DUMINICA I DIN
ADVENT „B”
Îndemn la veghere în aşteptarea venirii Domnului
În mănăstirile călugăriţelor Notre Dame, există frumosul
obicei, ca în timpul Adeventului, “să strângă paie pentru ieslea în care se va
naşte Isus”, adică facă cât mai multe fapte bune prin care să bucure pe Isus
care se va naşte între noi.
Noi ştim acum că Isus nu se mai naşte la Betleem ca odinioară, ci
că Isus se naşte acum în sufletele noastre. Isus urmează acum să vină în glorie
şi să răsplătească pe fiecare după faptele sale. De aceea acum faptele noastre,
trebuie să fie fapte de credinţă, speranţă şi dragoste, fapte care să îmbucure
venirea sa de-a doua.
Aceasta este prima duminică din anul liturgic, ciclul
B. E duminica I din Advent. Advent înseamnă în special venire, aşteptare,
a fi atenţi pentru că vine cineva. Noi aşteptăm acum, atât Naşterea lui Isus de
la Crăciun ,
cât şi cea dea doua venire a lui Isus de la Parusie. Iar
Evanghelia de astăzi ne spune că, aşa cum un om, plecând
în călătorie, îşi lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia
îndatorirea lui, iar portarului i-a porunci să vegheze; iar nouă care facem
parte dintre aceşti servitori, Domnul ne spune şi nouă: vegheaţi, aşadar, căci
nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul
cocoşului, sau în zori, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească
dormind. Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi! (cf. Mc 13, 34-37)
Acest om plecat în călătorie, dar care se va întoarce la
cei din casa Lui, la ucenicii Lui, este Isus, în slujba căruia am intrat la Botezul nostru.De modul
cum vom veghea, adică de modul cum ne vom pregăti să întâmpinăm venirea lui,
vom avea parte, fie de o veşnicie fericită cu El, fie de o veşnicie nefericită
fără El.
Aici cuvântul “veghere”, cerut de Isus de patru ori
astăzi, poate fi tradus prin mai multe cuvinte: a aştepta cu bucurie venirea
Lui căci ne aduce daruri; a aştepta părtăşia cu El în casa care ne-a pregătit-o
în cer; a aştepta cu smerenie această a doua venire, ştind că noi suntem lutul
iar este Olarul; a aştepta făcând ordine în viaţa noastră, şi scoţând afară
păcatul care ne închide cerul; a aştepta făcându-ne datoria cu iubire faţă de
Dumnezeu şi faţă de semeni; a aştepta vorbind şi altora despre iubirea lui
divină, ca şi ei să-L aştepte şi să primească mântuirea Lui.
Scriptura ne spune că noi îl aşteptăm pe Fiul Omului
venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. Scopul aşteptării noastre active
este o sărbătoare: aceea a întâlnirii noastre cu Dumnezeu! De fapt şi Dumnezeu
aşteptă! Aşteaptă ca noi să ne deschidem acestei „veşti bune”: că el ne iubeşte
şi doreşte să ne elibereze de ceea ce este rău şi să ne aducă multe daruri şi
bogăţii.
Se întâmplă ca uneori, deşi spunem că suntem în
aşteptare, noi să nu fim „acasă”, când ne este adusă „vestea cea bună”. Nu
suntem „acasă” atunci când nu suntem împăcaţi cu noi înşine, cu fraţii şi cu cu
El, atunci când ne căutăm fericirea fără El şi în afara Lui, sau atunci când
lăsăm ca viaţa noastră să curgă la voia întâmplării.
Există o piesă de teatru, scrisă de Samuel Becket
(1906-1989), care se numeşte: “ Aşteptându-l pe Godot”. Aceasta descrie
aşteptarea inutilă a două persoane, Vladimir şi Estragon. Aceştia aşteaptă pe
un oarecare Godot fără să ştie de ce şi dacă va veni vreodată. Aşteptarea fără
sens devine disperare şi la un moment dat vor să se spânzure. Atunci Estragon
spune: „Şi dacă totuşi ajunge?” Vladimir răspunde: „Atunci suntem salvaţi!”
Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859) spunea: “Noi ştim
exact pe cine aşteptăm, pe Isus, şi mai ştim şi de îl aşteptăm. Apoi mai ştim
că El va veni sigur, mai sigur decât ştim că după iarnă vine primăvara, că s-ar
putea ca odată primăvara să nu mai vină; mai sigur decât ştim că soarele va
răsări mâine dimineaţă, căci el s-ar putea să nu mai răsară.”
Sfântul Felix spunea deseori că Dumnezeu se comportă ca
acel suveran care, călătorind singur şi necunoscut, a fost prins de un uragan
şi a cerut să se refugieze în diferite case: dar toţi îl respingeau, până când
a ajuns într-o cocioabă goală şi mizeră unde locuia cel mai sărac dintre
supuşii lui. Acesta nu doar că a deschis uşa pentru a-l adăposti de grindină,
dar a vrut să îi refacă puterile, aprinzându-i un pic de foc, uscându-l şi
cedându-i patul lui pentru a se odihni.
Atunci Marele Rege, arătând o pungă plină cu aur, i-a
spus: „Stabilisem să îmi împart bogăţiile cu unul dintre supuşii mei, şi nimeni
nu a vrut să mă primească. În schimb tu, nu doar că m-ai adăpostit de uragan,
dar mi-ai oferit totul cu generozitate, ai împărţit cu mine casa ta, hrana,
focul şi patul. De aceea, vei fi considerat ca fiul Regelui. Ai stofă pentru aşa
ceva. Eşti chiar din sângele lui. Eşti milostiv ca şi el”
Un rege avea doi sclavi, ambii foarte capabili şi dornici
să îi urmeze voinţa. Într-o zi, pentru fidelitatea de care au dat dovadă în
mulţi ani de slujire, suveranul i-a chemat la ei, vrând să îi răsplătească.
Primului i-a spus: – Pentru a te răsplăti pentru hărnicia şi ascultarea ta, te
las să pleci. De astăzi eşti liber. Îţi dau o sumă mare de bani ca să poţi duce
o viaţă îmbelşugată. În culmea fericirii, sclavul i-a mulţumit şi a plecat: i
se împlinise visul.
În schimb, celui de al doilea i-a vorbit astfel: – Ca să
te răsplătesc pentru hărnicia şi ascultarea ta, te ridic de la condiţia de
sclav la aceea de demnitar: vei rămâne la curte ca prieten şi consilier al meu.
Şi el, fericit, i-a mulţumit regelui din toată inima şi a ieşit.
Dăcă credem şi-l aşteptăm pe Isus numai pentru viaţa
aceasta, suntem cei mai nefericiţi dintre oameni (cf. 1Cor 15,19)
Înainte de venirea sa glorioasă de la Parusie , Domnul Isus,
simplu şi acoperit, vine continuu şi zilnic la noi. Iar vegherea care ni se
cere astăzi în Evanghelie, e acea capacitate de a-l recunoaşte în toate
ipostazele venirii sale, şi să venim cu bucurie la El.
Roccaredo, regele Angliei, mergând odată la vânătoare de
noapte, se rătăci într-o pădure. Nimeri la casa unui răutăcios care îl izgoni
şi-l lovi. Mergând mai departe ajunse la casa unui sărac, care îl primi şi
ospăta din puţinul său. Dimineaţa, regele mulţumind, a plecat spre palat. Ajuns
l-a palat şi-a trimis slujitorii să-i aducă pe cei doi de la care ceruseră
ajutor. De faţă cu toţi l-a întrebat pe răutăciosul care l-a izgonit şi lovit,
mă cunoşti? Acesta a căzut la pământ şi a murit pe loc. Insă pe cel de-al
doilea, pe săracul bun, l-a chemat să locuiască la palat pentru toate zilele
vieţii lui.
Astfel, noi toţi trebuie să ştim, că El este acela care
ne vorbeşte prin Biblie, cărţi pioase şi predici şi evenimente. El este acela
care, asemenea pelicanului, ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele său din
Euharistie. El este acela care ne aşteaptă zilnic la Liturghie. El
Pe uriaşul vapor „Titanic“ cineva a scris „No God“ (Fără
Dumnezeu). Cu o viteză record pentru vremea aceea, „Titanicul“ a lovit un
gheţar exact în locul unde era scris „No God“. Peretele vasului a fost tăiat de
gheţar şi până la urmă s-a scufundat. „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să
fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Gal 6,7)
Preot Ioan
DUMINICA II DIN ADVENT
“B”
Suntem în duminica II din advent, anul B, iar mesajul
Cuvântului lui Dumnezeu faţă de noi este este unul de mângâiere şi speranţă a
mântuirii: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale;
el îţi va pregăti calea.”(Mc 1,1); "Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei sale” (2Pt 3,9).
Adventul este văzut de maeştri spirituali, nu numai ca un
drum spre Crăciun, dar şi ca un drum spre spre întâlnirea cu Isus care vine în
întâmpinarea noastră pentru a ne duce în Împărăţia sa veşnic fericită.
Aşa cum Sfântul Cristofor (+ 251) mergea înaintea
fiecărui om ce voia să treacă râul învolburat, spre celălalt mal liniştit şi
sigur, tot astfel Isus vine în întâmpinarea fiecăruia dintre noi, ori cât de
mici şi neînsemnaţi am fi, ca să ne trecă râul învolburat al vieţii, spre
celălalt tărâm, spre tărâmul veşniciei fericite.
Deci, Adventul este un drum în doi, noi şi Isus, aşa cum
spune şi frumosul şi mângâietorul cântec creştin : În doi Isus drag, pe-al
vieţii drum să mergem…”
Un anonim brazilian, povesteşte : Am visat într-o noapte
că mă plimbam de-a lungul unei plaje însotit de Dumnezeu. În timpul plimbării,
multe scene din viaţa mea au fost proiectate pe ecranul cerului. Pe măsură ce
trecea fiecare dintre aceste scene am observat că pe nisip se formau nişte urme
de paşi. Uneori apăreau două perechi de urme, alteori aparea doar o pereche.
Acest lucru m-a îngrijorat foarte tare pentru ca am putut observa că în timpul
scenelor care reprezentau etape triste din viaţa mea, atunci când treceam prin
zbuciumări, necazuri sau înfrangeri, puteam vedea doar o pereche de urme pe
nisip. Atunci i-am spus lui Dumnezeu: -„Doamne, Tu mi-ai promis că, dacă te
urmez, vei fi mereu alături de mine. Însă am observat că în momentele cele mai
grele din viaţa mea apare doar o pereche de urme pe nisip. De ce, atunci când
aveam mai mare nevoie de tine, nu mergeai alături de mine? Domnul mi-a raspuns:
-„Fiule, ai văzut doar o pereche de urme de paşi pe nisip, deoarece în acele
momente eu te purtam în brate".
Donoso Cortes (1809-1853), spune : „De câte ori oamenii
nu cred ca merg ei când, de fapt, Dumnezeu este cel care-i poartă! Câtă bucurie
e să ştii lucrul acesta!”
Poetul nostru popular, Vasile Alecsandri (1821-1890),
spunea adeseori: “Cum se simte peştele în apă şi pasărea în zbor, aşa mă simt
şi eu la
Mirceşti.” Parafrazând
pe poetul Vasile Alecsandri, eu spun că: “La început, când Dumnezeu i-a creat
pe oameni, toţi oamenii erau fericiţi, aşa cum sunt peştii în apă şi păsările
în zbor.”
Apropo, este o poveste cu o conversaţie între doi peşti,
unul bătân şi altul tânăr. Cel bătrân îi spuse într-o zi celui tânăr : “Vezi să
nu muşti din nada pescarului, căci acesta te va scoate din apă, te va tăia, te
va arunca pe un grătar şi apoi te va mânca. Aşa ne-au spus nouă înţelepţii
noştri.” Dar peştele cel tânăr a răspuns obraznic :”Ce ştii tu, bătrâne şi ce
ştiu înţelepţii noştri? O venit vreunul dintre ai noştri să ne spună cum e
afară din apă? Astea sunt poveşti!” Şi zicând asta, a muşcat nada de lângă el. Într-o
clipă a fost scos din apă, tăiat, aruncat pe grătar şi mâncat. Cât de greu s-a
înşelat şi cât de mult a regretat că n-a ascutat sfatul celui mai bătrân.
Aşa era şi omul l-a început când l-a creat Dumnezeu, era
fericit. Dar l-a amăgit diavolul că dacă muşcă din nada lui, îl va face şi mai
fericit, dar l-a înşelat. Iar apoi l-a mai înşelat să se mai ascundă şi de
Dumnezeu care venise să-l salveze. Şi aşa cum i-a înşelat pe Adam şi Eva, aşa
ne înşeală şi pe noi în toate zilele. Păcătuim şi fugim mereu de Dumnezeu care
vrea să ne salveze.
Dumnezeu a emis un plan de salvare prin Cristos şi Duhul
Sfânt. Dumnezeu deja a plătit preţul mântuirii noastre pentru păcat, prin moartea
Fiului său Preaiubit pe lemnul de ocară al Crucii. Pentru că a plătit deja
preţul, Dumnezeu nu renunţă la mântuirea noastră, oricât de răi am fi, sau am
vrea să părem.
De aceea şi frumoasele cuvinte ale primei lecturi de
astăzi : “Dumnezeul vostru spune:
"Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia
lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă
îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale". Un glas strigă: "Pregătiţi în pustiu
calea Domnului, neteziţi în loc neumblat drumul pentru Dumnezeul nostru. Toată valea să se umple, tot muntele şi
dealul să se plece, căile strâmbe să fie drepte şi cele colţuroase netede.
Atunci se va arăta slava Domnului şi toată făptura o va vedea, căci gura
Domnului a vorbit". (Is 40,1-5)
Această lucrare de mântuire o va face Isus. Iată ce
mărturie dă Ioan Botezătorul : “"Iată, vine în urma mea cel care este mai
puternic decât mine.” (Mc 1,2)
Isula Madeira, sau Insula de lemn, sau Insula animalelor
mici, din nordul oceanului Atlantic, colonie portugheza. Insula Madeira, era
iniţial acoperită de păduri seculare, si animale mici, serpi, reptile si
rozatoare. Acestei Insule salbatice i s-a dat foc. Iar dupa ce a ars complet,
s-a facut din ea un Paradis al plantaţiilor de vita de vie, banani, portocali,
lamai, trestie de zahar şi a culturilor de cereale.
Aceasta lucrare, dar pe tăram spiritual, trebuie să o
facem şi noi.
Când Sfântul Remigiu (433-529), l-a botezat pe regele
Clovis al Francilor, i-a spus aceste memorabile cuvinte :”Arde tot ceea ce ai
iubit până acum, şi iubeşte tot ceea ce ai ars până acum!”
Iată câţiva dintre sfinţii, care la convertirea lor, au
ars păcatul pe care l-au iubit, şi au iubit virtutea ce au ars-o până atunci:
Sfântul Ieronim (347-420). Acesta când şi-a dat seama de
viaţa greşi trăită la Roma ,
în petreceri şi plăceri, a părăsit toate şi s-a dul lângă peştera Naşterii
Domnului de lângă Betleem, şi acolo a trăit în meditarea Cuvântului lui
Dumnezeu şi ân pocăinte pentru păcate. Se pune că, zilnic îşi bătea pieptul cu
o cărămidă, în semn de pocăinţă.
Sfânta Teodora din Alexandria (sec. V). Aceasta luându-se
după o prietenă rea, a comis un adulter. Divulgată de această prietenă rea, a
fost repudiată. In semn de pocăinţa, s-a deghizat în bărbat, şi s-a dus să
ceară primire într-o mănăstire. Aici au ţinut-o câteva yile la poartă. După mai
multe zile a fost primită sub numele de Teodor. Dar diavolul n-a lăsat-o în
pace. Aici, o tânără a născut în afara căsătoriei. Ea a zis că pruncul l-a
făcut cu Teodor. Şapte ani de pedeapsă a primit pentru această faptă. In acest timp
a locuit într-o peşteră din pădure. Pe când copil crescut de ea în pădure, în
toată frica şi ştiinţa lui Dumnezeu, i s-a expirat timpul de pedeapsă. Când a
fost luată în mănăstire, a murit. La pregătirea pentru înmormântare, au aflat
că Teodor, era femeie, că era Teodora care a făcut pocăinţă pentru fapta ei de
adulter, că era acum Sfânta Teodora pentru pocăinţele şi smerenia ei.
Se spune că un înger a fost trimis de Dumnezeu pe pământ
ca să-i aduca lucru cel mai preţios. A găsit
într-un cimitir pe unul care plângea un erou ăzut la datorie. I-a cules o
lacrimă şi i-a dus-o lui Dumnezeu. E preţioasă, dar nu cea mai preţiosă. Apoi a
găsit pe cineva care plângea pe un binefăcător. I-a luat o lacrimă şi i-a dus-o
lui Dumnezeu. E preţioasă, dar nu cea mai preţioasă. In sfârşit a găsit pe cineva care-şi plângea
păcatele, ca Margareta de Cortona. Ia dus o lacrimă lui Dumnezeu. Atunci
Dumnezeu a spus că, lacrima pocăinţei pentru păcatele săvârşite, e cel mai
preţios lucru de pe pământ.
Asta aşteaptă Dumnezeu şi de la noi în acest timp de
Advent, în acest timp de pocăinţă.
Sfântul Augustin (354-430), zice: “Păcatul neispăşit,
păcatul rămas fără pocăinţă, e o osândă sigură”.
Alexandru Macedon (356-323 î.C.), a comis o crimă din
mărire deşartă. A ucis un filozof, pe nume Clitos, pe motiv că nu i s-a
închinat ca unui zeu. Acest păcat, zice Seneca (4 î.C.- 65d.C),
l-a costat toate izbânzile sale. Pentru uciderea acestui
filozof, i-au fost uitate izbânzile asupra lui Darius şi a perşilor. Pentru
uciderea acestui filozof, l-a costat uitarea achiziţiilor sale de corăbii şi
tunuri. Totul pentru o faptă nechibzuită şi ne ispăşită.
Si noi am ucis pe Cineva prin păcatele noastre, l-am ucis
pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu ispăşim acestă crimă, toate faptele şi
realizările noastre bune, vor fi date uitării.
In acest timp sfânt de Advent, Dumnezeu însuşi ne ajută
să ispăşim, prin fapte de credinţă şi de milostenie. Să nu refuzăm convertirea
urmată de pocăinţă.
Preot Ioan
DUMINICA III DIN
ADVENT “B”
Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: „Îndreptaţi calea Domnului”,
după cum a spus Isaia profetul. (cf. In
1,23)
Îndreptaţi calea Domnului, este sinonim cu ceea ce
Sfântul Marcu spune la începutul Evangheliei sale: “Convertiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie!” (cf. Mc 1,15), este
sinonim cu: convertiţi-vă după voia lui Dumnezeu. Viaţa creştină trebuie să fie
o continuă convertire.
1. Convertire la credinţa în Isus şi la cunoaşterea sa,
căci nu-L cunoaştem bine (In 1,26).
Obligatoriu trebuie să ne convertim la credinţa şi cunoaşterea
lui Isus, pentru că numai El singur ne poate da bucuria de aici şi din
veşnicie.
La intrarea lui Isus în această lume, unii l-au primit cu
credinţă, iar alţii au preferat să rămână în întuneric. Să ne amintim aici de
credinţa păstorilor, a magilor, şi a lui Simeon şi Ana. Dar să ne amintim şi de
necredinţa lui Irod şi a multora din Izdrael, care au pus la calea moartea lui
Isus.
Bruno Ferrero, povesteşte: Aeroportul unui oraş din
Orientul Îndepărtat a fost lovit într-o zi de o furtună puternică. Pasagerii
traversau în fugă pista pentru a urca într-un DC3 gata de decolare pentru un
zbor intern.Un misionar, ud tot, a reuşit să găsească un loc comod alături de o
ferestruică. Decolarea era foarte aproape şi un om din echipaj a închis uşa
grea a avionului. Ploaia continua să cadă pe pistă. Deodată, s-a văzut un om
care alerga spre avion, apărându-se cât putea mai bine cu un impermeabil.
Întârziatul a bătut energic la uşa avionului, cerând să intre. Stewardesa i-a
explicat prin semne că era prea târziu. Omul a dublat numărul bătăilor în uşa
avionului. Stewardesa a încercat să îl convingă să renunţe. Nici o şansă: omul
insista şi cerea să intre. Până la urmă, stewardesa a cedat şi a deschis uşa. A
întins mâna şi l-a ajutat pe pasagerul întârziat să urce, dar a rămas cu gura
căscată. Acel om era pilotul avionului.
A avea credinţă în Isus înseamnă a recunoaşte că el este
Fiul lui Dumnezeu, că el este mai mare decât Ioan Botezătorulşi de cât oricare alt
om; înseamnă a recunoaşte că Isus este pilotul de care avem nevoie la cârma
vieţilor noastre.
2. Convertire de la păcatele noastre
Ioan Botezătorul şi-a mărturisit nevrednicia şi de a-i
lega şi deslega sandalele lui Isus. Noi trebuie să marturisim păcătoşenia
şi nevoia de a fi iertaţi de Isus.
Sfântul Toma de Vilanova (1486-1555), spune că
sufletul păcătosului e un pustiu sălbatic, fără nici un rod bun. Dar de aici nu lipsesc şerpii veninoşi,
diavolii; nu lipsesc spinii dorinţelor păcătoase; nu lipsesc scaii dorinţelor
josnice şi nici ţepii patimilor necurate.
Păcătosului care refuză recunoaşterea stării sale şi
trebuinţa convertirii de la păcatele lui, i se potriveşte următoarea
întâmplare: Ceea ce vreau să vă spun acum s-a petrecut pe vremea când în Sudul
Italiei mai stăpâneau spaniolii. În una din acele zile, vice-regele de Napoli,
Ducele de Osuna, a vizitat închisoarea din Napoli. Întreţinându-se cu deţinuţii
şi întrebându-i pentru ce fuseseră condamnaţi, cu toţii susţineau sus şi tare
că sunt nevinovaţi... Numai unul singur dintre puşcăriaşi şi-a mărturisit cu
sinceritate păcătoşenia pentru care fusese condamnat la ani grei de detenţie.
Observând vice-regele că omul acesta spune adevărul, porunci comandantului
închisorii: - Alungaţi-l pe ticălosul acesta de aici. Să meargă la casa lui
pentru a nu-i corupe pe toţi ceilalţi, care, oricum, vor trebui să mai rămână.
Numai cine îşi recunoaşte păcătoşenia, este mântuit.
Un misionar a fost chemat într-o zi la patul de moarte a
unui indian păgân. A început să-i vorbească de mântuirea prin Cristos. Cum
Dumnezeu în marea lui Iui iubire, l-a dat ca jertfă pe Isus pentru a spăla
păcatele lumii. Cum ai zis că-L chemă pe Mântuitorul tuturor celor care cred în
El? ISUS! Şi luând Crucifixul din mâna
misionarului, îl săruta zicând:”Isuse, ai milă de mine păcătosul! Dacă te-aş fi
cunosct mai demult, mai demult te-aş fi iubit!” Şi muri fericit.
3. Convertire la
bucurie: “Bucuraţi-vă totdeauna” (1Tes 5,16)
Creştinii trebuie să fie ca privighetorile care cântă
mereu, şi în bucurii şi în necazuri. Când se lasă întunericul celelalte păsări
încetează de a mai cânta, dar privighetorile continuă să cânte. Ele câtă pe
lumină şi pe întuneric. Bucuria unui creştin nu atârnă de împrejurările
plăcute. Bucuria lui este întemeiată pe Domnul. Scopul credinţei este să-ţi
faci din orice o bucurie. De aceea Sfântul Paul ne îndeamnă astăzi:
“Bucuraţi-vă totdeauna” (1Tes 5,16)
Sfântul Ieronim trăia în plăcerile şi disctracţiile Romei
antice, dar nu era deloc fericit. De aceea într-o zi, pe
neobsevate, se ia şi pleacă în Palestina, lângă Betleem. Aici în tăcere şi
linişte, aşa cum spune Scriptura, şi-a găsit bucuria. Intr-o zi, un fost
prieten de la Roma ,
Vigilanţiu, vizitând Betleemul, îl întâlneşte. De ce ai fugit de plăcerile Romei?
Am preferat să fug decât să fiu nefericit aici şi în veşnicie!”
4. Convertire la recunoştinţă, şi la a mulţumi lui
Dumnezeu pentru toate. (cf. 1Tes
5,18)
În timpul unei ierni aspre, un nobil hotărî să trimită
câţiva saci cu cărbuni mai multor săraci, a căror adresă o ştia. Dar puse o
condiţie: cei care primesc sacii să nu afle numele lui. Nobilul plăti cărbunii,
dădu comerciantului adresele şi acesta livră cărbunii. Mai întâi căruţa se opri
în faţa unei colibe sărăcăcioase. Când căruţaşul bătu la uşă, îi deschise un
bărbat. Căruţaşul îi spuse că i-a adus cărbuni. Bărbatul dori să ştie de la
cine sunt cărbunii şi, deoarece nu primi răspuns, refuză să-i primească.
– Cine să-mi trimită mie gratis cărbuni? se întrebă el.
Nu vreau să am de-a face cu această poveste. Închise uşa şi căruţaşul plecă mai
departe. Cu totul altfel se comportă o văduvă nevoiaşă. – Sunteţi sigur că aceşti cărbuni sunt pentru
mine? întrebă femeia pe căruţaş.
– Foarte sigur, spuse acesta. Femeia luă cadoul cu
mulţumire.
Câtă diferenţă între cele două persoane! Una a refuzat
cadoul oferit, iar cealaltă l-a primit cu bucurie. Aşa stau lucrurile şi cu
privire la marele cadou al mântuirii.
A spune „mulţumesc” nu este numai un semn de bună
creştere, dar este şi un semn de umilinţă. Trebuie să ne convertim la
recunoştinţă, trebuie să începem să fim educaţi de Dumnezeu. Dar ce daruri ne-a
oferit Dumnezeu? Acestea: sănătatea trupului şi a sufletului, Duhul Sfânt,
pacea, siguranţa unei mântuirii totale, suflet şi trup, şi a unei mântuiri veşnice.
Unii cred că totul li se cuvine şi nu mulţumesc.
5.Convertirea la dragoste faţă de semenii cu inima
zdrobită. (cf. Is 61,1)
Lumea este plină de inimi zdrobite. Poate se străduiește să-și
acopere suferința ei cu veselie și
râsete, dar, spune scriitorul în cartea Proverbe, „Chiar când râde, inima îi
este plină de durere” (Prov 14,13 ). În spatele întregii înfățișări
vesele exterioare a lumii, sunt dureri ascunse și inimi
zdrobite. Iată câteva exemple: Păcătoasa cu inima zdrobită (cf. Lc 7,36-38); Sfântul
Petru, cel cu inima zdrobită (cf. Lc
22,54-62); Văduva cu inima zdrobită (cf. Lc
7,11-15); şi chiar Mântuitorul a avut inima zdrobită (cf. Lc 19,41-48).
Bruno Ferrero, ne povesteşte că: A fost odată un păstor
bătrân, care nu obosea niciodată să repete: Va veni marele rege. Va veni regele
iubirii. - Când va veni? întreba nepoţelul. - Curând! - Va purta o coroană de
aur? - Da, da, dar va fi regele iubirii. Nepoţelul, în aşteptare, exersa cu
pasiune la flaut; voia să fie gata pentru momentul în care va veni regele. Voia
să-i cânte cel mai frumos cântec. Într-o noapte, deasupra Betleemului a apărut
o stea şi îngerii le-au spus păstorilor: - Nu vă temeţi; s-a născut
Mântuitorul; s-a născut regele care vine să ne aducă iubirea. Mai întâi,
băiatul a fugit spre lumină; dar steaua nu s-a oprit deasupra unui palat regal,
ci deasupra unei colibe; a văzut nu un rege, ci un copil sărac… şi era
dezamăgit. Aşadar, acesta era regele pe care îl prevestise
bunicul? Nu! Trebuia să fie o greşeală! Copilul s-a întors dezamăgit, plin de
amărăciune. S-a îndepărtat în noapte… Dar încă de departe a auzit un copil
plângând şi acel plânset i-a atins inima. S-a întors la grotă. L-a văzut pe
micul Isus între Maria şi Iosif, care îl ţinea în mâini, plângând. Şi-a scos
flautul şi a început să cânte cele mai frumoase melodii pe care le învăţase.
Copilul s-a liniştit imediat. L-a privit pe copilaş şi i-a zâmbit. Atunci s-a
bucurat şi a simţit că acel zâmbet îl îmbogăţea mai mult decât tot aurul din
lume. Să nu uităm că în cei din urmă dintre oameni îl slujim şi îl mângâiem pe
Isus, Cel cu inima zdrobită de durere pentru mântuirea noastră.
6. Convertire la viaţa de mărturie pentru Cristos.
“Sufletul meu preamăreşte pe Domnul” (Lc 1,46)
Una dintre frumoasele metafore pe care Sfântul Paul le
foloseşte pentru a descrie viaţa de credinţă, speranţă şi iubire a creştinului,
este şi aceea de “instrument care cânta gloria lui Dumnezeu.” Dumnezeu a voit
ca noi, prin speranţa în Cristos, să fim ca nişte instrumente care cântă gloria
sa.” (Ef 1.12)
In Advent, Maria, Elisabeta, Ioan Botezătorul, Ioan
Apostolul, Isaia, ni se prezintă ca MARTORI CREDINCIOŞI AI LUI Să devenim şi noi ca ei, mesagerii săi.
Regele Alfons cel Înţelept al Aragoniei, cu puţine
zile înainte de Crăciun, a mers în vizită la un nobil care era cunoscut pentru
nepăsarea sa faţă de credinţă. La plecare, regele i-a spus: „ Îţi
mulţumesc pentru frumoasa primire pe care mi-ai făcut-o. Dar peste puţine zile
va veni un alt rege, Regele regilor, în sărbătoarea naşterii sale. N-ai voi
să-i faci şi lui o primire tot aşa de frumoasă cum mi-ai făcut-o mie?”
Încercările de mai înainte de a-l converti au dat greş, dar de data aceasta au
dat roade: nobilul s-a apropiat de Sacramente şi l-a primit pe Isus.
7. Convertire la speranţa mântuirii. “Domnul ne va
îmbrăca cu haina mântuirii” (Is
61,10).
La sfârşitul ultimului război, în gara din Verona,
ajunge, în sfârşit, şi se opreşte trenul care îi aduce acasă pe prizonierii
eliberaţi din lagărele de concentrare. Toţi coboară cu bucurie, se întâlnesc,
se îmbrăţişează şi se sărută. A rămas un prizonier în tren; coboară cu grijă;
la un moment dat, se apropie hotărât de o femeie şi o îmbrăţişează emoţionat.
Este mama care îl priveşte în ochii întunecaţi şi exclamă: „Eşti orb, fiul meu!
Cum ai putut să mă vezi?” „Mamă – a răspuns el – inima mea te-a recunoscut”.
Chemarea acestei duminici este că, oricât de încercaţi
am fi de razboiul contra răului, trebuie să-l simţim cu inima pe Isus care vine
curând, purtând cu El bucuria şi răsplata noastră.
DUMINICA IV DIN
ADVENT “B”
Dumnezeu cel mare, se interesează de oamenii cei mici
Religia creştină se deosebeşte toate celelalte religii
ale lumii prin aceea căci, dacă în toate celelalte religii se pune problema a
ceea ce trebuie să facă omul pentru Dumnezeu, în religia creştină Dumnezeu este
cel care cere să fie lăsat să facă ceva mare pentru om.
În noiembrie 1989, un ziar relata despre descoperirea
unei aglomeraţii pe Calea Lactee în formă de disc numită „great wall“ (marele
zid), care are o lungime de cel puţin 500 milioane ani-lumină, o lăţime de 200
milioane şi o adâncime de 15 milioane ani-lumină. La sfârşitul articolului se
scria că o astfel de putere, care este suficientă pentru a strânge o aşa
gigantică cantitate de material cum este „marele zid“, întrece capacitatea
noastră de închipuire.
Chiar dacă oamenii de ştiinţă nu pot descrie această
„putere“, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că ea există. Numai Unul singur deţine
o astfel de putere: Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Citim în
Psalmi: „El zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Dumnezeu
este Cel care a creat şi le ţine pe toate prin Cuvântul puterii Sale (Ps 33.9). Universul „istoriseşte“ despre
slava şi puterea Sa. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor
vesteşte lucrarea mâinilor Lui.“ (Ps
19,1)
Biblia ne mai spune că acest Dumnezeu mare, Se
interesează de oameni mici. “Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi nici
una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi
perii din cap, toţi vă sunt număraţi.” (Mt
10,29-30)
Dumnezeu este iubitor, El doreşte ca toţi oamenii să fie
salvaţi. De aceea L-a trimis pe pământ pe Fiul Său, Isus Hristos, pentru ca
oricine crede în El să fie salvat (cf. In
3,16). Cine îşi recunoaşte vina în faţa Mântuitorului şi acceptă această
lucrare de răscumpărare, este salvat. Aşa de mult se apleacă spre noi Dumnezeul
cel mare şi înălţat!
In prima lectură de astăzi ne spune că, David vrea să
facă un templu mare pentru Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi cere să accepte ca El să-i
facă un templu mare, pentru casa lui şi pentru neamul său. Acest templu mare,
avea să fie mai întâi Fecioara Maria, iar apoi mulţimea sufletelor răscumpărate
credincioase care îl va purta pe Fiul său, Om Dumnezeu.
In Evanghelie, Iosif nu înţelege cum Maria va deveni Mamă
a lui Mesia şi vrea să fugă.
Dumnezeu intervine, iar el asemenea lui David, strămoşul
său, acceptă. Nici Maria nu acceptă din prima, dar la intervenţia lui Dumnezeu,
Maria acceptă să devină mama a lui Mesia.
Asta vrea să facă Dumnezeu din fiecare om, o locuinţă a
Fiului său, care a fost trimis să mântuiască lumea. Şi devenind omul locuinţă
Fiului, Tatăl şi Duhul Sfânt vor veni şi Ei să locuiască în om.
Citim în istorie că, împăratul Alexandru Macedon (356-323
î.Cr.), văzându-l pe slujitorul său, Lisimah (323-281 î.Cr.), rănit într-o
luptă, şi neavând cu ce să-l panseze, Alexandru şi-a scos diadema împărătească
de pe cap, şi a legat cu ea rana prietenului său.
Aşa a făcut şi Dumnezeu pentru noi. El împăratul cerului
şi al pământului, s-a despuiat de măreţia sa împărătească, pentru a-l vindeca
pe omul rănit de păcat. Asta s-a arătat în întruparea sa din sânul Fecioarei,
bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea lui de oameni. (cf. Fil 2,6-11)
La această operă de vindecare şi de mântuire a oamenilor,
Dumnezeu şi-a asociat mai întâi drepţii şi profeţii Vechiului Testament, iar
apoi la plinirea timpurilor şi i-a asociat pe Iosif şi pe Maria, pe apostoli şi
ucenici şi pe toţi cei care cred în el.
Am văzut în prima lectură că, David a acceptat Planul
divin, ca Dumnezeu însuşi să-i ridice o casă. Am văzut în Evanghelia de astăzi
că, Maria şi Iosif au acceptat şi ei să colaboreze cu Dumnezeu la această
lucrare, făcând din fiinţa şi casa lor, o locuinţă a lui Isus. Am văzut în
lectura a doua că, Paul a acceptat şi el să colaboreze cu Dumnezeu la această
Sfântă lucrare, vestindu-l pe Isus păgânilor.(cf. Rm 16,25).
Icoana Maicii Domnului cu trei maini. Această icoană se
află în prezent la
Manastirea Hilandar din Muntele Athos. Icoana a fost
concepută şi pictată aşa, pentru a ne arăta că, Maica Domnului cu o mână
îngrijeşte de Isus Prunc, iar cu două îngrijeşte de noi oamenii. Una din
minunile vechi ale acestei icoane este şi sudarea la loc a mâinii Sf. Ioan
Damascenul, pe care i- tăiase necredincioşii iconoclaşti.
O altă minune făcută de icoana Maicii Domnului cu trei
mâinii, a fost şi aceea, că a calmat spiritele într-o mănăstire unde călugării
se certau între ei cine să fie stareţ. Ajunsă în această mănăstire, şi aşezată
în biserică, Icoana Maicii Domnului, a venit singură noaptea şi s-a aşezat în
scaunul de stareţ. De atunci nu s-a mai certat nimeni pe această temă.
Acum Dumnezeu cere şi colaborarea noastră. Mesajul este acesta:
Aşa cum toţi drepţii şi profeţii din Vechiul Testament au acceptat să
colaboreze cu Dumnezeu la opera răscumpărării noastre, tot astfel şi noi,
profeţii şi drepţii din Noul Testament, trebuie să colaborăm, fiecare după
puterile lui, la opera divină a mântuirii tuturor oamenilor. Noi cei de astăzi,
am acceptat oare să colaborăm la acest nemaiauzit Plan de iubire a lui
Dumnezeu?
Orpa şi Rut o iubeau pe Naomi, de aceea au hotărât să se
întoarcă cu ea în ţinutul lui Iuda. Dar a venit ceasul încercării. Naomi le-a
prezentat toate încercările care le aşteptau. Dacă voiau confort şi bunăstare,
le-a încurajat să se întoarcă la prietenii lor moabiţi. La început, amândouă au
declarat că vor locui cu ea şi cu poporul Domnului, dar, după ce s-a gândit mai
bine, Orpa a părăsit-o pe soacră-sa şi pe Dumnezeul ei şi s-a întors la
prietenii ei idolatri. Însă Rut se dăruise cu toată inima Dumnezeului soacrei
sale. (cf. Rut 1,14).
Este uşor să umbli pe calea Domnului atunci când toate
merg bine, dar este cu totul altceva să-L urmezi în descurajări şi necazuri.
