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Sfântul Ciril din Alexandria)

Deasupra altarului unei bisericii, se află simbolizată, Preasfânta Treime, printr-un triunghi echilateral, cu un ochi deschis în mijloc, ochi care te priveşte fix în orice loc al bisericii. Văzând acest triunghi echilateral, cu ochiul deschis în mijloc, două persoane au început să vorbească despre el. Una din persoane zise: e ochiul lui Dumnezeu, veşnic deschis, care observă toate păcatele, şi care stă gata să te lovească în orice clipă.  Ba nu, spuse cealaltă persoană,  eu cred că e ochiul lui Dumnezeu, mereu deschis, pentru a vedea necazurile şi problemele noastre, pentru a ne veni într-ajutor cu promptitudine.

În prima lectură de astăzi, Dumnezeu cel întreit şi unic, i s-a descoperit lui Moise, ca fiind Cel Preaînalt, Cel care care vorbeşte în tunete şi fulgere, dar şi că este Cel mai iubitor şi mai apropiat de oameni, Cel îşi însoţeşte mereu cu iubire poporul său. (cf. Dt 4,32-34.39-40)

Aşa credem şi noi, că Dumnezeu cel întreit şi unic, este Cel care ne veghează mereu cu o iubire, Cel care observă mereu necazurile prin care trecem, Cel care ne ajuta imediat, şi Cel care ne însoţeşte cu grijă pe toate căile vieţii noastre.

Noi credem că, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Irineu (130-202), “Dumnezeu Tatăl este Cel care ne iubeşte şi lucrează mereu pentru noi, prin cele două mâini ale iubirii sale, Isus şi Duhul Sfânt”.

Noi credem că cele trei persoane divine: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfât, sunt cele trei izvoare divine care înviorează, dau viaţă şi rodnicie Bisericii.

Astăzi avem sărbătoarea Preasfintei Treimi, dar să nu ne imaginăm că cineva ne-ar cere astăzi, să pătrundem şi să dezlegăm misterul cum cele Trei Persoane divine, sunt egale în mărire dar distincte între ele, cum sunt legate şi unite între ele, şi cum rămân Fiinţa unică a lui Dumnezeu.

Sfântul Grigore din Nazianz (329-390), spune: “A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) este o nebunie.

Nu odată ne-a fost dat să vedem temerari care, încercând să explice misterul Preasfintei Treimi, s-au găsit trudind în zadar, asemenea copilului din visul Sfântului Augustin (354-430), care voia să mute apa mării, cu paharul lui mic, în gropiţa pe care o săpase pe plajă.

Sfânta Carte ne spune că toate au timpul lor (cf. Qoh 3,1). Acum e timpul când suntem chemaţi să credem iubiri Preasfintei Treimi şi să împlinim faptele ce recurg din această credinţă. Iar dincolo în viaţa veşnică, va fi timpul când îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă (cf. 1Cor 13,12) şi îl vom vedea aşa cum este, şi mai mult decât atât, vom deveni şi asemenea Lui (cf. 1In 3,1-2)

Aici pe pământ, Dumnezeu cel întreit şi unic ne-a descoprit din Misterul său, numai cât să ne fie îndeajuns să credem iubirii Sale şi să ne deschidem spre mântuire. Dumnezeu ne-a revelat numai cât ne era necesar spre mântuire, prin cele două “cărţi” ale sale: Cartea naturii şi Cartea Scripturii, lăsând ca restul să ni-l descopre în viaţa veşnică.

În Cartea naturii, Dumnezeu cel întreit şi unic, ne-a revelat că El îşi are pusă “pecetea” în toată creaţia. Astfel în creaţie întâlnim:

- trei stări: solidă, lichidă şi gazoasă;

- trei regnuri: mineral, vegetal şi animal;

- trei moduri de viaţă şi mişcare: pe uscat, în apă şi în aer;

- trei elemente care compun trupul plantelor, animalelor şi oamenilor;

- trei elemente compun şi sufletul uman: raţiune, voinţă conştiinţă; etc.

În Cartea Scripturii, Dumnezeu ne-a vorbit voalat încă din Vechiul Testament despre misterul Preasfintei Treimi, atunci când Dumnezeu a vorbit despre sine la plural, la creaţia omului (cf. Gen 1,26), la Turnul Babel (cf. Gen 11, 7) şi atunci când Dumnezeu căuta oameni credincioşi pentru vestire (cf. Is 6,8), voalat pentru ca oamenii să nu înţeleagă cumva că sunt mai mulţi dumnezei, ca la popoarele păgâne.

Iar în Noul Testament, Isus este cel care ne-a vorbit deschis despre misterul unui singur Dumnezeu în Trei Persoane distincte şi egale în mărire. Isus ne-a revelat pentru prima dată că   în Preasfânta Treime: Dumnezeu Tatăl este iubire, Dumnezeu Fiul este iubire şi Dumnezeu Duhul Sfânt este iubire. (cf. 1In 4,8.16) După Isus, şi apostolii ne-au vorbit despre iubirea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. (cf. Rom 8,14-17)

Nu numai prima creaţie, dar şi noua creaţie realizată la plinirea timpurilor (cf. Gal 4,4), poartă în sine “pecetea” Preasfintei Treimi. Astfel în numele Preasfintei Treimi “oamenii noi” sunt: botezaţi, iertaţi, răscumpăraţi, binecuvântaţi, întăriţi şi conduşi înapoi în ceruri.

Deci, “Poarta” de  intrare în iubirea Preasfintei Treimi este una singură, Isus Cristos. (cf. In 10,9) Primindu-l pe Isus Cristos, creştinii îşi dau seama că Dumnezeu are un Fiu, egal cu sine, care ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt. Primindu-l, El face din noi copii ai lui Dumnezeu Tatăl şi moştenitorii săi. Prin moartea şi învierea Sa, El a inaugurat pentru noi o cale nouă şi vie (cf. In 14,6) pentru a intra în sfânta sfintelor care este Preasfânta Treime (cf. Evr 10,19-20), şi ne-a lăsat şi mijloacele optime pentru a putea urma acestă “cale” şi de a intra pe această “poartă” în Preasfânta Treime.

Primul şi cel mai universal mijloc de a urma calea şi a intra pe “poarta” Isus, este Biserica.

Sfântul Augustin (354-430), ne spune că: “Atunci când cineva vreasă traverseze un braţ de mare, cel mai important lucru este, nu să stea pe ţărm şi să privească spre malul opus, ci să se urce în barca care-l duce spre celălalt mal”. Deci, cel mai important lucru, nu este de a specula despre Preasfânta Treime, ci de a intra în credinţa Bisericii care conduce la Preasfânta Treime..

Iar în Biserică, mijlocul prin excelenţă care conduce la Preasfânta Treime, este Euharistia. Liturghia este o acţiune trinitară de la început până la sfârşit; începe în numele Tatălui, al Fiului şi al  Duhului Sfânt, şi se termină cu binecuvântarea în numele Tatălui, şi al a Fiului şi al Sfântului Spirit. Ea este oferirea de sine pe care Isus, cap şi trup mistic, o face Tatălui în Duhul Sfânt. Prin intermediul ei intrăm cu adevărat în inima Preasfintei Treimii.

Acest lucru l-a arătat şi Îngerul Păcii, care a prefaţat apariţia Sfintei Fecioare Maria la Fatima, 1917, atunci când a apărut ţinând într-o mână un potir, iar în cealaltă o ostie consacrată, apoi în faţa lor s-a aruncat la pământ preamărind Preasfânta Treime şi chemând şi pe cei prezenţi să facă la fel.

Să nu uităm apoi de Semnul Sfintei Cruci şi de Doxologia: “Slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt”, prin care Sfinţii ca: Ioan Apostolul, Anton de Padova, Ieremia Valahul, Francisc Xaveriu, etc., au alungat diavoli, au îndepărtat calamităţi, au vindecat bolnavi şi au convertit popoare.