Sărutul declaraţiilor verbale este ieftin şi uşor, dar să te ţii în mod practic
de Domnul, prin hotărâre pentru adevăr şi sfinţenie, nu este chiar atât de
uşor.
Cum stă treaba cu noi? Sunt inimile noastre fixate în
Isus? Este jertfa legată cu funii de coarnele altarului? (cf. Ps 119,24) Am socotit preţul, şi suntem
gata să suportăm pierderi pământeşti de dragul învăţătorului? Trebuie să fim ca
Hristos, să fim „asemenea chipului Fiului Său“ (Rom 8,29). Câştigul viitor va fi o recompensă îmbelşugată, fiindcă
comorile Egiptului sunt nimic în comparaţie cu ceea ce ne aşteaptă. Orpa a
sărutat pe soacră-sa şi a plecat, dar Rut s-a ţinut de ea.
Nu se mai ştie nimic despre Orpa; viaţa ei s-a îndreptat
spre moarte veşnică, în bunăstare şi plăceri idolatre. Dar Rut trăieşte în
istorie şi în cer, fiindcă harul a plasat-o în linia din care s-a născut Regele
Regilor. Binecuvântat este cel care a renunţat la tot de dragul lui Isus.(cf. Mc 10,29-30). Să nu ne mulţumim numai cu
o formă de evlavie (cf. 2Tm 3,5),
fiindcă nu este mai bună decât sărutul Orpei; fie ca Duhul Sfânt să lucreze în
noi şi să ne dăruim în întregime inimile Mântuitorului Isus.
Dar acceptarea lucrării lui Dumnezeu în suflet şi
colaborarea noastră cu Domnul şi la mântuirea noastră şi la cea a fraţilor noştri,
începe cu O SPOVADĂ BUNĂ. Căci Dumnezeu nu poate intra şi nici nu poate lucra
într-un suflet întinat, stăpânit de diavol. Iar Adventul cheamă la Spovadă.
Se spune că atunci când păcătuieşti, diavolul îţi ia
ruşinea. Iar atunci când trebuie să te spovedeşti, ţi-o dă înapoi.
Sfântul Bernardin de Siena (1380-1444), povesteşte despre
un preot cucernic că, trecând odată prin biserică, tocmai când spovedeau mai
mulţi preoţi o mulţime mare de credincioşi, l-ar fi văzut pe diavolul,
amestecându-se şi el printre mulţimea credincioşilor. Preotul îl întrebă:
"Ce cauţi aici?" Diavolul răspunse: "Dau înapoi ceea ce am
furat". "Ce-i asta şi ce vrei să spui cu aceasta?", îl întrebă
din nou preotul. "Dau înapoi ruşinea", răspunse diavolul. "Când
au făcut păcatele pe care le mărturisesc astăzi credincioşii aceştia, eu le
furasem ruşinea, pentru ca să-i încurc tot mai mult în păcate; iar acuma, când
au venit la mărturisire, le-o dau înapoi, pentru ca să le fie ruşine a-şi
mărturisi păcatele".
"Pentru ce te sfieşti a-ţi mărturisi păcatele
aceluia care este şi el păcătos, şi poate mai păcătos decât tine?",
întreabă pe bună dreptate Sfântul Augustin (354-430). "Domnul Cristos nu a
dat puterea iertării păcatelor nici îngerilor, nici arhanghelilor, ci preotului
hirotonit, aşadar unui simplu om", zice Sfântul Ioan Gură de Aur
(347-407).
Aceasta este lucrarea Mântuitorului în sufletele
oamenilor, şi asta este colaborarea noastră cu el la opera răscumpărării.
Preot Ioan
DUMINICA IV DIN
ADVENT “B”
“Dumnezeu poate să vă întărească prin Evanghelie şi prin predicarea lui
Isus”(Rom 16,25).
Biblia ne spune că, pe drumul spre Timna, când era
împreună cu părinţii săi, Samson a fost atacat de un leu. Duhul Domnului a venit asupra lui în această
situaţie de urgenţă şi Samson a ucis leul cu mâinile goale. Am putea spune că
este extraordinar, Samson este un
vânător curajos. Dar în timpul unei alte călătorii, Samson s-a dus să vadă
trupul mort al leului şi a descoperit în el un roi de albine şi miere. A luat
miere în căuşul palmelor şi a mâncat. Le-a dat şi părinţilor lui fără să le
spună însă de unde a luat-o.(cf. Jud
14, 5-9)
Am început astfel predica de astăzi, pentru a ne aminti
cu toţii, că dacă în acest timp de “Advent” vom birui şi noi “leul sufletelor
noastre”, diavolul, vom putea gusta şi noi “dulceaţa Crăciunului”
“Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru,
diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.” (1Pt 5, 8)
In Cartea lui Iob citim : “Domnul a zis Satanei: ,,De
unde vii?” Şi Satana a răspuns Domnului: “Dela cutreerarea pămîntului şi dela
plimbarea pe care am făcut-o pe el.” (Iob
1, 7) Iată că şi Satan trebuie să-şi prezinte raportul. Este uimitor, nu-i
aşa? Satan are tot la fel de mult acces
pe acest pământ ca noi, poate chiar mai mult. După păcatul lui Adam, pământul
este domeniul lui Satan. El spune că a cutreierat pământul şi l-a străbătut de
la nord la sud şi de la răsărit la apus.
Amintiţi-vă că Scriptura îl numeşte pe Satan “dumnezeul
veacului acestuia” (2Cor 4: 4) şi
“prinţul puterilor văzduhului” (Ef 2: 2).
Văzând că nu-l poate birui pe Iob, fiindcă Dzeu îl
înconjurase cu un zid de apărare, Satan aruncă ocara asupra lui Iov. (c.f Iob 1, 11)
Satan urăşte omenirea. Nu înţeleg de ce ar dori cineva
să-i slujească lui Satan, din moment ce el ne dispreţuieşte pe toţi. Eu nu
mi-aş dori un astfel de stăpân. Îmi doresc un stăpân care mă iubeşte şi care mă
înţelege. De fapt, chiar am un astfel de Stăpân.
Satan dispreţuieşte omenirea. Satan sugerează că Iov este
un profitor şi că nu-L respectă pe Dumnezeu decât pentru că are tot ce are.
Aceeaşi opinie o are şi despre noi. El spune că noi suntem nişte oportunişti şi
că dacă Dumnezeu ar da la o parte gardul de protecţie şi ne-ar lua tot ce avem,
noi L-am blestema. Sigur că sunt mulţi în lume care L-ar blestema pe Dumnezeu.
Nu încape îndoială că aşa este. Este de ajuns să mergem pe stradă pentru a auzi
cum este blestemat Dumnezeu aproape în fiecare zi.
Un preot povesteşte : Într-o zi s-a întâmplat să am drum
pe lângă un şantier de construcţii. Un muncitor se chinuia să facă o ajustare
la ceva anume. Nu a mers şi piesa respectivă a căzut. Cum a mai început omul
acela să-L blesteme pe Dumnezeu! Poate că omul acela merge la biserică duminica
şi mai arborează şi un aer de pioşenie. Nu ştiu dacă este aşa sau nu, dar ştiu
ce am auzit. Şi sunt mulţi ca el! Oamenii nu au o relaţie corectă cu Dumnezeu.
In Cartea lui Iob, este o perspectivă asupra vieţii şi o
filozofie de viaţă pe care ar trebui să şi-o însuşească fiecare creştin. Noi am
venit în această lume cu mâna goală. Nu am adus nimic cu noi când am intrat în
lume. Şi la fel vom fi şi când vom părăsi această lume: nu vom lua nimic cu
noi.
Am auzit cândva următoarea povestioară. Capul unei
familii foarte bogate trăgea să moară. La uşa dormitorului său se adunaseră
rudele care aşteptau ca bătrânul să moară şi avocatul familiei să iasă din
dormitor. Când, într-un final, acesta a ieşit, i-a anunţat pe toţi că bătrânul
murise. Atunci unul din cei de faţă, incapabil să-şi ţină în frâu lăcomia, a
întrebat: “Cât a lăsat?” Avocatul a răspuns: “A lăsat totul. Nu a luat nimic cu
el.”
Aşa va fi cu fiecare dintre noi. Nu contează cât de mulţi
bani aţi adunat, cât de multe lucruri aţi strâns sau ce poliţă de asigurare
v-aţi făcut. Când veţi părăsi acest pământ, o veţi face ducând cu voi tot atât
cât aţi avut când aţi venit în lume, adică NIMIC. Este foarte important să
includem acest adevăr în filozofia noastră de viaţă. Poate că în prezent trăiţi
într-o casă frumoasă şi scumpă sau poate că trăiţi într-o cocioabă. Poate că
aveţi un cont frumuşel în bancă sau poate că nu aveţi nici măcar un ban în
buzunar şi nici o speranţă că veţi avea prea curând ceva. Nu contează cât de
mult aveţi în acest moment. Toţi vom părăsi această lume cu mâinile goale.
Maria după ce a refuzat păcatul trăirii împrenă, după
logodnă, ea a devenit “NOUA ARCĂ A ALIANŢEI”. Când noi refuzăm sau scuturăm
păcatul, şi noi devenim O ARCA A ALIANTEI pentru Dumnezeu.
Omul curat nu mai trăieşte pentru el însuşi, dar trăieşte
pentru Dumnezeu şi aproapele. Maria devenită Arcă a Alianţei, deci plină de
binecuvântări, la fel ca prima arcă a Alianţei, porneşte la drum spre Ţara lui
Iuda. Ajunsă în casa lui Zaharia, Ioan tresaltă de bucurie în sânul mamei sale,
aşa cum odinioară David a tresăltat de bucurie şi a dansat, când Arca a ajuns
în casa lui. Şi aşa cum Arca Alianţei a stat trei luni în casa lui Obed-Edom
din Gat, şi Dumnezeu a binecuvântat casa lui, tot astfel Maria a rămaş trei
luni în casa lui Zaharia şi Dumnezeu a binecuvântat casa lui, dându-i copilaşul
mult dorit.
Nouă ni se cere astăzi, ca lui David, să renunţăm la
ideile noastre, aparent bune şi frumoase, şi să acceptăm planul lui Dumnezeu.
Să ne curăţim întîi de păcate şi apoi să primim în sufletul nostru pe Isus, pe
care Maria, Arca Alianţei, l-a adus în această lume.
Si după ce l-am primit, asemenea Mariei, asemenea lui
Paul, să devenim şi noi ARCA LUI ISUS, şi să-l ducem şi altora care au nevoie
de mântuirea Lui.
Un tânăr povesteşte:
În una din excursii trecând pe lângă o cascadă am văzut în cuva de la
bază o bucăţică de lemn ce mereu se învârtea dar fără nici un spor. Am urmărit
cum lemnul se întorcea neîncetat în jurul lui. Din când în când, se părea că o
să fie antrenat de curent şi o să poată pluti mai departe. Dar vârtejul îl
prindea şi răsucea înapoi. A doua zi dimineaţă lemnul era tot acolo. Mereu
dădea impresia că o să fie dus de curent, dar de fiecare dată vârtejul îl
reţinea. Puteţi să vă imaginaţi aceasta? Apa trecea ca viaţa dar bucata de lemn
continua să se mişte în cerc.
Aşa este viaţa multor oameni. Ea descrie fără încetare
aceleaşi vechi cercuri: aceleaşi păcate, aceleaşi nevoi, aceeaşi răutate,
aceeaşi nemulţumire, aceeaşi disperare în inimă. În fiecare zi, aceleaşi
gesturi, aceeaşi rutină, aceeaşi întoarcere în cerc! Viaţa curge mereu dar ei
nu ies din cuva obişnuinţei şi a păcătoşeniei.
Să ne aducem aminte de acea doamnă care şi-a trimis
băieţelul la şcoală iar acolo el a devenit un sceptic. El a învăţat la şcoală
că universul este infinit de mare. El mai ştia că omul nu-i decât un fir de
praf. De aceea a tras pripit concluzia că Dumnezeu nu poartă de grijă unui fir
de praf. Aceste gânduri negre el le-a împărtăşit mamei sale credincioase. După
ce au terminat de servit micul dejun doamna aceea a spus: “Fiule m-am tot
gândit la ce ai spus. Poate că ai dreptate. Poate că sufletul meu nu valorează
nimic, dar dacă îmi pierd sufletul, Dumnezeu va pierde mai mult decât am
pierdut eu”. Fiul ei a întrebat surprins “Ce vrei sa spui cu asta?”. Răspunsul
ei a fost: “Daca îmi pierd sufletul – tu însuţi ai spus ca nu valorează nimic –
aşa ca nu voi pierde mare lucru, dar Dumnezeu ar pierde un mare lucru. El si-ar
pierde lucrarea şi reputaţia Lui, pentru ca El a spus că mă va mântui!”
Ea avea dreptate. Dumnezeu îşi va pierde reputaţia daca
nu ar şi-ar ţine promisiunea. Numai că lucrul acesta nu se întâmplă. Dumnezeu
este credincios promisiunilor Sale.
Locuitorii unei ţări aveau un rege foarte bun care vizita
fiecare familie în parte în fiecare an. Într-o zi, un om s-a prezentat în faţa
regelui cu următoarea plângere: Maestate, aveţi un obicei foarte frumos că în
fiecare an vizitaţi fiecare familie în parte. Eu îndrăznesc să vă întreb: Pe
mine de ce nu m-aţi vizitat niciodată? Regele îi răspunde blând: De-ai şti cât
de mult am dorit să te vizitez. Dar nu am reuşit în nici un an, pentru că
drumul către casa ta era plină de bolovani, spini şi buruieni. Şi dacă voi
curăţa drumul, vei veni şi la mine? Desigur. I-a răspuns regele. Şi acel om, cu
întreaga sa familie, s-a apucat de treabă. A fost greu, au muncit mult dar
recompensa a fost pe măsură, pentru că în următorul an, regele a intrat şi la
el. Şi tare mult s-a bucurat şi şi-a zis: s-a meritat!
Să pregătim calea lui Isus spre inima noastră, că dacă
s-ar naşte Isus de mii de ori în lume, dar dacă nu se va naşte şi în sufletele
noastre, noi tot pierduţi şi în păcatele noastre am rămâne.
Preot Ioan
Reflexie de
Crăciun : Isus s-a născut pentru mântuirea noastră.
In ziua de 25 decembrie când noi creştinii sărbătorim
Crăciunul, lumina şi căldura de la soare care tot scăzuse până la această dată,
acum pentru prima dată încep să crească. Şi păgânii făceau sărbătoare la
această dată, dar ei făceau pentru astrul soarelui, pe care greşit îl credeau
un zeu şi nu creatură, şi-i atribuiau pe nedrept puterea de birui întunericul şi frigul. Pentru noi
creştini, Isus este adevăratul Soare ce răsare din înăţime, (cf Lc 1, 78) El este Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, care pentru a-şi arăta biruinţa asupra întunericului şi
umbrelor morţii, (cf Lc 1, 79) se
naşte tocmai în noaptea de 25 decembrie, când lumina începe să biruie
întunericul. El se naşte înconjurat de
coruri de îngeri şi oaste cerească, (cf Lc
2, 13) Prin Naşterea şi Jertfa sa de pe Cruce, El avea să biruie cu pentru
totdeauna întunericul păcatului şi spaima morţii, avea să lumineze şi să încălzească
sufletele oamenilor.
Dicţionarul etimologic al limbii române, ne spune:
Cuvântul Crăciun vine de la latinescul creatio-nis,
care înseamnă naştere, dar şi de la slavonescul kracun, care înseamnă jertfă tânără. Deci Cuvântul Crăciun cuprinde
în el însuşi explicaţia Sărbătorii Crăciunului : Isus s-a născut pentru a muri
ca Jertfă tânără şi de bună mireasmă, pentru păcatele noastre, aşa cum au
prefigurat şi toate jertfele Vechiului Testament. Deci, Crăciunul luminează
Paştele.
Solomon ne spune :”Când liniştea învăluia totul şi
noaptea era la apogeul ei, atunci, Cuvântul tău, Doamne, a coborât din ceruri,
de pe tronul său regesc.” (Înţ 18, 14-15)
Prin gura Sfântului Apostol Paul, Domnul ne spune: „Nu
este niciun om neprihănit, niciunul măcar”,
(Rm 3, 10). Iar prin gura lui
Isaia ne spune că „toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Is 64, 6).
Noi oamenii eram şi suntem cu toţii păcătoşi, şi cu toţii
locuiam şi locuim în întuneric şi în umbra morţii. Dar, tocmai peste „Poporul
care umbla în întuneric s-a arătat o lumină mare, peste cei care umblau în
ţinutul umbrei morţii a răsărit o lumină” (Is
9, 2). Căci “atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să
nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (In
3,16) căci dragostea lui Dumnezeu s-a dovedit prin aceea că :” pe când eram noi încă păcătoşi,
Cristos a murit pentru noi.” (Rm 5, 8)
Deci, când întunericul şi răul spiritual al omenirii, îşi
atinsese culmea, când nevoia omului de mântuire nu mai suferea nici o amânare,
atunci a găsit Dumnezeu momentul potrivit, ca să-şi arate marea sa dragoste
faţă de creaturile sale căzute în sclavia lui Satan şi a întunericului său,
trimiţându-L în lume pe Unicul său Fiu, Isus. Biblia spune că Isus a venit în
lume :”Ca să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Lc 12, 10), :” Ca să nimicească lucrările diavolului.” (1In 3, 8) şi: “Ca să-i vindece pe cei pe
cei bolnavi.(cf Mt 9, 12-13)
Isus ne-a arătat că El a venit în lume pentru a nimici
lucrările diavolului, pentru a mântui ceea ce era pierdut, şi pentru a vindeca
orice boală, chiar de la
Naşterea sa, căci primii oameni pe care i-a chemat să se
bucure de Naşterea sa, au fost păstorii, (cf Lc 2, 8-14) care în acea vreme, unii dintre ei, erau nişte hoţi şi
tâlhari, care atacau pe călători la drumul mare. Atât la venirea în lume, cât
şi la ieşirea din lume, Isus a voit să aibe lângă El nişte tâlhari. (cf Lc 23, 32) Prin aceasta a voit să arate
clar că El a venit în lume ca strice lucrările diavolului, ca să-i salveze pe
cei păcătoşi, şi să-i vindece pe toţi cei pe cei bolnavi.
Se spune că atunci când păstorii, binevestiţi de îngeri,
au venit la grota unde s-a născut Isus, auzind vestea cea bună pe care o
aşteptau de milenii, Adam şi Eva, au venit şi ei. Erau bătrâni, goi, săraci şi
bolnavi. Şi văzând darurile pe care le-au adus păstorii Pruncului Isus, au
început să plângă pentru că ei nu aveau nimic bun de oferit. Iar când Maria şi
Iosif le-au făcut semn să intre la
Isus , ei au scos din desaga lor un fruct cu urmele a două
muşcături pe el, şi astfel i-au l-au oferit lui Isus. Era păcatul lor. Pruncul
l-a primit cu bucurie, de parcă a voit să le spună că tocmai acest dar îl
aştepta de la ei şi îl va aştepta de la toţi fiii lor. Din acest moment toată
lucrarea lui Satan în ei a fost stricată, toată povoara păcatului şi a bolilor
lor le-a fost ridicată, iar ei s-au simţit dintr-o dată transformaţi şi
fericiţi. Astfel avem astăzi pe Sfinţii Adam şi Eva.
Pe la anul 400, Ieronim se afla lângă Grota Naşterii
Domnului din Betleem. El părăsise plăcerile lumii din Roma şi venise aici
pentru a se ruga şi interioriza, pentru a traduce şi comenta Biblia. Când iată
îi apare Isus şi-i cere ceva în dar. Atunci Ieronim îi oferă în dar, rând pe
rând, viaţa sa, jertfa sa de a fi părăsit lumea, şi apoi munca traducerii şi
explicării Bibliei. Văzând că Isus continuă să-i ceară un dar, el i-a spus că
nu ştie ce dar să-i mai facă, pentru că este sărac. Atunci Isus i-a spus:”Dă-mi
păcatele tale ca să ţi le spăl!” Aici, ca şi noi toţi, Ieronim era bogat.
De fapt acelaşi lucru, “acelaşi dar”, îl cere Cristos şi
astăzi, dar şi întotdeauna, de la toţi cei care spun că îl iubesc, păcatele lor
: Fiule, dă-mi în dar păcatele tale, ca să ţi le iert şi să te pot conduce în
Paradis, căci am venit pe acest pământ ca : “să ridic păcatele lumii.” (In 1, 29)
Si mai vrea astăzi ceva Isus de la noi, mai vrea inima
noastră ca locuinţă pentru El. Căci îi putem da păcatele, dar putem să
nu-i dăm inima, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. Ne spovedim, iar
apoi ne întoarcem iarăşi la aceleaşi păcate, sau chiar şi mai mari, pentru că
odată cu păcatele nu i-am dat şi inima. Isus s-a născut între oameni, pentru ca
mai întâi să locuiască în inimile lor şi apoi în templele lor. Lui
Solomon, care i-a construit măreţul Templul din Ierusalim, Domnul, i-a cerut
mai întâi inima : ”Fiule, dă-mi inima ta!” (Pr
23, 26) Şi pentru că Solomon nu i-a inima, a rămas numai mare înţelept.
Inima i-a cerut-o Domnul şi copilului Anton. Şi pentru că Anton i-a dat-o, a
ajuns Sfântul Anton de Padova, marele făcător de minuni.Inima ne-o cere Isus şi
nouă. Să i-o dăm ca să s nască şi să crească în noi.
Vrei să fii cu adevărat Înţelept în această lume stricată
de diavol, vrei să fii cu adevărat Sfânt în această lume păgânizată de acelaşi
diavol ? Dă-i lui Isus, odată cu păcatele tale şi inima ta !
Acesta este şi motivul pentru care Biserica în acest timp
sfânt de Crăciun, ne cere să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu cu mare credinţă şi
în acelaşi să-L vestim şi altora, să-i dăm lui Isus păcatele noastre printr-o Spovadă
bună, dar să-i oferim şi inima noastră curată ca plăcută locuinţă, când îl
primim în Sfânta Împărtăşanie.
Iar semnul concret prin care noi înşine ştim, iar cei din
jurul nostru pot cunoaşte, că i-am dat lui Isus păcatele şi inima noastră
întreagă, este schimbarea vieţii, este convertirea,este viaţa nouă pe care o
trăim. Păstorii, răi la început, Magii, păgâni la început, Ieronim, Augustin,
Francisc şi Anton, neglijenţi la început, toţi aceştia au ajuns Sfinţi, şi ne
vorbesc acum despre convertirea, schimbarea şi viaţa cea nouă pe care trebuie
s-o trăim şi noi, după ce ne-am întâlnit cu Pruncuşorul Isus, la Crăciun. Prin
schimbarea lor, Isus ne aminteşte de faptul că, nimic întinat nu poate intra în
Cer. (cf Ap 21,27)
Cu tot bruiajul din acest timp de Crăciun, bruiaj coordonat
de Satan şi de oamenii lui, bruiaj prin care au mutat accentul de pe
Sărbătorile Crăciunului pe sărbătorile de iarnă,... de pe Isus pe Moş Crăciun,...
de pe Biserică pe supermarket, locuri de distracţie şi de vacanţă,... de pe
pregătirea duhovnicească pe cea trupească,... de pe bucuriile duhovniceşti pe
cele pur pământeşti,... de pe suflet pe trup, zic, dacă cu tot acest bruiaj, noi
vom reuşi să-L vedem numai pe Isus care s-a născut om între oameni pentru a ne
mântui,pentru a ne scăpa de diavol, de păcate şi de amăgirile lumii şi pentru a
ne duce în Paradis, şi dacă vom reuşi cu adevărat să-i dăm Lui toate păcatele
şi toată inima noastră ca locuinţă plăcută, şi ne vom schimba şi viaţa în bine,
atunci am înţeles şi am trăit creştineşte Crăciunul. De fapt ceasta este şi
dorinţa Bisericii de Crăciun.
Preot Ioan
ZIUA DE CRĂCIUN
Pruncul Isus are mai multe nume, pentru a arăta că ne poate ajuta în orice
împrejurare
Câteodata bebeluşilor li se da doua sau trei nume ca
să onoreze pe unele rude.
Dumnezeu a ordonat ca la Isus sa I se dea mai multe nume care sa explice
scopul venirii Lui pe pamint. Deci, Isus pentru împlinirea misiunii sale de
Mântuitor, a primit mult mai multe nume decât primeşte un copil obişnuit la Botezul său.
-Primul este ISUS,care însemnă Mântuitorul de păcate şi
cu care se iscăleşte Dumnezeu. -Altul
este “Emanuel”. Inseamna, “Dumnezeu este cu noi”.
-Altul este SFETNIC MINUNAT, căci lucrează minuni după un
plan divin.
-Altul este DUMNEZEU PUTERNIC care biruie totdeauna.
-Altul este PĂRINTELE VEŞNICIILOR pentru că ne poartă
veşnic de grijă.
-Altul este DOMN AL PĂCII, pentru că stăpâneşte cu pace
peste inimi. (cf Is 9, 2-7)
Nu degeaba ingerul le-a spus pastorilor “Nu va
temeti”. Cum să te mai temi, cind Isus,
Om-Dumnezeu are atâtea puteri şi este aşa de aproape de noi? Prezenta Lui
risipeşte teama noastra.
(1) Cuvântul (v.14) = Acela prin care Dumnezeu a creat
toate.
(2) Lumina (vv. 5. 7) = Prima dintre lucrările lui
Dumnezeu.
(3) Mielul lui Dumnezeu (vv. 29. 36)= Cel ce ridică
păcatele lumii.
(4) Fiul lui Dumnezeu (vv. 34. 49)= Cel de o fiinţă cu
Tatăl.
(5) Cristosul (Mesia) (v. 41) = Cel promis care va mântui
omul păcătos.
(6) Regele Israelului (v. 49) = Cel care va domni cu
iubire în inimile oamenilor.
(7) Fiul Omului (v. 51). Fiul femeii promis din Paradis.
(cf. In 1, 1-51)
Deci, Pruncul Isus are mai multe nume, pentru a arăta că
ne poate ajuta în orice împrejurare.
Cristos este lumina care a apărut celor care zăceau în
întuneric şi în umbra morţii, risipind ignoranţa şi erorile cu lumina
adevărului său. Malahia: „Pentru voi, care vă temeţi de numele meu va răsări
soarele dreptăţii” (Mal 4,2).
Cristos este soarele neînvins. El izgoneşte întunericul
şi gerul din minţile şi din inimile oamenilor. „Până la Naşterea lui Cristos,
spunea sfântul Ambroziu într-o predică de Crăciun, a fost iarnă; la naşterea
lui au apărut florile primăverii” – aşa cum apar ghioceii deja sub stratul de
zăpadă.
Amintesc frumoasele cuvinte pe care, acelaşi Sfânt
Ambrozie le-a adresat credincioşilor săi, tot în aceeaşi predică de Crăciun:
„Cristos a devenit copil, pentru ca tu să devii om desăvârşit; s-a lăsat
înfăşat, legat, pentru ca tu să fii eliberat de legăturile morţii; a coborât pe
pământ, pentru ca tu să te ridici spre înălţimi; nu a găsit un loc în casa de
oaspeţi, pentru ca tu să găseşte un loc în casa Tatălui ceresc; s-a făcut
sărac, pentru ca tu să te îmbogăţeşti cu sărăcia lui; a plâns ca orice copil
pentru ca lacrimile lui, amestecate cu lacrimile tale de pocăinţă, să-ţi spele
păcatele”.
Un suflet ales, Olteanu Samuel Florin, spunea : Lăsă-L pe Dumnezeu să fie :
Ceasornicarul tău! De ce ceasornicar? Pentru că El a
proiectat cu aşa o mare exactitate Universul, pentru că El deşi este veşnic a
creat timpul; Şi nu în ultimul rând pentru că El a programat ceasul din pieptul
tău, care tot la comanda Lui se opreşte când te chemă într-o viaţă în care nu
există ceasuri.
Pictorul vieţi tale! De ce pictor? Deoarece El a pictat
pentru mine şi pentru tine norii cu picăturile lor de ploaie şi cu fulgii de
zăpadă, pajişti însorite presărate cu flori şi răsărituri care să ne taie
respiraţia! Dar El mai are un set de culori cu care "pictează" în
fiecare dimineaţă inimile noastre.
Dacă ai auzit de Albastru de Voroneţ vreau să şti că El
l-a creat (din această cauză nu se cunoaşte reţeta) pentru a deveni Albastru
SPERANŢEI! Este un pictor genial. A mai creat şi alte culori cum sunt: rozul
catifelat al dragostei, albul vaporos al purităţi… şi verdele care ne
"întinereşte" în fiecare primăvară. Pictorul acesta a venit să ne
picteze un tablou în care vom face cunoştinţă cu nuanţele slavei.
Arhitectul tău! De ce arhitect? Pentru că eşti proiectul
Lui şi El te-a creat din NIMIC! Gândeşte-te dacă te-ai pune la dispoziţia Lui
cu toate calităţile cu care ai fost înzestrat ce plan măreţ ar avea pentru
tine! Dacă pornind de la nimic a făcut ceva măreţ, pornind de la abilităţile şi
calităţile tale, dacă îl laşi, va crea ceva extraordinar! Iar de nu Îl laşi va
face un mare… NIMIC!
Bijutierul tău! Tu eşti unic în felul tău! Poţi fi un
diamant în mâna unui rege sau un ciob de sticlă, colorat şi uitat pe un morman
de gunoi. Dacă vrei să fii un diamant nu uita că vor veni zile în care vei fi
tăiat şi şlefuit dar astea toate pentru că Cineva încearcă să te facă tot mai
valoros cu fiecare zi! Mai poţi să fii şi o perlă care se naşte în durere
pentru că o dată să strălucească încrustată într-o diademă, în fericire!
Sculptorul tău! Ştiai că şi noi am sculptat ceva pentru
Fiul lui Dumnezeu? Da, am sculptat două lucruri: o iesle (care mai avea o
calitate în plus: era rece!) şi o cruce! Gândeşte-te că El se pogoară şi
sculptează în fiecare iarnă fascinantele flori de gheaţă de pe geamul din
camera ta! El a "sculptat" şi vârful cel mai înalt al unui munte:
Everestul! Doi dintre cei mai mari sculptori: Michelangelo, Brâncuşi, amândoi
sunt creaţii ale Marelui Sculptor! Vrei să îţi laşi caracterul pe mâna Lui?
Răspunsul tu îl dai.
Cronicarul vieţi tale! Dumnezeu a scris o mulţime de
cărţi de aducere aminte, mai are şi Cartea Vieţi, o carte a Războaielor Sale…
şi multe altele pentru că în fiecare zi se nasc copii care au nevoie de un
viitor şi de o nădejde! Lasă-L pe El să conducă pana de scris a vieţii tale!
Lasă radiera Lui de şters, a uitării şi a iertării, să treacă peste momentele
greu de uitat ale trecutului tău vijelios! Doar El este cel ce poate să pună
biografia ta alături de a lui Iosif, Maria, Păstorilor, Magilor, Apostolilor,
Sfinţilor… şi a lui Isus Hristos, pentru că El ar trebui să ne fie exemplu în
viaţă! Tu doar dai oportunitatea şi El te va uimi.
Vreau să îţi spun că El nu va face nimic fără voia ta…
Poţi să îţi nenoroceşti viaţa lăsând dragostea în aşteptare. El poate schimba
totul. Te-a aşteptat mult timp, nu vrei să Îl laşi pe El în controlul vieţi
tale?
Un bărbat a ieşit la pescuit la câţiva kilometri de
ţărmul oceanului. Barca i se răstoarnă şi el se scufundă în apă. Nu reuşeşte să
se salveze. Tocmai atunci, vine o altă barcă de pescuit, dar este atât de
încărcată că îi este imposibil să mai ia pe cineva. Totuşi, pentru că doresc
să-l salveze pe bietul om, marinarii îi aruncă o frânghie. "Uite, ţine-te
de frânghia asta," îi spun ei. "Te vom trage până la mal." Când
apucă frânghia, bărbatul declară, "Slavă Domnului că sunt salvat!" Şi
într-adevăr este salvat, atâta timp cât se ţine de frânghie. Mântuirea îi
aparţine, dar are şi el un rol de jucat. Dacă în vreo ocazie îi dă drumul
frânghiei şi nu mai vrea s-o apuce, este pierdut.
La fel este şi cu cel care a fost salvat din păcat.
Rămâne salvat cât timp se ţine de mâna lui Hristos. Dacă se hotărăşte să dea
drumul acelei mâini şi să-l ia de mână pe Satana, va fi pierdut. Mântuirea lui
depinde de hotărârea şi de acţiunea lui.
Preot Ioan
SFÂNTUL STEFAN DIACON
MARTIR
PREŢUL UCENICIEI LUI STEFAN ŞI AL TUTUROR CREŞTINILOR
A-L urma pe CEL născut la Betleem , nu e uşor.
Urmarea Lui Isus, are un cost de plătit. Iar acecest adevăr ni-l arată
Sărbătoarea Sfântului Ştefan de astăzi, care a plătit preţul uceniciei cu
sânge, aşa cum Isus a plătit preţul iubirii sale răscumpărătoare faţă de noi,
tot cu sânge. Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne
statornic până la sfârşit acela se va mântui. (Mt 10,22)
Faptele Ap. 6,8-10; 7,54-60 Ştefan este ucis pentru că a vestit iudeilor
mântuirea prin cristos Auzind ei tot ce spunea, fremătau de furie şi scrâşneau
din dinţi împotriva lui. Dar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt, privea spre cer.
Văzând slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, a zis:
"Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la
dreapta lui Dumnezeu". Atunci ei şi-au astupat urechile şi au năvălit
asupra lui. L-au târât afară din cetate şi au început să-l bată cu pietre. Martorii
care îl acuzaseră şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. În
timp ce era bătut cu pietre, Ştefan se ruga astfel: "Doamne Isuse,
primeşte sufletul meu". Apoi, îngenunchind, a strigat cu glas puternic:
"Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Şi zicând acestea a
adormit în Domnul.
Ioan Botezătorul A
FOST DECAPITAT PENTRU CĂ DOJENIT
PUBLIC PURTAREA SCANDALOASĂ A LUI
IROD ANTIPA şi a cumnatei sale, Irodiada, a fost aruncat în temniţa grea de la Macheronte , pe malul de
răsărit al Mării Moarte. Sfârşitul acestui incident este cunoscut. Cu prilejul
unui banchet organizat la
Macheronte , fiica Irodiadei, Salome, dovedind excelente
calităţi de dansatoare, l-a entuziasmat pe Irod; drept răsplată, la sfatul
mamei sale, a cerut şi a obţinut de la
Irod capul lui Ioan Botezătorul.
TOŢI DREPŢII, de la Abel la Zaharia au plătit cu sânge preţul
credincioşiei lor faţă de Dumnezeu. Astfel:
ABEL e ucis de CAIN
DAVID e prigonit de SAUL.
DANIEL e arucat în groapa cu LEI.
CEI TREI TINERI EVREI au fost aruncaţi în GROAPA CU LEI
DIN BABILON.
TOTI PROFETII au fost prigoniţi din cauza CUVANTULUI.
TOTI CREŞTINII BUNI SUNT PRIGONIŢI. (2Tm 3, 12)
Sfântul Ignaţiu de Antiohia 107. A FOST DAT LA LEI PENTRU DRAGOSTEA
LUI FAŢĂ DE CRISTOS ŞI EVANGHELIA LUI. Pe vremea împăratului Traian (98-117),
în părţile de răsărit ale imperiului s-a pornit o acţiune de prigonire a
creştinilor, îndeosebi împotriva celor din marile centre. Printre primii care
au fost prinşi s-a numărat şi Episcopul de Antiohia; el a fost condamnat
"ad bestias". Călătorind de la Antiohia la Roma, sub escortă militară, Ignaţiu a
scris şapte scrisori, adresate bisericilor mai însemnate din regiunea pe unde
avea să treacă. Chemă la unitatea vizibilă a Bisericii: "Unde este
Episcopul, acolo să fie şi Comunitatea, aşa precum unde este Isus Cristos acolo
este şi Biserica Catolică". Expresiile "Biserica Catolică" şi
"creştinismul" sunt neologisme create de Sfântul Ignaţiu.
Fraţii, Valerian şi Tiburţiu, prietenii Ceciliei, PENTRU
CĂ S-AU LĂSAT DE IDOLI, au fost decapitaţi, iar Cecilia a înmormântat trupurile
lor în catacombele lui Pretextat. În cele din urmă, Almachius o aduce şi pe
Cecilia în faţa tribunalului. Deoarece după trei zile, în camera cu aburi, era
încă în viaţă, a trimis călăul să-i taie capul; acesta, impresionat de nobleţea
şi bunătatea tinerei Cecilia, a lovit de trei ori cu sabia, maximum cât
permitea legea, fără ca totuşi să o omoare definitiv. Creştinii au găsit-o
căzută la pământ într-un lac de sânge; ca o mărturie de credinţă, ea întinde
trei degete de la mâna dreaptă şi arătătorul de la mâna stângă, exprimând
astfel credinţa în Sfânta Treime, un singur Dumnezeu în trei persoane.
Sfântul Gheorghe.
ESTE UCIS PENTRU CĂ VESTEŞTE PUTEREA CRUCII. La marginea unei cetăţi cu
locuitori paşnici, probabil păstori, apărea din când în când, o fiară, pe care localnicii o îmblânzea cu jertfa
unia dintre ei. Odată sorţii cad asupra
fiicei regelui, îndrăgită de toţi ca o copilă a lor. În timp ce se îndreptau
spre poarta cetăţii, un tânăr cavaler călare pe un cal alb şi purtând în mâini
o suliţă ce avea la capătul de sus un semn necunoscut lor, se apropie de ei
şi-i întreabă ce se petrece acolo. Era ostaşul Gheorghe, care venea din Capadocia.
Viteazul războinic se repede spre fiara ce aştepta pe malul lacului şi cu
suliţa pironeşte la pământ monstrul înfiorător. Impăratul porunceşte ca
Gheorghe să fie supus chinurilor celor mai groaznice. Tânărul ostaş rămâne atât
de senin, încât însăşi împărăteasa cere să devină creştină. Mulţi creştini,
care până atunci îşi ţineau ascunsă credinţa, încurajaţi de exemplul lui
Gheorghe, mărturisesc deschis iubirea lor faţă de Cristos şi împreună cu
Gheorghe îşi pleacă capul sub ascuţişul sabiei.
Sfânta Teodora, fecioară martiră. ESTE UCISA PENTRU
CREDINŢA ŞI VIATA EI CURATĂ. Pe timpul stăpânirii romane asupra Africii de
Nord, oraşul Alexandria era reşedinţa guvernatorului general şi pentru acest
motiv legile privitoare la prigonirea creştinilor au fost aplicate cu deosebită
severitate. Între victimele persecuţiei de pe vremea împăratului se numără şi
tânăra martiră Teodora. Chemată să
jertfească zeilor, şi ameninţată cu cu locul de prostituţie, Teodora îi
spune: «Cred că ştii că Dumnezeu în fiecare acţiune priveşte voinţa... Dacă-mi
vei tăia o mână, un braţ, capul, oare eu sunt vinovată? Oare nu acela care
săvârşeşte crima? Eu sunt unită cu Dumnezeu prin votul de virginitate pe care
l-am făcut: trupul şi sufletul meu îi aparţin lui, El va şti să păstreze credinţa
şi curăţia mea...». După multe încercări şi torturi, Teodora este executată,
împreună cu un alt creştin, Didim, care a salvat-o din locul infam unde fusese
aruncată la porunca prefectului.
Sfântul Paul Miki (1564- 1597) şi însoţitorii lui – 26 martiri au fost ucişi din ură faţă de Isus Cristos.
Paul avea 21, 22 de ani, când împăratul Toyotomi Hideyoshi, care făcuse
încercări nereuşite de a cuceri Coreea, şi-a schimbat atitudinea binevoitoare
faţă de creştini, decretând expulzarea misionarilor creştini din Japonia. La 9
decembrie 1596 au fost arestaţi. În semn de degradare li s-a tăiat urechea
stângă. Torturaţi şi apoi răstigniţi pe cruce, pe un deal aproape de Nagasaki,
în ziua de 5 februarie 1597, au continuat să vestească şi să laude pe Acela care
singur poate spune: "Eu sunt viaţa".
Sfinţii Martiri din Vietnam (+1745-1862)
AU FOST UCIŞI DIN URĂ FAŢĂ DE EVANGHELIA LUI CRISTOS. Încă din primii
ani, a pătrunderii Evangheliei în Vietnam, sămânţa credinţei a fost udată de
sângele abundent al martirilor, atât din clerul misionar cât şi din clerul
local, precum şi din rândul poporului creştin vietnamez. Cu toţii şi-au asumat
munca apostolică, după cum împreună au înfruntat până şi moartea pentru a da
mărturie despre adevărul evanghelic. Istoria religioasă a Bisericii din Vietnam
înregistrează că au existat în total 53 de edicte, ce au decretat persecutarea
creştinilor, una dintre cele mai violente persecuţii din câte au existat
vreodată. Au căzut astfel aproximativ 130.000 de victime, din întreg teritoriul
Vietnamului.
Sfânta Gianna Beretta Molla (1922-1962) moare de bunăvoie
pentru legea căsătoriei. Laureată în Medicină şi Chirurgie în 1949 la Universitatea din
Pavia, în 1950 deschide un ambulatoriu medical la Mesero (Magentino); se
specializează în pediatrie la
Universitatea din Milano în 1952. În septembrie 1961, pe la
sfârşitul celei de a doua luni a unei noi sarcini, apare un fibrom la uter.
Înainte de a suferi operaţia necesară, deşi cunoştea riscul pe care îl comporta
această intervenţie, îl roagă pe medic că salveze viaţa pe care o purta în
pântece. În dimineaţa zilei de 21
aprilie 1962, se naşte Gianna Emanuela iar în dimineaţa zilei de 28 aprilie, în
ciuda tuturor eforturilor şi a îngrijirilor pentru a salva ambele vieţi, după
dureri insuportabile, moare în pace. Avea 39 de ani. Gianna a fost beatificată de către Papa Ioan
Paul al II-lea la 24 aprilie 1994, în Anul Internaţional al Familiei.
Pr. Ioan
SFANTUL IOAN, APOSTOL ŞI EVANGHELIST 2011
Astăzi, la două zile după sărbătoarea Crăciunului,
Biserica îl sărbătoreşte pe sfântul Ioan, apostol şi evanghelist. Ieri l-am
sărbătorit pe sfântul Ştefan, primul martir, astăzi pe Apostolul iubit, pe S. Ioan, iar mâine pe Ss.
Prunci Nevinovaţi. Ne întrebăm: ce este
cu grupul acesta de sfinţi, pe care Biserica îi sărbătoreşte imediat după
Crăciun: sfântul Ştefan, sfântul Ioan, Pruncii nevinovaţi? De ce pe ei, şi nu
pe alţii? De ce i-a selecţionat Biserica tocmai pe ei? Răspunsul e simplu: Ei l-au crezut cei
dintâi, ei L-au iubit cei dintâi pe Prunc.
A-l iubi pe Cristos cu inima lui Ioan înseamnă a te gândi
mereu la Cristos. Cum
poţi să iubeşti pe cineva fără să te gândeşti permanent la el?
Sfântul Andrei Fournet a intrat în casa unei femei tocmai
când aceasta mătura casa. „Fiica mea”, i-a zis, „la ce te gândeşti în timp ce
munceşti?” „Părinte, nu mă gândesc la nimic”. „Nu faci bine deloc. Gândeşte-te
mereu la Cristos
şi, când mături, spune-i: «Doamne, fă curat în sufletul meu şi scoate din el
gunoiul păcatului, aşa cum eu fac curat în casă». Când aprinzi focul, spune:
«Doamne, aprinde în inima mea focul iubirii tale». Când urci treptele casei,
spune: «Doamne, fă să urc în cer aşa cum urc acum aceste trepte»”.
A-l iubi pe Cristos înseamnă a dori să te întâlneşti
mereu cu el, să fii cât mai mult timp lângă el. Cine iubeşte cu adevărat o
persoană şi să nu dorească să se întâlnească şi să vorbească, dacă e posibil,
zilnic cu ea?
Şi noi zilnic ne putem întâlni cu Cristos în în Cuvânt,
sfânta Împărtăşanie, ne putem rezema capul pe pieptul lui, aşa cum l-a rezemat
Ioan la Cina cea
de Taină, şi putem asculta bătăile inimii sale, în persoana celor care au
nevoie de ajutorul nostru.
În tradiţia Bisericii, aceşti sfinţi, care urmează
imediat după Crăciun, sunt numiţi “comites sponsi“, însoţitorii, suita mirelui.
Orice mire, are nişte cavaleri de onoare, în cortegiul său de nuntă. Mireasa, la rândul ei, are şi ea în suita ei
nişte domnişoare de onoare. Orice rege şi orice regină au o suită de onoare.
Biserica a voit să-i facă şi lui Cristos, regele şi mirele născut pe pământ, o
suită de onoare. Sfinţii pe care-i sărbătorim în aceste zile formează cortegiul
Pruncului născut la Betleem.
Dar, după cum în suita unui rege, a unei regine, a unui
mire sau a unei mirese, nu intră oricine, la fel, pentru suita de onoare a lui
Isus, Biserica a avut nişte criterii de selecţie.
Primul criteriu de selecţie: Biserica i-a ales în suita
de onoare a Pruncului Isus pe acei sfinţi care şi-au aţintit privirea asupra
lui Cristos şi l-au contemplat: cronologic, pruncii nevinovaţi au fost cei
dintâi care l-au contemplat pe Cristos din fericirea Paradisului.
Sfântul Ştefan, în timp ce era ucis cu pietre, a
exclamat: „Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului şezând la dreapta lui
Dumnezeu!” Iar pe sfântul Ioan l-am auzit ce scria în prima lectură a
Liturghiei de azi: „Ceea ce era la început, ceea ce am auzit…” Când scria
aceste cuvinte, glasul, cuvintele lui Isus erau încă proaspete în urechile lui;
„ceea ce am privit cu ochii”: chipul lui Isus era încă imprimat pe retina lui
Ioan; „ceea ce am atins cu mâinile noastre”: în Orient, în Palestina, ucenicul,
elevul, sărută des mâna Învăţătorului; buzele lui Ioan încă mai simţeau mâna
lui Isus, pe care o sărutase.
Sfântul Ioan azi ne îndeamnă să-l contemplăm şi noi pe
Cristos asemenea lui. Dar nu aşa cum contemplăm o imagine din natură, aşa cum
sunt copacii acestor munţi, sau cum contemplăm o expoziţie de tablouri sau
nişte obiecte într-o vitrină, ci pe Cristos ca pe o fiinţă vie. Pe el, Cel Viu,
îl contemplăm în orice om care se află în suferinţă, pe el noi îl ascultăm ori
de câte ori ni se citeşte la sfânta Liturghie din Sfintele Scripturi, pe el,
asemenea sfântului Ioan, noi îl pipăim, îl atingem ori de câte ori îl primim în
sfânta Împărtăşanie.
Al doilea criteriu a fost: voinţa celor din suită de a-l
urma pe Cristos pe drumul suferinţei şi al morţii. Cristos este primul martir.
Cardinalul Newman, una dintre cele mai luminoase figuri ale Bisericii din
secolul al XIX-lea, într-o predică de Crăciun, ne atrage atenţia ce vrea să
spună evanghelistul când îngerul le vesteşte păstorilor că îl vor găsi pe copil
culcat în iesle, în scutece, legat cu feşi. Această descriere îl prevesteşte
deja pe Cristos în mormânt înfăşurat în giulgiu, legat cu feşi, ca un copil în
faşă, în scutece, aşa cum erau îngropaţi toţi morţii la vremea aceea. De aceea,
Biserica a ales în cortegiul de onoare al lui Isus sfinţi ce şi-au dat viaţa
pentru Cristos: sfântul Ştefan, protomartirul, sfântul Ioan, aruncat în cazanul
cu untdelemn clocotit, pruncii nevinovaţi măcelăriţi de Irod.
Tăria lui de caracter, curajul lui se vede şi din faptul
că în momentul arestării lui Isus, când toţi apostolii au luat-o la fugă,
singur Ioan a înfruntat plutonul de execuţie, riscând să fie şi el arestat, l-a
urmat pe Isus până la picioarele crucii, fiind de faţă la agonia şi la moartea
lui. Are curajul să moară pentru Cristos. În jurul anului 92, la Roma , în apropierea Porţii
Latine, este judecat şi condamnat la moarte pentru credinţă în numele
împăratului Domiţian. E aruncat într-un
cazan cu untdelemn clocotit. E salvat printr-o minune. Apoi este exilat în Insula Patmos. Toate Crucile vieţii, asemenea lui Isus, le-a
folosit pentru mântuirea oamenilor.
Sf. Ioan ne cheamă să-l urmăm pe Isus pe Calea Crucii, pe
calea Jertfei de sine.
Ceea ce am auzit în Evanghelia de azi e o dovadă a
iubirii excepţionale pe care Ioan o avea faţă de Isus: aflând că Isus a înviat,
a pornit o dată cu Petru spre mormânt, dar el, Ioan, a ajuns cel dintâi;
iubirea din el îl făcea nu să alerge, ci să zboare. Această iubire excepţională
l-a făcut pe Isus ca, dintre toţi apostolii, să-l aleagă pe Ioan şi să-i
încredinţeze în ceasul morţii tot ce avea mai scump pe lume, pe mama sa:
„Femeie, iată-l pe fiul tău”; şi lui Ioan: „Iat-o pe mama ta”. Şi din ceasul
acela, Ioan a luat-o pe Maria în casa sa. Sfântul Ioan ne învaţă azi că lucrul
cel mai important, care trebuie să domine inima şi viaţa noastră, este iubirea
faţă de Cristos.
Ioan, care a avut chemarea iubirii, a respectat în Petru
autoritatea. Căci, ajungând la mormântul lui Isus înaintea lui Petru, cum ne
spune în Evanghelia de azi, nu a intrat: din respect faţă de Petru, l-a
aşteptat, l-a lăsat să intre el mai întâi şi după Petru a intrat şi el, Ioan.
Cu durere în suflet ne gândim la acei creştini care părăsesc Biserica Catolică
şi se duc la sectari. Câtă rătăcire şi câtă orbire, cât întuneric în minţile
acestor dezertori: secta la care se duc, fără Petru, fără Papa, fără ierarhie,
fără autoritate, nu poate fi Biserica lui Cristos!
„Aceste lucruri li s-au întâmplat, s-au scris, s-au spus,
ca să ne slujească drept pilde, și au fost
scrise pentru învățătura noastră. ”(1Cor 10, 11)
Când citim despre faptele de seamă ale oamenilor lui
Dumnezeu în Vechiul Testament şi în Noul Testament, ne arde inima în noi. Cauza
numelui lui Dumnezeu apasă așa de mult pe
inima acestor slujitori, și așa
lucrări puternice făceau, că mintea majorității creștinilor
de astăzi rămâne uluită. Acești sfinți din
vechime erau precum stânca în refuzul lor de a înainta fără cuvânt de la Domnul. Și
plângeau și jeleau zile întregi datorită condiției
decăzute din casa Lui…
Ezra a fost un om al lui Dumnezeu care a trezit întreg
poporul său. Scriptura spune că Ezra era un om care avea mâna lui Dumnezeu
asupra lui. Ezra a mărturisit că a fost „întărit de mâna Domnului, Dumnezeului
meu, care era asupra mea” (Ezra 7:28).
Si Ştefan şi Ioan, şi toţi Apostolii au fost la fel. Dumnezeu
şi prin ei au trezit poporul la credinţă.
Cu alte cuvinte, aşa cum Dumnezeu Și-a
întins mâna, l-a cuprins pe Ezra, pe Ştefan, pe Ioan, şi pe toţi Sfinţii, și i-a
transformat într-un oameni diferiti, la fel îşi întinde mâna şi astăzi, pentru
a ne cuprinde şi pe noi, ca să devenim mesageri ai săi, asemenea lor.
Preot Ioan
1 IANUARIE, ZIUA ÎN CARE DUMNEZEU NE- A AŞEZAT ÎN CELE MAI BUNE MÂINI
Este 1 ianuarie! Este prima zi a anului!
Este ziua binecuvântărilor şi urărilor de bine!
Este ziua
speranţelor bune şi a veştilor fericite!
Este ziua păcii adevărate !
Este ziua în care Dumnezeu ne-a aşezat în cele mai bune
mâini.
Evanghelia de astăzi se deschide cu aceste cuvinte: „Păstorii
s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul care
era culcat în iesle.” (cf. Lc 2, 16)
Aceste cuvine ale Evangheliei, din prima zi a anului, vor
să ne spună că: Dumnezeu cel întreit şi unic, este un Dumnezeu care ne iubeşte
nespus de mult şi pentru că doreşte să fim fericiţi chiar din prima zi a
anului, ne încredinţează celor mai bune şi binecuvântate mâni din întreg universul,
mâinile lui Isus, mâinile Mariei şi mâinile lui Iosif, sigur fiind că aceste
mâini sfinte şi binecuvântate, ne vor face fericiţi aici, dar fericiţi şi în
veşnicie, ne vor da pacea aici şi în veşnicie.
Domnul, în marea sa iubire faţă de noi, i-a zis lui
Moise: "Aron şi urmaşii lui să-i
binecuvânteze pe fiii lui Israel cu aceste cuvinte: «Să te binecuvânteze Domnul
şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de
tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea». Astfel
să chemaţi numele meu asupra fiilor lui Israel şi eu Domnul îi voi
binecuvânta". (Nm 6, 22-27)
Iar această binecuvântare, Dumnezeu, o revarsă zilnic
zilnic peste noi, prin Fiul său Isus, prin Maria, cea plină de har şi prin
Iosif, bărbatul cel drept.
Suntem chemaţi, chiar din prima zi a anului, să credem
iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne iubeşte, ne ocroteşte, ne dăruişte
pacea sa şi ne binecuvântează de la 1 ianuarie şi până la 31 decembrie, din
prima zi a vieţii noastre şi până la ultima.
Suntem astăzi chemaţi să credem iubirii infinite a lui
Dumnezeu care s-a revărsat asupra noastră prin Isus Mântuitorul, pentru că Isus
este Fiul său, una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; pentru că s-a coborât in cer
special pentru mântuirea noastră; pentru că a umblat după oiţele rătăcite; pentru
că a luat asupra sa păcatele şi natura noastră rănită; pentru că ne mântuit
prin Patima şi Crucea lui ; pentru că ne-a pregătit locuri în cer; pentru că ne
trimite mereu binecuvântările sale; pentru că acum ne atrage la sine în Cer. Ne
mai putem oare îndoi de iubirea Sa ?
Anca, trebuia să treacă strada. Era încă mică şi singură.
S-a uitat în stânga, apoi în dreapta. Nu vine cumva o maşină? Şoseaua era
liberă. Repede să treacă! De abia a ajuns Anca la mijlocul străzii, când pe
neaşteptate a apărut dintr-o stradă lăturalnică un camion mare. Ce să facă?
Şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat: „Te rog, Doamne Isuse, fă, ca această
maşină să nu treacă peste mine.” Şoferul a văzut fetiţa. Atent a condus
camionul pe lângă ea. Anca a ajuns nevătămată pe partea cealaltă a străzii.
Curând ajunge acasă şi povesteşte mamei întâmplarea. Ne gândim şi noi
întotdeauna la Domnul Isus ,
când dintr-odată se iveşte un pericol? Ne încredem şi noi deplin în El? Atunci
şi noi vom afla ajutorul Lui. „Domnul aude când strig către El.” (Ps 4, 3)
Suntem astăzi chemaţi să credem iubirii infinite a lui
Dumnezeu care s-a revăsrat asupra noastră şi prin Preacurata Fecioară Maria,
cea care este Fica Tatălui, Mama Fiului lui Dumnezeu şi Mireasa Duhului Sfânt;
cea care este plină de har şi iubire; cea care s-a jertfit alături de Isus
pentru mântuirea noastră; cea care pururea este mijlocitoarea noastră, cea care
nu a refuzat niciodată pe nimeni.
Sfântul Ieronim Emiliani, mort în 1537, dusese în tinereţea
sa o viaţă foarte îndepărtată de Dumnezeu. Fiind militar de carieră a dus o
viaţă petreceri şi păcate urâte. Intr-o luptă a fost luat prizonier şi fu
aruncat într-o temniţă, urmând ca să fi ucis. Acum nu-l speria moartea, ci cum
va apărea în faţa lui Dumnezeu cu atât de multe păcate. Amintindu-şi aminte de
rugăciune AVE MARIA, învăţată în copilărie, şi ne recitată de atunci, a început
să se roage mijlocirii PS Fecioare Maria, că de îl va scăpa de la moartea de
osândă pe care o merită, îşi va schimba viaţa. Minune, Maica Domnului îi apare
în celulă, îi desleagă lanţurile, îl scoate afară din închioare şi îl face
liber. El luă lanţurile cu el, merse într-o bisrică din Trerrio, le depuse la
un altar al Maicii Domnului, făcu o spovadă bună, îşi schimbă viaţa şi intră
într-o mănăstire a Maicii Domnului,şi nu trăi decât pentru perfecţionarea
vieţii lui şi a altora, sub privirile cale ale lui Isus şi Maria. A murit de o
boală pe care o luase de la cei pe care îi îngrijea, din dragoste pentru Isus
şi Maria.
Sf Arnould, (582-647) episcop de Metz, aruncat pe nedrept într-o închisoare
întunecată din Toulouse, văzându-se la discreţia persecutorilor săi şi ne mai
aşteptând nimic de la oameni, recurse la ajutorul Sfintei Fecioare. Abia îşi
termină rugăciunile că lanţurile căzură singure. De teamă să nu provoace mânia
temnicerului, el şi le puse din nou, dar ele se rupseră iarăşi în prezenţa
gărzilor şi, fu astfel, în mod miraculos scăpat. Mişcătoarea imagine a grijii Mariei, să ajute sufletele care aleargă la ea în situaţiile cele mai
critice.
Suntem astăzi chemaţi să credem iubirii infinite a lui
Dumnezeu care s-a revăsrat asupra noastră şi prin Sfântul Iosif, cel care l-a
introdus pe Isus în familia lui David, cel căruia Dumnezeu i-a încredinţat
grija lui Isus, a Mariei, dar şi a întregii Biserici; cel care este bărbatul
drept şi credincios; el care acum în cer are mare putere de mijlocire la Isus.
Cu trei zile înainte de moartea sa, Silvio Pellico spunea
: „Numai în cer vom înţelege măreţia şi meritele Sfântului Iosif. Cum Sfânta Fecioară este
cinstită printr-un cult particular, tot
aşa Sfântul Iosif este ridicat deasupra
tuturor celorlalţi Sfinţi, cel mai
apropiat şi cel mai iubit de Isus şi de Maria, şi, prin urmare, cel mai puternic pentru a ne ajuta. O! Să ne
sprijinim deci de sf Iosif, căci inima sa s-a odihnit pe inima copilului Isus.
Să-l invocăm cu încredere. El este prietenul nostru ceresc. De câte ori n-a
venit el în ajutorul meu !”
Dintre toate sufletele care sunt devotate cinstirii sf
Iosif, spunea Sfânta Tereza de Avila, n-am cunoscut nici unul care să nu facă,
în fiecare zi progrese noi şi rapide pe calea perfecţiunii. De mai mulţi ani de
când îi cer în ziua sărbătorii sale, un har special, niciodată nu mi-a fost
refuzat. Chiar am observat că, dacă harul pe care îl ceream nu era cel care îmi
trebuia, acest amabil sfânt ştia să-l
transforme în cel mai mare bine pentru sufletul meu. Dacă cineva ezită în a mă
crede, îl implor să încerce, din dragoste pentru Dumnezeu.
Inchei meditaţia de astăzi cu frumoasele cuvinte ale
Psalmistului: “Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să-şi
întoarcă faţa senină spre noi; ca să se cunoască pe pământ calea ta şi mântuirea
ta la toate popoarele. (Ps 67 2,-3)
Ştiţi de ce şi-arată Dumnezeu grija şi dragostea sa
deosebită faţă de noi, chiar din prima zi a anului, chiar din prima zi a
existenţei nostre şi pănă-n veşnicie? Ca noi să nu-L părăsim niciodată, pentru
ca noi să nu ne căutăm fericirea decât în El, pentru ca noi să nu mai mergem
niciodată după diavol, pentru ca noi să primim mântuirea fericirea pe care El
ne-o trimte prin Isus şi Sfinţii săi, pentru ca noi dacă suntem cumva pe o cale
greşită, să ne convertim.
Un adolescent numit Vicent Peale, a mers la cumpărături
cu tatăl său, Dr. Charles Peale. Acesta a fost un doctor renumit care şi-a
abandonat cariera medicală alegînd sa slujească ca păstor de suflete. Pe când
se îndreptau spre un magazin, le-a ieşit înainte un boschetar neîngrijit
îmbracăt în zdrenţe. Acesta l-a apucat cu putere de mâna pe Vicent , forţându-l
să-i dea bani să-şi cumpere ceva de mîncare. Copilul s-a smuls din strânsoarea
mâinii acelui necunoscut şi a fugit printre trecători în lungul străzii. Tatăl
său, Dr. Charles Peale, l-a ajuns din urmă pe fiul său, i-a dat 5 dolari
spunîndu-i să-i ofere străinului, în Numele Domnului Isus. Vicent a luat banii
şi cu inima plină de teamă s-a întors spre acel om al străzii. Acesta cînd a
primit banii a zâmbit şi faţa i s-a luminat. După ce copilul s-a întors, în
timp ce-şi continuau drumul , tatăl l-a întrebat ce a trăit atunci când a mers
din nou spre străinul care l-a apucat de mâna? Astazi am vazut ce-a ajuns omul
fără de Dumnezeu, a răspuns Vicent. Auzindu-i mărturisirea , tatăl l-a
întrerupt spunându-i : „Când îi priveşti pe oameni să nu te uiţi la ceea ce ei
sunt, ci la ceea ce ei pot deveni!... La fel e şi cu Dumnezeu, când ne
dăruieşte darurile sale, nu se uită la ceea ce noi suntem în acel moment, ci la
ceea ce putem deveni începând de atunci, adică nişte convertiţi la dragostea
Lui.
Preot Ioan
EPIFANIA DOMNULUI, sărbătoarea căutătorilor, închinătorilor şi a martorilor lui Dumnezeu.
Cuvântul Epifanie, vine de la grecescul Epifaneo, care înseamnă manifestare, descoperire. Iar noi astăzi sărbătorim o triplă Epifanie, o triplă arătare, o triplă descoperire, a Mântuitorului Isus, lumii.
1. După ce, Isus, la Crăciun , s-a arătat s-a descoperit poporului
evreu, reprezentat de păstori, prin vorbire şi cânt de îngeri, astăzi El s-a
descoperit, printr-o stea, şi neamurilor păgâne, reprezentate de Magi, şi le-a
chemat şi pe ele la mântuirea adusă de El.
2. A doua Epifanie pe care o celebrăm astăzi este aceea, unde Isus cu păcatele noastre asupra sa, este boteazat de Ioan în Iordan, şi primeşte mărturia că este Fiul lui Dumnezeu, de
3. Iar a treia Epifanie pe care o celebrăm astăzi, este aceea unde Isus îşi manifestă dumnezeirea
Deci toate aceste trei Epifanii ale Domnului nostru Isus
Cristos, le sărbătorim în ziua de astăzi. Dar pentru că fiecare din aceste trei
Epifanii, conţine un bogat tezaur de învăţătură, Biserica Catolică, a decis ca
fiecare din aceste trei Epifanii să fie celebrate şi separat fiecare. Astfel:
Astăzi deşi amintim toate cele trei Epifanii ale Domnului Isus, ne oprim cu celebrarea numai la arătarea lui Isus Magilor şi la chemarea popoarelor păgâne la mântuire.
Astăzi deşi amintim toate cele trei Epifanii ale Domnului Isus, ne oprim cu celebrarea numai la arătarea lui Isus Magilor şi la chemarea popoarelor păgâne la mântuire.
Apoi, în prima duminică după celebrarea de astăzi, vom celebra şi medita numai Botezul Domnului în Iordan, când Isus este recunoscut de Tatăl şi de Duhul, ca Fiu, care are putere să ia asupra sa păcatele noastre şi să le ispăşească.
Apoi iarăşi, într-o altă duminică, vom celebra şi analiza separat, începutul semnelor lui Isus
Dacă ar fi să sintetizăm tezaurul de învăţătură, pe care
îl conţine pericopa evanghelică, a manifestării Mântuitorului Isus, popoarelor
păgâne prin Magi, şi chemarea lor la mântuire, am putea defini sărbătoarea în
trei idei mai importante:
1. Sărbătoarea căutătorilor de Dumnezeu.
2. Sărbătoarea închinătorilor lui Dumnezeu.
3. Sărbătoarea martorilor lui Dumnezeu.
Dumnezeu se manifestă omului şi îl cheamă la mântuire în
diferite feluri. De exemplu: pe Balaam l-a chemat prin glasul unui asin ;
(cf Nm
22, 21-30) pe Ghedeon l-a chemat printr-un înger ; (cf. Jud 6, 11-24) pe Moise l-a
chemat printr-un rug aprins ; (cf. Ex
3,2-4) pe regele Manase, regele lui Iuda, printr-o boală ; (cf. 2Rg 20, 1-5) pe păstori printr-o cântare frumoasă ; (cf. Lc 2, 13) pe Magi i-a chemat printr-o
stea ; (cf. Mt 2, 2) pe Petru l-a
chemat prin fratele lui ; (cf. In 1,
41) pe Natanael l-a chemat printr-un prieten ; (cf In 1, 45) pe Paul l-a chemat
printr-un accident ; (cf Fap 9, 3-5) etc, etc.
Dacă privim în Istoria Bisericii vom vedea că pe Sfinţii
: Augustin Paul Pustnicul şi Antonie Pustnicul, i-a chemat prin citirea şi
auzirea Bibliei. Pe Sfinţii : Francisc, Ludovic IX, Maximilian Kolbe, prin
glasul mamelor sfinte; pe scriitorul francez, Paul Claudel, printr-un cânt
frumos din Biserică ; pe evreul Alfons Ratisbone, prin privirea unei frumoase
icoane ; pe scriitorul francez, Denis Diderot,
prin aripa unui fluture. etc.
Spuneam că Sărbătoarea Epifaniei, este Sărbătoarea
căutătorilor şi închinătorilor lui Dumnezeu. Ei bine, toţi aceşti oameni
amintiţi în exemplele de mai sus, din Vechiul şi Noul Testament, din Istoria
Biserici şi a Poporului lui Dumnezeu, după ce au auzit chemarea lui Dumnezeu,
au început să-l caute pe Dumnezeu, iar apoi găsindu-L au început să-L iubească
şi să-L slujească, şi astfel au ajuns să se mântuiască. Dumnezeu vrea ca toţi
oamenii să ajungă la acestă căutare, la această descoperire, la această cunoaşterea adevărului, la această iubire şi slujire a Domnului, ca în final să ajungă la mântuire. (cf. 1Tm 2, 4)
Şi unul fiecare dintre noi auzim zilnic chemarea lui
Dumnezeu prin multe glasuri: glasul conştiinţei, glasul luminii, glasul creaţiei, glasul clopotului, glasul paşilor oamenilor în drum spre biserică, prin glasul Scripturi citite zilnic în biserică, prin glasul preotului ce predică, prin glasul corului, prin glasul celor dragi, prin glasul suferinţelor şi bolilor ce ne ating, etc, etc. Dar
unde este alegarea noastră spre Dumnezeu, unde este schimbarea vieţii noastre,
unde este adorarea şi slujirea noastră iubitoare, unde este cântarea noastră de
bucurie?
Intr-o zi, pe cănd mergea spre biserica pe care o păstorea
din Boston, A. J. Gordon, a văzut un copil ducând o colivie cu cateva păsări. -De
unde ai păsarile acelea? l-a intrebat Gordon. -Le-am prins pe câmp. A raspuns copilul. -Si ce vrei sa
faci cu ele? l-a intrebat din nou Gordon. -O, am să mă joc cu ele pentru o vreme si apoi
am sa le dau pisicii noastre de acasă, a spus copilul. Sunt doar păsări de câmp
şi nu pot cânta bine. Pastorul i-a spus: -Iti dau doi dolari pentru colivie si pasări. -S-a facut! A raspuns baiatul. N-aţi făcut o afacere prea
bună. Gordon a luat colivia cu păsările, a dus-o in spatele bisericii si a dat
drumul păsărilor, care şi-au luat zborul, cantand in libertate. Urmatoarea
Duminică, Gordon avea colivia goala pe amvonul bisericii si a povestit
intamplarea. -Cand le-am eliberat, a spus el adunării, au zburat spre inalţimi
si cântecul lor părea că spune : “Răscumpărat, răscumpărat!”
Cei care nu-L cunosc pe Isus ca Mântuitor personal sunt
ca acele păsări inainte de-a fi eliberate.
Ei “nu pot cânta bine” pentru ca sunt prinşi in colivia păcatului. Dar nu
trebuie sa fie aşa. Isus a spus: “Daca Fiul vă face slobozi, veţi fi cu
adevarat slobozi” (In 8, 36). El ne
da libertatea care pune o cântare nouă in inima noastră.
Când israelitii au fost eliberati din robia egipteana, au proclamat: “Vom cânta Domnului…El ne-a scăpat”. (cf. Ex 15, 2) Fuseseră eliberaţi si puteau cânta. Dar tu? A avea un suflet mantuit inseamnă sa ai o cântare in inima.
Prima lectură de astăzi, ne spune: “Popoarele se vor îndrepta spre lumina Ta...ele vin de departe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate tare şi va creşte.” ( Is 60, 3-5) Iar Ps. Resp, ne spune: ”Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne.” (Ps 71, 11)
Când israelitii au fost eliberati din robia egipteana, au proclamat: “Vom cânta Domnului…El ne-a scăpat”. (cf. Ex 15, 2) Fuseseră eliberaţi si puteau cânta. Dar tu? A avea un suflet mantuit inseamnă sa ai o cântare in inima.
Prima lectură de astăzi, ne spune: “Popoarele se vor îndrepta spre lumina Ta...ele vin de departe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate tare şi va creşte.” ( Is 60, 3-5) Iar Ps. Resp, ne spune: ”Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne.” (Ps 71, 11)
Dar Sărbătoarea Epifaniei Domnului, este şi Sărbătoarea
Martorilor lui Dumnezeu.
Magii au mărturisit tuturor convertirea lor, întorcându-se
acasă pe un alt drum.(Mt 2, 12)
Cand Domnul străluceste in viaţa ta, oamenii sunt atraşi
de ceea ce vad si simt.
Asa i s-a intâmplat unui bucătar de fast-food, pe nume
Nicholas Herman. Nemulţumit de viaţa lui, se ingrijora mereu cu privire la mântuirea
lui. Apoi intr-o zi, in timp ce studia un copac, fu lovit de acelaşi adevar
despre care vorbeste David in Psalmul 1, 3, si anume ca secretul cresterii
spirituale sta in a fi inrădăcinat şi fundamentat in ceva (şi cineva) mai
profund decat tine. Asa ca Nick se hotărî să-şi transforme viaţa intr-un
experiment a ceea ce el numea "conversaţia obisnuită, tăcută şi tainică a
sufletului cu Dumnezeu". In prezent este mai bine cunoscut sub numele de
Fratele Lawrence, nume pe care i l-au dat prietenii săi. Exista şanse sa fi
auzit şi unii dintre noi de el şi de scrierile lui. Deşi si-a petrecut viata in
anonimat lucrand intr-o bucatarie, modul in care a interactionat cu Dumnezeu
i-a facut pe oameni din toata lumea sa-L cunoască pe Dumnezeu aşa cum il
cunostea si el. Prietenii lui spuneau că "il gasea pe Dumnezeu peste tot..
la fel de mult şi în timp ce repara papuci .. sau când se ruga impreuna cu
adunarea". Si dupa ce a murit, au strâns scrisorile lui şi conversaţiile
lui intr-o carte cu titlul :”Practicand prezenta lui Dumnezeu.” Este una din
cele mai citite carţi din ultimele patru secole. Domnul Isus a spus: "Si
dupa ce voi fi inălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (In 12:32).
Asadar, cu cât Îl laşi pe Dumnezeu să se exprime mai mult prin viaţa ta, cu atât mai mulţi oameni vor fi atraşi
Amintiţi-vă de cuvintele lui Cristos: "Prin aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii
(In 13,35). "Aşa să
lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând ei faptele voasrte
bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Mt 5,16).
Preot Ioan
Sărbătoarea Botezului
Cred că fiecare
dintre noi şi-ar dori să găsească un remediu universal pentru orice problemă a
vieţii: oboseală, durere, boală, suferinţă, şi moarte. De exemplu, o Fântână cu
apă miraculoasă, din a cărei apă să te speli sau să bei, şi astfel să scapi de
orice necaz.
În capitolul 5, al celei de a doua cărţi a Regilor, citim
că Naaman Sirianul, dezamăgit de recomandarea profetului Elisei de a se spăla
în Iordan, după ce el în zadar se spălase în apele Siriei, Abana şi Parpar,
voia să renunţe la vindecarea pe care şi-o dorea atât de mult şi să se
reîntoarcă în ţara lui. Dar, la rugămintea slujitorilor săi, ascultă şi se
spală în Iordan, nu o dată, ci de şapte ori. In urma spălării sale în râul
Iordan, el iese vindecat şi înnoit. În urma acestei vindecări, el ajunge să-L
recunoască pe Dumnezeul lui Israel, ca pe singurul Dumnezeu adevărat. El a
găsit Fântâna Vieţii, în apele Iordanului, simbolul îndepărtat al Botezului.
(cf. 2Rg 5, 1-18)
Poeţii din vechime vorbesc despre o “Fântână a Tinereţii”
Bătrânii care s-ar fi spălat cu apa
aceastei fântâni, sau ar fi băut din ea, ar fi întinerit ; zbârciturile de pe
faţă le dispăreau ; mâinile şi picioarele slăbite li se întăreau; ochii stinşi
îşi recăpătau lumina ; totul se aprindea iarăşi de viaţă.
Unii oameni afirmă că : "Fântana tinereţii" ar exista
cu adevarat, in Bahamas ; alţii spun că Fântâna tinereţii ar exista pe Insula
Paştelui ; Americanii cred că au descoperit Fântâna tinereţii, într-o peşteră
din Texas, unde liliecii trăiesc foarte mult. Alţi americani cred că Fântâna Tinereţii s-a afla în Florida, pe locul oraşului mitic, Beimeni. Poveştile noastre spun că Fântâna Tinereţii ar exista într-un loc secret de la noi în ţară, căci Harap Alb, din povestea lui Ion Creangă, a fost readus la viaţă cu Apa Vie a acestei fântâni. Toate acestea sunt visuri şi căutări care exprimă dorul omului după viaţa veşnică.