După toate acestea, noi mai trebuie să-i pregătim Preasfintei Treimi şi un loc în viaţa noastră; să-i păzim Legile şi poruncile; s-o lăsăm să exprime prin noi; să-i imităm dragostea şi unitatea; şi să purtăm grijă nu numai de mântuirea noastră, dar şi de mântuirea şi trebuinţele semenilor noştri.  

Păzirea Poruncilor divine este primul semn al deschiderii noastre către Preasfânta Treime. Sfântul Apostol Ioan scrie: “Căci iubirea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui. Iar poruncile Lui nu sunt grele” (1In 5, 3).

Unul dintre conducătorii Asiei Mici, scria la începutul secolului II o scrisoare Împăratului Traian, în care spunea: “Creştinii, sunt oameni, care în mod deliberat se obligă să evite faptele rele, aceştia niciodată nu acceptă să fure, nu rup legătura căsătoriei, niciodată nu permit nedreptatea, întotdeauna sunt atenţi la cuvinte şi nu-şi însuşesc vreun lucru străin”. Să trăim şi noi la fel!

Un alt semn al deschiderii noastre spre Sfânta Treime, este şi acela de a o lăsa să se exprime prin noi. Pastorul Richard Wrumbrand (1909-2001) a petrecut 14 ani în închisorile comuniste.  

Într-o zi pe când vorbea cu câţiva deţinuţi, unul dintre ei i-a pus o întrebare: „Cum este Isus? Iar pastorul într-un moment de mare curaj i-a replicat cu smerenie si simplitate: „Isus este ca mine.” Iar omul acela, cunoscând bunătatea pastorului, i-a răspuns: „Dacă este ca dumneavoastră, îl iubesc.” Iată adevărata o adevărată exprimarea a iubirii Preasfintei Treimi, prin viaţa unui om.

Există în Rusia o icoană foarte frumoasă a Preasfântei Treimi, icoană realizată de Andrei Rubliov (1360-1430). Această icoană redă dogma Unităţii şi Treimii lui Dumnezeu, prin faptul că trei peroane distincte, sunt şi foarte asemănătoare între ele. Ele sunt aranjate în mod ideal într-un cerc pentru a scoate în evidenţă unitatea lor; iar cu mişcarea şi dispunerea lor diferită proclamă şi deosebirea lor.

Sfântul Serghie de Radonej (sec. XIV), pentru a cărui mănăstire din Rusia a fost cerută şi pictată icoana, se remarcase în istoria rusă prin faptul că a readus unitatea între conducătorii Rusiei care erau în conflict între ei, şi pentru că a realizat unitatea dintre ei, a făcut posibilă eliberarea Rusiei de tătarii care o invadaseră. Motoul pe care Rubliov s-a străduit să îl interpreteze în icoana sa, a fost: “Contemplarea Preasfintei Treimi învinge discordia odioasă din această lume”.

Contemplând astăzi misterul Preasfintei Treimi, să învingem şi noi discordia dintre noi şi să instaurăm unitatea şi dragostea care sălăşluieşte în sânul Preasfintei Treimi.

Isus a poruncit astăzi Bisericii sale ca toţi cei care cred să fie botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Dar ca oamenii să ajungă la Sfântul Botez, Isus a spus astăzi că trebuie să fie aduşi şi instruiţi de către noi: “Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţaţi-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă şi iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor.” (Mt 28,19-20)

Pentru Sfântul Ioan Crisostom (354-407), zice că orice creştin are datoria de a lucra nu numai la mântuirea sa, dar a celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori s-au îndepartat de El, a celor care au nevoie de Dumnezeu, a celor pe care Isus îi numeşte: " cei mai mici" (cf. Mt 18, 10).  

Sfinta Teodosia, fecioară din Cezareea (+ 307), îi cerceta pe creştinii din temniţe, îi mângâia cu învăţăturile Evangheliei şi mărturisind astfel pe Cristos a fost şi ea închisă şi martirizată.   

În cartea sa, Din tezaurul ortodoxei, 1991, Pr.Dr. Ştefan Slevoacă (1912-1998), relatează că, odată, un necredincios a întrebat pe un copil sărac care ieşea dintr-o biserică: „Ce ai învăţat tu astăzi?” Băiatul a răspuns că a învăţat că Dumnezeu este iubire. „Dacă e adevărat lucrul acesta, de ce n-a trimis Dumnezeu pe cineva care să-ţi dăruiască o haină mai bună ?” După o clipă de gândire copilul a răspuns: „ Cred că Dumnezeu a trimis pe cineva, dar acela a uitat.”

Să nu uităm că oricărui creştin, Dumnezeu i-a încredinţat pe toţi oamenii de mântuit şi de îngrijit.

Câţi slabi şi micuţi am adus noi la Dumnezeu? “Fraţii mei, dacă cineva dintre voi rătăceşte departe de adevăr şi un altul îl întoarce, să ştie că cel care îl întoarce pe un păcătos de pe drumul rătăcit îşi va salva sufletul de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.” (Iac 5,19-20)

Iată, aceasta este adevărata cunoaştere şi cinstire a Preasfintei Treimi, care ne este cerută acum în această viaţă, pentru ca la sfârşit să intrăm în slava Ei, aşa cum a dorit Isus. (cf. In 17,24)

                                                                                             Preot Ioan Lungu

Reflecţie la Joia Verde 2012

Sângele legământului de pe Sinai, o veche prefigurare a Sângelui lui Isus de pe Golgota.

Agenda liturgică de astăzi ne spune aşa: “Lecturile ne atrag atenţia asupra misterului pe care îl cuprinde sângele lui Cristos. În Evanghelie, Cristos, prezentând ucenicilor paharul cu vin, le spune: "Acesta este sângele meu, al noului şi veşnicului legământ", evocând astfel jertfa Alianţei încheiate de către Dumnezeu şi poporul său pe muntele Sinai. Dar în acelaşi timp proclamă jertfa pe care avea s-o aducă pe cruce. Considerând măreţia acestei jertfe, noi o vom celebra cu o credinţă mai vie prin memorialul pe care l-a orânduit însuşi Cristos şi care nu este decât sfânta Liturghie. Aici noi ne unim cu Cristos în a-i aduce Tatălui jertfa plăcută şi răspundem la legământul de iubire pe care Dumnezeu îl încheie cu noi.”

Despre pelican se spune că îşi hrăneşte puişorii cu trupul şi sângele său. Îşi împunge pieptul cu ciocul, rupe propria sa carne, apoi lasă să picure sânge, pentru a-şi hrăni puişorii lui. Dacă pelicanul ar avea grai, el ar zice: „Eu îmi hrănesc puii cu carne şi sânge". Iar puişorii, la rândul lor, ar putea zice: „Noi trăim cu sânge şi carne". Asta face Isus cu noi de la Joia Mare încoace.

Nu ştiu dacă dumnevoastră aţi privit vreodată  “ostia” pe care o primiţi la Sfânta Împărtăşanie ? Este asemănătoare cu pâinea pe care o mănâncă evreii la masa lor de Paşti. Această pâine este nedospită, este străpunsă de şiruri de mici găuri care formează dungi şi este uşor arsă.

Poate că în acest moment, v-aţi pus întrebarea de ce este aşa ? Răspunsul este următorul :

Pâinea pe care o primim atunci când ne împărtăşim, este Trupul Domnului nostru Isus Cristos, care a purtat păcatele şi bolile noastre la cruce, şi “care a murit ca să ispăşească păcatele săvârşite împotriva vechii alianţe; astfel ca cei chemaţi să poată primi moştenirea veşnică deja promisă” (Evr 9,15).

Pâinea este nedospită, pentru aluatul este semnul păcatului, iar Isus a fost nevinovat (cf.In 8,46).

“Iată pâinea îngerească, hrană-n valea pământească,/ pentru vrednicii creştini, nu de aruncat la câini./ În figuri el ni s-arată: Isaac cel jertfit de tată, /mielul cel nevinovat, mană ce-n pustiu s-a dat./ (cf. Secnenţa de Joia Verde, strofa 11)

Asemeni pâinii ebraice găurite, fruntea Lui Isus a fost străpunsă de coroana de spini; la fel i-au fost străpunse mâinile, picioarele şi coasta de către suliţa ostaşului. Isaia a spus că „El a fost străpuns pentru păcatele noastre” (Is 53,5).