Isus singur a împlinit acest dor şi această căutare a omului, pentru că El a deschis pentru noi adevărata Fântână a Tinereţii, la
Botezul său, şi orânduind ca toţi cei care doresc o tinereţe veşnic fericită, în Impărăţia Lui, să intre în viaţa de acum, în Apa Miraculoasă a Botezului, inaugurată de El.(cf. Mc 16, 16) Şi toţi cei care se vor boteza împreună cu El, chiar dacă au murit,
vor învia şi vor trăi veşnic fericiţi împreună cu El. (cf. Rm 6, 4)
Să nu uităm că un orb din naştere s-a vindecat la apa indicată de Isus. (cf. In 9, 7) Să nu uităm că un paralitic a fost vinecat de Isus tot lângă o apă. (cf. In 5, 5-8) Să nu uităm că Isus a vindecat sufletul îmbătrânit şi obosit de păcate, al unei femei, tot lângă o fântână. (cf. In 4, 6-7)
Dar Sfântul Apostol Ioan, în lectura a doua de astăzi, ne spune: "Isus Cristos, este acela care a venit prin apă şi sânge: nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge, şi Duhul mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă el este adevărul. Trei sunt care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei mărturisesc la fel." (1In 5, 6-8)
Chiar şi păgânii, în întunecimea minţii lor, concepeau Fântâna Tinereţii, ca o baie de apă şi sânge. Astfel ei credeau că frumoasa lor, Afrodita, s-a născut din apa mării şi din sângele lui Uranus.
Isus însuşi, ne-a dovedit, în propria persoană, că
Botezul este “Fântâna Tinereţii Veşnice.” La Botezul său s-a împovărat cu toate păcatele
noastre, în patima sa s-a împovărat cu toate infirmităţile, suferinţele şi moartea noastră. Dar a treia zi de la moartea şi îngroparea sa, a înviat glorios şi
măreţ pentru a nu mai muri.
Pornind de aici, de la Învierea lui Isus, Apostolii şi Ucenicii lui, nu s-au mai temut de suferinţe şi moarte. Sfântul Paul,
spune că de acum înainte ne putem bate joc de suferinţe şi moarte, pentru că
victoria lui Isus asupra lor, este şi victoria noastră. (cf. 1Cor 15, 55)
Calea prin care noi păcătoşii putem ajunge la adevărata
Fântână a Tinereţii, este în primul rând Botezul, urmat apoi de celelalte două Sacramente
de iniţiere creştină: Mir şi Euharistie. De aceea lectura a doua de astăzi ne
spune: ”Trei sunt care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei
mărturisesc la fel.” (1In 5, 7-8)
Fântâna Tinereţii către care ne conduce Isus, este o fântână din care izvorăsc trei irvoare:
Fântâna Tinereţii către care ne conduce Isus, este o fântână din care izvorăsc trei irvoare:
--Izvorul Miraculos al Apei Botezului care ni se ridică
păcatele de către Isus, (cf. In 1,
29)
--Izvorul Sângelui deschis la Cruce şi care ne curăţă
păcatele, (cf. 1In 1, 7) şi curge şi astăzi în Euharistie, şi pe
care noi îl numim “Medicamentul Nemuririi” (cf. In 6, 54)
--şi apoi Izvorul dătător de viaţa al Duhului Sfânt, Duh care
l-a înviat pe Isus şi ne va învia şi pe noi. (cf. Rm 8, 11)
Însă Botezul împreună cu Euharistia şi Mirul, nu sunt
numai o simplă Fântână a Tinereţii care, din bătrâni ne face tineri, din bolnavi
sănătoşi şi din morţi vii. Ele sunt mult mai mult. Aceste Taine începute cu Botezul , ne şi
înnobilează, schimbându-ne statutul. Astfel: din sclavii satanei şi ai morţii, ne
face liberi, ne face fii şi fice ale Lui Dumnezeu, ne face moştenitori ai Impărăţiei lui Dumnezeu, ne face fraţi cu Isus şi temple
ale Duhului Sfânt.
La ce ne-ar fi folosit să găsim Fântâna Tiinereţii
Veşnice, dacă veşnic am fi rămas sclavii satanei, şi nefericiriciţi ai
întunericului? Abia acum înţelegem de ce Dumnezeu, în Paradis, după păcat, nu le-a permis
primilor noştri părinţi, ca să mănânce din Pomul vieţii veşnice. El i-a oprit de la Pomul Vieţii Veşnice, pentru ca ei şi urmaşii lor, să nu
rămână veşnic nefericiţi şi sclavii satanei. (cf.
Ge 3, 24)
Insă după ce Dumnezeu ne-a pregătit, prin lucrarea lui Isus şi a
Duhului Sânt, adevăratul Pom al Vieţii şi adevărata Fântână a Tinereţii, El ne
chemă să venim şi să mâncăm din Pomul Vieţii Veşnice şi să bem din Fântâna
Tinereţii Veşnice.
Să ascultăm ce frumos ne chemă, Dumnezeu, prin prima
lectură de astăzi: “Aşa vorbeşte Domnul: "Voi care sunteţi însetaţi,
veniţi la apă; chiar dacă nu aveţi bani, veniţi; veniţi şi procuraţi-vă grâu
fără bani şi mâncaţi; procuraţi-vă vin şi lapte, fără să plătiţi nimic. De ce
vă irosiţi banii pentru ceea ce nu vă hrăneşte şi munca voastră pentru ceea ce
nu vă satură? Ascultaţi-mă pe mine şi veţi mânca numai bunătăţi şi vă veţi
hrăni cu mâncăruri alese. Deschideţi-vă urechile! Veniţi la mine! Ascultaţi şi
veţi trăi! Voi încheia cu voi un legământ veşnic, după cum i-am promis lui
David” (Is 55,1-3)
Să ascultăm iar cât de frumos ne chema Domnul şi prin
cîntarea de la Ps. Responzorial
Dacă atunci când era rău pentru noi ca să mâncăm din Pomul
Vieţii Veşnice, ne opreau îngerii lui Dumnezeu, (cf. Ge 3, 24) acum când e fericit pentru noi
să mâncăm şi să bem cele ce ne sunt spre nobleţe, viaţă şi bucurie veşnică, ne
opreşte satana. (cf. 1Pt 5, 8)
Chiar dacă satana acum este legat de Isus, el mai are încă puterea
de vrajă, ca să ne ducă la păcat. De aceea vedem astăzi oameni botezaţi, împărtăşiţi, şi
miruiţi, care se aruncă singuri în gura fără dinţi ai câinelui legat, diavolul.
De aceea vedem astăzi creştini care, după cum spune Biblia, asemenea porcului
spălat se întorc iar în mocirlă păcatului, creştini care asemenea câinelui care a
vărsat afară răutatea, se întorc iarăşi la veninul păcatului pe care l-au
scuipat afară. (cf. 2Pt 2, 22)
Profetul Ezechiel, are o frumoasă parabolă, prin care
vrea să ne facă să înţelegem, ceea ce a făcut păcatul şi diavolul din noi. Iar
apoi ne arată şi ceea ce a făcut Dumnezeu, în iubirea sa faţă de noi. Mai exat,
în Parabola lui Ezechiel, este o vorba de o tânără, simbol al omenirii
păcătoase, care luată în stăpânire de diavol, prin păcat, este rănită, golită
de tot ce-i bun, adusă în prag de moarte, şi abandonată într-un loc pustiu şi
departe de orice ajutor omenesc. Insă Dumnezeu o vede, se apropie de ea, o
spălă, o acoperă cu o mantie, o ia în casa lui, o creşte ca pe fica lui, o face
mireasa lui, şi odată cu asta părtaşă la toate bogăţiile sale. Ba mai mult, după
ce în calitate de soţie şi regină, ea îl înşelă cu idolii, El, după ce o
dojeneşte cu iubire, o iertă şi o iubeşte mai mult ca la început. (cf. Ez 16, 1-63) In această tânără ne
regăsim unul fiecare dintre noi.
Oare vom putea refuza un aşa de mare dar? Oare vom mai
supăra pe un aşa de mare binefăcător? Şi chiar dacă satana a reuşit să ne
înşele şi să ne facă să-L mâhnim iar pe Dumneze, prin păcate, mai avem la
dispoziţie încă un Botez, “Botezul lacrimilor de căinţă şi de hotărâre“, împreună cu
mărturisirea sinceră a păcatelor. Iar când noi vom merge, plini de căinţă şi
hotărâre, şă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu care este credincios şi drept, ne
va ierta şi ne va curăţi de orice nelegiuire”, (1In 1, 9) şi vom deveni iarăşi vrednici de Tinereţea Veşnic
Fericită din Cer.
Preot Ioan
Botezul pe care Isus l-a primit în râul Iordan, a
însemnat pentru El recunoaşterea publică, din partea Tatălui şi a Duhului, a
filialităţii şi mesianităţii sale. Isus prin jertfa de sine de la Cruce , va obţine pentru
ficare om credincios, eliberarea de orice fel de sclavie.
DUMINICA II DE
PESTE AN „B” A veni, a vedea şi a rămâne cu Isus
Cei doi ucenici ai lui Ioan trebuie să fi înţeles acest
lucru în momentul în care l-au auzit pe învăţătorul lor, Ioan Botezătorul,
proclamându-L pe Isus care trecea, drept Mielul lui Dumnezeu. (cf.In 1, 29)
Ceea ce a urmat este definit în cele trei cuvinte: a
veni, a vedea şi a rămâne cu El.
Mai precis, doar atunci când cei doi ucenici ai lui Ioan
au mers împreună cu El, au văzut unde locuia şi au rămas cu El, li s-a permis
să descopere că este Isus este Mesia. Aşadar, nimeni nu poate descoperi cine
este Isus dacă nu merge împreună cu El, dacă nu vede unde locuieşte şi dacă nu
rămâne cu El.
In aceste trei cuvinte se află secretul ajungerii în
Paradis. Datorită puternicei otrăvi a păcatului, oamenii, nu numai că am fost
aruncaţi de suflul lui departe de Casa Tatălui, dar li s-a şi şters din minte
şi orice amintire despre ea, ba şi mai mult, li s-a şters din minte şi
amintirea drumului de întoarcere acasă. De aceea a fost nevoie să vină Isus pe
pământ, ca El să ne amintească de Rai, ne ne facă să-l dorim iarăşi şi să ne
conducă El însuşi înapoi.
Dar, pentru ca oamenii să-L poată întâlni pe Isus şi pentru
a-i descoperi mesianitatea sa eliberatoare, de cele mai multe ori este necesară
o mediere din partea cunoscătorilor.
Lecturile de astăzi sunt concludente în acest sens.
Astfel: Ioan şi Andrei, au mers către Isus doar în urma mărturiei lui Ioan
Botezătorul; iar Petru a venit la
Isus doar în urma mărturiei date de către fratele său,
Andrei; iar Samuel a umblat cu Dumnezeu, în urma sfatului bun primit de la
preotul Eli; şi Saul s-a apropiat de Isus în urma rugăciunii lui Ştefan şi apoi
în urma medierii lui Barnaba.
Biserica, care suntem noi creştinii, este asemănată în
Biblie cu mai multe lucruri:
1. Cu un trup, unde Cristos este capul, iar noi celelalte
mădulare. (cf. Rm 12, 4-5) Aşa cum
toate comenzile dintr-un trup pornesc de la cap, tot astfel toate activităţile
membrilor Bisericii pornesc de la
Cristos. Şi aşa cum un mădular care nu poate primi comanda de
la cap, este bolnav, tot astfel un creştin care nu trăieşte după Cristos, este
bolnav. Şi iarăşi, dacă un mădular al trupului este rănit, toate celelalte
mădulare îi vin într-ajutor. Aşa trebuie să se întâmple şi în trupul Bisericii.
2. Cu o casă, unde Isus este piatra de temelie din capul
unghiului, iar noi creştinii suntem pietrele vii care o alcătuim. (cf. 1Pt 2, 4-5) Şi ca într-un zid, creştinii
sunt zidiţi legaţi unii de alţii, dependenţi unii de alţii. Şi dacă o cărămidă
iese din ţesătura zidului, periclitează siguranţa celorlalte cărămizi din zid,
şi chiar a întregii case, la fel este şi cu ucenicul fără misiune.
3. Cu o turmă condusă de Isus. (cf. 1Pt 5, 2) Aşa cum oaia care du desluşeşte glasul păstorului de alte
glasuri este bolnavă, la fel creştinul care n-acultă de Isus este bolnav. Şi
aşa cum oaia care iese din turmă şi merge spre prăpastie pune în pericol
întreaga turmă, tot astfel creştinul cu un comportament deviat, pereclitează
întreaga familie şi întreaga comunitate.
De aceea rolul mărturiei părinţilor în familii, este
determinant. Un studiu arată că dacă mama si tatăl frecventează cu regularitate
biserica, 72% din copii vor rămâne credincioşi. Daca numai tatăl frecventează
biserica, 55% dintre copii rămân credincioşi, iar daca numai mama frecventează
biserica, 15% vor rămâne credincioşi. Dacă nici un părinte nu frecventează
biserica, numai 6% rămân credincioşi. Statistica demonstrează ca exemplul
părinţilor si adulţilor este mai important chiar decât eforturile bisericii.
Această statistică ne permite să scoatem în evidenţă că:
întâlnirea celor din jurul nostru cu Isus Cristos depinde totdeauna de o bună
mărturia pe care noi o dăm cu privire la
El. Şi invers, îndepărtare celor din jurul nostru de Cristos
se datorează mărturiei negative pe care o dăm.
Un om obosit, păşind către o bancă liberă dintr-un
cimitir, a început să citească unele înscrisuri de diferite cruci. “A trăit
sase ani, trei luni si patru zile”… “A trăit unsprezece ani, doua luni si cinci
zile”… “A trăit trei ani, patru luni si patru zile”… “A trăit noua ani, opt
luni si doua zile”…S-a intristat crezând ca nimerise intr-un cimitir pentru
copii. Insă un localnic, văzându-i mirarea şi durerea, se gândea că a venit la
mormântul unui drag din familie. El i-a
răspuns omului că e îndurerat de moartea atâtor copii. Atunci omul a început
să-i explice că pe cruci sunt notaţi numai anii pe care respectiva persoană i-a
trăit în bucuria credinţei. Acolo la naştere fiecare persoană primeşte căte un
carneţel, unde la început părinţii, iar după căsătorie, partenerul şi copiii,
notează timpul cât în viaţă respectiva persoană, a trăit în bucuria credinţei;
şi numai acest timp este trecut pe cruce.
Şi pentru noi toţi, numai timpul pe care l-am petrecut bucurandu-ne
în credinţă, doar acest timp va conta.
Cea mai mare biserica creştină din Coreea de sud a ajuns
să numere 200000 de credinciosi, deşi iniţial numara doar 100-200 de membri. Care
a fost secretul creşterii ei explozive? Conducerea bisericii a propus bisericii
o ţintă: zilnic fiecare membru să spună ceva despre Cristos unui om. Biserica a
fost de acord. Această mărturie generală şi zilnică a lui Cristos pentru
cineva, a dus în câţiva ani la o creşterea aşa mare bisericii.
Felix Neff un slujitor credincios al Domnului a fost
acum 150 de ani o unealtă pentru o deşteptare duhovnicească în regiunea
Alpilor. Odată a trecut pe lângă o casă care părea să fie a unor oameni bogaţi.
El simţea dorinţa să le aducă vestea despre harul lui Dumnezeu. A sunat la uşa,
şi o fată din casă a deschis uşa. „Locuieşte Cristos în această casă?"
„Nu!" Neff a replicat: “dacă Cristos nu locuieşte aici, această casă nu
poate să fie fericită, iar eu nu pot poposi aici.” Aceste cuvinte au avut darul
să facă acea familie să devină credincioasă.
In 10 Septembrie 2001, misionarul Bill Fay se afla
intr-un avion al American Airlines.
Fay i-a înmanat stewardesei un pliant cu continut
evanghelistic. Putin mai tarziu a venit la locul pe care sedea Bill si l-a
intrebat: ,,Primesc pentru a sasea oara un astfel de pliant. Ce doreste
DUMNEZEU de la mine??” – “Viata Dumneavoastra”, a raspuns Bill Fay. Câteva
minute mai tarziu, ea şi-a predat Domnului Isus viaţa şi l-a primit in credinţă
ca Domn si Salvator personal. A doua zi, acelasi avion al American Airlines a
fost condus de o mână teroristă in unul din turnurile gemene, World Trade
Center. Pe lista celor morti s-a găsit si numele acelei stewardese. Marti, 11
septembrie, numai după cateva ore de la întoarcerea ei la Dumnezeu , ea a intrat in
slava veşnică a Salvatorului ei.
Câtă vreme trebuie să lucrăm în via Domnului?
- Până când Domnul zice: „Destul” (cf. Mt
24,14)
- Până când El zice: „S-a sfârşit” (cf. In 4, 34)
- Până când vom putea spune împreună cu Paul „mi-am
isprăvit alergarea” ( cf. 2Tm 4, 7)
- Până când Evanghelia va fi propovăduită în întreaga
lume „ (cf. Ap 14, 6-7)
Preot Ioan
La 25 august 1950, John Napoli pescuia somoni la 50 km dincolo de podul Poarta de Aur (Golden Gate) al oraşului San Francisco. Pe la începutul după-amiezii, barca lui era plină şi el s-a îndreptat spre casă. La vreo 3 km depărtare de golf, John a fost şocat să vadă sute de capete plutind încoace şi încolo pe valuri. În apa, el a putut să vadă vasul care tocmai se scufundase. Când se uita la oameni luptându-se pentru viaţa lor, ochii i s-au umplut de lacrimi. „Eu trebuie să-l salvez pe cât mai mulţi posibil”, şi-a zis el şi s-a apucat de treabă. Barca lui era singura barcă disponibilă. Din toate părţile, oamenii implorau ajutor şi John a lucrat cât a putut de repede. El a aruncat peste bord peştii pe care-i prinsese, în valoare de 3 000 de dolari, spre a face loc la cât mai mulţi oameni. După şase ore de lucru, adunase în barca lui cincizeci şi patru de oameni. Dar mai erau încă strigăte după ajutor şi John a aruncat o frânghie în apă şi a remorcat alţi şaisprezece oameni până în port. Când a fost întrebat pentru ce a lucrat atât de greu spre a salva pe cei aproape şaptezeci de oameni, John a spus: „Ştiam că fluxul se va schimba şi în curând va curge spre Oceanul Pacific, măturându-i pe toţi aceşti oameni în largul oceanului. Dacă nu i-aş fi salvat eu, cine i-ar fi salvat? Eu trebuia s-o fac înainte de a fi prea târziu.
DUMINICA III DE
PESTE AN „B”
Creştinul este un pescar de oameni
La 25 august 1950, John Napoli pescuia somoni la 50 km dincolo de podul Poarta de Aur (Golden Gate) al oraşului San Francisco. Pe la începutul după-amiezii, barca lui era plină şi el s-a îndreptat spre casă. La vreo 3 km depărtare de golf, John a fost şocat să vadă sute de capete plutind încoace şi încolo pe valuri. În apa, el a putut să vadă vasul care tocmai se scufundase. Când se uita la oameni luptându-se pentru viaţa lor, ochii i s-au umplut de lacrimi. „Eu trebuie să-l salvez pe cât mai mulţi posibil”, şi-a zis el şi s-a apucat de treabă. Barca lui era singura barcă disponibilă. Din toate părţile, oamenii implorau ajutor şi John a lucrat cât a putut de repede. El a aruncat peste bord peştii pe care-i prinsese, în valoare de 3 000 de dolari, spre a face loc la cât mai mulţi oameni. După şase ore de lucru, adunase în barca lui cincizeci şi patru de oameni. Dar mai erau încă strigăte după ajutor şi John a aruncat o frânghie în apă şi a remorcat alţi şaisprezece oameni până în port. Când a fost întrebat pentru ce a lucrat atât de greu spre a salva pe cei aproape şaptezeci de oameni, John a spus: „Ştiam că fluxul se va schimba şi în curând va curge spre Oceanul Pacific, măturându-i pe toţi aceşti oameni în largul oceanului. Dacă nu i-aş fi salvat eu, cine i-ar fi salvat? Eu trebuia s-o fac înainte de a fi prea târziu.
Nimic nu e mai urgent ca salvarea sufletelor. Nimic nu e
mai important decât viaţa veşnică. Nimic mai cu folos pentru noi decât a fi
oameni folositori Planului lui Dumnezeu de salvare a sufletelor naufragiate.
Insă pentru a înţelege această urgenţă, importanţă şi muncă avem nevoie, aşa
cum spune şi Isus astăzi, de credinţă mare şi de convertire autentică. (cf. Mc 1, 15)
Milioane de oameniu din această lume se află într-o
situaţie asemănătoare cu acei oameni care se înecau. Fluxul se schimbă. Timpul
trece. Timpul pentru salvarea celor pierduţi este scurt. (cf. 1Cor 7, 29-31)
Toţi creştinii au fost făcuţi de Isus, “Pescari de
oameni, pescari de suflete” Iar toţi creştinii pescari de suflete pierdute,
trebuie să aibe curajul şi determinarea lui John Napoli.
Dacă salvarea sufletelor naufragiate pe toate meridianele
lumii nu e făcută la timp, acele suflete se pierd cu totul în scurt timp, ca
“Steluţele de mare”, din cartea “Aruncatorul de stele”, a lui Lorans Eisley. Aici
el povesteste cum într-o o zi in care se plimba, a văzut o plaja plina de stele
de mare, care fusesera aruncate acolo de valuri. Apoi a observat un baiat care
le lua una cate una si le arunca inapoi in ocean. Cand l-a intrebat de ce face
aceasta, baiatul i-a raspuns: “Daca nu o fac, vor muri!”. Dar cum crezi tu ca
salvand atat de puţine, poti sa faci o schimbare pentru atât de multe stele de
mare care sunt pe plajă? Atunci băiatul s-a aplecat, a luat o stea de mare şi a
aruncat-o inapoi in ocean spunând: “Pentru aceasta steluta eu am facut o
schimbare majora!” “Cine mântuieşte un
suflet, s-a mântuit şi pe sine” (cfr. Iac
5, 20)
Într-o zi de iarnă cu zăpadă şi polei unchiul Vasa, a
trimis pe fiica sa, Măriuţa, să aducă o găleată cu apă. Ea s-a dus, dar văzând
că zăboveşte, unchiul a ieşit să vadă de ce întârzie. S-a uitat, dar Măriuţa nu
era nicăieri. Când s-a apropiat de fântână, a auzit strigăte din adâncul
fântânii. Când a ajuns găleata sus, Măriuţa a vrut să-şi umple găleaa ei, dar,
din cauza poleiului, a alunecat şi a căzut în fântână. Când a aruncat-o apa la
suprafaţă, ea s-a apucat cu mâinile de cărămizi şi striga după ajutor. Ea a
avut nevoie urgentă de salvare. Unchiul a coborât găleata, fata s-a apucat de
ea şi astfel a fost scoasă la suprafaţă. Timpul salvării sufletelor este scurt.
(cf. 1Cor 7, 29)
„Iată acum este vremea potrivită şi ziua mântuirii"
(cf. 2Cor 6.2). Nimic mai cu folos
pentru noi decât a fi oameni utili Planului lui Dumnezeu de salvare a sufletelor din mrejile iadului.
Există un pamflet, o poveste ironică, în care ni se spune
că, undeva într-un ţinut cu multe ape, era un grup de oameni care îşi ziceau
„pescari”. În apele din regiunea lor era mult peşte. De fapt, toată regiunea
era înţesată de râuri şi lacuri pline cu peşti. Şi peştii erau flămînzi. Săptămână
după săptămână, lună de lună, an după an, cei ce se numeau „pescari”, se
întâlneau în şedinţe, discutând despre chemarea lor de a fi pescari, despre
abundenţa de peşti din jurul lor şi despre cum ar putea şi ar trebui să meargă
la pescuit. Ce mult le plăceau lozinci ca de exemplu „Pescuitul este datoria
fiecărui pescar!”. Ei anunţau şedinţe speciale cu tema „Campania de pescuit”
sau „Luna pescuitului”! De asemenea, organizau conferinţe ca să discute despre
pescuit, să promoveze pescuitul şi să popularizeze echipamentul nou de pescuit,
noile metode de pescuit şi chiar noi „momeli” pentru peşti. Aceşti pescari au
construit clădiri impunătoare cu firma „Sediul General al Pescarilor”. Şi cu toate
că apelul tuturor era ca orice pescar să pescuiască, un singur lucru nu făceau
aceşti oameni: nu pescuiau.
Această povestire ironică, ne este adresată unuia
fiecăruia dintre noi, care am primit de la Isus , Marele Pescar, “Certificatul de pescari de
oameni”, dar care nu mergem la pescuit de suflete pentru Impărăţia lui
Dumnezeu. Avem biserici, avem săli de cateheze, avem campusuri, avem lideri,
avem cărţi, avem metode, avem întâlniri: zonale, diecezane şi mondiale. Avem de
toate, numai nu avem convertiţi, nu avem oameni care au părăsit păcatul, nu
avem suflete aduse pe calea lui Cristos. Tare vom mai fi întrebaţi despre asta!
Versetul 16 ne spune despre Isus că trecea pe lângă Marea
Galileii, care se mai numeşte şi lacul Ghenezaret. Isus îşi începe lucrarea
publică din Galileea păgână şi acolo predică Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu. Ceea ce putem învăţa de aici este faptul că Isus umbla după oile
pierdute ale casei lui Israel, chemându-le la pocăinţă, că Isus umbla după peştii
ce aşteptau să fie prinşi, şi că nu aştepta ca oile sau peştii să vină şi să-L
caute. Aşai şi noi suntem datori, în
virtutea mandatului primit de la
Isus , să umblăm după oile pierdute ale timpului nostru, după
peştii buni din apele păgâne ale lumii, căci ei nu pot veni la noi. Iar dacă nu
le căutăm în timp util, rămân pierduţi pentru totdeauna. De aceea Dumnezeu l-a
forţat pe Iona să se ducă şi să predice salvarea pentru Ninive. (cf. Iona 3, 1-10)
Aşa cum se observă în textul Evangheliei de astăzi, Isus
nu aşteaptă ca oamenii să vină la
El , ci El merge la oameni. La fel trebuie să procedăm şi noi.
Nici un om nu vine la credinţă fără să-L fi chemat Dumnezeu într-un fel anume,
prin cineva. Isus vrea ca astăzi noi să continuăm lucrarea începută de El şi să
o ducem până la capăt.
Andrei şi Simon, Ioan şi Iacob, au lăsat totul şi au mers
după Isus. Au lăsat viaţa veche, au lăsat meseria veche, au lăsat convingerile
vechi şi au mers îndată după Isus. Isus care este acelaşi, ne cheamă şi pe noi
astăzi spunându-ne: „vino după Mine”.
A veni cu credinţă la Isus , a-L primi ca Domn al vieţii tale, şi apoi a
merge să spui altora despre El, a-i îndrepta pe oameni spre El, a-i aduna pe
oameni în jurul Lui, a lăsa toate interesele personale şi să mergi cu
Evanghelia prin lumea întreagă, asta înseamnă convertirea şi credinţa la care
ne cheamă Isus astăzi.
Preot Ioan
Evanghelia de astăzi ne spune: “În sinagoga lor era un om, care avea un duh necurat. El a început să strige: Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! Isus l-a certat, şi i-a zis: Taci, şi ieşi afară din omul acesta! Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l cu putere, şi scoţând un strigăt mare. Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!” (Mc 1, 23-27)
Mă arunc la pieptul Lui. „Ce teamă mi-a fost! Bine că m-ai salvat.” „Stai liniştit, fiule! Eşti în grija mea. Ne va lua ceva mai mult să ajungem la destinaţie. Trebuie să repar maşina… Apoi va trebui să mergem mai încet, pentru că sunt defecţiuni ce nu mai pot fi reparate… Dar, stai liniştit, vom ajunge la destinaţie. Şi acolo vom avea o maşină nouă şi mult mai performantă. Dar ai grijă să nu mai deschizi portiera, indiferent cine şi ce-ţi va promite. Când auzi o voce, spune-mi şi lasă-mă să-i răspund Eu. Se va speria şi va spune: mă scuzaţi, am greşit maşina…”
Iubite creştin, dacă la volanul vieţii tale este un sol al Satanei, şi a-i început să simţi că mergi spre ruină, strigă-L pe Isus. E poate opri cursa nebună pe care te poartă satana, ruinându-ţi viaţa de aici şi de dincolo. Da, Isus singur îl poate scoate afară din viaţa noastră pe Satana.
Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a spus: “voi ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca tine.” (Dt 18, 15) Acestă profeţie te-a avut în vedere şi pe tine creştinule. Isus te-a făcut Profetla Botezul tău. Spune aceasta şi altora, spune
despre El şi altora, chema-i şi pe alţii să-şi predea viaţa lor Lui. In aceasta
constă puterea noastră de a-i scoate pe diavoli, de a ne împotrivi lor, căci diavolul descoperit, fuge.
DUMINICA V DE PESTE AN „B” I
Prima Lectură de astăzi, luată din Cartea lui Iob, ni-l prezintă pe Iob tânguindu-se suferinţele lui. (cf. Iob 7, 1-7) Iar noi asemenea lui ne tânguim de aceleaşi suferinţe de foarte multe ori. Încă din Paradis, Dumnezeu a promis lumii căzute în păcat şi suferinţe, un Mântuitor, care s-o scape şi să o elibereze.
De aceea, timpul lui Mesia a fost descris de profeţi ca un timp în care necazul, suferinţa, tristeţea, boala, durerea, chinul şi moartea vor dispărea cu totul. Ba chiar şi faţa pământului se va schimba. (cf. Is 35, 4-6) De aceea Sfântul Ioan Botezătorul când Isus şi-a început misiunea, şi-a trimis ucenicii ca să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia, sau să aştepte pe un altul. Iar Isus le-a răspuns celor trimişi: ”Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ceea ce vedeţi şi auziţi: orbii văd, surzii aud, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, morţii învie, iar săracilor li se vesteşte Evanghelia.” (Mt 11,2-6)
Din ce cauză a suferit Iob? Din cauza diavolului! Ce ne arată Isus astăzi? Că are putere să-i scoată pe diavoli fără a le da nici măcar răgazul de a vorbi, şi să ne vindece bolile.
Eram vicar undeva. Acolo era o tânără care cânta angelic. Dar a refuzat să cânte în corul bisericii. Cânta numai pela Casa de Cultură şi pe la
serbări laice. Ştiţi ce s-a întâmpat cu ea? N-a realizat nimic în viaţă şi a pierdut
şi darul cântului.
Şi i-a zis stăpânul: “Bine slugă bună, pentru că ai fost credincioasă în puţine lucruri, peste multe te voi pune, primeşte stăpânirea a zece cetăţi.” (Lc 19,17)
Evanghelia de astăzi ne spune că Isus s-a rugat ca să-şi poată duce la bun sfârşit misiunea Crucii încredinţată Lui de către Tatăl Ceresc, dar sigur s-a rugat şi pentru ucenicii săi din toate timpurile şi locurile, pentru ca şi ei să poată continua misiunea aceleiaşi cruci începută de El în lume. Dacă El s-a rugat ca să-şi poată face lucrarea, atunci noi, care suntem ţărână, (cf. Ge 3, 19) cu mult mai mult trebuie să ne rugăm, mai întâi pentru înţelegerea Planului lui Dumnezeu cu noi, apoi pentru împlinirea acestui Plan mântuitor, căci crucea nu este niciodată uşoară, mai ales că diavolul şi mulţi oameni de a-i lui ne vor împiedica să o purtăm şi să o folosim bine.
Lecturile de astăzi ne vorbesc despre suferintă. In prima lectură de astăzi, Iob se plânge de suferinţa care l-a atins. In Evanghelie, conform promisiunii lui Dumnezeu încă din Paradis, (cf. Ge 3, 15) Isus aduce bucuria în suflete, vindecând suferinţa şi alungând pe diavol autorul suferinţelor şi morţii noastre.
Necazurile, suferinţele au determinat pe mulţi să caute pe Mîntuitorul. în Psalmi mereu găsim că David a zis: "În strîmtorarea mea am strigat către Domnul", (cf. Ps 86, 5) dar nu găsim niciodată ca Solomon să fi zis: "În belşugul meu am strigat către Domnul".
Iar după ce am fost vindecaţi sau întăriţi în suferinţă, asemenea soacrei lui Petru, din Evanghelia de astăzi, trebuie să ne punem în slujba lui Isus şi a ucenicilor săi. (cf Mc 1, 31)
MARGARETA DE CORTONA. (1247-1274) De mic copil era mândră că era mult mai frumoasă decât alţii. La cicisprezece ani a părăsit casa natală şi a devenit concubina unui om bogat din zonă. A ajuns dominată de păcatul curviei şi împreună cu partenerul ei s-au despărţit de Dumnezeu. A trăit în păcat nouă ani! În 1273 iubitul ei a pornit la un drum mai lung, de pe care s-a întors acasă doar fidelul său câine. Câinele a condus-o pe Margareta în pădurea din apropiere. L-a găsit într-o groapă pe iubitul ei ucis, al cărui trup începuse să se descompună. Margareta s-a cutremurat văzând cadavrul. Fără să vrea şi-a amintit de sufletul păcătosului ucis, care în lipsa sacramentului căinţei, a ajuns probabil fără să se căiască în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Á înţeles că şi ea este răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele iubitului ei. Totodată sufletul ei era împovărat şi de greşita ei viaţă. Atunci a spus în faţa lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, de acum eu nu mai vreau să păcătuiesc!!!” Ea a spus şi trupului ei: „Până acum tu m-ai învins pe mine, de acum cu ajutorul lui Dumnezeu, eu am să te înving pe tine!!!”
Dar, Sfânta Maria de Cortona, nu s-a oprit aici, ea a făcut şi pocăinţă publică pentru viaţa ei stricată şi pentru a repara scandalul pe care l-a dat prin viaţa sa păcătoasă în oraşul natal. Ea s-a dus la biserică într-o zi de sărbătoare, când era foarte multă lume, cu picioarele goale, cu părul tuns, legată cu o funie de gât şi de mijloc şi, după ce s-a terminat sfânta Liturghie, s-a aruncat la picioarele unei doamne, începând să strige: „Iată, doamnă, la picioarele tale, pe păcătoasa care şi-a făcut de ruşine familia şi oraşul. Vă rog pe toţi, care sunteţi aici, să mă iertaţi pentru scandalul ce vi l-am dat; vă mai rog să cereţi dela Dumnezeu iertare pentru
mine. Rugaţi-vă pentru mine ca să mă pot converti cu adevărat!” Toţi cei
prezenţi au fost mişcaţi de aceste cuvinte şi pentru mulţi a fost un prilej de
a se pocăi cu adevărat. Doamna, la picioarele căreia se aruncase, a fost atât
de impresionată încât s-a dus acasă, a vândut tot ce avea şi s-a retras la o
mănăstire.
Evanghelia de astăzi ne spune că, Isus pentru a-şi putea împlini misiunea de Mântuitor s-a rugat mult şi des.
Mult şi des s-au rugat apostolii şi ucenicii Lui. Mult şi des s-au rugat sfinţii şi toţi creştinii buni. Mult şi des trebuie să ne rugăm şi noi. Mult şi des trebuie să ne rugăm şi noi, pentru a putea înţelege misiunea primită, dar şi pentru a primi putere de sus ca să o împlinim. De aceea Sfânta Tereza de Avila spunea: "Cine se roagă se mântuieşte, cine nu se roagă nu se mântuieşte."
Acestea trebuie să le facem şi noi în schimbul mântuirii gratuite primite prin Cristos.
Şi păcatul produce agitaţie, nelinişte şi tristeţe, de altfel foarte evidente în cultura modernă. Oamenii vor să se distreze, vor să râdă pentru că sunt trişti. Mulţimi de oameni se înghesuie în cluburile de noapte, în sălile în care au loc spectacole de divertisment. Dar priviţi cu atenţie chipurile triste cu priviri goale. Priviţi maşinile pline de oameni neliniştiţi care se îndreaptă spre nicăieri. Aceasta este o generaţie care nu-şi găseşte liniştea. Acesta este păcatul, lepra sufletului. În cele din urmă, păcatul aduce o persoană în punctul în care nu mai are nici un sentiment, aşa cum a spus şi Pavel: “Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie” (Ef 4, 19). Aceşti oameni sar într-o stare de tristă mulţumire. Ei pot ajunge să fie însemnaţi cu fierul roşu în cugetul lor, cum spune tot apostolul Pavel: “abătuţi de făţărnicia unor oameni cari vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roş în însuş cugetul lor.” (1Tm 4, 2)
Păcătoşii nu pot aduce în lume altceva decât alţi păcătoşi. “Unde educaţia presupune că natura morală a omului poate fi îmbunătăţită, creştinismul tradiţional afirmă că natura morală a omului este coruptă sau absolut rea. În timp ce educaţia afirmă că un agent uman exterior poate avea un rol activ în îmbunătăţirea morală a omului, creştinismul tradiţional afirmă că acest agent este Dumnezeu. Dar chiar şi atunci, natura morală a omului nu este îmbunătăţită, ci schimbată cu una nouă.”
Preot Ioan
Creaţia ca şi Răscumpărarea, au cuvântul tare al Dumnezeirii. Tatăl şi Isus vorbesc, şi totul se face după voinţa lor..
Lepra nu avea nici un leac omenesc, dar a dispărut de îndată ce Domnul a spus „voiesc”. Boala nu arăta nici un semn de speranţă sau de însănătoşire. Natura nu a contribuit cu nimic la propria ei vindecare, darla Cuvântul puternic al lui
Isus răul a dispărut.
Leprosul din Evanghelia de astăzi, este trimis de Isus ca să se arate Preotului şi să aducă Jerfa prescrisă de Lege pentru curăţire. Şi despre ce Jertfă era vorba? Jertfa constă din aducerea la preot a două păsări. Preotul primindu-le, una o jertfea, şi cu sângele ei o stropea pe cealaltă, pe care apoi o lăsa liberă. Pasărea jertfită îl simboliza pe Mesia, pe Domnul Cristos, care avea să se jertfească şi astfel avea să ridice păcatele lumii, (cf. In 1, 29) iar a doua îl reprezenta pe păcătos, care spălat prin sângele lui Mesia vărsat pentru el, devenea liber, devenea iertat. (Lv 14, 49-54) Iată că Isus în cuvintele de trimiterea a leprosului vindecat, la preot, şi la aducerea jertfei pentru curăţire, face aici trimitere indirectăla Jertfa de sine, pe care o
va aduce Tatălui ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi.
Paraliticul, ca şi leprosul, sunt imagini vii ale păcătosului căzut sub propria-i povoară, şi care are nevoie nu numai de un om care să-l ajute, asemenea paraliticului de la Scăldătoarea Betezda, (cf. In 5, 1-9) dar are nevoie de 4 oameni care să-l ajute. (cf. Mc 2, 4)
Isus este CEL pe care Tatăl l-a trimis, "să ridice păcatele lumii" (cf. In 1, 29) "şi să le poarte pe lemnul Crucii, pentru ca noi să murim pentru păcat şi să trăim pentru neprihănire." (1Pt 2, 24)
De aceea primul cuvânt pe care, Isus, i-l spune astăzi paraliticului credincios este: „Fiul meu, ţi se iartă păcatele!” (Mc 2, 5) Abia după aceea, Isus, trece la vindecarea sa trupească, pentru că păcatul e cauza tuturor suferinţelor omului. Întâi se înlătura cauza, apoi se trece la vindecare.
Maeştri spirituali, au făcut nişte comparaţii plastice, şi au asemănat păcatul adus în lume de neascultarea lui Adam, la amăgirea satanei: cu O POVOARĂ IMENSĂ, cu o RANĂ UCIGĂTOARE, cu o MARE PRĂPASTIE făcută între noi şi Dumnezeu; cu o grea CORTINĂ DE PLUMB, care opresc darurile lui Dumnezeu către noi şi strigătele noastre către Dumnezeu; cu UN NOR GROS DE FUM care ne blochează respiraţia şi vederea.
Preot Ioan
1. Incitare sau momire pentru a face rău din partea satanei.
Aceste scurtături, Satana, le-a propus nu numai lui Isus, dar le-a propus şi vechiului popor ales, atât în pustiu cât şi în Canaan, care erau mereu îndemnaţi de satana să ceară minuni de: pâine din cer, carne din cer, vin din cer, de apă din piatră seacă, de victorii fără luptă şi de mântuire gratuită, doar că sunt fii lui Abraam. Dar aceste scurtături ni le propune şi nouă creştinilor de astăzi şi din toate timpurile: totul gratuit şi totul fără jertfă.
2. Un al doilea sens al cuvântului ispită este acela de încercare, sau test din partea Tatălui.
--Dacă e vorba de pâne, El însuşi e Pâinea Vieţii, El însuşi a săturat 9000 de oameni cu pâine în pustiu. Dar Isus a renunţat de bunăvoie la pâinea cea trupească pentru a se hrăni numai cu al Tatălui Cuvânt, spre salvarea noastră. Asta mai vrea să arate tuturor amăgiţilor cu pâinea în afara voinţei lui Dumnezeu, că adevărata pâine care trebuie căutată, asemenea Lui, este Cuvântul lui Dumnezeu care dă viaţă şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Cred că ne place tuturor imaginea aceea cu Isus Bunul Păstor purtând oiţa rătăcită în spate, sau imaginea lui Isus cu mieluşeii în braţe, ori imaginea cu Isus Bunul Păstor care stă la intrarea în staulul oilor, pentru ca nimeni să nu poată intra sau ieşi fără ştirea lui. Ne plac toate aceste reprezentări inspirate de Scripturi, pentru că toate ne sunt favorabile şi toate ne vorbesc de iubirea lui Isus pentru noi.
DUMINICA IV DE
PESTE AN „B”
Isus a venit în lume ca să conducă viaţa noastră
Evanghelia de astăzi ne spune: “În sinagoga lor era un om, care avea un duh necurat. El a început să strige: Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! Isus l-a certat, şi i-a zis: Taci, şi ieşi afară din omul acesta! Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l cu putere, şi scoţând un strigăt mare. Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!” (Mc 1, 23-27)
Demonii sunt îngeri căzuţi care îi slujesc lui Satana . “Şi
balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care
înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost
aruncaţi şi îngerii lui. (Ap 12, 9)
Astăzi vrăjmaşul este nevăzut, dar bătălia este reală şi
personală. “Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci
împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile
cereşti.” (Ef 6, 12)
Dar vestea cea buna pentru noi astazi este şi aceasta, că
Isus este infinit mai puternic decât Satana, “Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca
să nimicească lucrările diavolului.”(1In 3, 8) şi că ne-a dat şi nouă puterea de a-i scoate pe diavoli:
“Apoi Isus a chemat pe cei 12 ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată
afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de
neputinţă.”(Mt 10, 1)
Cea mai obişnuită putere de a-i scoate pe diavoli, pe care orice creştin a primit-o, este să ne predăm viaţa lui Dumnezeu şi rezistăm diavolului. Şi atunci Satana va fugi de la noi. Este scris în Biblie: ”Supuneţi-vă dar lui
Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi.” (Iac 4, 7)
Am găsit scris undeva pe internet, meditaţia unui suflet
credincios, care s-a prezentat ca "Tânăr pentru Domnul", care spunea referitor la viaţa sa: ” Îmi place să-mi
imaginez uneori viaţa mea ca pe o maşină. E o maşină bună, performantă, dăruită
de Isus. O folosesc zilnic şi mă bucur de ea clipă de clipă.
Călătoresc cu maşina, când la geamul din stânga bate
Isus. Îmi spune că maşina mea m-ar putea duce întrun loc minunat, un loc în
care toată fiinţa mea se va simţi împlinită şi fericită. Dar pentru a ajunge
acolo trebuie să-i dau voie să urce. Uşile nu se deschid pe dinafară, ci numai
pe dinăuntru. Îi deschid. Dar Isus nu vrea să urce pe locul din dreapta. Îmi
spune că eu nu cunosc toate posibilităţile maşinii. Are facilităţi pe care nu
le pot folosi. Putem ajunge în acel loc minunat numai dacă îi cedez locul din
stânga, de la volan. Îmi dau seama că este cea mai bună idee. Nu mi-e uşor să
predau controlul volanului, dar o fac în cele din urmă. Şi mă bucur că am
făcut-o. Isus conduce foarte bine! Ştie cum să aibă grijă de maşină – El a
creat-o. Îi schimbă uleiul la timp, o spală, conduce încet pe drumuri rele. Dar
cel mai important este că El conduce maşina exact spre locul unde vreau eu să
ajung. De fapt, el ştie mai bine decât mine cum se ajunge acolo! Eu ştiu un
singur lucru: vreau să fiu fericit. El ştie cum pot ajunge să fiu fericit.
La un moment dat, la geamul din dreapta se aud bătăi. E
un sol al lui satan. Sunt curios ce tot spune… „Nu-i da atenţie.” spune Isus.
„E periculos să stai de vorbă cu el.” Bătăile în geam devin din ce în ce mai
insistente. Hai să ascult doar ce zice. A, îmi promite tot fericire. Nu am
nevoie, Isus deja mă face fericit. Da, dar el promite să-mi dea mai multă şi pe
loc. Drumul este atât de lung şi chiar acum trec prin nişte hârtoape.
„Nu pot să renunţ la Isus. Conduce aşa de
bine! Mă simt aşa de bine cu El! Are aşa de mare grijă de mine!” „Nu e nevoie
să renunţi la Isus ”,
spune el. „Nu vreau la volan, vreau doar să stau lângă tine, pe scaunul din
dreapta şi să-ţi spun nişte secrete… Să mai scurtăm din drumul acesta lung şi
să-l facem mai plăcut.” „E loc lângă mine?” „Stai liniştit. Nu vreau decât
puţin loc, puţin de tot. Nu te voi deranja, iar Isus nici nu va observa.” Decid
să deschid uşa. Intră şi-mi dă o bucată de ciocolată. E o surpriză. O mănânc. E
tare bună… Apoi îmi oferă nişte alcool.
E al dracului de bun, zic eu! „Am
chestii şi mai tari pentru tine. Numai nu mă da afară.” „OK. Te las. Numai să
nu mă deranjezi. Şi taci din gură că dacă te aude Isus se supără şi pleacă.”
Solul lui satan stă lângă mine, ocupă
puţin loc şi tace. Din când în când îmi dă câte ceva dintre ale lui, iar mie
îmi plac tare. E super! Isus conduce în
continuare, iar eu am două surse de fericire: ISUS şi SOLUL LUI SATAN. Am doi
stăpâni. Dar solul lui satan este şiret. Se preface că tace. De fapt el
vorbeşte mereu în inima mea, dar mă face să cred că tot ce spune sunt de fapt
gândurile şi acţiunile mele.
Deodată începe să nu-mi mai placă cum Isus conducea
maşina mea şi îi reproşez: „Cred că ar fi mai bine să conduci cu viteză un pic
mai mare.” „E greu să-ţi explic. Viteza
asta este cea mai bună pentru maşină. Crede-mă, eu am construit-o.” „Altă dată
ai mers mai repede...” „Erau alte condiţii de drum...” „Vreau mai repede!” „Nu
se poate!...”
Îmi pierd răbdarea şi calc pe acceleraţie peste piciorul
lui Isus. „Mergi mai repede! Ajungem mai repede la destinaţie!” „Nu, ajungem
mai târziu că va trebui să ne oprim să facem reparaţii... Ar fi mai bine să mă
asculţi....”
Încep să-i dau sfaturi, un fel de a vinde castraveţi la
grădinar: Drumul acela care face la stânga era asfaltat. Cred că era mai bine să mergi pe acolo.” „E asfaltat dar e un drum ocolitor.” „Cum să
fie ocolitor? Era aşa de drept că i se vedea capătul. Mă tem că acesta e prea
şerpuit să ducă unde trebuie. Uite în faţă încă o intersecţie. De data asta hai
să o luăm la stânga. Drumul pare mai plăcut, mai bun şi mai drept decât cel de
la dreapta.” „E bun numai la început. După aceea devine foarte prost. Şi de
fapt duce spre o prăpastie…” „Nu cred…” Apuc de volan şi-l rotesc spre stânga.
Isus nu opune rezistenţă. Intrăm pe drumul asfaltat… Isus opreşte maşina. „Nu
mă voi lupta veşnic cu tine. Ar fi trebuit să cobor din momentul în care a
urcat îngerul căzut. Am rămas numai ca să te protejez de el.
Trebuie să alegi. Coboară el sau cobor Eu.” „Nu aş vrea să cobori. Conduci bine. Sunt şi
unele lucruri pe care le faci greşit, dar Te pot sfătui eu…” „Nu ai această
capacitate…”
„OK, coboară! Mă descurc singur...” Trist, Isus coboară.
În urma Lui se închide portiera.
Îndată demonul sare la volan. „Nu-ţi fie teamă. Ne vom
descurca mai bine. O să fie super. Ajungem mai repede şi va fi mai distractiv.”
Conduce cu o viteză ameţitoare. Mi-e teamă, dar mă bucur când văd cum se
derulează kilometrii. Dacă mergem mai repede, vom ajunge mai repede. Nu prea se
pricepe la condus. Motorul se turează uneori prea tare, alteori schimbă
vitezele prea devreme. Uneori bagă din greşeală în marşarier din mers şi cutia
de viteze cârâie. Încep să apară defecţiuni din ce în ce mai mari. Dar drumul e
distractiv. Mâncăm ciocolată, bem alcool, ascultăm muzică rock dată la maxim.
Totuşi încep să mă îngrijorez. E evident că maşina nu va
rezista prea mult…Pe acel drum mai văd şi multe maşini avariate şi părăsite. În plus, calcă toate regulile de circulaţie.
„Gata, dă-te jos de la volan!” „Nu vreau!” „E maşina mea! Dă-te jos imediat!”
„Tu mi-ai dat acordul să mă urc. Acum nu ai cum să mă dai jos. Mă lupt cu el
pentru a-l determina să oprească şi să coboare. E mai puternic decât mine… Mă
resemnez…
Deodată mă sperii. În faţă este o prăpastie şi ne
îndreptăm spre ea. Disperat, mă lupt cu cel rău pentru a opri maşina. Nu
reuşesc. Prăpastia este din ce în ce mai aproape…
Strig cât pot de tare: „Isuse, ajută-mă!” Brusc, maşina
se opreşte. În faţa maşinii e un bărbat îmbrăcat în alb. El a oprit maşina. Îl
recunosc – e Isus. Sunt fericit. Îi deschid portiera – vă amintiţi, nu se
deschide decât pe interior – Isus îl ia de guler pe demon şi îl dă afară.
Mă arunc la pieptul Lui. „Ce teamă mi-a fost! Bine că m-ai salvat.” „Stai liniştit, fiule! Eşti în grija mea. Ne va lua ceva mai mult să ajungem la destinaţie. Trebuie să repar maşina… Apoi va trebui să mergem mai încet, pentru că sunt defecţiuni ce nu mai pot fi reparate… Dar, stai liniştit, vom ajunge la destinaţie. Şi acolo vom avea o maşină nouă şi mult mai performantă. Dar ai grijă să nu mai deschizi portiera, indiferent cine şi ce-ţi va promite. Când auzi o voce, spune-mi şi lasă-mă să-i răspund Eu. Se va speria şi va spune: mă scuzaţi, am greşit maşina…”
Sună a poveste, dar e realitate. Un demon e tot timpul
lângă noi. Poate că este lângă noi de când ne-am născut. Ne cunoaşte bine. Ne
ştie slăbiciunile. În plus are experienţă – cel puţin 6000 de ani de
înşelăciuni. Cine ştie câţi oameni a condus spre pierzare până acum!
Iubite creştin, dacă la volanul vieţii tale este un sol al Satanei, şi a-i început să simţi că mergi spre ruină, strigă-L pe Isus. E poate opri cursa nebună pe care te poartă satana, ruinându-ţi viaţa de aici şi de dincolo. Da, Isus singur îl poate scoate afară din viaţa noastră pe Satana.
Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a spus: “voi ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca tine.” (Dt 18, 15) Acestă profeţie te-a avut în vedere şi pe tine creştinule. Isus te-a făcut Profet
Ce este un profet? In primul rând este un om care şi-a
încredinţat volanul vieţii lui lui Dumnezeu. Apoi este un om care îi îndeamnă şi pe toţi cei în
mijlocul cărora trăieşte, să facă la fel.
Moise după o perioadă oscilantă de 40 de ani de viaţă,
între Dumnezeu şi Satana, dar în cele din urma i-a încredinţat volanul vieţii
lui numai lui Dumnezeu. Şi după aceasta Dumnezeu L-a chemat şi L-a trimis, să
sfătuiască poporul evreu să facă la fel ca el, să-şi predea volanul vieţii lui
Dumnezeu. Toţi câţi au predat volanul vieţii lor lui Dumnezeu, au ajuns cu bine
în Ţara Canaanului, iar cei care l-au refuzat pe Dumnezeu pentru diavol, pentru
zeii Egiptului, au pierit în pustiu.
Paul, a avut şi el la început o viaţă oscilantă, între
Dumnezeu şi Satana. Şi el într-o zi s-a întors la Dumnezeu , căruia i-a
predat pentru totdeauna volanul vieţii lui. Şi pe el Dumnezeu l-a chemat şi l-a
trimis să-i sfătuiască şi să-i convingă şi pe alţii să facă la fel. Şi câţi
şi-au predat viaţa lor lui Dumnezeu, s-au mântuit. Iar câţi au refuzat acest
lucru s-au pierdut.
Pe vremea Sfântului Paul, ca şi astăzi, oamenii erau
procupaţi nebuneşte de avere, distracţii şi sex. Sfântul Paul, conştient că
este profet al timpului şi locului său, strigă la acei oameni veniţi din
păgânism, că nu-i totul numai aici, că exită şi o viaţă veşnică cu bogăţii, cu
bucurii şi plăceri mult mai mari, chiar cu un ospăţ cu alimente noi şi chiar cu
un vin nou. (cf 1Cor 2,9)
Repet iarăşi, pune şi tu volanul vieţii tale în mâinile lui Dumnezeu,
şi apoi porneşte şi vorbeşte şi altora despre această predare şi de
înţelepciunea ei pentru viaţa veşnică. Diavolul va fugi şi de la tine şi de la alţii. Dacă n-o faci, diavolul te va ruina şi pe tine şi pe alţii.
Nu e comod şi uşor să fii azi profet într-o lume care
vrea să aibă totdeauna şi pretutindeni numai semafoare verzi, o lume care vrea
să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu un cult al bunăstării şi al consumismului
strigător la cer, o lume care nu respectă viaţa, drepturile şi demnitatea
persoanei umane, fie ea şi în fază embrionară. Cu un cuvânt cu o lume căreia îi place să-l aibe pe satan la volanul vieţii ei, şi nu pe Cristos.
Profeţia nu este altceva decât cuvântul lui Dumnezeu pus
pe buzele creştinilor, laici şi persoane consacrate deopotrivă, care mereu
trebuie să meargă împotriva curentului, riscând pălmuiri şi bice sau chiar vărsare
de sânge. Nu e de mirare căci însuşi Cristos a păţit-o, au încurcat-o şi
apostolii, ba au experimentat-o şi sfinţii din toate veacurile. Deci şi tu vei avea
de suferit pentru asta, dar nu renunţa de fi profet, şi atunci oamenii te vor binecuvânta în timp şi în veşnicie.
Preot Ioan
DUMINICA V DE PESTE AN „B” I
Tot ceea ce avem şi suntem trebuie pus în slujba Evangheliei
Prima Lectură de astăzi, luată din Cartea lui Iob, ni-l prezintă pe Iob tânguindu-se suferinţele lui. (cf. Iob 7, 1-7) Iar noi asemenea lui ne tânguim de aceleaşi suferinţe de foarte multe ori. Încă din Paradis, Dumnezeu a promis lumii căzute în păcat şi suferinţe, un Mântuitor, care s-o scape şi să o elibereze.
De aceea, timpul lui Mesia a fost descris de profeţi ca un timp în care necazul, suferinţa, tristeţea, boala, durerea, chinul şi moartea vor dispărea cu totul. Ba chiar şi faţa pământului se va schimba. (cf. Is 35, 4-6) De aceea Sfântul Ioan Botezătorul când Isus şi-a început misiunea, şi-a trimis ucenicii ca să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia, sau să aştepte pe un altul. Iar Isus le-a răspuns celor trimişi: ”Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ceea ce vedeţi şi auziţi: orbii văd, surzii aud, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, morţii învie, iar săracilor li se vesteşte Evanghelia.” (Mt 11,2-6)
Intru-cât pământul a fost contaminat de păcat ca să nu mai poată da fericirea, şi a fost sortit să ardă cu tot ceea ce este pe el, (cf. 2Pt 3, 10) Isus Mesia nu a venit să ne mai ducă înapoi în Paradisul
Pământesc, ci a venit să ne ducă în Casa Tatălui său ceresc, cea cu multe
lăcaşuri, (In 14, 2-3) a venit să ne ducă în Împărăţia Cerurilor, acolo unde nu
va mai fi: ”nici moarte, nici tânguire, nici ţipăt de durere”, (Ap 21, 4) şi unde diavolul şi păcatul nu
vor mai putea să intre niciodată, aşa cum au intrat în Paradisul Pământesc, (cf. Ge 3, 1-6), a venit să ne ducă acolo
De la
Păcatul lui Adam, pământul a devenit o vale de lacrimi, iar
viaţa omului de pe pământ a devenit, aşa cum ne spune şi Iob din prima lectură,
un coşmar de dimineaţa până seară, un chin din tinereţe până la bătrâneţe şi
până la moarte. (cf. Iob 7, 1-7)
Isus a venit să ne ducă în Cerul cel nou, (cf. Ap 21, 1) construit prin jerfta crucii sale, dar El nu ne forţează pe nici unul să mergem cu El în
Casa Tatălui său veşnic, aşa cum ne forţează, cum ne împinge Satana să cădem în apă sau în foc (cf. Mc 9, 22), ci El a venit să ne să "ne stângă cu dragostea sa", (2Cor 5, 14) să ne convingă să mergem după El, ca oiţele bune, (cf. In 10, 4) şi să acceptăm
de bună voie dragostea Tatălui arătată prin Fiul, în Duhul Sfânt.
De aceea Isus şi-a început misiunea de Mântuitor al
lumii, prin predica de cuvinte şi prin predica de minuni şi semne. „Toţi te
caută”, i-au spus ucenicii astăzi, adică la toţi le place.
Din ce cauză a suferit Iob? Din cauza diavolului! Ce ne arată Isus astăzi? Că are putere să-i scoată pe diavoli fără a le da nici măcar răgazul de a vorbi, şi să ne vindece bolile.
Dacă are puterea de a alunga diavolii şi bolile noastre, dacă are putere de a
birui moartea, înseamnă că El are şi puterea de a ne învia şi a ne duce Casa Tatălui
său veşnic.
Când iscoadele trimise de Moise să cerceteze Ţara Canaanului,
acestea au adus ca semn al bogăţiei ei, dintr-o vie mănoasă, un strugure aşa de
mare că a trebuit să-l care două persoane pe o prăjină. (cf. Nm 13, 23) Minunile lui Isus sunt doar un mici semne din
Ţara minunată a Paradisului, unde El vrea să ne conducă.
Dar aşa cum evreii, amăgiţi de diavol, au crezut
oamenilor care spuneau că Ţara Canaanului este greu de cucerit, şi au renunţat,
(cf. Nm 13, 27-33) şi astfel au urmat
40 de ani de suferinţe în pustiu, acelaşi diavol, astăzi ca şi întotdeauna, prin
oamenii lui, îi amăgeşte pe oamenii de astăzi, cum că urmarea lui Isus e grea,
cum că Paradisul e greu de cucerit, şi aşa avem chiar creştini care renunţă aşa
de uşor la o mântuire şi bucurie atât de mare. (cf Ev 2, 3)
Cu predici rostite în adevăr şi cu autoritate, cu
scoateri de diavoli şi cu minuni nemaiauzite, Isus a inaugurat pe pământ Împărăţia
lui Dumnezeu, cea fără durere, tânguire, ţipăt şi moarte. Apoi ne-a încredinţat nouă, ucenicilor săi, puterile
sale, pentru ca noi să putem duce mai departe Vestea cea bună a Împărăţiei Cerurilor.
De aceea întâlnim oameni cu darul predicii, alţii cu darul vindecărilor, alţii
cu darul a tot felul de minuni şi semne.
Toate aceste semne şi minuni date de Cristos în mâinile
noastre, nu au altă menire decât să-i atragă pe oameni la Împărăţia lui Dumnezeu,
inaugurată de Isus. (cf. In 14, 12)
Sunt unii oameni care au darul vorbirii şi al
convingerii, dar ei nu-l folosesc pentru a răspândi Evanghelia, ci pentru
folosul lor pământesc. Sunt oameni care au darul vindecărilor, dar nici ei nu-l
folosesc pentru răspândirea Evangheliei, ci pentru câştigul lor trecător.
Biblia ne povesteşte despre Simon Magul, din Samaria,
care folosea darul vorbirii în interes propriu şi mai voia să ia de la apostoli,
cu bani, şi darul minunilor, tot în interes propriu. Pe acesta Petru l-a certat
aspru şi l-a invitat la convertire grabnică. (cf. Fap 8, 9-24)
Noi trebuie să ştim astăzi, că nici un dar trupesc sau
sufletesc, natural sau supranatural, pe care îl avem, nu l-am primit în interes
propriu, şi nici să-l folosim după plac. Dar l-am primit ca un ajutor pentru
mântuirea noastră şi a altora.
„După darul pe
care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni economi ai harului
celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să
fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea
pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Isus
Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.” (1Pt 4, 10-11)
„De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de
faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Nu fiţi piatră de poticnire
nici iudeilor, nici grecilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, Precum şi eu plac
tuturor în toate, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se
mântuiască. „ (1Cor 10, 31-33)
De aceea Sfântul Apostol Paul, simţind că a primit de la Dumnezeu darul vorbirii
şi al scrisului, nici nu s-a gândit să le folosească în avantaj propriu. El
şi-a pus toate darurile în slujba Evangheliei, spre cucerirea sufletelor pentru
Împărăţia lui Dumnezeu. El spunea: „Fraţilor, dacă vestesc evanghelia, acest
lucru nu este pentru mine un motiv de laudă; este o obligaţie care mi s-a impus.Vai
mie, dacă nu vestesc Evanghelia! M-am făcut sluga tuturor, ca să pot câştiga pe
cât mai mulţi. M-am făcut slab cu cei slabi, pentru ca să-i câştig pe cei
slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să mântuiesc cu orice preţ măcar pe
unii.Toate acestea le fac pentru evanghelie, ca să am parte şi eu de mântuire.”
(1Cor 9, 16-23)
Aşa că trebuie puse în slujba Domnului toate darurile pe
care le avem. Sunt nişte Talanţi prin care trebuie să câştigăm alţii, adică
suflete, pentru Impărăţia Cerurilor. Astfel:
Unii au câştigat suflete prin darul vorbirii: Sf. Ioan
Gură de Aur şi Sf. Augustin.
Unii au câştigat suflete prin darul minunilor: Sf. Anton
de Padova.
Unii au câştigat suflete prin frumuseţea fizică: Sf. Cecilia
şi femeia paralizată cu zâmbet frumos.
Unii au câştigat suflete cu forţa lor fizică: Sf. Ursus
şi Sf. Cristofor.
Unii au câştigat suflete dăruind avutul lor: Sf. Iosif
Barnaba. (cf Fap 4, 36-37)
Unii au câştigat suflete prin slujirea lor: Cei şapte
diaconi. (cf Fap 6, 5-6)
Unii au câştigat suflete prin dăruirea vieţii lor ca jertfă: martirii şi misionarii.
Unii au câştigat suflete prin dăruirea vieţii lor ca jertfă: martirii şi misionarii.
Nici un dar nu l-am primit ca să-l folosim după bunul
plac. Toate darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu , începând cu
viaţa şi continuând cu toate celelalte, multe sau puţine, plăcute şi mai puţin plăcute, toate le-am primit să
le punem în slujba lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor.
Oare noi pentru ce ne folosim viaţa, sănătatea, vigoarea, calităţile, darurile, abilităţile? Sănătatea, casa şi bunurile
Oare noi pentru ce ne folosim viaţa, sănătatea, vigoarea, calităţile, darurile, abilităţile? Sănătatea, casa şi bunurile
noastre le-am pus noi la dispoziţia lui Dumnezeu? Sau credem că sunt un dar pentru bunul nostru plac?
Ştiaţi că chiar şi defectele, slăbiciunile, bolile, suferinţele, necazurile şi greutăţile vieţii, suntem chemaţi să le folosim pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor? Altfel pierdem suferim în zadar.
Actorul american Normann, avea nasul foarte mare şi urât, dar el şi-a folosit acest defect pentru a aduce pe mulţi copii descurajaţi, la speranţa vieţii. Ii săruta pe copii, dându-şi nasul la oparte cu mâna, iar copii descurajaţi prindeau gust de viaţă. Deci să nu ne mai plângem atâta de defectele noastre, dar să slujim cu ele.
Am citit undeva despre o femeie paralizată care-şi ducea viaţa într-un cărucior cu rotile. Picioarele îi erau paralizate, mâinile îi erau strâmbe, iar în spate îi apăruse o cocoaşă. Dar cu toate acestea, într-o zi s-a dus la preotul parohiei de unde aparţinea, şi a cerut să-i dea şi ei ceva de făcut în folosul comunităţii. Preotul privind-o, a găsit la ea ceva bun pentru a sluji comunităţii, a găsit zâmbetul ei senin şi plăcut. De aceea a aşezat-o la intrarea în biserică, pentru a zâmbi, în numele lui Isus, tuturor celor ce intrau în biserică. Şi astfel credincioşii întăriţi de zâmbetul ei, participau mai cu inimă la serviciile religioase.
Deci, dacă folosim toate cele bune primite de la Dumnezeu, numai pentru a ne satisface patimile şi a sluji diavolului, sau dacă numai ne plângem şi ne văicărim de toate cele mai puţin bune pe care Dumnezeu ni le-a trimis spre mântuire, e vai de noi! Pierdem şi răsplata din viaţa veşnică pentru nefolosirea bună a talanţilor, dar pierdem şi darul de aici.
Iată ce ne spune Biblia: “Şi dacă nu aţi fost credincioşi în lucrurile Altuia, cine vă va da ce este al vostru?” ( Lc 16, 12)
Ştiaţi că chiar şi defectele, slăbiciunile, bolile, suferinţele, necazurile şi greutăţile vieţii, suntem chemaţi să le folosim pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor? Altfel pierdem suferim în zadar.
Actorul american Normann, avea nasul foarte mare şi urât, dar el şi-a folosit acest defect pentru a aduce pe mulţi copii descurajaţi, la speranţa vieţii. Ii săruta pe copii, dându-şi nasul la oparte cu mâna, iar copii descurajaţi prindeau gust de viaţă. Deci să nu ne mai plângem atâta de defectele noastre, dar să slujim cu ele.
Am citit undeva despre o femeie paralizată care-şi ducea viaţa într-un cărucior cu rotile. Picioarele îi erau paralizate, mâinile îi erau strâmbe, iar în spate îi apăruse o cocoaşă. Dar cu toate acestea, într-o zi s-a dus la preotul parohiei de unde aparţinea, şi a cerut să-i dea şi ei ceva de făcut în folosul comunităţii. Preotul privind-o, a găsit la ea ceva bun pentru a sluji comunităţii, a găsit zâmbetul ei senin şi plăcut. De aceea a aşezat-o la intrarea în biserică, pentru a zâmbi, în numele lui Isus, tuturor celor ce intrau în biserică. Şi astfel credincioşii întăriţi de zâmbetul ei, participau mai cu inimă la serviciile religioase.
Deci, dacă folosim toate cele bune primite de la Dumnezeu, numai pentru a ne satisface patimile şi a sluji diavolului, sau dacă numai ne plângem şi ne văicărim de toate cele mai puţin bune pe care Dumnezeu ni le-a trimis spre mântuire, e vai de noi! Pierdem şi răsplata din viaţa veşnică pentru nefolosirea bună a talanţilor, dar pierdem şi darul de aici.
Iată ce ne spune Biblia: “Şi dacă nu aţi fost credincioşi în lucrurile Altuia, cine vă va da ce este al vostru?” ( Lc 16, 12)
Eram vicar undeva. Acolo era o tânără care cânta angelic. Dar a refuzat să cânte în corul bisericii. Cânta numai pe
Dacă le folosim toate câte le avem, bune şi rele, pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, ferice de noi!
Evanghelia de astăzi ne spune că Isus s-a rugat ca să-şi poată duce la bun sfârşit misiunea Crucii încredinţată Lui de către Tatăl Ceresc, dar sigur s-a rugat şi pentru ucenicii săi din toate timpurile şi locurile, pentru ca şi ei să poată continua misiunea aceleiaşi cruci începută de El în lume. Dacă El s-a rugat ca să-şi poată face lucrarea, atunci noi, care suntem ţărână, (cf. Ge 3, 19) cu mult mai mult trebuie să ne rugăm, mai întâi pentru înţelegerea Planului lui Dumnezeu cu noi, apoi pentru împlinirea acestui Plan mântuitor, căci crucea nu este niciodată uşoară, mai ales că diavolul şi mulţi oameni de a-i lui ne vor împiedica să o purtăm şi să o folosim bine.
Preot Ioan
DUMINICA V DE
PESTE AN “B” II
Dumnezeu ne cheamă să-L slujim şi cu suferinţele noastre
Lecturile de astăzi ne vorbesc despre suferintă. In prima lectură de astăzi, Iob se plânge de suferinţa care l-a atins. In Evanghelie, conform promisiunii lui Dumnezeu încă din Paradis, (cf. Ge 3, 15) Isus aduce bucuria în suflete, vindecând suferinţa şi alungând pe diavol autorul suferinţelor şi morţii noastre.
Un studiu atent al Genezei ne arată că păcatul lui Adam a
produs spectrul larg de suferinţe: fizice, spirituale, sociale, psihologice
şi chiar şi ecologice. Într-un sens foarte real, suferinţa acestei lumi a fost
adusă în lume de omul însuşi.
Dupa pacatul stramosesc, ca din CUTIA PANDOREI rasturnată in chip voit de om, au intrat in lume toate relele, necazurile, bolile,
suferintele si moartea. “Plata păcatului este moartea, ne aminteşte Sfântul
Paul.” (Rm 6, 23)
Dar aşa cum am spus puţin mai înainte, Dumnezeu a avut milă de om, promiţându-i şi trimiţândui un Mântuitor.
Aceste Mântuitor, care este Isus, a început lucrarea de eradicare a răului din lume, lucrare care se va termina abia la a doua sa venire. Până atunci El ne-a dat puterea să folosim suferinţa, aşa cum El însuşi a folosit-o şi o mai foloseşte încă în mijloc de mântuire.
Dar aşa cum am spus puţin mai înainte, Dumnezeu a avut milă de om, promiţându-i şi trimiţândui un Mântuitor.
Aceste Mântuitor, care este Isus, a început lucrarea de eradicare a răului din lume, lucrare care se va termina abia la a doua sa venire. Până atunci El ne-a dat puterea să folosim suferinţa, aşa cum El însuşi a folosit-o şi o mai foloseşte încă în mijloc de mântuire.
Deci pe lângă faptul că suferinţele ne produc serioase neplăceri, Isus astfel le-a schimbat menirea, ca ele să ne
aducă şi comori nemăsurate de realizări şi glorii. Sfântul Paul, contatând acest adevăr, ne-a lăsat scris:” Eu
socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături
cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Rm 8, 18) Ba mai
mult, el a spus că: “Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor care
iubesc pe Dumnezeu.”, deci şi suferinţele. (Rm
8, 28)
Primul lucru bun pe care îl lucrează suferinţa sublimată de Cristos, e că ne aduce în braţele puternice şi iubitoare ale lui Dumnezeu.
Avem aici o imagine pală a omului slab care atunci când aleargă în braţele lui Dumnezeu, este tare şi în siguranţă, pentru că Dumnezeu se îngrijeşte personal de viaţa lui. In braţele lui Dumnezeu, orice om poate spune cu Sfântul Paul: „Când sunt slab, atunci sunt tare.” (2Cor 12, 10 ; 13, 9)
Primul lucru bun pe care îl lucrează suferinţa sublimată de Cristos, e că ne aduce în braţele puternice şi iubitoare ale lui Dumnezeu.
Un rege s-a dus la vânătoare cu câinele său. La un moment
dat câinele a văzut un iepuraş şi a început să alerge după el. Când a văzut că
ogarul se apropie de el, iepuraşul s-a întors înapoi şi a sărit drept în
braţele împăratului, unde s-a simţit la adăpost şi în siguranţă. Văzând aceasta împăratul a rămas surprins şi i s-a făcut
milă de iepuraş, pe care l-a luat acasă la el, unde s-a ocupat personal de creşterea şi
îngrijirea lui. (cf.Vitamine 11, p 55)
Avem aici o imagine pală a omului slab care atunci când aleargă în braţele lui Dumnezeu, este tare şi în siguranţă, pentru că Dumnezeu se îngrijeşte personal de viaţa lui. In braţele lui Dumnezeu, orice om poate spune cu Sfântul Paul: „Când sunt slab, atunci sunt tare.” (2Cor 12, 10 ; 13, 9)
Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că El ne asociază cu Cristos în suferinţă, pentru a împlini în noi ceea ce lipseşte suferinţelor sale. (cf. Col 1, 24) “Apoi a zis tuturor: Dacă voieşte cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.” (Lc 9, 23) Iar dacă am suferit împreună cu Isus, vom fi şi proslaviţi împreună cu El. (cf. Rm 8, 17)
Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că prin ea ne pregăteşte un loc în cer. Un evanghelist ne-a relatat o întâmplare într-una din campaniile sale evanghelistice. El a spus: Am un prieten care în timpul depresiunii economice și-a pierdut slujba, averea, soția, casa, dar s-a ținut cu tenacitate de credința sa - singurul lucru care-i mai rămăsese. Într-o zi s-a oprit să se uite la niște oameni care construiau o biserică de piatră. Unul dintre ei fățuia o piatră de formă triunghiulară. "Ce faci cu piatra aceasta?" a întrebat prietenul meu. Muncitorul i-a răspuns: "Vezi deschizătura aceea acolo sus lângă vârf ? Ei bine, o șlefuiesc aici jos ca să se potrivească acolo sus." Lacrimile i-au umplut ochii prietenului meu în timp ce se depărta. Dumnezeu îi vorbise prin muncitorul acela, explicându-i motivul suferințelor prin care trecuse.
Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că prin ea ne pregăteşte un loc în cer. Un evanghelist ne-a relatat o întâmplare într-una din campaniile sale evanghelistice. El a spus: Am un prieten care în timpul depresiunii economice și-a pierdut slujba, averea, soția, casa, dar s-a ținut cu tenacitate de credința sa - singurul lucru care-i mai rămăsese. Într-o zi s-a oprit să se uite la niște oameni care construiau o biserică de piatră. Unul dintre ei fățuia o piatră de formă triunghiulară. "Ce faci cu piatra aceasta?" a întrebat prietenul meu. Muncitorul i-a răspuns: "Vezi deschizătura aceea acolo sus lângă vârf ? Ei bine, o șlefuiesc aici jos ca să se potrivească acolo sus." Lacrimile i-au umplut ochii prietenului meu în timp ce se depărta. Dumnezeu îi vorbise prin muncitorul acela, explicându-i motivul suferințelor prin care trecuse.
Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că, nimic nu ne desparte mai bine de plăcerile păcătoase, de lucrurile rele şi dăunătoare mântuirii, ca suferinţa. Probabil, că nu este nici o altă cale prin
care puterea eu-lui să fie înfrântă mai bine ca prin suferinţă, şi pentru ca viaţa
lui Isus să fie arătată în trupul nostru muritor.(cf. 2Cor 4, 11)
Necazurile, suferinţele au determinat pe mulţi să caute pe Mîntuitorul. în Psalmi mereu găsim că David a zis: "În strîmtorarea mea am strigat către Domnul", (cf. Ps 86, 5) dar nu găsim niciodată ca Solomon să fi zis: "În belşugul meu am strigat către Domnul".