Asemeni pâinii ebraice ce are dungi pe ea, spatele lui Isus a fost plin de dungile bicelor care i-au sfâşiat carnea până la os şi L-au însângerat, astfel ca noi să putem spune azi: „prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Is 53,5).

Dar ce e cu urmele de arsură? Toată puterea focului mâniei Lui Dumnezeu a căzut asupra Lui Isus, arzând păcatele noaste în Trupul său, şi în acelaşi timp înălţând către cer o mireasmă plăcut mirositoare (cf. 2Cor 5,21). Astfel păcatele şi nelegiuirile noastre, au fost făcute cenuşă şi Tatăl nu-Şi mai aminteşte de ele.(cf. Evr  9,11-15)

De acum înainte, când ne vom împărtăşi,  vom şti că ce şi pe Cine îl primim. Vom şti că îl vom primi pe Isus care a fost străpuns pentru păcatele noastre şi rănit spre vindecarea noastră. Vom şti că Isus a suferit judecata de foc a Lui Dumnezeu, pentru ca noi să nu mai fim judecaţi pentru păcatele noastre (Is 53,6). Vom şti că El a purtat de asemenea bolile, durerile, şi neputinţele noastre, pentru ca noi să putem umbla în sănătate divină toate zilele vieţii noastre (cf. Is 53,4-5).

Atunci când vom discerne aceste adevăruri despre Trupul Lui Cristos, vom lua Sfânta Împărtăşanie mai conştient, şi nu vom fi slabi şi bolnavi, şi nu vom muri înainte de vreme, dar vom fi puternici, sănătoşi şi vom avea viaţă lungă (cf.1Cor 11,27-30).

Ceea ce a facut Isus pentru noi in Joia Mare, depăşeşte cu mult puterea noastra de întelegere.

De aceea : Sfantul Leonard de Porto Maurizio(1667-1751) , meditând la cuvintele lui Isus:”Luati si mancati,acesta este Trupul Meu…Luati si beti,acesta este Sangele Meu (cf. Mc 14,22-24), a exclamat: ”Ce vrei să faci, Isuse? Opreşte-te, te rog, ce vrei să faci ? Vrei sa te dăruieşti lumii şi oamenilor ! Dar ce-au făcut oamenii şi lumea pentru Tine? Când ai venit pe pămant, lumea te-a adăpostit cum nu se poate mai rău, într-un grajd, între două animale. Un Irod a căutat să te omoare pe când erai înca in faşă, iar un alt Irod te-a luat de nebun. Unii au încercat să te arunce într-o prăpastie (cf. Lc 4,29), iar alţii au voit să te omoare cu pietre (cf. In 10,31). Când le-ai dat pâine pe săturate in pustiu, în loc de mulţumire, ei s-au năpustit asupra ta ca să te sfâşie ca nişte câini, şi acum vrei sa le dai Trupul Tău, Painea Ingerilor ?”

“Doamne, adu-ti aminte ceea ce ai spus femeii cananeence:” Nu este bine sa scoti painea din gura copiilor si s-o dai cainilor.” (Mt 7,1-6) Cum te laşi să intri in gura lui Iuda, în inima căruia tocmai clocoteşte trădarea? Cum vrei să te laşi mâncat de atâţia si atâţia oameni cufundaţi până peste cap in mocirla celor mai oribile păcate ? Cum te laşi in voia unui preot, ca să te coboare din cer pe pamant, printr-un simplu gest şi cteva cuvinte? Cum te lasi expus pe altarele atator biserici, unde oamenii se poartă cu tine cu indiferenţă si fără respect, si unde te lasă aproape mereu singur? Cum de te laşi purtat în procesiune când mulţi nu te mai însoţesc? Cum te laşi purtat prin case casele noastre, când nici chiar cei cei bolnavi nu te mai aşteaptă? O, Isuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Mariei, cruţă-te, gandeşte-te la tine, gandeşte-te la cinstea care ţi se cuvine, si nu te expune la atâtea batjocuri si umilinţe!”

Dar Isus îi raspunde: “Cine poate să pună margini iubirii mele, care este fără margini? Eu mă ofer lumii ca arvună de mântuire pentru ca să fundamentez mai bine pacea dintre Dumnezeu si om. Ştiu că voi sta în biserici cu tabernacole neingrijite şi nedemne. Ştiu că puţini ma vor vizita şi că puţini mă vor însoti în procesiuni. Ştiu că atunci când voi coborî din cer la Prefacere şi atunci când voi fi expus pe altar pentru adoratie, mulţi îşi vor permite inaintea mea tot felul de necuviinţe. Ştiu că mulţi eretici şi păgâni mă vor ocărî, iar mulţi creştini mă vor primi necuviincios. Ştiu toate”.

Dar în acelaşi timp, îi răspunse Isus: 

“Ştiu ca va exista o Ecaterina din Siena (1347-1380), o Magdalena de Pazzi (1566-1607), şi multe suflete alese asemenea lor, care primindu-mă în sufletul lor, vor leşina de emoţie, bucurie şi fericire.”

Referitor la Ecaterina de Siena, fac o paranteză: Se povesteşte despre Ecaterina de Siena (1347-1380), că într-o zi trebuia să facă o călătorie lungă cu un grup de pelerini. S-au sculat în toiul nopţii şi au plecat. În timp ce călătoreau, tovarăşii săi de călătorie o supravegheau cu atenţie, pentru că Ecaterina era deja renumită şi stimată ca o mare sfântă. Iar ea, spre marea lor surprindere, se lamenta mereu spunând: Ah, mi-e foame! Ceilalţi erau uimiţi de aceste lamentări. Apoi grupul a ajuns la o biserică, toţi au intrat şi au luat parte la sfânta Liturghie. La sfârşit, în grădina bisericii, s-a întins şi o masă. Toţi au mâncat, mai puţin Ecaterina. Ecaterina, nu spuneai pe drum că ţi-e foame, hai la masă ? Iar ea a răspuns: Da, îmi era foame, dar acum am mâncat deja. Atunci au înţeles care era foamea ei: foamea ei era după Euharistie.

Aşa cum Ecaterina de Siena, n-a putut călători spre locuri sfinte fără Euharistie; aşa cum poporul ales n-a putut călători spre Ţara Canaanului fără mana cerească; aşa cum Ilie n-a putul călători la Muntele Domnului, fără pâinea din Cer; tot astfel nici noi nu vom putea călători spre Paradis, fără Pâinea Euharistică.

“Ştiu că va exista o Roza de Lima (1586- 1617), şi mulţi asemenea ei, care primindu-mă în Sfânta Împărtăşanie, vor crede ca au primit soarele si se vor topi ca ceara înaintea mea.”

“Ştiu că va exista o Colomba de Rietti 1467-1501), si mulţi barbati si femei asemenea ei, care nu vor avea alta hrana pentru viata lor trupeasca si sufleteasca, decat Sfanta Impartasanie.”

“Ştiu că va exista un Toma de Aquino (1225-1274), un Bonaventura (1218-1274), şi mulţi asemenea lor care se vor intrece în a mă cânta şi cinsti în Sacramentul Euharistiei.”

“Ştiu că va exista un Alfons de Ligouri (1696-1787), si mulţi asemenea lui, care nu se vor sătura niciodată de Trupul si Sangele meu, şi cărora li se va mări pieptul atunci când mă vor primi.”

“Ştiu că va exista un Ioan de Capistran (1386-1456), si mulţi altii asemenea, care vor veni dimineta devreme, şi căre ma vor adora pe lângă uşa încuiată şi prin gaura cheii.”