Iar după ce am fost vindecaţi sau întăriţi în suferinţă, asemenea soacrei lui Petru, din Evanghelia de astăzi, trebuie să ne punem în slujba lui Isus şi a ucenicilor săi. (cf Mc 1, 31)
MARGARETA DE CORTONA. (1247-1274) De mic copil era mândră că era mult mai frumoasă decât alţii. La cicisprezece ani a părăsit casa natală şi a devenit concubina unui om bogat din zonă. A ajuns dominată de păcatul curviei şi împreună cu partenerul ei s-au despărţit de Dumnezeu. A trăit în păcat nouă ani! În 1273 iubitul ei a pornit la un drum mai lung, de pe care s-a întors acasă doar fidelul său câine. Câinele a condus-o pe Margareta în pădurea din apropiere. L-a găsit într-o groapă pe iubitul ei ucis, al cărui trup începuse să se descompună. Margareta s-a cutremurat văzând cadavrul. Fără să vrea şi-a amintit de sufletul păcătosului ucis, care în lipsa sacramentului căinţei, a ajuns probabil fără să se căiască în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Á înţeles că şi ea este răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele iubitului ei. Totodată sufletul ei era împovărat şi de greşita ei viaţă. Atunci a spus în faţa lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, de acum eu nu mai vreau să păcătuiesc!!!” Ea a spus şi trupului ei: „Până acum tu m-ai învins pe mine, de acum cu ajutorul lui Dumnezeu, eu am să te înving pe tine!!!”
Dar, Sfânta Maria de Cortona, nu s-a oprit aici, ea a făcut şi pocăinţă publică pentru viaţa ei stricată şi pentru a repara scandalul pe care l-a dat prin viaţa sa păcătoasă în oraşul natal. Ea s-a dus la biserică într-o zi de sărbătoare, când era foarte multă lume, cu picioarele goale, cu părul tuns, legată cu o funie de gât şi de mijloc şi, după ce s-a terminat sfânta Liturghie, s-a aruncat la picioarele unei doamne, începând să strige: „Iată, doamnă, la picioarele tale, pe păcătoasa care şi-a făcut de ruşine familia şi oraşul. Vă rog pe toţi, care sunteţi aici, să mă iertaţi pentru scandalul ce vi l-am dat; vă mai rog să cereţi de
Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că prin suferinţa ne putem plăti datoriile faţă de Domnul. Doi oameni, se spune, se aflau într-o
închisoare, deoarece săvârşiseră aceeaşi greşeală. Dacă ar fi avut bani cu ce
să plătească o amendă, ar fi putut să scape, dar aşa, trebuiau să facă
închisoare. Într-o zi, un prieten al lor, ca să-i ajute, le-a aruncat doi
săculeţi cu bani pe fereastră, pentru a-şi plăti amenda. Săculeţii i-au lovit
pe amândoi în cap. Unul, nervos şi nemulţumit că a fost lovit, fără să se uite
ce era în săculeţ, l-a aruncat înapoi pe geam, înjurând; celălalt, fără să se
supere de lovitură, s-a uitat să vadă ce e înăuntru. Cel dintâi a rămas mai
departe în închisoare, celălalt nu numai că a putut să-şi plătească amenda şi
să devină liber, dar a avut cu ce trăi fără grijă o bună bucată de vreme. Suferinţa
e un dar pe care Dumnezeu îl trimite tuturora pentru a-şi ispăşi păcatele şi
pentru a-şi merita fericirea de după moarte. Iar aceşti doi oameni reprezintă
cele două categorii de creştini: unii care câştigă din suferinţă, iar alţii
pierd. Unii care o primesc, alţii care o resping. Pentru unii este cale spre
osândă, pentru alţii cale spre mântuire.
Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că, prin suferinţă putem îndepărta răul din noi. În câţiva ani la rând, pe o porţiune de grădina noastră,
părinţii au semănat cânepă. Când a fost mare, am smuls-o, a fost
legată mănunchi şi am dus-o la un râul Moldova. Acolo, mănunchii de cânepă au fost
aşezaţi frumos, la o margine a apei, au fost bătuţi nişte ţăruşi, ca să n-o
ducă apa, iar peste ea a fost pus noroi. Acolo a fost ţinută vreo două
săptămâni la topire. Partea lemnoasă a putrezit, iar partea fibroasă se
desfăcea uşor de partea lemnoasă. După ce a fost spălată şi uscată, trebuia
meliţată. Atunci, toată partea lemnoasă se rupea şi sărea in puzderii, iar în
mână rămânea frumos fuiorul de cânepă... Şi noi ca şi cânepă, de multe ori, trebuie să fim
îngropaţi in noroi spre topire, să fim meliţaţi, aşa ca să sară toate
puzderiile firii vechi şi abia atunci devenim folositori. Desigur, nu ne place
topirea, dar e necesară. Sub noroiul bolilor, al durerilor, al necazurilor,
Dumnezeu face topirea noastră. Noroiul nu strică partea fibroasă, ci doar cea
nefolositoare.
Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că prin acceptarea suferinţelor, ne putem apropia mai mult de viaţa cea veşnică. Ne relatează istoria că atunci când marele cuceritor
spaniol Francisco Pizzaro (1476-1541)
a pornit spre America de Sud, ca să cucerească ţara aurului, Peru. A întâmpinat
pe drum greutăţi şi pericole de tot felul. Oamenii care îl însoţeau erau
descurajaţi. Francisco Pizzaro şi-a scos sabia şi cu vârful săbiei a tras o
linie pe nisip de la răsărit spre apus. Apoi le-a zis: Iată, la nord de această linie vă aşteaptă o viaţă comodă,
lipsită de pericole, dar în acelaşi timp mizeria şi sărăcia; iar la sud de ea vă
aşteaptă încercări grele, pericole şi lupte sângeroase, dar în acelaşi timp,
victoria, bogăţia, puterea şi cinstea. Alegeţi-vă locul! Toţi se înghesuiră la
nord de linia trasă, dădură înapoi, doar doisprezece oameni trecură la sud de linie împreună cu Pizzaro.
Cei mai mulţi, aşadar, s-au dus înapoi în ţara şi la casele lor. Au dus o viaţă
tihnită, comodă, dar în acelaşi timp au trăit şi au murit necunoscuţi şi
săraci. Cei doisprezece, urmându-l pe conducător lor după lupte grele şi
suferinţe de neînchipuit, au cucerit ţara aurului, Peru; s-au acoperit de
glorie şi de bogăţii şi au rămas până în ziua de astăzi în memoria poporului
cunoscut sub numele de copiii gloriei.
O scriitoare creştină, care a trecut prin lagărele de
concentrare naziste, spunea că viata, cu toate semnele ei de întrebare, se
aseamănă cu o broderie care ar sta undeva deasupra noastră şi noi am privi la
ea de jos în sus. Din partea aceasta, nu se văd decât capete de aţă şi noduri,
într-o amestecătură neclară. Numai privind de deasupra se poate vedea minunatul
desen al broderiei. Tot la fel, omul vede numai capetele de aţă dezlânate.
Dumnezeu însă este Cel care vede forma desăvârşită a planului Său pentru
întreaga noastră viaţă.
Un alt lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi cu suferinţa, este acela că El ne-a mai dăruit harul de a o folosi în predica şi mărturisirea noastră zilnică de credinţă, pentru ca prin folosirea ei cu înţelepciune, să-L facem cunoscut şi altora pe Cristos şi mântuirea Lui.
Ba mai mult, El chiar a condiţionat ajungerea noastră la mântuirea adusă de El, de predica noastră cu acest dar al suferinţei, dar şi cu toate celelalte daruri ale Lui, pentru ca cât mai mulţi oameni să ajungă la cunoaşterea mântuirii prin Cristos..
De aceea Sfântul Paul s-a făcut totul tuturor, ca să câştige pe câţi mai mulţi, sau măcar numai pe unii, pentru ca astfel să aibe şi el parte de mântuire, şi de aceea striga: Vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia, căci este o obligaţie care mi s-a impus. (cf 1Cor 9, 16-23)
De aceea însuşi Isus a spus: "Cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se varuşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri." (Mc 8, 38)
Iar Sfântul apostol Iacob, parcă voind să completeze cele de mai sus, spunea şi el: "Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr, şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate.” (Iac 5, 19-20)
Ba mai mult, El chiar a condiţionat ajungerea noastră la mântuirea adusă de El, de predica noastră cu acest dar al suferinţei, dar şi cu toate celelalte daruri ale Lui, pentru ca cât mai mulţi oameni să ajungă la cunoaşterea mântuirii prin Cristos..
De aceea Sfântul Paul s-a făcut totul tuturor, ca să câştige pe câţi mai mulţi, sau măcar numai pe unii, pentru ca astfel să aibe şi el parte de mântuire, şi de aceea striga: Vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia, căci este o obligaţie care mi s-a impus. (cf 1Cor 9, 16-23)
Iar aici se cuvine să ne amintim de exemplul Sfintei Tereza Pruncului Isus, care grav bolnavă fiind şi cu interdicţia medicilor de a se coborî din pat, ea cobora totuşi din pat şi mergea în jurul lui, cu preţul a mari suferinţe, pe care ea le oferea pentru reuşita misiunilor şi a misionarilor.
O fetiţă şi-a folosit boala şi suferinţa, asemenea Sfintei Tereza Pruncului Isus, pentru slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor. Odată organizându-se un pelerinaj la Lourdes, iar cineva ştiind că ea suferă mult din cauza unei boli, şi sperând că Maica Domnului va face o minune cu ea şi o va vindeca, i-a plătit biletul dus-întors, şi a invitat-o să se alăture grupului de pelerini. Atunci ea a început să plângă şi să spună că nu vrea să meargă în acest pelerinaj, chiar dacă e gratuit pentru ea, căci se temea că dacă Maica Domnului o va vindeca, atunci ea n-ar mai putea să sufere împreună cu Isus, la mântuirea lumii.
De aceea însuşi Isus a spus: "Cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se varuşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri." (Mc 8, 38)
Iar Sfântul apostol Iacob, parcă voind să completeze cele de mai sus, spunea şi el: "Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr, şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate.” (Iac 5, 19-20)
Evanghelia de astăzi ne spune că, Isus pentru a-şi putea împlini misiunea de Mântuitor s-a rugat mult şi des.
Mult şi des s-au rugat apostolii şi ucenicii Lui. Mult şi des s-au rugat sfinţii şi toţi creştinii buni. Mult şi des trebuie să ne rugăm şi noi. Mult şi des trebuie să ne rugăm şi noi, pentru a putea înţelege misiunea primită, dar şi pentru a primi putere de sus ca să o împlinim. De aceea Sfânta Tereza de Avila spunea: "Cine se roagă se mântuieşte, cine nu se roagă nu se mântuieşte."
Acestea trebuie să le facem şi noi în schimbul mântuirii gratuite primite prin Cristos.
Preot Ioan
DUMINICA VI DE
PESTE AN „B” (1)
Evanghelia de astăzi ne relatează cum Isus a vindecat un
bolnav de cea mai grea boală a timpului său, lepra. Prin această vindecare şi
prin toate celelalte minuni şi semne pe care le-a făcut, El a arătat lumii că
este Mesia cel promis de Dumnezeu, că este Mântuitorul mult dorit, după care au
suspinat veacurile.
Lepra era si este o boală incurabilă si foarte
contagioasă. Cei care se imbolnăveau de lepră erau obligati să părăsească comunitatea din care făceau
parte, pentru a preveni răspândirea bolii. Mai mult decât atât, familiei si prietenilor le era interzis să-i viziteze, acestia fiind condamnaţi să
trăiască până la sfârsitul vietii singuri si uitati de cei dragi. Neavând unde să mai locuiască, adeseori se refugiau în
cimitire sau în pesteri.
Conform unei tradiţii străvechi, leprosul, îl reprezenta
pe păcătos. Iudeii considerau că lepra venea ca o judecată divină din cauza
păcatului (cf. Lv 13,2) Lepra era simbolul
extern al păcatului lăuntric, iar manifestările ei urâte: bube şi răni pe
piele, e imaginea păcatului care se arată în exterior prin: violenţă,
distrugere, furturi, minciuni, rea-voinţă, ucideri etc.
Atât în vremurile VT cât şi în cele NT leproşii erau
numiţi în primul rând „necuraţi”, şi apoi “bolnavi” având nevoie în primul rând
să fie „curăţiţi” şi mai apoi să fie „vindecaţi”.
Trei mari obstacole se prezentau probabil minţii acestui
om suferind, oricare din ele ar fi putut fi suficient pentru a-i face
perspectiva curăţirii şi a vindecării să pară îndepărtată şi chiar imposibilă:
-În primul rând, din cât se ştie, de pe vremea lui Elisei,
cu vreo opt secole înainte, nu era nic o relatare cum că un lepros s-ar fi curăţit.
-Al doilea obstacol ar fi putut fi, că întru-cât leprosul
era considerat ca blestemat de Dumnezeu, oare în acest caz, Isus, ar fi fost
dispus să-l vindece?
-Al treilea obstacol prezenta o problemă practică. Cum
putea el să se apropie îndeajuns de Isus pentru a-I prezenta cererea? Oriunde
mergea Isus, oamenii se îngrămădeau în jurul Lui şi legea rituală interzicea
unui lepros să se apropie sau să stea alături de alţii.
Dar forţa care îi salvează pe leproşi şi pe păcătoşi,
este mila lui Isus, este este dragostea lui Isus. De aceea, leprosul pe când
mai puţin se aştepta, Isus l-a vindecat, trecând peste orice prejudecăţi şi
cutume rituale. “Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele
ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa
de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele
voastre.” (Is 55, 8-9)
De aceea să trecem şi noi peste toate prejudecăţile
venite de la diavol şi de la oamenii lui, cum că Dumnezeu nu ne mai iartă, sau
că ne-a părăsit, şi să venim cu lepra păcatului la spovada.
O tânără a avut nefericirea să
facă un păcat grav, ceea ce o făcea să fie tristă şi să plângă deseori. A rămas
în această stare mai multe luni de zile, fără ca să ştie cineva din ce cauză
era atât de tristă. Între timp a murit prietena ei cea mai bună şi i-a
accentuat dezolarea fizică şi spirituală. La câteva zile după înmormântarea
prietenei, în timp ce dormea, a auzit că o strigă cineva. S-a trezit şi a
recunoscut glasul prietenei care i-a spus: „Spovedeşte-te bine! Dacă ai şti cât
de bun este Isus!” Tânăra a luat acest glas ca o chemare cerească. A mers la
biserică şi a făcut o spovadă bună. Sufletul i s-a umplut de atâta linişte,
pace şi fericire că nu putea să le reţină numai pentru sine, ci, în drum spre
casă, trecea pe la rude şi cunoscuţi spunând: „Încercaţi şi voi să vă spovediţi
bine şi veţi vedea cât de bun este Isus!”
Ori de câte ori ne întâlnim cu
Isus care ne iartă, care ni se dăruieşte în Euharistie, simţim preludiul
fericirii învierii noastre.
Leprosului tămăduit, Isus i-a poruncit să se ducă la
templu şi să aducă darul orânduit de Moise, care consta din două păsări.
Preotul primindu-le, una o jertfea, şi cu sângele ei o stropea pe cealaltă, pe
care apoi o lăsa liberă. Pasărea jertfită îl simboliza pe Mesia, care avea să
ridice păcatele lumii, iar a doua îl reprezenta pe păcătos, care spălat prin
sângele lui Mesia vărsat pentru el, devenea liber. (Lv 14, 49-54) Iată că Isus face aici
trimitere indirectă la Jertfa
de sine, pe care o va aduce Tatălui ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi.
Şi noi după Spovadă trebuie să facem pocăinţa dată de
duhovnic şi să ne schimbăm viaţa.
Ne amintim de cazul din viaţa Sf. Sebastian: Comertius, guvernatorul Romei, fiind bolnav,
i-a cerut Sf. Sebastian să-l vindece. Acesta i-a promis că îl va vindeca cu o
condiţie: să distrugă toţi zeii pe care îi avea
în palat. Acesta a fost de acord. I-a distrus, dar pe unul l-a care
ţinea foarte mult l-a ascuns, l-a păstrat. Nu s-a vindecat şi de aceea s-a plâns Sf. Sebastian
acesta i-a zis: „De ce mai păstrezi un
idol ascuns? L-a întrebat sfântul. Şi cum a distrus şi ultimul idol s-a
şi vindecat.
La fel se întâmplă cu noi la sf. spovadă. Atâta vreme cât
nu distrugem toţi idolii prin căinţă, păstrăm afecţiune pentru un singur păcat,
sufletul nostru nu poate fi vindecat.
Motivele pentru care Isus i-a poruncit leprosului
vindecat să se arate preotului, pot fi următoarele:
- Prin
trimiterea leprosului la preoţi, fără îndoială Hristos intenţiona să le
demonstreze lor şi oamenilor propria Sa recunoaştere a legilor pe care El
Însuşi le dăduse lui Moise cu multă vreme înainte. În felul acesta El nădăjduia
să demonstreze falsitatea acuzaţiilor ridicate de preoţi, păzitorii oficiali ai
legii.
- Potrivit
cu legea mozaică fiecare lepros curăţit trebuia să se arate preoţilor, care
erau slujbaşii publici pentru sănătate. Era datoria lor să diagnosticheze
lepra, să ordone separare, să determine dacă avusese loc curăţirea şi în cazul
afirmativ, să emită un certificat în sensul acesta (vezi Levitic 14).
-Pentru că preoţii fiind mari opozanţi ai lui Cristos şi
ai Evangheliei lui Isus, văzând minunea săvârşită de Isus, să creadă în
divinitatea Lui şi să se convertească. Lucru care s-a şi întâmplat, pentru că
Isus nu mai putea să intre pe faţă în nici o cetate; ci stătea afară, în locuri
pustii.
Minunea aceasta sau mai degrabă rezultatele ei, par să fi
marcat sfârşitul cele dintâi călătorii misionare a lui Hristos prin oraşele şi
satele Galileii. El a fost constrâns să-Şi înceteze lucrarea pentru o vreme.
Motivele pentru care Isus l-a oprit pe leprosul vindecat
să vorbească despre El, pot fi:
- În
primul loc era necesară acţiune promptă pentru ca omul să poate ajunge la
preoţi înainte ca ei să afle cine îl vindecase. Numai în felul acesta el putea
să aştepte o decizie imparţială deoarece, dacă preoţii aflau că Isus era cel
care vindecase omul, probabil ar fi refuzat să certifice curăţirea lui.
- El
căuta să evite pentru Sine crearea unei reputaţii de simplu făcător de minuni. El
considera minunile ca fiind ceva secundar; primul şi cel mai mare obiectiv al
Lui era mântuirea sufletelor oamenilor. (cf. Mt 6, 33).
-Apoi propaganda despre minunile lui Isus ar fi putut să
atragă opoziţia autorităţilor şi apoi un aflux mare de amatori de vindecări,
ceea ce ar fi întârziat scopul venirii sale. Cert este că nerespectând cuvântul
lui Isus, leprosul vindecat, mai întâi l-a determinat pe Isus să stea în locuri
singuratice, pierzând din activitate, iar apoi chiar să-şi încheie misiunea
acolo.
Aici este bine de amintit cântarea bisericească,
inspirată de Scriptură, care spune aşa: “Isuse, fă-mă cum vrei Tu, să nu spun
DA la ce spui nu, să nu spun NU la ce spui da, să fac întotdeauna voia Ta.”
Aşa cum lepra trupească este procată de nişte bacili
infecţiosi care intră în om, numiţi bacilii lui Hanssen, tot astfel lepra
sufletească este provocată de bacilii păcatului semănaţi în inima omului, numiţi
şi bacilii lui Satan şi ai oamenilor lui. De aceea Sfântul apostol Paul ne spune astăzi
să nu fim pricină de poticnire pentru nimeni. Pricină de poticnire poţi deveni
atunci când schimbi direcţia bună, direcţia spre Dumnezeu a cuiva. Vai de omul
prin care vine prilejul de păcătuire...ar fi mai de folos pentru el să i se
lege de gât o piatră de moară şi să fie înecat în mare. (cf Mt 18, 6-7)
Adevăratul ucenic al Domnului are o singură direcţie în
viaţă: Isus.; o singură plăcere: Isus; o singură preocupare: Isus. De aceea tot
ceea ce face, chiar şi cele mai simple preocupări, cum ar fi a mânca, a bea, a
dormi, a lucra, a se ruga, toate le face spre Slava lui Dumnezeu şi spre
mântuirea sufletelor. Când trăim şi acţionăm aşa, suntem spre zidirea altora şi
nu spre poticnirea altora.
Dacă trebuie să ne obosim pentru ceva în viaţă, este să
ne silim să fim de folos la cât mai mulţi, ca să fie mântuiţi. Aşa cum te
sileşti să iuţeşti pasul ca să nu pierzi trenul, aşa cum te şileşti să aduni
fânul când vine ploaia, aşa cum te sileşti să-ţi scoţi lucrurile afară atunci
când ţi-a luat foc casa, tot astfel trebuie să te sileşti să fii de folos
tuturor, acum când timpul de mântuire s-a scurtat. Când ne silim să plăcem
altora în vederea mântuirii lor, e felul cel mai bun în care îi putem fi
plăcuţi lui Dumnezeu, şi cea mai puternică dovadă că am înţeles chemarea
noastră de ucenici ai Domnului.
Fiecare creştin trebuie să ajungă la acea trăire
sufletească, la aşa unire cu Isus, încât să poată spune cu Sfântul Paul:
“Călcaţi pe urmele mele, aşa cum calc şi eu pe urmele lui Cristos. Aceasta este
culmea pe care trebuie s-o atingă fiecare creştin, de a călca pe urmele lui
Cristos.
Atâta timp cât nu călcăm pe urmele lui Cristos, trăim în
zadar şi întârziem mântuirea adusă de Isus.
În viaţa Părinţilor din deşert, este notată o istorioară,
care spune că, într-un oraş din Egipt, trăia un om dedat la multe păcate, şi care
rămânând surd la toate îndemnurile şi chemările de îndreptare, se avânta tot
mai mult pe calea cea largă a răului. Un episcop sfânt auzind de viaţa lui
stricată, s-a dus să-l caute şi să-l îndrepte pe calea cea bună. Găsindu-l, a
început să-i vorbească despre răutatea păcatului care desfigurează sufletul
asemenea leprei, care mâhneşte pe Dumnezeu căruia îi strică lucrarea sa cea
bună, şi apoi îl pierde pe păcătos în adâncul iadului, cu diavolii, pe când el
a fost creat să se bucure veşnic cu îngerii lui Dumnezeu. Pe când episcopul îi spunea
acestea şi-l chema la convertire cu lacrimi în ochi, acel om a văzut venind
spre el o mare pasăre neagră care voia să-l doboare. Atunci a strigat după
ajutor la bătrânul episcop. Acesta a prins cu uşurinţă pasărea neagră şi a cufundat-o
în apa din apropiere. La contactul cu apa acea pasăre mare şi neagră, s-a
transformat instantaneu într-un alb porumbel. Când a văzut această minune, acel
om s-a căit de păcatele sale, s-a hotărât, a făcut o spovadă bună la episcop,
şi a început o viaţă nouă devenind el însuşi un porumbel alb.
Preot Ioan
DUMINICA VI DE
PESTE AN “B”
(2)
Lecturile de astăzi ne vorbesc despre cea mai cumplită
boală din toate timpurile, Lepra, dar şi depre cel mai puternic tămăduitor al
ei din toate timpurile, Isus. Lepra este boala care strică iremediabile trupul
şi frumuseţea omului. De aceea, dintre toate bolile intrate în lume odată cu
păcatul, lepra a fost aleasă de Duhul Sfânt pentru a exemplifica că, păcatul este
cel mai urât lucru înaintea lui Dumnezeu, dar şi cel mai dăunător lucru pentru
noi. Lui Dumnezeu îi strică lucrarea cea mai nobilă, omul; iar omului îi strică
cel mai nobil destin al său, Cerul.
De aceea Blanca de Castilia, mama Sfântului Ludovic IX,
regele Franţei, îi spunea micuţului ei fiu aşa: “Eu te iubesc nespus de mult,
şi tu o ştii şi o vezi. Dar dacă aş şti că în toată viaţa ta ai comite chiar şi
numai un singur păcat grav, aş vrea mai bine să te văd acum mort la picioarele
mele, decât să ajungi ântr-o asemenea situaţie.”
In urma ascultării de diavol, inima omului a devenit o
fabrică de păcate. Iată ce spune Isus cu privire la păcat:” Căci din inimă ies
gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile
mincinoase, hulele.” (Mt 15, 19) Păcatul este asemenea leprei. El îl spurcă, îl
întinează şi-l osândeşte pe om.
Dr. Thompson, un teolog modern, spune: “Boala leprei
se manifestă în etape, în diferite părţi ale corpului: părul cade de pe cap şi
din sprâncene; unghiile se slăbesc şi cad; articulaţiile degetelor de la mâini
şi de la picioare se scurtează, pentru ca în final să cadă şi ele; gingiile se
resorb, iar dinţii dispar; nasul, ochii, limba, cerul gurii sunt mistuite
treptat; în cele din urmă, victima chinuită moare şi dispare în pământ.” Lepra
este o moarte vie. Leprosul era considerat un om mort.
Plata păcatului este moartea .(Rm 6,23)
La fel este şi cu păcatul, şi el are mai multe etape şi
locuri de arătare. Mai întâi nu mai merge la biserică, apoi nu se mai roagă,
apoi se poartă necuviincios. Această purtare necuviincioasă o văd mai întâi cei
din familie, apoi colegii de muncă şi apropiaţii, apoi întreaga comunitate şi medicii.
Dar forma supremă de manifestare a răutăţii păcatului se va arata la moarte şi
la judecata omului, atunci când va fi condamnat la Iad.
Creştinule, poate că eşti unul dintre cei leproşi la suflet
şi care n-ai fost încă curăţit de Isus. Ce pot să-ţi spun este că dacă ai merge
în cer aşa cum eşti acum, fără Hristos, ai ajunge acolo ca leprosul din Vechiul
Testament, strigând: “Necurat! Necurat!” Şi atunci nici un înger nu-ţi va deschide
poarta cerului, nici un sfânt nu te va întâmpina, şi nicidecum nu ai putea
ajunge în prezenţa lui Dumnezeu.
Aşa cum facem cu o maşină care se defectează, mergem cu
ea la reprezentanţă, tot astfel trebuie să facă şi omul căruia păcatul i-a
defectat trupul şi sufletul, trebuie să meargă cu ele tot la reprezentanţă,
adică la Dumnezeu ,
care l-a creat. Iar Isus ne arată astăzi că are putere să repare ceea ce
păcatul, adus în lume de diavol, a stricat.
Cartea Leviticului 14,ne spune ca Preotul trebuia să
meargă la lepros şi să se întâlnească cu el acolo unde se afla acesta. Avem
aici o asemănare minunată cu persoana şi lucrarea Marelui nostru Preot şi
Medic. El a venit din slava cerească pe acest pământ blestemat de păcat, unde
omul suferă de lepra păcatului. Numai El poate să curăţească. “Şi sângele lui
Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1In 1, 7)
Mielul de un an, fără cusur, pentru arderea
de tot, din ritualul curăţirii leprosului din VT, ni-L arăta pe Cristos aşa cum
Îl vede Dumnezeu, adică ca pe cel ce ridică păcatul lumii. Floarea făinii
amestecată cu untdelemn este darul de mâncare care reprezintă frumuseţea
umanităţii lui Hristos. Sângele pus pe vârful urechii drepte indică faptul că
acum el putea auzi glasul Fiului lui Dumnezeu spunând: “Credinţa ta te-a
vindecat”. Sângele de pe degetul mare al mâinii drepte arăta că acum
el Îl putea sluji pe Dumnezeu cu mâinile curate. Sângele de pe degetul cel mare
al piciorului drept indică faptul că leprosul curăţat putea să umble pe calea
lui Dumnezeu. Floarea făinii şi untdelemnul este simbolul frumuseţii pe care o
primeşte păcătosul iertat, prin Isus.Toate aceste jertfe vorbesc despre
Hristos, prin care leprosul curăţit este primit înaintea lui Dumnezeu.
Un sfânt părinte ne spune că dacă noi am vedea un suflet
înainte de spovadă, ne-ar fi scârbă să-l privim, căci este întocmai ca un
lepros, desfigurat; fără ochi, fără nas, fără urechi, fără buze, cu dinţii
rânjiţi ca moartea, cu răni curgând din ele, cu umflături şi vânătăi. Îi
spui cuiva unde duce beţia, curvia, tutunul şi toate celelalte vicii, dar nu te
aude, nu te vede, nu te simte, nu vede pericolul ce-l aşteaptă. Vai de
sufletele pe care le va apuca moartea în aceste păcate, că vor pieri pe veci.
Lepra păcatului,estel înrădăcinata profund în inimi, în
conştiinţe. Este un rău ce izolează de alţii, ne face să apărem desfiguraţi şi
urâţi înaintea lui Dumnezeu, ne auto-distruge făcându-ne insuportabili până şi
nouă înşine. Asemenea leprosului din Evanghelie, să strigăm deci şi noi către
Isus: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă vindeci”. Şi dacă vom fi însufleţiţi de
credinţă sinceră, de iubire autentică atunci vom putea şi noi fi atinşi de
harul lui Dumnezeu şi auzi cuvintele Învăţătorului: „Vrea, curăţă-te!” (Mc 1, 41 ). (cf. Benedict XVI ,27.06.2008,Vatican)
Despre răutatea păcatului şi despre Sângele lui Cristos
care ne curăţă de orice păcat, trebuie să vorbim la toţi şi pretutindeni.
Despre puterea de vindecare pe care Isus a lăsat-o Bisericii sale şi despre
administratorii acestei puteri, preoţii săi, trebuie la fel să spunem la toţi
oamenii şi pretutindeni.
Un om din Bologna, Italia, care trăia în multe vicii şi
păcate şi care era chinuit îngrozitor de diavol, auzind într-o zi că Sfântul
Dominic a sosit în oraşul lui, s-a dus să-i asculte predica de la Sfânta Liturghie.
A fost atât de impresionat de frumoasele cuvinte rostite pe marginea răutăţii
păcatului, că imediat după Sfânta Liturghie s-a dus să-i mulţumească şi în semn
de respect să-i sărute măna. După ce i-a mulţumit, în timp ce-i săruta mâna, a
simţit un parfum ca de Paradis, pe care nu-l mai simţise niciodată până atunci.
Acel parfum i-a adus încrederea în preoţi, i-a stârnit un dezgust faţă de
păcat, a început să se spovedească des şi l-a întors la o plăcută viaţă
creştinească. De aceea Isus ne trimite astăzi să ne arătăm preoţilor săi,
pentru că în ei a pus ceva din parfumul puterii sale mântuitoare. (cf. Mc 1, 44)
Sfântul Paul a înţeles această urgenţă, şi a predicat
pretutindeni, şi s-a făcut tuturor totul, numai să-i mântuiască cu orice preţ,
măcare pe unii. Paul a încheiat astăzi lectura a doua astfel: “Mergeţi pe
urmele mele, aşa cum şi eu am mers pe urmele lui Cristos.” (1Cor 11,1) Căci dacă nu facem aşa,
devenim purtători de bacili ai leprei păcatului, şi în loc să vindecăm, aducem
boală.
Sfântul Ludovic IX, regele Franţei, a mers pe urmele lui
Paul, dar şi pe urmele mamei sale, care a fost o foarte bună creştină. El a
făcut aşa cum a văzut şi a auzit la sfânta lui mamă. Iată un exemplu în acest
sens:
Intr-o dimineaţă senină, regele Franţei, Sfântul Ludovic
IX, se plimba pe aleile palatului regal, cu ducele de Champagne, un om fără
scrupule. La un moment dat, regele îl întrabă pe duce: după părerea ta, care
este cea mai grea boală? Acesta fără să ezite, a răspuns rapid, că era LEPRA.
Şi eu sunt de aceeaşi părere, a completat regele. Dar regele a reluat, dacă
împrejurările vieţii v-ar constrânge să alegeţi între lepră şi un păcat grav,
ce-aţi alege? Acesta, la fel fără să ezite mult, a răspuns cu o oarecare ironie
în glas, că ar alege PĂCATUL. Faţa regelui s-a întunecat de un nor de tristeţe,
şi i-a spus ducelui: gândiţi tare greşit şi alegeţi tot foarte greşit. Lepra
trece odată cu moartea, dar păcatul îşi arată colţii abia după moarte. Dacă
doriţi să mai rămâneţi în serviciul meu, schimbaţi-vă modul de a gândi şi
viaţa. (cf. JOINVILLE, Istoria S. Ludovic IX, cap. 94)
Creştinule dacă vrei să mai ajungi în cer cu Dumnezeu şi
să-ţi petreci veşnicia fericit cu El, schimbă-ţi gândirea faţă de păcat,
curăţă-te de el, şi începe o viaţă nouă.
Preot Ioan
DUMINICA VI DE
PESTE AN „B”
(3)
Lepra pe care a vindecat-o Isus astăzi, arătând că El
este Mesia promis şi venit în lume, este provocată de bacterii minuscule,
numite bacili ai leprei, care pot fi văzuţi numai la microscop. Bacilul a fost
descoperit în 1873 de către un doctor norvegian pe nume Hansen. De aceea lepra
mai este numită şi boala lui Hansen.
Dragi credincioşi, păcatul este cea mai gravă boală a
sufletului uman. Sunt atâtea boli grozave, boli care seceră multe vieţi, dar
nici un nu este asemenea păcatului. Dacă bolile celelalte afectează trupul
nostru, păcatul afectează sufletul. Dacă bolile obişnuite sau neobişnuite pot
cauza suferinţa şi apoi moartea trupului, păcatul cauzează suferinţa sufletului
şi, în cele din urmă, moartea veşnică.
Biblia ne spune că: „toţi oamenii au păcătuit şi că sunt
lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rm 3,
23) Apoi adaugă: „Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.” (Rm 3, 12)
Proorocul Osea 12, 8, îl înfăţişează pe păcătos cu un
cântar în mână, gata să cântărească. Într-o parte a cântarului pune pe
Dumnezeu, iar de cealaltă parte pune plăcerea păcatului, patimile,
nemulţumirile ori răzbunările lui. Un timp stă la îndoială, dar apoi se
hotărăşte şi zice: „Plece Dumnezeu şi să biruie voinţa mea. Eu rămân cu păcatul!".
Amos 9.1-3: "Nici unul din ei nu va putea să scape fugind ...".
Un preot i-a spus într-o zi unui tânăr din parohia sa: De
ce nu te mai văd la spovadă?
Acela, încurcat, a răspuns: Nu ştiu ce să spun când merg
să mă spovedesc: nu am păcate…!
Atunci, preotul i-a răspuns: Fiule, mă îngrijorezi,
pentru că până astăzi am cunoscut doar două categorii de persoane care nu
păcătuiesc: cele care încă nu au uzul raţiunii şi… cele care l-au pierdut…! “Cine spune că nu are păcat, este un
minciunos şi adevărul nu este în el.” (1In 1, 8)
Păcatul este asemenea leprei. El îl spurcă, îl întinează
pe om. „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile,
furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile cari spurcă pe om;
dar a mânca cu mânile nespălate nu spurcă pe om.” (Mt 15, 19- 20)
Lepra şi scurgerile de diferite feluri din trupul omului
sunt simboluri exacte ale manifestării păcatului în inima omului. Ele arată
grozăvia păcatului şi efectul acţiunii păcatului. În cartea Leviticul, accentul
este pus pe păcat.
Dumnezeu vrea să ne facă să înţelegem un lucru, aşa cum a
încercat să-l facă pe Israel să înţeleagă acelaşi lucru: păcatul este
îngrozitor de rău. Comparaţia dintre lepră şi păcat este o temă frecvent
întâlnită în Scriptură.
„N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea, din pricina
mâniei Tale; nu mai este nici o vlagă în oasele mele, în urma păcatului meu.
Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt
prea grele pentru mine. Căci o
durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele, şi n-a mai rămas nimic sănătos în
carnea mea. Sunt fără putere, zdrobit cu desăvârşire; turburarea inimii mele mă
face să gem. (Ps 38, 3-4. 7. 18.)
Dar să ne întoarcem acum la câteva asemănări dintre lepră
şi păcat:
1. Lepra nu provoacă durere ascuţită, de nesuportat, aşa
cum este cazul altor boli. Lepra îl face pe om trist şi agitat.
Şi păcatul produce agitaţie, nelinişte şi tristeţe, de altfel foarte evidente în cultura modernă. Oamenii vor să se distreze, vor să râdă pentru că sunt trişti. Mulţimi de oameni se înghesuie în cluburile de noapte, în sălile în care au loc spectacole de divertisment. Dar priviţi cu atenţie chipurile triste cu priviri goale. Priviţi maşinile pline de oameni neliniştiţi care se îndreaptă spre nicăieri. Aceasta este o generaţie care nu-şi găseşte liniştea. Acesta este păcatul, lepra sufletului. În cele din urmă, păcatul aduce o persoană în punctul în care nu mai are nici un sentiment, aşa cum a spus şi Pavel: “Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie” (Ef 4, 19). Aceşti oameni sar într-o stare de tristă mulţumire. Ei pot ajunge să fie însemnaţi cu fierul roşu în cugetul lor, cum spune tot apostolul Pavel: “abătuţi de făţărnicia unor oameni cari vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roş în însuş cugetul lor.” (1Tm 4, 2)
2.Se credea că lepra este ereditară. Fie că acest lucru
este real, fie că nu, păcatul oricum este ereditar. “În păcat m- zămislit mama
mea, se tânguia David.” (Ps 51,5)
Păcătoşii nu pot aduce în lume altceva decât alţi păcătoşi. “Unde educaţia presupune că natura morală a omului poate fi îmbunătăţită, creştinismul tradiţional afirmă că natura morală a omului este coruptă sau absolut rea. În timp ce educaţia afirmă că un agent uman exterior poate avea un rol activ în îmbunătăţirea morală a omului, creştinismul tradiţional afirmă că acest agent este Dumnezeu. Dar chiar şi atunci, natura morală a omului nu este îmbunătăţită, ci schimbată cu una nouă.”