Într-un cuvant, ştiu ca vor fi multe suflete curate şi alese, care ma vor iubi şi mă vor primi cu o devoţiune aleasă. De aceea îmi menţin hotărârea luată ca să prefac pâinea şi vinul in Trupul şi Sângele meu, la Sfanta Liturghie, pentru a deveni hrană pentru cei care mă primesc, viatic celor care călatoresc, şi garanţie de înviere şi viaţă veşnică celor care mă iubesc, si pentru ca toţi să cunoasca că bucuria si plăcerea mea este să locuiesc in mijlocul oamenilor“ (Prov 8,31)

În cursul dimineţii din Joia Mare şi Sfântă, Isus şi-a trimis ucenicii în cetate, şi le-a spus că un om care va purta un ulcior cu apă, le va arăta o sală mare la etaj, aşternută gata, ca acolo să pregatească Cina. (cf Mc 14,15)

“Sala mare de la etaj”, ne aminteşte de Cenacol (cf. Mc 14,15); ne aminteşte şi de sala mare a nunţii fiului de împărat, unde este loc pentru toţi oamenii (cf. Lc 14,15-22) ne aminteşte de spaţiul larg al naturii, unde Isus a săturat pe cei 5000 (cf. In 6,10), dar sala mare de la etaj ne aminteşte în primul rând de Paradisul Ceresc, unde vom sta la Ospăţul veşnic cu Isus (cf. Lc 13,29).

Văzând cum Mântuitorul Isus s-a îngrijit El însuşi de pregătirea sălii pentru Cină, putem spune că tot Mântuitorul însuşi s-a îngrijit şi de pregătirea noastră pentru mântuire. Cineva spunea aşa: “Nu eu am luptat ca să ajung la mantuire, ci Domnul a luptat ca să biruiască necredinţa mea. /Nu eu am alergat ca să ajung la El, ci El a umblat dupa mine si m-a adus la El./ Nu eu am lucrat ca să am pace cu Dumnezeu, ci El a lucrat cu mine ca să-mi dea pacea Sa./  (cf. 2Tim 1,9)

Menţiunea “pregătirii mesei” ne mai spune şi că noi toţi trebuie să pregătim odaia dinăuntru a inimii noastre. Isus vrea ca în odaia de sus a sufletul nostru, să găsească în primul rând iubire frăţească. Şi aşa cum din iubire, Isus, ne spală zilnic picioarele in Baia Spovezii, tot aşa şi noi trebuie să ne spălăm unii altora picioarele, adică să ne iertăm şi să ne slujim unii pe alţii. “V-am dat un exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu vouă".(In 13,15)

Închei această Reflecţie, cu un gând luat de la Sfântul Ciril din Ierusalim (315-386), referitor la roadele Euharistiei în inimile credincioşilor : “Atunci când te umflă otrava mândriei, ia acest sacrament, fiindcă această Pâine umilă te va face umilit. Dacă te stăpâneşte zgârcenia, hrăneşte-te cu Pâinea cerească şi ea te va face darnic şi mărinimos! Dacă bate spre tine vântul dăunător al invidiei, ia Pâinea îngerilor care îţi va împărtăşi adevărata iubire! Dacă te-ai dedat la necumpătare în mâncare şi băutură, mănâncă trupul şi bea sângele lui Cristos, şi acest trup, care a îndurat atâtea renunţări, cu siguranţă te va ţine în cumpătare. Dacă te paşte lenea şi te face rece ca gheaţa, încât nu mai ai gust nici pentru rugăciune şi nici de vreo altă faptă bună, întăreşte-te cu trupul lui Cristos şi te vei umple de pietate şi zel! Dacă, în sfârşit, te ispiteşte necurăţia, mai cu seamă atunci să iei la tine aceasta, cea mai mare Taină, iar trupul preacurat al lui Cristos te va face fără prihană şi curat.” Amin.

                                                                                                                 Preot Ioan

DUMINICA  X  DE  PESTE  AN  „B”

Cristos este „Dumnezeul Puternic” care l-a învins şi jefuit pe diavol.

Două dintre lecturile de la Sfânta Liturghie de astăzi ne vorbesc despre Dumnezeu şi slujitorii săi care ne iubesc şi ne vor binele, dar şi despre diavol şi slujitorii săi care ne urăsc şi ne voiesc răul.

Sfântul Augustin (354-430), are o carte numită: „De civitate Dei”, „Cetatea lui Dumnezeu”, carte în care el aseamănă, Cerul cu Ierusalimul, iar pământul cu Babilonul. Amândouă aceste cetăţi, cerul şi pământul, Ierusalimul şi Babilonul, aparţin marelui Rege, Dumnezeu.

Odată, un vizitator, intrând în Babilon, după ce la străbătut în lung şi în lat, l-a întrebat pe un localnic: Cui aparţine cetatea aceasta? Regelui care stăpâneşte şi la Ierusalim! Regele e iubit de cetăţeni? Nu, nimeni nu-l iubeşte, nimeni nu-l ascultă şi nimeni nu-i plăteşte dările! Se poartă rău cu supuşii? Nu, e foarte iubitor, blând şi iubitor! Dar de cine ascultă lumea în această cetate? De duşmanul Regelui! Dar acesta cum se poartă cu supuşii? E crud, viclean şi mincinos.

După ce călătorul a vizitat Babilonul, s-a dus să viziteze şi Ierusalimul. După ce l-a vizitat, l-a întrebat şi aici pe un localnic: Cui aparţine cetatea aceasta? Marelui Rege! Aici regele este iubit? Da, foarte mult. Toţi îl socotesc de părinte, îi împlinesc poruncile şi îi dau dările. Am auzit că regele are un duşman care locuieşte în Babilon. Cum e privit aici acel duşman? Foarte rău. Dar de ce? Mereu caută să schimbe legile Regelui şi să-i ridice pe oameni împotriva lui. Dar, Regele cum se poartă cu vrăjmaşul său şi cu cei care l-au părăsit? Bine, dar va veni o zi când îi va nimici pe toţi şi-i va arunca în Iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,10).

Cele două cetăţi, reprezintă cele două categorii de oameni care locuiesc pe acest pământ, cei buni şi credincioşi lui Dumnezeu, şi cei răi şi nesupuşi lui Dumnezeu. Dumnezeu cel întreit şi unic este Regele cel bun, iar satana este regele cel rău. Oamenii credincioşi sunt copiii Împărăţiei Cerurilor, iar oamenii cei răi sunt fiii pierzării.

Isus este „vizitatorul divin” care a venit pe pământ ca să le arate oamenilor dragostea lui Dumnezeu şi răutatea diavolului. Isus este şi „Puternicul” care a venit pe pământ să înfrângă pe diavol şi să-i salveze pe toţi oamenii care-L vor urma şi vor crede în El şi în Jertfa sa de la cruce.

Apostolii şi ucenicii sunt oamenii de pe pământ care au crezut în dragostea lui Dumnezeu pentru ei, dragoste arătată în Cristos şi jertfa sa, şi apoi s-au alăturat lui în opera de salvare a câtor mai mulţi oameni de pe pământ.

De la vechiul Adam şi până la Noul Adam-Cristos, Scriptura, ne vorbeşte despre faptele rele ale diavolului faţă de oameni şi faţă de fericirea lor. Astfel:

- a condus revolta îngerilor din cer (cf. Ap 12,7-8);

- i-a ispitit pe Adam şi Eva (cf. Gen 3,1-7);

- l-a incitat pe David să păcătuiască (cf. 1Cr 21,1-2);

- a provocat nenorocirile lui Iov (cf. Iov 1,6-19; Iov 2,1-10);

- l-a ispitit şi pe Isus (cf Mt 4,1-11);

- s-a implicat în moartea lui Isus (cf. Lc 22,3; In 14,30-31);

- se opune Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Mt 12,25-26; Mt 25,41); 

- ţine sub control lumea păcătoasă (cf. 1In 5,19; Ap 12,9);

- produce suferinţe oamenilor (cf. Iov 2,7; Lc 13,6; Fap 10,38; 2Cor 12,7);

- ispiteşte pe credincioşi să păcătuiască (cf. 1Cr 21,1; Mt 16,23; Fap 5,3; 1Tes 3,5);

- încearcă să-i oprească pe oameni de la închinarea lui Dumnezeu (cf. Mt 13,19; 1Pt 5,8-9);   

- doreşte ca lumea să i se închine (cf. Mt 4,9);

- împiedică răspândirea Evangheliei (cf. Mt 13,19; 2Cor 4,3-4; 1Tes 2,18);  

- se preface în înger de lumină pentru a amăgi pe oameni (cf. 2Cor 11,14);

- a făcut planuri pentru pierzarea noastră (cf. 2Cor 2,11; Ef 6,11);

- persecută biserica (cf. Ap 2,10; Ap 12,13-17);

- foloseşte puterea morţii (cf. Evr 2,14-15)

Dar relele şi obrăzniciile satanei faţă de Isus şi faţă de ucenicii săi din toate timpurile, nu se opresc numai la cele enumerate mai sus. Mai sunt încă multe altele. De exemplu: Satana şi aliaţii săi, îi numesc pe Isus şi ucenicii, nişte „înşelători” (cf. Mt 27,62; 2Cor 6,8) şi „stricători de datini strămoşeşti” (cf. Mt 15,2); nişte „lacomi în mâncare şi băutură” şi nişte prieteni „cu vameşii şi păcătoşii publici” (cf. Lc 7,34); nişte „nebuni şi posedaţi de diavol” (cf. In 10,20; Mc 3,21-22). Diavolul şi aliaţii săi merg până la hulă împotriva Duhului Sfânt, spunând că Isus lucrează minunile sale cu puterea lui Belzebub şi nu cu puterea lui Dumnezeu (cf. Mc 3,22). Iar acest păcat, spune Isus, că nu se iartă (cf. Mc 3,29)…  Şi interesant, mai sunt încă mulţi oameni orbiţi care îl mai urmează încă.

După cum reiese din paginile Sfintelor Scripturi:

Dumnezeu Tatăl are putere deplină asupra diavolului (cf. Iov 1,6-12; Iov  2,1-6; Lc 22,31-32)

Isus Cristos a venit pentru a-l distruge (cf. 1In 3,8); l-a biruit în ispitele sale (cf. Mt 4,1-11); l-a scos afară din oameni (cf. Lc 10,18; Lc 11,20); l-a dezarmat prin Crucea sa (cf. In 12,31-33; Col 2,15; Ap 12,11); l-a legat şi i-a luat prada (cf. Mc 3,27);îl va învinge total pe el şi pe aliaţii săi (cf. Ap 20,11.14)  

Isus a spus în Evanghelia de astăzi: „Nimeni nu poate intra în casa unui om puternic şi nu-l poate jefui, dacă nu l-a legat mai întâi” (Mc 3,27). Ei bine, Isus este „acel om „mai puternic” care l-a legat pe satana şi l-a jefuit”; Isus este „acel om mai puternic” care a nimicit moartea (cf. 2Tim 1,10); Isus este „acel om mai puternic” care a învins şi lumea. (cf. In 16,33) 

Deşi, satana ştie că este un învins, de asemenea şi aliaţii lui ştiu bine că sunt nişte învinşi pentru vecie de Isus, care a împlinit voinţa Tatălui până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), ei totuşi  încearcă să strice cât mai mult şi să piardă pe cât mai mulţi dintre oamenii creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26) şi mântuiţi prin „Sângele lui Cristos (cf. Fap 20,28; Ap 5,9), pentru că ştiu că timpul lor este scurt (cf. Ap 12,12)

Şi iarăşi foarte curios, oamenii mai aleargă la nişte învinşi, la nişte săraci lipiţi pământului şi la nişte condamnaţi pentru veşnicie, în loc să se grăbească să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.” (Mt 6,33)

Si noi suntem chemaţi să-l învingem pe diavol, pentru că Isus se roagă pentru noi (cf. Lc 22,31-32) pentru că Isus ne-a dat putere ca să-i rezistăm (cf. 1Cor 7,5; Iac 4,7); pentru că Isus ne-a dat credinţă ca să-i stingem săgeţile (cf. Ef 6,16); pentru că Isus ne-a dat puterea rugăciunii (cf. Mt 6,13); pentru că Isus ne-a dat o „lucrare” care nu-i permite diavolului să se apropie de noi (cf. 1Tim 5,13-15); pentru că Isus ne-a dat o mare putere asupra lui (cf. 1In 2,13; Ap 2,10-11; Ap 12,10-11)

Era după un prânz bogat. François-Marie Arouet de Voltaire (1694-1778)  înveselise toată curtea regelui Friederich al II-lea (1740-1786), cu tot felul de glume proaste despre religie. La un moment dat, se ridică de la masă şi spune : “Iată, sunt gata să-mi vând locul din Rai pentru un pungă de aur!”  Un ofițer bătrân, cu părul alb, care până atunci nu scosese nici o vorbă, nu mai putu să tacă, şi i-a replicat: “Domnule, în cuprinsul țării Majestății Sale, regele Prusiei, este oprit de-a pune în vânzare ceva pe care nu-l stăpânești cu adevărat. Dovediți-mi că aveți un loc în Rai și vi-l cumpăr imediat.”

Tot aşa ne amăgeşte şi pe noi satana şi aliaţii lor, cu ceea ce nu au şi nu au avut niciodată în proprietate.

Diavolul şi aliaţii săi promit şi dau uneori, lucruri de aici, plăceri de aici, cinste de aici. Insă nu pot da fericire, pentru că nu o au.   

În mod admirabil scriitorul nostru, Ion Creangă (1821-1889), a descris în povestirea sa: Ivan Turbincă, cum diavolul, în dorinţa lui de a-i pierde pe oameni, îi amăgeşte pe oameni, aşa cum  pescarul amăgeşte peştii cu nada, cu lucruri pierzătoare de suflet: plăceri, distracţii, onoruri, dar lucruri care nu numai că nu satură niciodată, dar şi  golesc sufletul de pace, linişte şi bucurie. 

Când Sfântul Antonin de Florenţa (1389-1459), avea 35 de ani, a voit să se retragă din lume, pentru a se dedica pe de-a întregul, trup şi suflet, slujirii lui Dumnezeu şi mântuirii sufletului său şi al altora. Atunci diavolul a încercat să-i zădărnicească hotărârea, aruncându-i pe cale un disc de argint, cu care Sfântul să facă pomană, dar să şi se întoarcă din drumul ales. Sfântul a înţeles pe loc şiretenia diavolului, şi însemnându-se cu Sfânta Cruce, a zis: „Pleacă de la mine, Satană!” Imediat a apărut o flacără şi o urmă de fum, ia discul de argint a dispărut.

Diavolul ne amăgeşte cu lucrurile pieritoare ale acestui pământ, iar apoi tot el ne acuză cu ele în faţa lui Dumnezeu.

Se spune că un croitor, amăgit de diavol cu lăcomia, nu dădea niciodată înapoi oamenilor resturile de material care rămâneau. Ajungând pe patul de moarte şi gata de a părăsi această lume, l-a văzut pe diavol, care făcându-şi un steag din bucăţile de material la care el s-a lăcomit, se plimba înaintea lui şi ameninţa că va arăta steagul la Judecata lui Dumnezeu. Atunci omul s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i mai lase viaţa numai cât ar avea nevoie să repare răul făcut, asemenea lui Zaheu (cf. Lc 19,8). Iar Dumnezeu i-a mai dat viaţă încă mulţi ani după reparaţie, spre mai marea durere a diavolului. Şi de câte ori de atunci era ispitit să înşele iar, îşi zicea singur: „Adu-ţi aminte de steag!” Şi astfel câştiga lupta cu diavolul.

Isus şi ucenicii săi, nu ne promit şi nu ne dau lucruri de aici. Ei ne promit lucruri care nu se strică, lucruri care nu le putem pierde, şi lucruri care ne fac fericiţi pe veci. „Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde hoţii nu le sapă şi nu le fură (Mt 6,21).

Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, Dumnezeu i-a arătat odată, Cerul. Era ca o cetate cu străzi de aur curat, cu ziduri de pietre preţioase, cu palate de smaralde, cu lumină din Dumnezeu, cu ospăţ veşnic la care se serveşte mana ascunsă şi vinul nou (cf. Ap 2,17; 21,9-27)

Sfântul Paul răpit în al treilea cer, spune: "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (1Cor 2,9)

In cer nimeni nu va purta coroană, dacă pe pământ nu a purtat cruce, aşa ne spune Sfântul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi: „Căci suferinţele noastre de acum sunt uşoare în comparaţie cu gloria neasemuit de mare şi veşnică pe care ele ne-o pregătesc” (2Cor 4,17).

Se spune că un căpitan de vapor reuşea să aducă mereu heringi proaspeţi în port, pe când alţii nu puteau lăuda cu acest lucru. Secretul lui era că în bazinul cu heringi dădea drumul la o pisică de mare, care menţineau herigii mereu activi şi proaspeţi. Şi Domnul ne trimite pisica lui de mare, suferinţa, pentru a ne ţine toată viaţa activi şi plăcuţi lui.

Deşi trăim pe pământ, unde diavolul şi îngerii lui au fost aruncaţi după răzvrătire (cf. Ap 12,9),  deşi aliaţii lui de pe pământ par a domni pentru puţină vreme (cf. Ap 12,12), totuşi noi să fim înţelepţi şi să ne împotrivim oricărui rău, şi să ne apropiem de Dumnezeu, care se va apropia de noi (cf. Iac 4,7-8).

                                                                                                   Preot Ioan

Reflecţie la NAŞTEREA  SFÂNTULUI  IOAN  BOTEZĂTORUL

Sfântul Ioan Botezătorul ne aminteşte astăzi, că fiecare creştin este un profet al lui Isus.

Se spune despre un învăţător că atunci când intra în sala de clasă, îşi scotea mai întâi pălăria şi saluta cu respect pe toţi copiii. Observându-l cineva l-a întrebat de ce face acest lucru? El a răspuns: „Salut cu respect pe toţi copiii, pentru că în ei se pot ascunde oameni mari: scriitori, savanţi, mari conducători de stat şi guverne, şi nu în ultimul rând sfinţi.”

Din acelaşi motiv, noi salutăm şi sărbătorim naşterea lui Ioan Botezătorul, pentru că „acest copil” ajuns mare profet al Domnului, mare reparator de drumuri duhovniceşti, mare sfânt şi mare fericit în Cer.

Sfântul  Augustin (354-430), făcând referinţă la ceea ce se întâmplă în natură, spune: “Ioan s-a născut pe 24 iunie când zilele încep să se micşoreze, iar Cristos s-a născut pe 25 decembrie când zilele încep să crească. Ioan se micşorează chiar de la naşterea sa, pentru ca Isus să crească chiar de la naşterea sa. (S. Augustin,Sermo 287,1-4). Deci, chiar în data sărbătorii Naşterii sfântului Ioan Botezătorul, este ascuns înţelesul vieţii şi activităţii sale.

Dacă analizăm bine lecturile sărbătorii de astăzi, vedem că Dumnezeu l-a dăruit părinţilor săi pe Ioan Botezătorul, pentru ca el să fie: profetul şi înainte mergătorul lui Isus; cel care avea să pregătească calea înaintea lui Isus (cf. Lc 1,76); cel care avea să vorbească oamenilor despre Isus; cel care avea să-L arate oamenilor pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (cf. In 1,29); cel care se dă la o parte din calea lui Isus către oameni; cel care avea să se micşoreze pentru ca Isus să crească (cf. In 3,30); cel care să se jertfească pentru mântuirea adusă de Isus.

Biserica ne chemă astăzi să preamărim Preasfânta Treime, pe de o parte, pentru dăruirea lui Ioan Botezătorul părinţilor săi care l-au cerut, care l-au aştepta şi care n-au încetat să spere că îl vor primi, în ciuda vârstei lor înaintate; apoi pentru chemarea de profet dată acestui copil; şi nu în ultimul rând, pentru lucrarea minunată realizată în viaţa lui copil. Dar Biserica ne mai cheamă astăzi ca să şi mai observăm corespunderea la har şi răspunsul minunat dat de Ioan Botezătorul.

Mai exact Biserica ne cheamă astăzi în jurul altarului, pentru a aminti în primul rând părinţilor, că trebuie să ceară, să aştepte şi să spere trimiterea copiilor în familiile lor; apoi pentru a ne aminti unuia fiecăruia dintre noi că, am fost dăruiţi de Dumnezeu părinţilor şi semenilor noştri, că am venit pe lume cu aceeaşi chemare şi misiune cu a lui Ioan Botezătorul, adică: aceea de a fi şi noi profeţii şi înainte mergătorii ai lui Isus să în lumea de astăzi; aceea de a pregăti calea lui Isus spre oameni şi a oamenilor spre Isus; aceea de a vorbi oamenilor despre Isus; aceea de a-L arăta oamenilor pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii; aceea de a nu umbri chipul lui Isus către oameni; aceea de a ne micşora pentru ca Isus strălucească mai bine; şi aceea de a ne jertfi pentru mântuirea adusă de Isus.

Ştim din Sfânta Scriptură că Dumnezeu a rânduit ca Isus să aibă mai multe rânduri de înainte mergători. Astfel: înainte de naşterea Sa, i-a rânduit pe profeţii şi drepţii Vechiului Testament; înainte de arătarea sa în public l-a rânduit pe Ioan Botezătorul; înainte de călătoriile sale misionare, i-a rânduit pe cei 72 de ucenici; iar înainte de venirea sa de-a doua, Dumnezeu ne-a rânduit pe unul fiecare dintre noi cei botezaţi.

Înainte de venirea lui Isus în lume, darul profeţiei îl primeau doar unii “aleşi” din popor, fapt pentru care profeţia era râvnită şi dorită de foarte mulţi. Dar Dumnezeu a venit în întâmpinarea acestei dorinţe a oamenilor şi a anunţat mai dinainte prin profetul Ioel, că :” În zilele de pe urmă, va revărsa Duhul său peste orice om. Şi vor profetiza fiii şi fiicele, tinerii şi bătrânii. Va pune Duhul său chiar peste servitori şi servitoare, şi toţi vor profetiza” (cf. Ioel 2,28; Fap 2,17-18).

Şi într-adevăr, acum “în zilele de pe urmă”, acum “la plinirea timpurilor” (Gal 4,4), când Isus s-a născut, a învăţat, a pătimit, a murit, s-a îngropat, a înviat din morţi şi s-a înălţat la dreapta Tatălui, l-a trimis asupra celor care cred în El, pe Duhul Sfânt, pe Duhul profeţiei şi al mărturiei creştine.

Şi aşa cum odinioară Dumnezeu i-a spus lui Sfântul Ioan Botezătorul, la fel şi astăzi Dumnezeu spune astăzi şi fiecărui botezat:

-„Şi pe tine te-am chemat de la naşterea ta, din sânul mamei tale ţi-am spus pe nume.  Am făcut din gura ta o sabie ascuţită, şi te-am ocrotit la umbra mâinii mele. A făcut din tine o săgeată preferată şi te-am pus în tolba mea. Tu eşti servitorul meu, în tine mă voi preamări" (cf. Is 49,1-3)

- “Şi tu vei fi mare înaintea Domnului căci te-am consacrat şi te-am umplut cu Duhul Sfânt, pentru ca şi prin tine să readuc pe Israel la o relaţie corectă cu Mine” (Lc 1,15).

- “Şi tu vei fi profet al Celui Preaînalt, căci şi tu vei merge înaintea Domnului ca să-i pregăteşti căile sale” (Lc 1,76).

 - “Şi tu eşti servitorul meu, căci şi tu vei ridica seminţiile lui Iacob şi vei întoarce pe Israel. Voi face şi din tine lumina popoarelor, căci şi tu vei duce mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6).