3. În sfârşit, lepra şi păcatul îl despart pe om de alţi oameni, dar şi de Dumnezeu. Poate că nouă ni se pare o cruzime faptul că leprosul era alungat şi
din mijlocul comunităţii, şi din cortul întâlnirii. Să ne aducem aminte că
Dumnezeu este sfânt, El este Autorul neprihănirii şi al curăţirii.
Prin urmare, lepra este un simbol potrivit pentru păcatul
care-l desparte pe om de alţi oameni, dar şi de Dumnezeu. “Nelegiuirile voastre pun un zid de
despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui
şi-L împiedecă să v'asculte!” (Is 59,
2) Asta a fost în Vechiul Testament.
În Noul Ierusalim, păcătosul neiertat şi necurăţit este
alungat din prezenţa lui Dumnezeu, după cum aflăm din Apocalipsa: “Nimic
întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună;
ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Ap 21,27) “Afară sînt cînii,
vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte
minciuna şi trăieşte în minciună!” (Ap 22, 15) Aşadar, lepra reprezintă un simbol perfect pentru păcat. Este un păcat
vizibil în trup.
Aşa cum spune şi Evanghelia de astăzi, preotul trebuia
să-l cerceteze pe lepros şi să-l declare necurat. Într-un mod similar, Marele
Medic priveşte neamul omenesc şi îl declară necurat. El procedează astfel
pentru ca noi să putem veni la El
pentru curăţire. El este gata să-l atingă pe lepros şi să-l curăţească. Nu se
vorbeşte prea mult despre păcat astăzi, şi totuşi, problema noastră de bază
este păcatul!
Într-un sat era un zidar păcătos care nu voia nicicum să
meargă la spovadă întrucât spunea că nu face deloc păcate. După îndelungi
insistenţe, preotul îl cheamă la biserică să tencuiască ceva la o fereastră.
După ce se suie zidarul cu uneltele la fereastra respectivă, preotul îi ia
scara şi o mută într-un colţ. În câteva minute începea slujba. Preotul la
predică, arătând cu degetul spre zidarul rămas care încă mai muncea, le spune
credincioşilor că biserica are un nou sfânt, deoarece muncitorul nu face
păcate. Indignaţi, rând pe rând, credincioşii au început să contrazică opinia
preotului. Unul a spus că zidarul i-a furat bicicleta, altul că l-a înşelat cu
banii şi nu i-a terminat lucrarea, altul că nu lucrează cu seriozitate pentru
că uneori bea peste măsură.
Mulţi oameni încearcă să-şi ascundă păcatele, dar
Dumnezeu cunoaşte viaţa fiecăruia în parte. Leprosul din Evanghelia de astăzi
este un exemplu de om care a venit cu necazul său la Mântuitorul. El nu
a încercat să-şi ascundă boala, ci a venit la Fiul lui Dumnezeu, la singurul care putea dărui
vindecare. Şi imediat a auzit din gura lui Isus: „Da, voiesc, fii curăţit!“ Tot
aşa trebuie să venim şi noi cu păcatele noastre la Mântuitorul.
Ce spune capitolul 34 din Exod?: “Şi Domnul a trecut pe
dinaintea lui, şi a strigat: “Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de
îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, care
Îşi ţine dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea,
răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi
pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al
treilea şi al patrulea neam!” (Ex 34, 6-7)
Ce spune însă Noul Testament despre răbdarea lui
Dumnezeu? “Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci
are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci
toţi să vină la pocăinţă.” ( 2Pt 3, 9)
Să revenim acum la ceea ce trebuia să facă preotul.
Preotul trebuia să-l închidă şapte zile pe cel suspect de lepră. Chiar dacă El
îl suspecta de lepră pe acel om, avea răbdare cu el. În aceeaşi manieră,
Dumnezeu a închis lumea în carantină din cauza bolii păcatului. Iată ce spune
Paul: “Fiindcă Dzeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă
îndurare de toţi.”(Rm 11, 32)
Leprosului tămăduit, Isus i-a poruncit să se ducă la
templu şi să aducă darul orânduit de Moise, două păsări. Preotul primindu-le,
una o jertfea, şi cu sângele ei o stropea pe cealaltă, pe care apoi o lăsa
liberă. Pasărea jertfită îl simboliza pe Mesia, care avea să ridice păcatele
lumii, iar a doua îl reprezenta pe păcătos, care spălat prin sângele lui Mesia
vărsat pentru el, devenea liber.
Isus ne trimite astăzi să aducem, ca preţ al mântuirii
noastre, jertfa care se cuvine. Leprosul a înţeles că trebuie şi să vorbească
despre cum a fost mântuit pe Isus. Asta trebuie să facem şi noi cei de astăzi,
în lumea nebună, nebună de legat, în care trăim, şi s-o salvăm de la pieire.
Mai anii trecuţi, am citit despre cum a ars o casă de
nebuni din New -York. Ce lucru înfricoşat a fost acolo! Aproape toţi nebunii au
pierit în foc. N-au putut fi salvaţi. De ce? Pentru că erau nebuni, pentru că
n-aveau pricepere. Când s-au ivit flăcările, o parte din ei au sărit în foc
râzând. Credeau că focul e o jucărie. O altă parte au stat locului liniştiţi.
Focul nu i-a înfricat. Iar când au ajuns la ei pompierii să-i scape, s-au
năpustit asupra lor. Un nebun striga cât ce putea: pe ei, fraţilor, au venit să
ne omoare. Câţiva pompieri au fost omorâţi de nebuni.
Eu mă gândesc ce adânc înţeles sufletesc are acest foc
pentru vremile şi oamenii de azi. În înţeles sufletesc, oare nu este întrucâtva
şi lumea de azi în chipul unei case de nebuni ce a luat foc? În înţeles
sufletesc, oare, nu sunt întrucâtva şi mulţi, mulţi dintre oamenii de azi în
chipul nebunilor care au pierit în foc?
Lumea este plină de focul ispitelor, de focul
fărădelegilor, de focul stricăciunilor sufleteşti; câţi însă umblă să scape de
acest foc? În chipul nebunilor de la New-York , unii râd de acest foc şi se bagă râzând
în el. Beţivii, chefuitorii, desfrânaţii, etc. oare nu sunt tot atâţia nebuni
care se bagă râzând în focul pierzării sufleteşti? Râd de chemările mântuirii
sufleteşti. Şi iarăşi, alţii nu suferă să li se vestească mântuirea şi să fie
mântuiţi. Cei mai mulţi păcătoşi se îndârjesc când aud de vestea mântuirii. Nu
le trebuie mântuire, ba sunt gata să-i ia şi la bătaie pe cei care umblă să-i scoată
din focul pieirii sufleteşti. Cu adevărat oamenii de azi „stau lângă un foc
mistuitor şi nu se îngrozesc, stau lângă nişte flăcări veşnice şi nu se
cutremură" (Is 33, 14).
Şi totoşi lumea această poate şi trebuie curăţată şi
vindecată. Sfântul Paul ne spune astăzi că, noi cei care credem, trebuie să dăm
o bună mărturie dspre Isus cu fapele noastre, cu tot ceea ce facem, începând cu
mâncarea, îmbrăcarea vorbirea...”ca văzând ei faptele voastre bune să-L
preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Mt
5, 16)
Reflecţie la
DUMINICA VI DE
PESTE AN “B” (4)
Răscumpărarea este noua creaţie a lui Dumnezeu
Întunericul de la începutul creaţiei, auzind porunca lui
Dumnezeu: „să fie lumină”, imediat a dispărut şi „ s-a făcut lumină” (Gen 1, 3). Lepra, de la începutul Răscumpărării, a făcut loc vindecării, la Cuvântul lui Isus, la fel de
maiestuos şi puternic ca şi cel al Tatălui, căci Fiul şi Tatăl una sunt. (cf. In 10, 30), Când Isus i-a spus leprosului:
“Vreau să te curăţi”, imediat lepra a dispărut, şi leprosul a devenit sănătos.
(cf. Mc 1, 41-42)
Creaţia ca şi Răscumpărarea, au cuvântul tare al Dumnezeirii. Tatăl şi Isus vorbesc, şi totul se face după voinţa lor..
Lepra nu avea nici un leac omenesc, dar a dispărut de îndată ce Domnul a spus „voiesc”. Boala nu arăta nici un semn de speranţă sau de însănătoşire. Natura nu a contribuit cu nimic la propria ei vindecare, dar
Păcătosul este un bolnav mai nefericit decât leprosul.
Dacă bolile celelalte afectează doar trupul nostru, păcatul afectează şi
sufletul. Dacă bolile obişnuite sau neobişnuite ne pot cauza suferinţe şi apoi
moartea trupului, păcatul cauzează multe suferinţe trupeşti şi sufleteşti şi,
în cele din urmă moartea veşnică.
Păcătosul, dacă se vrea vindecat şi mântuit, trebuie să
urmeze şi el exemplul leprosului, adică să vină la Isus , şi căzând în genunchi,
să-L roage ca să-l curăţe de lepra păcatului, lepră care-i distruge viaţa
prezentă şi viaţa cea veşnică. (cf. Mc
1, 40-41).
Leprosul, această persoană necurată, încălcase legile
ceremoniale ieşind din singurătate, dar Isus, departe de a-l mustra, calcă şi
El legea ceremonială ca să-l întâlnească. Isus face un schimb cu leprosul,
pentru că, în timp ce îl curăţeşte, îl atinge, şi este pângărit conform legii
levitice. Biblia ne spune că: Isus Cristos s-a făcut păcat pentru noi, deşi El
nu cunoştea păcatul, pentru ca noi să putem ajunge la neprihănirea lui Dumnezeu
prin El. (cf. 2Cor 5, 21)
Pe timpul lui Napoleon s-a făcut o mobilizare pentru
armată, iat această mobilizare l-a atins şi pe un om sărac şi cu mulţi copii.
Acesta avea un prieten, tânăr, care nu se încadra în vârsta de mobilizare, care
a primit să meargă în locul lui pe front. Încă din prima bătălie, tânărul
locţiitor, a fost împuşcat mortal. Nu după multă vreme s-a făcut iarăşi o
mobilizare, şi acelaşi sărac a primit din nou ordin de moblizare. De data aceasta
omul refuză să se prezinte la încorporare, spunând autorităţilor:
“Dumneavoastră nu mă puteţi lua la armată, pentru că eu sunt mort. Eu am fost
ucis în bătălie.” Omule, eşti nebun? Doar nu eşti mort! “Nu, eu personal nu
sunt mort, însă am avut un locţiitor. Acesta a mers în locul meu la luptă şi a
murit în locul meu; de aceea eu sunt mort.” Autorităţile i-au respins acest
drept şi l-au trimis în faţa justiţiei şi apoi chiar înaintea împăratului
Napoleon I, care a spus că omul are perfectă dreptate, şi l-a elibert.
Aşa a făcut şi Domnul Isus, El a murit în locul nostru.
Şi de atunci orice păcătos, care primeşte prin credinţă, Jertfa Domnului Isus
de pe Cruce, şi apoi păşeşte pe calea deschisă de El, nu mai este pedepsit
pentru păcatul în care s-a născut şi a trăit.
Unii cercetători ai Bibliei, au tălmăcit Misterul
Intrupării Fiului lui Dumnezeu, din sânul Preacuratei Fecioare Maria, “ca o
momeală pentru diavol,” care nici el şi nici îngerii nu au cunoscut această
mântuitoare Taină. (cf. Ef 3, 9-11)
Printre cei care tălmăcesc Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, “ca o momeală pentru diavol, este şi Sfântul Grigore din Nissa. El
zice: “Dumnezeirea s-a ascuns în învelişul firii noastre, pentru a nu fi
cunoscut de vrăjmaşul care stăpânea pe om... şi pentru ca potrivnicul să muşte
momeala din undiţa Dumnezeirii. Şi astfel Viaţa ajungând în moarte şi Lumina în
întuneric, să facă să dispară şi moartea şi întunericul.”
O, dacă sărmanii păcătoşi ar merge la Isus , crezând în puterea
lucrării Sale de substituire, ar afla curând cât de mare este puterea atingerii
Sale îndurătoare. Mâna care a înmulţit pâinile, mâna care l-a salvat pe Petru
de la înec, care îi susţine pe sfinţii în necaz, care îi încununează pe
credincioşi, aceeaşi mână va atinge şi pe fiecare dintre ei şi îl va curaţi
într-o clipă. Dragostea lui Isus este izvorul mântuirii. El ne iubeşte, ne
priveşte şi ne atinge, şi noi trăim.
Se spune că, o tânără a avut nefericirea să facă un păcat
grav, ceea ce o făcea să fie tristă şi să plângă deseori. A rămas în această
stare mai multe luni de zile, fără ca să ştie cineva din ce cauză era atât de
tristă. Între timp a murit prietena ei cea mai bună şi cu această ocazie i-a
s-a accentuat dezolarea fizică şi spirituală. La câteva zile după înmormântarea
prietenei, în timp ce dormea, a auzit că o strigă cineva. S-a trezit şi a
recunoscut glasul prietenei care i-a spus: „Spovedeşte-te bine! Dacă ai şti cât
de bun este Isus!” Tânăra a luat acest glas ca o chemare cerească. A mers la
biserică şi a făcut o spovadă bună. Sufletul i s-a umplut de atâta linişte,
pace şi fericire că nu putea să le reţină numai pentru sine, ci, în drum spre
casă, trecea pe la rude şi cunoscuţi spunând: „Încercaţi şi voi să vă spovediţi
bine şi veţi vedea cât de bun este Isus!”
Ori de câte ori ne întâlnim cu Isus care ne iartă, care
ni se dăruieşte în Euharistie, simţim preludiul fericirii învierii noastre.
Leprosul din Evanghelia de astăzi, este trimis de Isus ca să se arate Preotului şi să aducă Jerfa prescrisă de Lege pentru curăţire. Şi despre ce Jertfă era vorba? Jertfa constă din aducerea la preot a două păsări. Preotul primindu-le, una o jertfea, şi cu sângele ei o stropea pe cealaltă, pe care apoi o lăsa liberă. Pasărea jertfită îl simboliza pe Mesia, pe Domnul Cristos, care avea să se jertfească şi astfel avea să ridice păcatele lumii, (cf. In 1, 29) iar a doua îl reprezenta pe păcătos, care spălat prin sângele lui Mesia vărsat pentru el, devenea liber, devenea iertat. (Lv 14, 49-54) Iată că Isus în cuvintele de trimiterea a leprosului vindecat, la preot, şi la aducerea jertfei pentru curăţire, face aici trimitere indirectă
Ca şi în Vechiul Testament, când leprosul era trimis la preot, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, trimite şi în Noul Testament pe bolnavi la preot.Iată ce ne spune în acest sens Sfântul Iacob: "Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Iar rugăciunea făcută cu credinţă îl va mântui şi Domnul îl va ridica, iar dacă a săvârşit păcate, i se vor ierta." (Iac 5, 14-15)
Leprosul devenit liber să umble pe unde voia, neascultând
de cuvântul lui Isus care i-a cerut să tacă cu privire la vindecarea pe care
i-a făcut-o, l-a oprit pe Isus să mai poată umbla unde-i cere misiunea, pe unde
îl aşteptau oamenii dornici de Evanghelia Impărăţiei. Ba mai mult, neascultarea
leprosului, l-a făcut chiar să părăsească, cel puţin pentru un timp, acel ţinut
însetat de adevăr.
La fel, păcătosul iertat, şi apoi întors la păcatele de
mai înainte, îl opreşte pe Isus să mai ajungă la sufletele, care scandalizate
de viaţa lui creştină, refuză adevărul mântuitor.
Avem aici exemplul clasic marelui om de stat, Mahatma
Gandi, care nu s-a făcut creştin, din cauza vieţii necorespunzătoare a
creştinilor din timpul său.
Să ne aducem aminte aici şi cântarea creştină: "Isuse, fă-mă cum vrei Tu, să nu spun DA la ce spui nu, să nu spun NU la ce spui da, să fac mereu voinţa Ta."
Să ne aducem aminte aici şi cântarea creştină: "Isuse, fă-mă cum vrei Tu, să nu spun DA la ce spui nu, să nu spun NU la ce spui da, să fac mereu voinţa Ta."
De aceea, Sfântul apostol Paul, ne învaţă astăzi: “Călcaţi pe urmele mele, aşa cum calc şi eu pe urmele lui Cristos.” (1Cor 11, 1) Noi ştim că Isus: "pe oriunde a trecut, a făcut numai bine." (Fap 10, 38)
Isus, fie că mânca, bea, dormea, călătorea, toatele făcea spre mai mare slavă a Tatălui şi spre mântuirea sufletelor. Astfel: A mâncat şi băut cu păcătoşii în casa lui Zaheu, pentru ca să-i câştige pe păcătoşi. A vorbit cu păcătoasa de la fântâna lui Iacob, pentru a o câştiga pentru Dumnezeu. A călătorit tot pentru a câştiga suflete pentru Cer. A dormit în barcă pentru a le stimula credinţa ucenicilor săi, etc.
După exemplul lui Isus, S. Paul şi Sfinţii, se foloseau chiar şi de cele mai simple activităţi zilnice, cum ar fi a mânca, a bea, a dormi, a lucra, a se ruga, tot pentru Slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor.
Isus, fie că mânca, bea, dormea, călătorea, toatele făcea spre mai mare slavă a Tatălui şi spre mântuirea sufletelor. Astfel: A mâncat şi băut cu păcătoşii în casa lui Zaheu, pentru ca să-i câştige pe păcătoşi. A vorbit cu păcătoasa de la fântâna lui Iacob, pentru a o câştiga pentru Dumnezeu. A călătorit tot pentru a câştiga suflete pentru Cer. A dormit în barcă pentru a le stimula credinţa ucenicilor săi, etc.
După exemplul lui Isus, S. Paul şi Sfinţii, se foloseau chiar şi de cele mai simple activităţi zilnice, cum ar fi a mânca, a bea, a dormi, a lucra, a se ruga, tot pentru Slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor.
Fiecare creştin, asemenea lui Isus şi a Sfinţilor, astfel trebuie să-şi trăiască viaţa
cotidiană, încât să ajungă să facă toate numai spre mai marea slavă a lui Dumnezeu şi spre zidirea altora. Aceasta este culmea pe care trebuie s-o atingă fiecare creştin, de a deveni un “alt Cristos”, aşa cum frumos spunea şi
Sfântul Ciprian de Cartagina.
Atâta timp cât nu călcăm pe urmele lui Cristos, cât nu
zidim sufleteşte pe fraţii noştri, şi cât nu-i deschidem lui Isus calea spre
ei, şi a lor spre El, trăim în zadar şi întârziem mântuirea adusă de Isus.
Pr. Ioan
Prima lectură de astăzi ne spune că Dumnezeu a înfăptuit creaţia şi neamul omenesc, „ca să vestească lauda sa.” (Is 43, 21) Un timp totul a fost foarte bine şi a decurs conform Planului Divin. Dar după ce diavolul a păcătuit, (cf. Is 14,12s) şi apoi i-a atras şi pe oameni în păcat, (cf. Gen 3, 1-5) situaţia s-a schimbat. Omul nu numai că a început să trăiască fără să-L laude pe Dumnezeu, dar a început să-L necinstească şi chiar să-L trateze ca pe un sclav. (cf. Is 43, 24)
Şi aşa cum Isus Cristos, prin înfăptuirea mântuirii, a fost DA - ul şi AMIN - ul lui Dumnezeu faţă de oamenii, căci la vederea lucrărilor Lui, oamenii au tresăltat în laudă către Dumnezeu, spunând: “Niciodată n-am văzut aşa ceva!” ( Mc 2, 12) tot astfel şi noi oamenii de astăzi, trebuie să fim tot la fel, DA - ul şi AMIN - ul lui Dumnezeu în mijlocul lumii în care trăim. Şi printr-o viaţă nouă, în care gândurile, cuvintele şi faptele noastre sunt curate, să facem să se continuie Lauda şi Slava la adresa lui Dumnezeu, care a început pe timpul lui Isus şi a apostolilor săi.
Deci, Dumnezeu care ne-a dat acum toate aceste daruri ca o mică arvună, ne va da şi restul promis.
Iar noi în faţa unui asemenea mesaj de iubire şi speranţă neclintită, nu putem spune decât: Da şi Amin.
DUMINICA VII DE
PESTE AN „B” (1)
Iertarea păcatelor, vindecarea bolilor şi primirea Duhului, sunt semnele unei noi creaţii
Prima lectură de astăzi ne spune că Dumnezeu a înfăptuit creaţia şi neamul omenesc, „ca să vestească lauda sa.” (Is 43, 21) Un timp totul a fost foarte bine şi a decurs conform Planului Divin. Dar după ce diavolul a păcătuit, (cf. Is 14,12s) şi apoi i-a atras şi pe oameni în păcat, (cf. Gen 3, 1-5) situaţia s-a schimbat. Omul nu numai că a început să trăiască fără să-L laude pe Dumnezeu, dar a început să-L necinstească şi chiar să-L trateze ca pe un sclav. (cf. Is 43, 24)
Şi cum Dumnezeu nu a putut suporta pângărirea creaţiei
sale de către diavol şi om, s-a hotărât, aşa cum ne spune tot prima lectură, să
facă O LUME NOUĂ. (cf. Is 43, 19) Iar
această lume nouă, a rânduit s-o înceapă de la om, coroana creaţiei sale,
căruia să-i înnoiască inima prin iertarea păcatelor şi vindecarea bolilor.
Şi iată mesajul Domnului către omul păcătos: „M-ai
chinuit cu păcatele tale, şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale. Eu, Eu îţi şterg
fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.” (Is 43, 24-25) Dumnezeu are speranţa că,
văzând aceste daruri, ca nişte ape în pustiu, şacalii şi struţii, adică oamenii
păcătoşi, se vor întoarce ca să aducă laude Domnului şi să trăiască în
dreptate.
Iar Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o ne arată
limpede că Dumnezeu, prin Fiul său, Isus, este la lucru în întocmirea noii creaţii, începând de la om, căruia
îi vesteşte Evanghelia, îl eliberează de păcat şi diavol, îl vindecă de boli şi
răni. Iar oamenii văzând toată această lucrare a lui Isus, au rămas uimiţi; îl preamăreau pe Dumnezeu şi
spuneau: "Aşa ceva n-am mai văzut niciodată!" (cf. Mc 2, 12)
Şi pentru că această laudă trebuia să cuprindă tot pământul şi trebuie să continuie până în veşnicie, trebuia să continuie, atât iertarea păcatelor cât şi vindecarea bolilor.
De aceea chiar din ziua învierii sale, Isus le-a transmis apostolilor săi, puterea de a ierta păcatele, în numele Preasfintei Treimi: "„Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.” (In 20, 22-23)
Iar referitor la puterea de a continua vindecarea bolilor, iată ce ne spune Sfântul Apostol Iacob: "“Este cineva dintre voi în suferinţă? Să se roage! Este cineva bine dispus? Să cânte psalmi. Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului." (Iac 5, 14)
Şi pentru că această laudă trebuia să cuprindă tot pământul şi trebuie să continuie până în veşnicie, trebuia să continuie, atât iertarea păcatelor cât şi vindecarea bolilor.
De aceea chiar din ziua învierii sale, Isus le-a transmis apostolilor săi, puterea de a ierta păcatele, în numele Preasfintei Treimi: "„Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.” (In 20, 22-23)
Iar referitor la puterea de a continua vindecarea bolilor, iată ce ne spune Sfântul Apostol Iacob: "“Este cineva dintre voi în suferinţă? Să se roage! Este cineva bine dispus? Să cânte psalmi. Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului." (Iac 5, 14)
De aceea, Sfântul Paul ne spune: „Noi dar, suntem trimişi
împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă
rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor 5, 20)
Sfântul Iacob ne spune iarăşi: "Aşadar, mărturisiţi-vă păcatele unii altora şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Rugăciunea stăruitoare a celui drept poate înfăptui multe.” (Iac 5, 16)
Sfântul Iacob ne spune iarăşi: "Aşadar, mărturisiţi-vă păcatele unii altora şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Rugăciunea stăruitoare a celui drept poate înfăptui multe.” (Iac 5, 16)
Iar Sfântul Apostol Ioan ne spune şi el: „Dacă ne
mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să
ne curăţească de orice nelegiuire.” (1In
1, 9)
Iar Sfântul Augustin, ne asigură atât de frumos:
„Când un preot desleagă păcatele, Isus le desleagă.”
Cei din vechime aveau două mituri. Cel dintâi era cel al Fântânii lui Iuvenţiu. Ei credeau că bătrânii care găseau această fântână, şi foloseau apa ei, atât la băut cât şi la spălat, dobândeau iarăşi tinereţea şi vigoarea pierdută.
Cel de al doilea mit, era acela al Păsării Phoenix, despre care se spune, că aproape fiind de moarte, îşi făcea cuibul în dogoarea soarelui din pustiu, şi murind, cuibul se aprindea şi focul transforma în cenuşă trupul acestei păsări. Dar focul ivit din puterea soarelui din pustiu, conţinea o taină, care făcea ca din cenuşa rămasă în urma arderii, să se ivească un germene de viaţă şi astfel Pasărea Phoenix să renască la viaţă.
Isus Cristos, Cel care a murit şi a înviat pentru noi, este Cel ce ne-a lăsat în Taina Spovezii, adevărata Fântână a lui Iuvenţiu şi adevărata Renaştere din propria cenuşă, căci prin Taina Spovezii ne redă nu numai tinereţea, dar şi nevinovăţia pierdută, iar prin Învierea sa din morţi, ne dă şi nouă învierea din morţi, dar şi viaţa veşnic fericită, pe care le pierdusem prin păcat.
Prin învierea promisă de Isus, noi primim mult mai mult şi-au putut imagina cei vechi, prin mitul Păsării Phoenix, căci dacă Pasărea Phoenix se renăştea din propria cenuşă, tot o pasăre supusă morţii, noi, datorită morţii şi învierii lui Isus, vom renaşte din propria noastră cenuşă, cu un trup glorificat, cu un trup care nu va mai muri niciodată. Şi vom deveni astfel O NOUĂ CREAŢIE, o creaţie de oameni noi, de oameni capabili să cânte cu vorbele şi faptele, aici şi în veşnicie, laudele şi slava veşnică a lui Dumnezeu, aşa cum este exprimată voinţa lui Dumnezeu, în prima lectură de astăzi. (cf. Is 43, 19)
Iată cum explică un preot francez, Părintele Descouvemont, iertarea pe care noi creştinii o primimla Spovadă : „De-a lungul întregii sale vieţi, dar
mai ales pe Cruce, Isus, a simţit cum îl apasă toate păcatele lumii Pe Cruce,
Isus, a spovedit Tatălui său ceresc, toate păcatele lumii. El a avut pentru ele
o ură totală şi o căinţă desăvârşită. Spovedindu-se, creştinul participă la
această căinţă desăvârşită a Mântuitorului şi se cufundă în ea. Şi primind
deslegarea preoţească, penitentul are parte de deslegarea, pe care Tatăl a
dat-o păcatelor lumi, prin învierea lui Cristos. De aceea nu este întâmplător
faptul că, că chiar în ziua învierii sale, Isus, a transmis puterea sa de a deslega
păcatele, putere venită de la
Dumnezeu , Apostolilor
şi urmaşilor lor în Biserică.”
Cel de al doilea mit, era acela al Păsării Phoenix, despre care se spune, că aproape fiind de moarte, îşi făcea cuibul în dogoarea soarelui din pustiu, şi murind, cuibul se aprindea şi focul transforma în cenuşă trupul acestei păsări. Dar focul ivit din puterea soarelui din pustiu, conţinea o taină, care făcea ca din cenuşa rămasă în urma arderii, să se ivească un germene de viaţă şi astfel Pasărea Phoenix să renască la viaţă.
Isus Cristos, Cel care a murit şi a înviat pentru noi, este Cel ce ne-a lăsat în Taina Spovezii, adevărata Fântână a lui Iuvenţiu şi adevărata Renaştere din propria cenuşă, căci prin Taina Spovezii ne redă nu numai tinereţea, dar şi nevinovăţia pierdută, iar prin Învierea sa din morţi, ne dă şi nouă învierea din morţi, dar şi viaţa veşnic fericită, pe care le pierdusem prin păcat.
Prin învierea promisă de Isus, noi primim mult mai mult şi-au putut imagina cei vechi, prin mitul Păsării Phoenix, căci dacă Pasărea Phoenix se renăştea din propria cenuşă, tot o pasăre supusă morţii, noi, datorită morţii şi învierii lui Isus, vom renaşte din propria noastră cenuşă, cu un trup glorificat, cu un trup care nu va mai muri niciodată. Şi vom deveni astfel O NOUĂ CREAŢIE, o creaţie de oameni noi, de oameni capabili să cânte cu vorbele şi faptele, aici şi în veşnicie, laudele şi slava veşnică a lui Dumnezeu, aşa cum este exprimată voinţa lui Dumnezeu, în prima lectură de astăzi. (cf. Is 43, 19)
Iată cum explică un preot francez, Părintele Descouvemont, iertarea pe care noi creştinii o primim
Un muncitor american, pe nume Jim, se ruga astfel la
vizita zilnică pe i-o făcea lui Isus Euharisticul : “Doamne, am venit să-ţi
spun, cât de fericit sunt de când te-am întâlnit în Taina Spovezii, şi Tu m-ai
liberat de pacatele mele… nu ştiu foarte bine cum sa mă rog, dar mă gândesc la Tine în fiecare zi… aşa că,
Isuse, sunt eu, Jim, care m-am spovedit
de curând, şi acum Te port în inima mea prin Euharistie”. Într-o zi Preotul,
care auzise această rugăciune, văzu că batrânul Jim nu a mai apărut în biserică
ca să se roage. De aceea se duse la fabrica unde lucra Jim, ca să întrebe
despre el; aici i s-a spus că Jim era bolnav. Şi deşi medicii erau îngrijoraţi
de boala lui, Jim a adus multe schimbări printre bolnavi şi personalul spitalului.
Deşi bolnav grav, el surâdea tot timpul si veselia lui era contagioasă.
Infirmiera şefă nu putea înţelege pentru ce Jim era aşa de fericit, deşi
niciodată nu primise nici vizite şi nici flori, şi nici nu avea o casă unde să
se ducă. Surprins, batrânul Jim, care auzise totul, a spus surâzând: “Infirmiera
se înşeală… dar ea nu ştie că eu în fiecare zi, de când am sosit aici, am la
prânz, un prieten drag mie, care vine, se aşează aici pe pat, mă prinde de
mâini, se apleacă asupra mea şi îmi spune: “Jim, am venit numai ca să-ţi spun,
cât de fericit sunt de când am întâlnit prietenia ta şi de când te-am eliberat
de pcatele tale. Întotdeauna mi-a plăcut să ascult rugăciunile tale; mă gândesc
la tine în fiecare zi… aşa că Jim, Eu sunt Isus care te iubeşte”. Iată că puterea de iertare a păcatelor, adusă de Isus din cer, continuă în Biseică.
Ascultând acest exemplu, parcă îl auzim pe Isus spunându-ne
şi nouă: “Vă spun că tot aşa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos
care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie
de convertire.” (Lc 15, 7)
Chiar zilele acestea, un preot a fost chemat la un bolnav grav. Spovedindu-l, dându-i ungererea bolnavilor şi împărtăşindu-l, i-a telefonat, că din acel moment a început să să se simtă mult mai bine şi a putut să-şi reia chiar activităţile zilnice.
"Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului." Iată că şi puterea de vindecare adusă de Isus din ceruri, continuă în Biserică şi astăzi.
Chiar zilele acestea, un preot a fost chemat la un bolnav grav. Spovedindu-l, dându-i ungererea bolnavilor şi împărtăşindu-l, i-a telefonat, că din acel moment a început să să se simtă mult mai bine şi a putut să-şi reia chiar activităţile zilnice.
"Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului." Iată că şi puterea de vindecare adusă de Isus din ceruri, continuă în Biserică şi astăzi.
Să vedem acum ce ne spune şi Sfântul Apostol Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi. Sfântul Paul ne spune astăzi că, Isus Cristos, este DA- ul şi AMIN- ul lui Dumnezeu pentru noi, căci
prin Isus, Dumnezeu şi-a împlinit promisiunile mântuitoare pe care ni le-a
făcut. (cf. 2Cor 1, 20)
Şi aşa cum Isus Cristos, prin înfăptuirea mântuirii, a fost DA - ul şi AMIN - ul lui Dumnezeu faţă de oamenii, căci la vederea lucrărilor Lui, oamenii au tresăltat în laudă către Dumnezeu, spunând: “Niciodată n-am văzut aşa ceva!” ( Mc 2, 12) tot astfel şi noi oamenii de astăzi, trebuie să fim tot la fel, DA - ul şi AMIN - ul lui Dumnezeu în mijlocul lumii în care trăim. Şi printr-o viaţă nouă, în care gândurile, cuvintele şi faptele noastre sunt curate, să facem să se continuie Lauda şi Slava la adresa lui Dumnezeu, care a început pe timpul lui Isus şi a apostolilor săi.
Şi iarăşi, ne spune Sfăntul Paul, în continuarea lecturii a doua, "Dumnezeu ne-a pecetluit, şi ne-a pus in inimă arvuna Duhului” (2Cor
1.22) Ce înseamnă aceste cuvinte?
PECETEA este un însemn personal, pus pe un lucru, pe un animal, sau pe o persoană. Prin acestă pecete se arăta că lucrul sau persoana, aparţineau celui care a pus pecetea. In Vechiul Testament, Dumnezeu şi-a pus pecetea pe vechiul popor ales, prin ritualul tăierii împrejur. (cf. Gen 17, 9-14) In Noul Testament, pecetea pusă de Dumnezeu pe noul său popor ales, este ritul Botezului. Şi aşa cum pe oiţa care purta pecetea sa, Păstorul s-a dus să o caute, chir în timp de noapte şi prin locuri prăpăstioase, tot astfel şi pe creştinul, însemnat cu pecetea Botezului, prin care îi aparţine lui Dumnezeu, şi după el va veni Dumnezeu să îl salveze dacă s-a pierdut, şi apoi să-l conducă în Cer. (cf. Lc 15, 4-7)
PECETEA este un însemn personal, pus pe un lucru, pe un animal, sau pe o persoană. Prin acestă pecete se arăta că lucrul sau persoana, aparţineau celui care a pus pecetea. In Vechiul Testament, Dumnezeu şi-a pus pecetea pe vechiul popor ales, prin ritualul tăierii împrejur. (cf. Gen 17, 9-14) In Noul Testament, pecetea pusă de Dumnezeu pe noul său popor ales, este ritul Botezului. Şi aşa cum pe oiţa care purta pecetea sa, Păstorul s-a dus să o caute, chir în timp de noapte şi prin locuri prăpăstioase, tot astfel şi pe creştinul, însemnat cu pecetea Botezului, prin care îi aparţine lui Dumnezeu, şi după el va veni Dumnezeu să îl salveze dacă s-a pierdut, şi apoi să-l conducă în Cer. (cf. Lc 15, 4-7)
ARVUNA este o parte parte mică dintr-o plată mare, un mic avans dintr-o mântuire mare (cf. Ev 2, 3) pe care
o primim înainte de ziua marei răsplătiri, drept garantie, că în ziua aceea vom primi şi restul. E ca inelul de logodnă care este o mică arvună care anunţă şi certifică că va
urma şi căsătoria.
Această
mică arvună pe care am primit-o deja în avans, din marea promisiune a mântuirii, şi care constă acum, conform Lecturilor de astăzi, din: darurile Duhul Sfânt care locuieşte în noi, din iertarea
păcatelor la Spovadă, din vindecarea bolilor prin ungerea cu untdelemn, din predicarea Evangheliei, şi din primirea pecetei şi arvunei divine, zic, această mică arvună de daruri primite deja, ne
dă certitudinea primirii intregului, adică a primirii Împărăţiei lui Dumnezeu,
a dobândirii mântuirii depline, împreună cu toate bunurile şi fericirile Cerului.
Dar dacă nu vom primi cu încredere şi dragoste această arvună formată din multe daruri, mai ales dacă nu ne vom spovedi spre iertarea păcatelor, dacă nu vom veni la Sfânta Liturghie pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistia, dacă nu vom chema preoţii Bisericii la bolnavi, dacă vom fi surzi la şoaptele Duhului Sfânt, nu vom primi nici întregul promis, mântuirea.
Dar dacă nu vom primi cu încredere şi dragoste această arvună formată din multe daruri, mai ales dacă nu ne vom spovedi spre iertarea păcatelor, dacă nu vom veni la Sfânta Liturghie pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistia, dacă nu vom chema preoţii Bisericii la bolnavi, dacă vom fi surzi la şoaptele Duhului Sfânt, nu vom primi nici întregul promis, mântuirea.
Deci, Dumnezeu care ne-a dat acum toate aceste daruri ca o mică arvună, ne va da şi restul promis.
Iar noi în faţa unui asemenea mesaj de iubire şi speranţă neclintită, nu putem spune decât: Da şi Amin.