Sfântul Augustin spune: „Numărul sfinţilor se înmulţeşte din numărul păcătoşilor. De aceea un creştin care nu face noi creştini, nu este creştin.” De aceea, adevăratul credincios are o singură misiune pe pământ, aceea de a înălţa mântuirea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeul mântuirii. 

Un cunoscut vestitor al Evangheliei din Anglia, Richard J. Hill (1872-1954), pe când predica odată într-un oraş, a văzut o nobilă doamnă strecurându-se din curiozitate printre ascultători săi. Numaidecât Richard J. Hill strigă, spre spaima acelei nobile doamne: „Iată şi pe Lady Erskine!

S-o punem la licitaţie:

- Lume, ce dai pentru ea? Toată măreţia vieţii acesteia! Altceva nimic? E prea puţin, căci ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dar dacă apoi îşi va pierde sufletul? (cf. Mt 16,26)

- Satan, tu ce dai pentru ea? Eu îi dau voie să păcătuiască după dorinţă! Şi ceri pentru asta? Sufletul ei! Preţul este prea mare, nu poţi să o ai!

- Doamne Isuse , tu ce dai pentru ea? Eu mi-am dat deja sângele şi viaţa pentru ca ea să intre în fericirea veşnică! Şi ce trebuie să-ţi dea în schimb? Să-mi dea păcatele ei! A ta este Doamne Isuse, acum şi în veci!

Lady Erskine, sunteţi mulţumită cu aceasta? Da, a răspuns aceasta, şi din acea clipă a venit la credinţă, şi a început să trăiască o viaţă nouă.

Venirea lui Cristos este asemănată cu răsăritul soarelui. Veacuri de-a rândul, lumea zăcuse în întuneric (cf. Mal 4,2). Acum nu trebuie decât să primim această lumină.

Viaţa trăită fără Dumnezeu şi fără slujirea lui Dumnezeu, este o viaţă trăită în întuneric şi în zadar. Aşa au trăit mulţi oameni înainte de Cristos, aşa trăiesc, din păcate, şi mulţi oameni de astăzi.

O persoană credincioasă astfel povesteşte schimbarea care s-a făcut în ea, atunci când s-a întors la Dumnezeu: ” De când m-am întors la Dumnezeu, mi s-a părut că până atunci am trăit degeaba şi în întuneric, căci înainte am avut adesea clipe în care aş fi dorit mai bine să mor.”   Acestei persoane îi răsărise cu adevărat lumina din înălţime (cf. Lc 1,78)

Ioan Botezătorul, în viaţa lui pământească, a ajuns la o aşa asemănare cu Isus: în gânduri, cuvinte şi fapte, că oamenii l-au confundat cu Mesia, că oamenii se întrebau dacă nu cumva este el Mesia. Şi numai smerenia lui, i-a întors pe oameni de la el, spre Cristos.

Oare atunci când oamenii ne văd cum lucrăm, sau, ne aud cum vorbim, ne confundă cu Isus, ca pe Ioan Botezătorul? Să nu credem că acest lucru este imposibil, pentru că şi pe sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), oamenii îl confundau cu Isus, spunând: „L-am văzut pe Dumnezeu într-un om!”

Ioan Botezătorul, pentru ca Isus să fie remarcat de oameni, a lucrat toată viaţa lui în aşa fel ca figura şi activitatea lui, să nu împiedice cu nimic lumina lui Cristos spre oameni.

Şi astăzi se găsesc mulţi oameni care să ţină conferinţe şi să vorbească despre Cristos, dar prin discursurile şi vorbirile lor, se scot în evidenţă mai mult pe ei înşişi, decât pe Isus. Ioan Botezătorul n-a făcut aşa ceva. Iar acest lucru este posibil.

Sfântul Augustin (354-430), în multe din scrierile sale, a mai făcut şi afirmaţii greşite. Când autoritatea Bisericii i-a comunicat acest lucru, sfântul Augustin a spus: „Nu eu, ci Cristos trebuie pus în lumină!” Şi imediat a scris o nouă carte, numită „Retracţii”, în care el şi-a recunoscut şi asumat toate greşelile, pentru ca nu el să iasă în evidenţă, ci Cristos să fie lăudat prin toate scrierile sale.

Făclia pentru a da lumină şi căldură, trebui să se consume pe sine. La convertirea Sfântului Paul, Dumnezeu a spus: „Îi voi arăta eu cât va trebui să sufere pentru Numele Meu.” (cf. Fap 9,15-16)

Ioan Botezătorul a avut şi el multe necazuri din cauză că a fost profet al Domnului: neascultare din partea oamenilor la care a fost trimis, batjocură de la autorităţilor religioasă, închisoare de la autorităţile civile…dar şi o bucurie deplină în veşnicie.  

În timpul marii prigoane din Spania, din anul 1597, trăia la curtea imperială un tânăr, care avea o rudă creştină pe care o iubea foarte mult. Când începu prigoana, îi scrisese acesteia să fugă din calea prigoanei, dar s-a înşelat, pentru că femeia se bucură de apropiata suferinţă şi moarte. De aceea împreună cu fiica ei, s-au îmbrăcat cu cele mai frumoase haine şi s-au pregătit pentru martiriu. La fel Sfântul Ioan Botezătorul, el nu a fugit când soldaţii lui Irod Agripa au venit ca să-l aresteze, şi nu numai că nu a fugit, dar credem că s-a şi bucurat de ocazia de a suferi ceva pentru Isus, asemenea cu ucenicii bătuţi pentru acelaşi motiv (cf. Fap 5,41).

Alexandra Flores, o culegătoare de istorioare creştine, ne spune: „Dumnezeu mi-a dat să ţin în mâini două cutii, una aurie şi una neagră. Apoi mi-a spus: pune toate durerile în cutia cea neagră şi toate bucuriile în cea aurie. I-am ascultat cuvintele, şi în ambele cutii mi-am păstrat bucuriile şi necazurile. In timp, cutia aurie a devenit din ce în ce mai grea, iar cutia cea neagră era la fel de uşoară ca mai înainte. Din curiozitate am deschis cutia cea neagră ca să văd de ce era la fel de uşoară, cu toate cu pusesem într-însa multe necazuri. Şi am descoperit că pe fundul ei era o gaură prin care căzuseră toate necazurile mele.

I-am arăt lui Dumnezeu gaura, şi L-am întrebat, unde oare s-au dus durerile mele. Atunci Dumnezeu mi-a răspuns că necazurile mele sunt la El. Atunci L-am întrebat pe Domnul că, de ce mi-a mai dat o cutie aurie şi una neagră spartă? Şi atunci Dumnezeu mi-a răspuns: Cutia aurie ţi-am dat-o pentru a-ţi număra mai bine bucuriile, iar cutia cea neagră şi spartă, ţi-am dat-o pentru ca să-ţi uiţi mai uşor necazurile.”

Dumnezeu a spart cutia cu necazuri a sfântului Ioan Botezătorul, dar o sparge şi pe a fiecărui ucenic al său, dar i-o umple pe cea cu binecuvântări. Deci să nu ne fie teamă să ne deschidem inima lui Isus care ne-a ales şi ne-a chemat în slujba de profeţi, ca pe sfântul Ioan Botezătorul.  

                                                                                                           Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA  XIII  DE  PESTE  AN  „B”

Să nu avem nici o teamă, Isus este acela care ne va elibera de boli şi moarte.

Ascultând în Evanghelia de astăzi cum Isus a vindecat cu atâta uşurinţă boala veche şi fără leac a unei femeii ce suferea de 12 ani, şi apoi cum a înviat cu aceeaşi uşurinţă pe fiica lui Iair, scoţând din ea otrava păcatului şi a morţii, noi credem cu tărie că vindecările miraculoase şi învierile trupeşti, începute de Isus la venirea sa în lume, vor continua şi se vor desăvârşi la venirea sa de-a doua.

Prima lectură de astăzi, luată din Cartea Înţelepciunii (cf. Înţ 1,13-15; 2,23-24), răspunde astăzi la una dintre întrebările cele mai grele ale omenirii: de unde moartea?. Nu numai că moartea oamenilor nu vine de la Dumnezeu, dar Dumnezeu nici n-a pus otravă de moarte în om, nici nu se bucură de moartea omului. Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului.

Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu, prin profeţii săi, ne-a vorbit despre  faptul că El ne va salva de moarte. Astfel prin:

- profetul Isaia (745-695 îC) ne spune: „Morţii vor învia, şi cei care zac în morminte se vor ridica” (Is 26,19).

- profetul Daniel (606-534) ne spune: „Cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula” (Dan  12,2).

- profetul Ezechiel (592-570) ne spune: ”Iată, vă voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate din ele” (Ez 37,12).

Înainte de venirea sa în lume, Isus Cristos i-a spus Tatălui său ceresc: „Părinte, cruţă-l pe om, vreau să mor eu în locul lui”. Şi, într-adevăr, Isus a venit pe pământ, a îndurat dureri şi chinuri, şi apoi a murit pe Cruce şi a înviat pentru ca noi oamenii să putem fi vindecaţi şi înviaţi.

În fiecare duminică facem sărbătoare pentru că Isus a înviat, pentru că Isus a învins suferinţa şi moartea noastră, cu moartea şi învierea sa. Din ziua învierii lui Isus nu ne mai temem de moarte. Iată ce a promis Isus : “Cine crede in Mine, chiar daca moare, va trai. Si oricine traieste si crede in mine nu va muri niciodata" (In 11,25,-26).

André-Marie Ampère (1775-1836), a fost un fizician si matematician francez. Acesta fiind întrebat odată cum vor învia morţii, a luat un pumn de pilitură de fier şi a amestecat-o cu un pumn de pământ. Apoi a luat un magnet şi cu el a separat pilitura de fier de pământ. Apoi a adăugat : “Dacă un magnet poate separa pilitura de fier de pământ, atunci şi Dumnezeu va putea să adune trupurile noastre din ţărâna pământului?”

Răscumpăraţi de pedeapsa păcatului şi a morţii, la Crucea lui Isus de pe Golgota, ne putem socoti deja înviaţi prin credinţa şi speranţa pe care le avem.

Chiar de la începutul creştinismului, credincioşii au crezut că tărie în învierea morţilor. Astfel a fost cazul sfântului Sabin (+ 304), episcop de Spoleto, Italia. Pentru credinţa sa în Cristos, a fost arestat şi duşi în faţa judecătorilor păgâni din Assisi, dar el nu s-a înspăimântat. Guvernatorul Ventuzian i-a spus:”Cum de îndrăzneşti să îndupleci poporul să părăsească zeii noştri şi să urmeze un mort pe cruce? Tu numai te prefaci că nu ştii, că Isus după moarte a înviat!” Guvernatorul schimbând vorba îi zise: „Este în puterea ta să alegi ca să jertfeşti zeilor noştri şi să trăieşti, ori să mori în chinuri groaznice, aşteptând învierea promisă de Învăţătorul tău! Atunci sfântul Sabin a răspuns: „Aceasta este dorinţa mea cea mai arzătoare, să mor şi apoi să înviez ca Mântuitorul meu!” Atunci Ventuzian a poruncit să i se taie mâinile episcopului Sabin şi să fie schingiuit până la moarte. Cu mâinile tăiate sfântul Sabin s-a întors spre cei arestaţi şi condamnaţi la moarte împreună cu el, şi i-a încurajat în credinţa învierii unde vor primi înapoi trupurile sfâşiate; iar ei rezistat împreună cu el, atât promisiunilor cât şi ameninţărilor, atât chinurilor cât şi morţii.

Sfânta Perpetua (+ 202), era o mamă profund creştină. Ea nu a putut fi înduplecată cu nimic, ca să se lepede de Isus, mort şi înviat pentru dânsa. Dusă în faţa călăilor pentru a fi chinuită în chipul cel mai îngrozitor, ea le-a spus călăilor: „Astăzi voi judecaţi peste noi, dar în curând voi veţi fi judecaţi de Mântuitorul nostru. Însemnaţi-vă bine chipurile noastre, ca să ne recunoaşteţi la judecata de apoi şi la învierea de pe urmă!”

Karl Friedrich Stumpf Brentano (+ 1884) profesor de istorie la Insbruck, fiind pe patul de moarte, şi-a chemat soţia şi copiii şi le-a zis: „Ştiinţa, frumuseţea, onoarea, puterea, bogăţia, toate acestea sunt nimic fără credinţă. Numai credinţa te ţine drept şi cinstit în viaţă şi la moarte”. Apoi cu mâna tremurândă, făcu tuturor semnul Crucii pe frunte lor, şi apoi adormi în Domnul.

Dar iată ce ne spune sfântul Paul astăzi: “Fraţilor, aşa cum vouă vi s-au dat cu generozitate toate darurile, credinţa, cuvântul şi cunoaşterea lui Dumnezeu, acest zel şi această dragoste pe care le aveţi de la noi, tot aşa şi fapta voastră de dragoste să fie făcută cu generozitate” (2Cor 8,7-8).

Viaţa, vindecarea şi învierea sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi. Ca să ne învrednicim de ele, noi trebuie să dăruim altora din ceea ce am primit de la Dumnezeu. Dăruind, îi spunem semenului nostru că vrem ca el să trăiască şi şi să fie fericit. In funcţie pe câţi i-am fericit în această viaţă prin faptele noastre bune, vom primi şi noi bucurie în cer.

Din secolul I, datează o legendă despre Toma, ucenicul, care a fost trimis de Cristos în India. Toma a fost angajat de regele ţării, Gundaphorus să coordoneze lucrarea de construcţie a unui palat. Regele i-a dat banii necesari pentru angajarea de lucrători şi pentru achiziţionarea materialelor de construcţie. Toma a dat banii la săraci, în acelaşi timp asigurându-l pe rege că palatul se înălţa în ritm constant. Dar pentru că tot amâna să îi arate cum evolua lucrarea, regele a devenit suspicios. În cele din urmă, nemaiputând răbda, l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: „Mi-ai construit palatul?” „Da”, a răspuns Toma. „Atunci vom merge ca să îl vedem acum,” a dispus regele. Toma i-a răspuns: „Acum nu îl poţi vedea, însă când vei părăsi această lume, îl vei privi cu ochii tăi. Ţi-am înălţat palat în ceruri prin dăruirea banilor tăi săracilor împărăţiei tale.”

Regele, furios, a poruncit ca Toma să fie aruncat în temniţă. Iar în noaptea ce a urmat s-a gândit şi a chibzuit cum să îl execute. „Hm, am să ordon să fie ars pe rug!” Însă în chiar acea noapte a murit fratele regelui, care, ajuns în ceruri, a văzut palatul pregătit de Toma pentru rege. Imediat a cerut să-i fie îngăduit să se întoarcă pe pământ. Cererea i-a fost ascultată şi trupul mort a prins din nou viaţă. Înviatul a mers şi i-a povestit regelui  despre palatul care îl aşteaptă în ceruri. Toma a fost eliberat din închisoare, iar regele şi fratele lui au devenit creştini.

Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega (1562-1635), se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derula înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşita de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru. Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui sa fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice?

Când se apropie ceasul din urmă, deodată a început să vadă lucrurile altfel. Medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: Puteti sa muriti fericit. Lumea nu va va uita niciodată. Veţi intra în istorie. "Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înteleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care a lucrat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor. Aş da  acum toate aplauzele vieţii mele, dacă în schimbul lor mi s-ar mai adăuga încă o faptă bună!".

O tânăr, pe nume Andrei, mărturisşte: “Un preot mi-a spus ca atunci când întâlnesc un cerşetor, să mă gândesc că Isus este cel care îmi cere ceva, prin intermediul lui. Şi cum să îl refuzi pe Isus? Cum să nu-i dai din toată inima tot ceeea ce ai mai bun, Celui care te iubeşte atât de mult, Celui care ţi-a dat tot ceea ce ai şi eşti?”  “Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu” (Prov 19,17)

                                                                                                            Pr. Ioan Lungu