Pr. Ioan
DUMINICA VII DE
PESTE AN „B” (2)
Cine vine la Isus cu păcatele şi rănile sale, este "un pecetluit" pentru fericirea veşnică
Paraliticul, ca şi leprosul, sunt imagini vii ale păcătosului căzut sub propria-i povoară, şi care are nevoie nu numai de un om care să-l ajute, asemenea paraliticului de la Scăldătoarea Betezda, (cf. In 5, 1-9) dar are nevoie de 4 oameni care să-l ajute. (cf. Mc 2, 4)
Isus este CEL pe care Tatăl l-a trimis, "să ridice păcatele lumii" (cf. In 1, 29) "şi să le poarte pe lemnul Crucii, pentru ca noi să murim pentru păcat şi să trăim pentru neprihănire." (1Pt 2, 24)
De aceea primul cuvânt pe care, Isus, i-l spune astăzi paraliticului credincios este: „Fiul meu, ţi se iartă păcatele!” (Mc 2, 5) Abia după aceea, Isus, trece la vindecarea sa trupească, pentru că păcatul e cauza tuturor suferinţelor omului. Întâi se înlătura cauza, apoi se trece la vindecare.
Toţi profeţii l-au prezentat pe Mesia, pe Isus, ca pe
unul care suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra
Lui, ca pe unul străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile
noastre, ca pe unul care ne dă pacea, ca pe unul peste care a căzut pedeapsa
păcatelor noastre, ca pe unul prin a
cărui răni noi toţi suntem tămăduiţi. (cf. Is
53, 4-5)
Maeştri spirituali, au făcut nişte comparaţii plastice, şi au asemănat păcatul adus în lume de neascultarea lui Adam, la amăgirea satanei: cu O POVOARĂ IMENSĂ, cu o RANĂ UCIGĂTOARE, cu o MARE PRĂPASTIE făcută între noi şi Dumnezeu; cu o grea CORTINĂ DE PLUMB, care opresc darurile lui Dumnezeu către noi şi strigătele noastre către Dumnezeu; cu UN NOR GROS DE FUM care ne blochează respiraţia şi vederea.
De aceea, tot aceşti Maeştri spirituali, L-au numit pe Isus care a venit ca să ne ierte păcatele, şi să ne vindece bolile: RIDICĂTORUL DE POVERI, VINDECĂTORUL DE RĂNI, PODUL ÎNTRE DUMNEZEU şi OM , SENINUL, LUMINA, şi VIAŢA.
De aceea noi suntem invitaţi astăzi să venimla Isus
cu credinţa paraliticului şi cu strigătul Psalmistului: „Vindecă-mă, Doamne,
căci am păcătuit împotriva Ta.” (Ps
41, 5) Şi atunci vom auzi şi noi cuvintele mângâietoare ale lui Isus: „Fiul
meu, ţi se iartă păcatele tale”, (Mc 2, 5) sau altfel spus: Fiul meu, esti
eliberat de păcatul tău, de sclavia ta, de neputinţa ta, de boala ta, de tristeţea ta, de
neliniştea ta, de frica ta, de problemele tale, de moartea ta.
De aceea noi suntem invitaţi astăzi să venim
Isus prin mila sa, prin iertarea şi vindecarea paraliticului, El ne spune astăzi tuturor că,îşi
arată mila, iertarea şi voinţa de vindecare pentru orice păcătos care se
încrede în El.
Iar, prin iertarea păcatelor sale şi prin vindecările primite, păcătosul devine: O NOUĂ CREAŢIE şi o GRĂDINA MANOASĂ ivită în pustiul acestei lumi.
Iar, prin iertarea păcatelor sale şi prin vindecările primite, păcătosul devine: O NOUĂ CREAŢIE şi o GRĂDINA MANOASĂ ivită în pustiul acestei lumi.
Dacă vom privi astăzi la mulţimea care îl înconjoară pe
Isus, vom putea distinge două categorii de oameni: CEI CARE CRED şi CEI CARE NU
CRED.
1. CEI CARE CRED. Paraliticul şi cei patru care l-au adus
la Isus. Mulţimea
Aceştia se regăsesc mereu şi în comunităţile noastre.
Sunt acei creştini pe care: oamenii, greutăţile, lipsurile, sănătatea, grijile, nu-i pot împiedica să ajungă zilnic la Cristos , pentru a primi iertarea, vindecarea,
hrana sufletească, întărirea, curajul şi speranţa biruinţei şi învierii
fericite.
Ei dau mărturie în faţa lumii, că datorită lui Isus sunt:
păcătoşi iertaţi, bolnavi vindecaţi, pierduţi mântuiţi, săraci îmbogăţiţi,
disperaţi încurajaţi, oameni simpli deveniţi eroi, oameni simpli ajunşi regi, care vor domni
veşnic cu Isus în Împărăţia Cerurilor.
2. CEI CARE NU CRED. Cărturarii, farizeii şi oamenii cu
mentalitatea lor, ei sunt adevăraţii paralitici. Ei blochează poarta mântuirii, nici ei nu intră, şi nici pe
alţii nu-i lasă. (cf Mt 23, 13) Ei aleargă tot pământul după un prozelit şi
apoi fac din el un fiu al ghehenei, unul de două ori mai rău decât ei. (cf. Mt 23, 15) Ei condamnă pe nedrept şi ucid crezând că aduc slavă lui Dumnezeu. (cf. In 16, 2) Ei refuză harul iertării şi
vindecării lui Isus pentru meritul limitat al faptelor lor bune. (cf. Lc 18, 11-12; Rm 11, 6) Ei condamnă la moarte tocmai pe Acela care a venit ca
să-i mântuiască.
Într-o pădure din India, spune o legendă, trăia o familie de maimuţe. Era cald, dar odată, pe neaşteptate, a venit un val de frig. Ele, tremurând, au văzut un licurici şi, crezând că este o scânteie de foc, l-au luat cu grijă, l-au acoperit cu frunze şi crengi uscate şi au început să sufle în el, cu speranţa că se va aprinde focul şi se vor încălzi. O păsărică le-a spus: Degeaba suflaţi, fiindcă scânteia nu este din foc, ci este un licurici. Dar maimuţele, încrezătoare în isteţimea lor, au continuat să sufle mai departe. Şi, fiindcă păsărica insista să le înveţe, maimuţele au prins-o şi au mâncat-o. Apoi au suflat până au îngheţat de frig.
Este o poveste, dar nu-i deloc poveste faptul că oamenii suflă în patimi… cu speranţa că se vor mântui. Nu rareori cei care au ciripit că acţiunea lor este zadarnică şi înşelătoare, au avut soarta acelei păsărele. Priviţi la Isus, la Apostoli, şi la toţi oamenii de bine, care au fost condamnaţi pe nedrept, doar pentru că au spus adevărul.
Într-o pădure din India, spune o legendă, trăia o familie de maimuţe. Era cald, dar odată, pe neaşteptate, a venit un val de frig. Ele, tremurând, au văzut un licurici şi, crezând că este o scânteie de foc, l-au luat cu grijă, l-au acoperit cu frunze şi crengi uscate şi au început să sufle în el, cu speranţa că se va aprinde focul şi se vor încălzi. O păsărică le-a spus: Degeaba suflaţi, fiindcă scânteia nu este din foc, ci este un licurici. Dar maimuţele, încrezătoare în isteţimea lor, au continuat să sufle mai departe. Şi, fiindcă păsărica insista să le înveţe, maimuţele au prins-o şi au mâncat-o. Apoi au suflat până au îngheţat de frig.
Este o poveste, dar nu-i deloc poveste faptul că oamenii suflă în patimi… cu speranţa că se vor mântui. Nu rareori cei care au ciripit că acţiunea lor este zadarnică şi înşelătoare, au avut soarta acelei păsărele. Priviţi la Isus, la Apostoli, şi la toţi oamenii de bine, care au fost condamnaţi pe nedrept, doar pentru că au spus adevărul.
Aceşti necredincioşi se regăsesc şi astăzi între noi. Ei
se constituie şi astăzi în obstacole în calea oamenilor spre Isus, în defăimători
ai binelui, în manipulatori şi profitori ai suferinţelor umane.
Sfântul Paul, ne spune apoi în lectura a doua de astăzi, că cei care cu credinţă au venit la Isus cu păcatele şi bolile lor, au primit de la Dumnezeu PECETEA şi ARVUNA DUHULUI.
PECETEA. Pecetea este un sigiliu pe care un rege sau un nobil, îl aplica pe posesiunile sale. In Evanghelie găsim că chiar oiţa rătăcită, dacă are pecetea Păstorului, acesta merge şi în miez de noapte în căutarea ei. (cf. Lc 15, 1-7)
Creştinule, dacă eşti una din oile Lui, nu vei fi pierdut. Da, este adevărat că te poţi rătăci, dar El va veni să te caute. Deci, Tatăl nostru care este în ceruri nu vrea să se piardă pe nici unul dintre aceştia mai mici.” (Mt 18, 12)
PECETEA. Pecetea este un sigiliu pe care un rege sau un nobil, îl aplica pe posesiunile sale. In Evanghelie găsim că chiar oiţa rătăcită, dacă are pecetea Păstorului, acesta merge şi în miez de noapte în căutarea ei. (cf. Lc 15, 1-7)
Creştinule, dacă eşti una din oile Lui, nu vei fi pierdut. Da, este adevărat că te poţi rătăci, dar El va veni să te caute. Deci, Tatăl nostru care este în ceruri nu vrea să se piardă pe nici unul dintre aceştia mai mici.” (Mt 18, 12)
ARVUNA DUHULUI, sau darurile Duhului Sfânt. Aşa cum arvuna este un mic avans dintr-o plată mare care ni se oferă la începutul unui contrac, drept garanţie că va urma şi restul consistent al plăţii, tot astfe arvuna Duhului Sfânt, cu darurile sale: iertarea păcatelor, vindecarea bolilor, mărturisirea lui Isus, rodul Cuvântului şi al Euharistiei, sunt doar o mică arvună dintr-o mântuire mare care ne-a fost promisă. Noi ştim că Duhul Tatălui l-a înviat pe Isus. Ei bine, acelaşi Duh Sfânt, pe care noi aici l-am primit ca arvună, în ziua de pe urmă ne va învia şi pe noi şi ne va ferici cu întreaga Prea Sfântă Treime în Paradis. Această lucrare a Duhului Sfânt în noi, va fi plata cea mare care ne-a fost promisă. (cf. Rm 8, 11)
N-a fost nimeni din cei care au primit arvuna de la Dumnezeu şi să nu primească şi restul plăţii. Priviţi la Isus şi la Apostoli pe Tabor. Acolo, prin Schimbarea la faţă a lui Isus, (cf. Mc 9, 2-8) au primit doar arvuna fericirii, căci plata deplină au primit-o în Ceruri, unde Isus şade de-a dreapta Tatălui, (cf. Mc 16, 19) iar apostolii şed fiecare pe Scaune de domnie. (cf. Mt 19, 28)
Pentru Isus, pentru Apostoli, ca şi pentru toţi creştinii buni, chiar şi pătimirile şi moartea violentă, au fot tot "o arvună", căci pentru o suferinţă uşoară şi scurtă, (cf. 1Pt 1, 6-7) au primit "o greutate mare de slavă." (2Cor 4, 17)
Aplicând la noi acest înţeles, putem spune că dacă
Dumnezeu aici ne dă pe Duhul Sfânt cu darurile lui, dacă aici ne iartă păcatele, dacă aici ne vindecă, dacă aici ne cheamă la Ospăţul Cuvântului
Cele primite până acum sunt doar o mică arvună, o mică garanţie pentru siguranţa noastră. Restul mare a darurilor divine, le vom primi în Ziua de apoi.
Cele primite până acum sunt doar o mică arvună, o mică garanţie pentru siguranţa noastră. Restul mare a darurilor divine, le vom primi în Ziua de apoi.
Preot Ioan
MIERCUREA CENUŞII, ÎNCEPUTUL PRIMĂVERII DUHOVNICEŞTI
Aşa cum 1 martie este prima zi a primăverii
calendaristice, tot astfel Miercurea Cenuşii poate fi numită prima zi a
„Primăverii duhovniceşti”, căci aşa cum la începutul primăverii calendaristice
oamenii încep să lucreze în grădina casei lor, tot astfel cu Miercurea Cenuşii,
începutul primăverii duhovniceşti, oamenii încep să lucreze în
grădina sufletului lor.
Iar pentru a ne face să înţelegem această realitate, cum
că Miercurea Cenuşii este începutul „Primăverii duhovniceşti”, Biserica, începând
de astăzi şi pe tot parcursul Postului Mare, îmbracă altarul şi preotul, în
culorile alb şi violet, culorile primelor flori de primăvară, care sunt
ghioceii albi şi toporaşii violet.
Aşa cum prima lucrare de primăvară din ogorul casei începe cu adunarea şi
arderea gunoaielor, tot astfel şi prima lucrare a primăverii duhovniceşti, din grădina sufletului, începe tot cu adunarea şi arderea gunoaielor, care nu sunt altele decât păcatele, şi care se face
printr-o spovadă bună.
De aceea şi noi preoţii, la începutul acestui sfânt timp
de Post Mare, vă îndemnăm şi vă chemăm cu toată căldura, să veniţi la Scaunul de Spovadă, pentru
a vă curăţi grădina sufletului de toată murdăria şi povoara păcatului.
Iată cum ne îndeamnă profetul Ioel în acest sens, ca să plângem şi să strigăm către Dumnezeu: „ Iartă-ne, Doamne, iartă pe poporul tău.” (Ioel 2, 17)
In sprijinul acestei afirmaţii, ne vine în ajutor Sfântul
Paul, care ne-a vorbit astfe în lectura a doua de astăzi: “Fraţilor, noi suntem
trimişi din partea lui Cristos şi prin noi, de fapt, vă vorbeşte însuşi
Dumnezeu. Vă implorăm deci în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (2Cor
5, 20)
Vechi persani aveau o legendă care pentru noi creştinii
nu mai este o legendă ci adevăr curat: într-o zi Dumnezeu a trimis pe pământ un
înger ca să caute şi să aducă lucrul cel mai frumos pe care-l va găsi la
oameni. Îngerul s-a reîntors de nenumărate ori, aducând rând pe rând
rugăciunea, jertfa pentru patrie, pomana, devotamentul mamei pentru copii… dar
Domnul nu era mulţumit. În sfârşit îngerul s-a întors aducând cu sine lacrimile
unui păcătos căit: „Iată, a
spus Domnul, lucrul cel mai de preţ pe
care-l poate face omul pe pământ, să-şi plângă păcatele!”
Şi aşa cum primăvara, omul împrăştie pe ogorul curăţat al
casei sale îngrăşământ bun, care stimulează rodirea, şi apoi face o arătură
adâncă, tot astfel şi noi creştinii intraţi în Primăvara duhovnicească, primim pe cap cenuşa binecuvântată, ca pe un bun catalizator ce conduce spre o bună rodire sufletească, pentru ca apoi
să ne arăm bine ogorul sufletului, cu plugul pocăinţei.
Bun catalizator şi bun stimulent duhovnicesc spre rodire ne este cenuşa binecuvântată primită, căci mai întâi ne aminteşte că suntem pământ şi că în pământ ne vom întoarce, (cf.Gen 3, 19) şi ne aminteşte că avem trebuinţă grabnică de convertire şi de credinţă în Evanghelie. (cf. Mc 1, 14-15) De fapt aceste două gânduri ne sunt amintite atunci când primim pe cap cenuşa binecuvântată.
Pr. Alessandro Pronzato, spunea: “Fructele cresc în
cenuşă.”
Bun catalizator şi bun stimulent duhovnicesc spre rodire ne este cenuşa binecuvântată primită, căci mai întâi ne aminteşte că suntem pământ şi că în pământ ne vom întoarce, (cf.Gen 3, 19) şi ne aminteşte că avem trebuinţă grabnică de convertire şi de credinţă în Evanghelie. (cf. Mc 1, 14-15) De fapt aceste două gânduri ne sunt amintite atunci când primim pe cap cenuşa binecuvântată.
Sfântul Remigiu, atunci când l-a botezat pe Clovis,
regele francilor, i-a spus aceste cuvinte: „De acum înainte să iubeşti ceea ce
ai dispreţuit, şi să dispreţuieşti ceea ce ai iubit!” Adică de acum înainte
să-L iubeşti pe Cristos şi Legile Lui pe care le-ai dispreţuit, şi să-l
dispreţuieşti pe diavol şi patimile lui pe care le-ai iubit.
Ceea ce se întâmplă la aratul ogorului, unde pământul se
sfâşie şi se întoarce cu faţa la soare, tot astfel se întâmplă şi la aratul sufletesc, unde inima cu toate simţirile ei se
sfâşie şi se întorc la căldura Soarelui divin,
care este Cristos Domnul, Cel ce ce răsare din înălţime. (cf. Lc 1, 78) La acest arat duhovnicesc al inimii, ne cheamă şi profetul Ioel: „Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul
vostru, căci el este milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de
bunătate, şi nu se bucură de pedeapsa pe care a trimis-o asupra voastră.” (Ioel 2, 13)
Sfântul Augustin, meditând la chinurile Iadului, se ruga
deseori: „Doamne, aici arde-mă, aici taie-mă, aici nu mă cruţa, dar să mă cruţi
în veşnicie”.
După ce ogorul sufletului a fost astfel pregătit, urmează
SEMĂNATUL. Domnul Isus ne spune astăzi în Evanghelie ce seminţe trebuie să
semănăm. Iată seminţele pe care trebuie să le semănăm în ogorul sufletului în
„Primăvara duhovnicească”, care este Postul Mare, în care am intrat cu ziua de
astăzi: Faptele bune, Pomana, Postul, Rugăciunea. (cf. Mt 6, 1-6. 16-18)
Iar această semănare duhovnicească trebuie să-o facem cu
toţii, căci nimeni nu este scutit. Iată ce ne spune profetul Ioel în acest sens: „Sunaţi
din trâmbiţă în Sion, rânduiţi un timp de post sfânt, chemaţi pe toţi la
adunare! Strângeţi poporul, vestiţi o adunare sfântă; aduceţi-i pe bătrâni,
strângeţi copiii, chiar şi pe pruncii de la sân! Să iasă mirele din camera lui
şi mireasa din odaia ei. Să iasă şi Preoţii,
slujitorii Domnului.” (Ioel 2, 15-17)
Referitor la semănarea virtuţilor în suflet, Sfântul
Paul, ne spune foarte clar: „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie
batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui
pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în
Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” (Gal
6, 7-8)
Biblia ne povesteşte că, regele Ezechia a lui Iuda, după
vindecarea sa miraculoasă, a primit, prin nişte soli, o felicitare şi un dar de
la împăratul Babilonului. Insă aceştia erau nişte spioni. Credul şi naiv,
regele Ezechia le-a arătat acestor spion toată visteria ţării. Le-a arătat
locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul, mirodeniile şi
untdelemnul cel scump, casa lui cu arme şi tot ce se afla în vistieriile lui:
n-a fost nimic pe care să nu li-l fi arătat Ezechia din casa lui şi din toate
moşiile lui. Ce s-a întâmplat după această fală a lui Ezechia, ne spune
profetul Isaia: „„Ascultă cuvântul Domnului! Iată că vor veni vremuri când vor
duce în Babilon tot ce este în casa ta şi ce au strâns părinţii tăi până în
ziua de azi; nu va rămânea nimic, zice Domnul” (2Rg 20, 17)
Ideea ce se desprinde de aici, este cea spusă de Isus în
Evanghelia de astăzi: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta, adică să nu ştie nici cei mai apropiaţi prieteni ai tăi, pentru ca
milostenia, rugăciunea şi postul tău să fie făcute în ascuns; şi Tatăl tău,
care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Mt
6, 4. 6. 18)
A te lauda înseamnă a pierde cu ce te-ai lăudat, ca
Ezechia care a pierdut toată visteria, ca cel care a semănat sămânţa lângă drum, şi pe care i-au mâncat-o păsările cerului. (cf. Mt 13, 4)
Expresia „În ascuns”,
se referă la „odaia darurilor tainice” din incinta Templului, unde cei
evlavioşi puteau să-şi depună darurile lor în taină şi unde săracii puteau să
vină, tot în taină, pentru a primi ajutor conform trebuinţelor lor. (cf. Mişna,
Shekalim 5, 6)
În ziua de pe urmă „lucrarea fiecăruia va fi dată pe
faţă” (cf. 1Cor 3,13; Mt 25,31-46; 1Cor 4,5). Atunci când Cristos se va arăta, va răsplăti fiecărui om
potrivit cu faptele sale (Mt 16,27; Ap 22,12). Atunci, Dumnezeu, care vede
motivele ascunse ale inimii, va răsplăti cu „laudă veşnică”,
faptele oamenilor. (cf. 1Cor 4,5; cf.
Rm 2,16).
Să respingi lauda veşnică pe care ţi-o oferă Creatorul şi să cauţi o laudă efemeră pe care ţi-o oferă o creatură limitată, aceasta este o problemă de credinţă. Oamenii care doresc aprecierea şi răsplata divină, renunţă la aprecierea umană. Şi invers, oamenii care doresc aprecierea umană, renunţă la cea
divină. Nici un comerciant în condiţii normale nu îţi va oferi de două ori plata
pentru un singur lucru. Nu se poate să obţii cu o faptă două răsplătiri, şi de
la oameni şi de la Dumnezeu ,
aşa cum nu poţi sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. (cf. Mt 6, 24)
Cât de bine ar fi lucrat pământul inimii tale, cât de bună sămânţă duhovnicească ai
fi semănat în ogorul tău, dacă te lauzi, vrăjmaşul tău va şti şi va veni să-ţi fure comorile, ca naivului rege, Ezechia; (cf. 2Rg 20, 17) sau va veni noaptea şi va seamăna neghină printre grâul tău bun, iar tu vei pierde ocazia unui secerat bun. (cf. Mt 13, 29)
Inchei aceste consideraţii de Miercurea Cenuşii, cu îndemnul Sfântul Paul, care spune: “Ca unii
care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă îndemnăm să nu lăsaţi ca harul lui
Dumnezeu să fie fără rod în voi; căci el zice: "La timpul potrivit te-am
ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat". Iată, acum este timpul
potrivit; iată, acum este ziua mântuirii. (2Cor
6, 1-2)
MIERCUREA CENUŞII, POARTA GALACTICĂ SPRE ÎNVIERE ŞI FERICIRE VEŞNICĂ
Nu demult, a fost pe un canal TV din România, o emisiune numită:
POARTA GALACTICA. Poarta Galactica este un portal rotund care poate transporta
instantaneu, un obiect sau o persoană, dintr-un punct al spaţiului în altul, sau să-l transforme, tot instantaneu, din ceva în alt ceva, din ceva simplu în ceva mai nobil.
Aici, în această emisiune, de pe canalul TV din România, era vorba de nişte copii şi tineri simpli, care intrau pe o poartă, numită Poarta
Galactică. Intrau într-un fel şi ieşeau altfel; îmbrăcaţi simplu şi ieşeau îmbrăcaţi regeşte; aici intrau anonimi şi
ieşeau eroi.
Parafrazând această emisiune de pe canalul TV din
România, putem afirma că adevărata Poartă Galactică, o deschide lumii,
Biserica. Iar concretizând, am putea spune că Miercurea Cenuşii, este acum Poartă Galactică, prin care suntem invitaţi acum să intrăm în timpul Sfânt al Postului Mare, pentru a ajunge total schimbaţi sufleteşte, la măreaţa Sărbătoare a
Paştelui.
Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea
Cenuşii, ca oameni neascultători de Dumnezeu şi de Legile Lui, spre a ieşi la Paşti , ca fii cuminţi ai lui
Dumnezeu.
Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea
Cenuşii, ca oameni murdari de păcate şi vicii, spre a ieşi la Paşti , ca oameni curaţi şi
virtuoşi.
Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea
Cenuşii, cu cenuşa pocăinţei pe cap, spre a ieşi la Paşti cu bucuria iertării.
Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea
Cenuşii, ca oameni care merg spre moarte, spre a ieşi la Paşti ca oameni ce merg spre
înviere.
Astăzi se intră pe această Poartă Galactică, Miercurea
Cenuşii, ca oameni vrednici de iad spre a ieşi la Paşti ca oameni vrednici de
Împărăţia Cerurilor.
Un om povestea odata: “Am fost la spitalul Domnului să-mi
fac un control de rutină şi am constatat că eram bolnav. Când Domnul Isus mi-a
luat tensiunea, a văzut că aveam un nivel scăzut de blândeţe. Când mi-a luat
temperatura, termometrul a înregistrat 40 de grade de egoism. Am făcut o
electrocardiogramă şi diagnosticul a fost că aveam nevoie de mai multe
"by-pass" - uri de dragoste pentru că venele mele erau blocate şi nu pompau
sânge la inima mea goală. Am trecut la ortopedie: nu puteam merge alături de
fratele meu şi nici nu puteam să-l îmbrăţişez pentru că aveam fractură, după ce
m-am împiedicat de vanitatea mea. La fel,
mi-au găsit miopie, pentru că nu puteam vedea dincolo de aparenţe; când m-am
plâns de surzenie, Domnul Isus mi-a pus diagnosticul de a fi rămas singur între
cuvintele goale de fiecare zi.
Toate aceste neajunsuri sufleteşti, arătate în această frumoasă ilustraţie, neajunsuri pe care cu siguranţă
le avem şi mulţi dintre noi, le putem rezolva, intrând cu toată credinţa prin Poarta
Galactică a Postului Mare.
Isus în Evanghelia de astăzi ne arată trei căi care duc la Poarta Galactică
a mântuirii noastre: Pomana, Rugăciunea şi Postul, şi ne invită să intrăm prin
ele pentru a ne transforma în oameni angelici.
Iată câteva ilustraţii în acest sens:
Iată câteva ilustraţii în acest sens:
POMANA. Trăia cândva un băieţel care dorea să-l cunoască
pe Dumnezeu. El ştia că era cale lungă până la Dumnezeu , aşa că îşi
îndesă geanta cu napolitane şi cu sticle de suc, şi porni la drum.
Trecând pe lângă nişte blocuri, el întâlni în cale o bătrână. Stătea în parc şi
se uita la nişte porumbei. Băieţelul se aşeză lângă ea şi îşi deschise geanta.
Când era pe punctul să desfacă o cutie de suc, observă că bătrâna părea
flămândă, aşa că îi oferi o napolitană. Ea o acceptă recunoscătoare şi îi zâmbi.
Zâmbea atât de frumos, încât băiatul dori s-o mai vadă o dată zâmbind, astfel
că îi oferi o cutie de suc. Iar ea îi zâmbi din nou. Băiatul era atât de
încântat! Ei petrecură împreună după-amiaza, mâncând şi zâmbindu-şi unul
altuia, fără însă să scoată vreodată un cuvânt. Dar când începu să se însereze,
băiatul se ridică ca să plece acasă. Înainte
însă de a mai face câţiva paşi, se întoarse în fugă la bătrână şi o îmbrăţişă
cu drag. Ea îi dărui cel mai generos zâmbet din lume. Când băiatul a ajuns acasă, mama sa a fost surprinsă să vadă pe chipul lui
o extraordinară bucurie. Ea îl întrebă: Ce ai făcut astăzi de eşti aşa de
fericit? Iar el îi răspunse: Am luat masa cu Dumnezeu. Dar înainte ca mama sa
să poată răspunde, el adaugă: - Şi ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet pe care
l-am văzut vreodată! Între timp, bătrâna radiind de bucurie, a ajuns şi ea acasă. Fiul ei a fost şi el surprins
de aura de pace care se citea pe chipul ei, motiv pentru care o întrebă: Mamă, ce ai făcut astăzi de eşti aşa de fericită? Ea răspunse: Am mâncat
napolitane în parc, cu Dumnezeu. Dar înainte ca fiul ei să poată riposta, ea a
adăugat: Şi ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mă aşteptam.
A împărţi bunurile noastre cu cei săraci, este un gest divin, pentru că numai El a dăruit totul oamenilor.
A dăruit chiar şi pe Unicul său Fiu, chiar şi pe Duhul Sfânt, chiar şi Impărăţia Cerurilor. Iar cine ştie să dăruiască altora din ceea ce a primit de la El, se arată a fi cu adevărat copilul său.
A împărţi bunurile noastre cu cei săraci, este un gest divin, pentru că numai El a dăruit totul oamenilor.
A dăruit chiar şi pe Unicul său Fiu, chiar şi pe Duhul Sfânt, chiar şi Impărăţia Cerurilor. Iar cine ştie să dăruiască altora din ceea ce a primit de la El, se arată a fi cu adevărat copilul său.
RUGACIUNEA. Ati auzit de comedia amara, scrisa de George
Mihail ZAMFIRESCU (1890-1939) O comedie amară despre cautarea fericirii. O
piesa al carei erou, ION, un subtil raţionalist, îşi construieşte personalitatea
prin iubire, delicateţe şi printr-o încredere neclintită in Dumnezeu.
Rugaciunea şi întreaga viaţă trăită la prezenţa lui Dumnezeu, l-a facut ANAPODA pentru lumea rea, căci nu se conforma spiritului
ei, dar trăia în ea cu spiritul lui Cristos.
Rugaciunea ne dă puterea de a trăi in lumea noastră rea cu Spiritul si mentalitatea lui Cristos. Odaiţa in care trebuie să intrăm pentru rugaciune, e în primul rând adâncul inimii noastre, si apoi un loc retras. Şi stând in mijlocul lumii poţi intra in odaiţa ta. Să tragi uşa înseamna a nu lăsa gânduri străine, dar nici priviri.
Rugaciunea ne dă puterea de a trăi in lumea noastră rea cu Spiritul si mentalitatea lui Cristos. Odaiţa in care trebuie să intrăm pentru rugaciune, e în primul rând adâncul inimii noastre, si apoi un loc retras. Şi stând in mijlocul lumii poţi intra in odaiţa ta. Să tragi uşa înseamna a nu lăsa gânduri străine, dar nici priviri.
POSTUL. În Portugalia există o mănăstire cu multe uşi şi
portaluri – numai o singură uşă este foarte mică şi anume cea de la sufragerie.
Un călugăr care nu poate intra pe uşă e conştient că e bolnav şi că trebuie să
se roage şi să postească pentru a putea trece pragul acelei uşi, care
simbolizeaza Poarta îngustă a cerului. Nepostirea e semn de boală sufletească.
Un om a intrat intr-un restaurant si a cerut o porţie de
mâncare. Când i-a fost adusă mâncarea el a intrebat:”Cum se face ca porţia mea
de friptură este pe jumatate faţă de cea de ieri ?” La care chelneriţa il
intreabă: ”La care masă aţi şezut ieri?” Acolo, la fereastră, a răspuns
omul. Atunci chelneriţa a adăugat:”Lângă fereastră văd trecătorii, şi servim
porţii de reclamă.”
Şi noi facem multe lucruri de reclamă, mai ales atunci când ne văd alţii: preotul, profesorul, poliţistul, părinţii, rudele, etc. Dar noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru că ne văd oamenii, ci pentru că ne vede în primul rând Dumnezeu; noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru răsplata de la oameni, ci pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu.
Şi noi facem multe lucruri de reclamă, mai ales atunci când ne văd alţii: preotul, profesorul, poliţistul, părinţii, rudele, etc. Dar noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru că ne văd oamenii, ci pentru că ne vede în primul rând Dumnezeu; noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru răsplata de la oameni, ci pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu.
Intr-o sîmbata, la biserica unde slujeşte părintele Ioan, cineva a
facut o masă de parastas. Au fost chemaţi toţi oamenii din localitate. S-a
nimerit să fie acolo şi un creştin care venea de departe, aşa ca l-au chemat şi pe el la
masă. Când s-au adus farfuriile cu sarmale, străinul a spus cu voce tare: Mie să nu-mi aduceţi sarmale cu carne, căci eu nu mai mănânc carne de mai
bine de cinci ani. Peste câteva zile se împlinesc chiar şase. Părintele l-a chemat
deoparte şi i-a spus: Frate, cinci ani de post i-ai pierdut într-o clipă.
Dacă vrei să posteşti, nu te lauda altora cu nevoinţa ta. Nu eşti singurul de
la această masă care nu manâncă de obicei carne. Unii au mâncat acum tocmai
pentru a se smeri. Dar la masă e cineva care, deşi nu a mâncat, a avut grijă ca
ceilalţi să nu îşi dea seama de postul său. Nu a trâmbiţat ca tine că este
nevoitor. Trâmbiţarea oricărei fapte bune, e ca o sămânţă ce n-a căzut sub brazdă, o mănâncă păsările iadului. Cine are urechi de auzit, să audă.
De ce postim noi crestinii? Bolnavii postesc spre
purificare si vindecare. Sportivii postesc spre fortificare. Sfinţii postesc
spre lepădare de sine, de lume si diavol. Iar vindecarea de slava deşartă este
cea mai grea. Pentru toate acestea la un loc postim si noi in acest timp de har.
Suntem bolnavi sufleteste, dar prin Poarta Galactică a Postului Mare, devenim
Atleţii lui Cristos, devenim Sfinţi ai lui Dumnezeu.
Dar să nu uităm avertismentul lui Isus, că slava deşartă în orice lucrare duhovnicească este ca o otravă care altereaza şi pierde tot ce
atinge. Otrava oricât de frumos ar fi ambalată tot otrava rămâne. La fel şi
slava deşartă ambalată oricât frumos, tot otravă pentru suflet rămâne. Şi in
loc ca omul să se vindece, se îmbolnăveşte mai greu. Deviza ce ne-a fost dată
astăzi de Isus, este aceea: ca stânga să nu ştie ce face dreapta.
Preot Ioan
DUMINICA I DIN
POSTUL MARE „B”
(1)
Suntem în prima duminică din Postul Mare, iar chemarea lui Isus către unul fiecare dintre noi, ucenicii de astăzi ai Lui, este aceea la convertire şi credinţă în Evanghelie, pentru că Împărăţia Cerurilor este aproape. Trebuie să ne convertim pentru că am părăsit calea cea dreaptă, pentru că pierdut multe elemente ale credinţei curate, pentru că prin păcate ne-am făcut vrăjmaşi cu Dumnezeu.
In vechime, vrăjmăşia cu cineva era simbolizată printr-un
ARC ÎNTINS. Omul prin viaţa lui păcătoasă, şi-a ţinut mereu arcul întins şi cu
săgeţi înveninate împotriva lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu i-a răspuns omului
păcătos, tot printr-un arc întins, CURCUBEUL, un arc întins frumos colorat, un
arc întins cu săgeţi de pace şi iubire, un arc întins cu săgeţi care vindecă în
loc să rănească, un arc întins cu săgeţi care mântuiesc în loc să piardă.
Un om povestea că odată, călătorind cu avionul, a văzut
curcubeul, sub forma unui cerc multicolor uriaş. Eu cred că aceasta este forma
în care vede Dumnezeu curcubeul. Este o protecţie pe care Dumnezeu a pus-o
pământului. Este un semn care nouă ne comunică că Dumnezeu vede nelegiuirea de
pe pământ. Este semnul prin care Dumnezeu ne spune că ar trebui să fim judecaţi
pentru ea, dar el încă se îndură de noi.
Aşezarea curcubeului pe cer e un semn al legământului
făgăduinţei, că niciodată nu va mai fi un potop, care să distrugă pământul şi
să ucidă oamni.
Ioan a văzut în viziune un curcubeu care înconjura tronul
lui Dumnezeu (cf. Ap 4, 3). Omul
priveşte spre curcubeu pentru a-şi aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu, iar
Dumnezeu Însuşi priveşte la el spre a-şi aminti şi împlini făgăduinţa Sa. În
curcubeu, credinţa şi încrederea omului întâlnesc imutabilitatea şi
credincioşia lui Dumnezeu.
Satana, care a cauzat nechibzuita vrăjmăşie dintre om şi
Dumnezeu de la început, a căutat să-l facă şi pe Isus, Cel care a venit ca
Mântuitor al nostru, să-şi întindă arcul nesupunerii faţă de Dumnezeu, prin
punerea cerinţelor trupului înaintea cerinţelor lui Dumnezeu, prin punerea
bunurilor trecătoare înaintea bunurilor veşnice, prin punerea slavei de la
oameni şi a închinării faţă de el înaintea slavei de la Dumnezeu şi a închinării
faţă de El.
Ispitirile lui Isus din Evanghelia după Marcu, deşi
diferită de a celorlalţi evanghelişti, îl aşază în centru pe Isus, "care
stătea cu fiarele sălbatice".Prin aceste fiare satana ar fi voit să-L
sperie pe Isus. Dar Isus transformă pustiul şi fiarele sălbatice într-o lume de
Paradis, într-o o lume a păcii în care El, noul Adam, restabileşte armonia
distrusă de păcatul lui Adam, prin ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu.
(cf. Gen 2; Is 11)
Fiarele sălbatice care sunt sub om şi îngerii cerului
care sunt deasupra lui, care slujeau înainte de păcat omului din Paradis, acum
îi slujesc lui Isus, Omul - Dumnezeu, cel care n-a săvârşit păcatul, şi-L
susţin în împlinirea Planului de mântuire al omului şi al întregii creaţii.
Deci, Isus l-a biruit pe Satana, dând lui Dumnezeu ceea
ce i se cuvine şi trupului şi realităţilor pământeşti ceea ce li se cuvin. De fapt,
Isus a judecat şi tratat toate realităţile vieţii pământeşti din prisma voinţei
lui Dumnezeu, de aceea satana n-a reuşit să-L înşele sau să-L învingă.
In Isus, şi noi l-am învins pe satana. Dar aşa cum satana
nu s-a dat bătut după înfrângerile suferite din partea lui Isus, decât atunci
când Isus a murit, tot astfel satana nu se dă bătut nici în înfrângerile
suferite din partea noastră, decât atunci când vom muri.
Cele mai mari ispite pentru omul de mântuit, ca şi pentru
Isus Mântuitorul, sunt:
1. Căutarea pâinii
pentru viaţa trupului mai mult decât căutarea pâinii pentru viaţa sufletului.
Omul uită că pâine fără Dumnezeu, sau pe căi potrivnice
lui Dumnezeu, înseamnă foame şi lipsă veşnică.
Ştim că Adam n-a preţuit cuvântul lui Dumnezeu şi, prin
mâncarea oferită de Diavol, s-a depărtat de Dumnezeu pornind spre moarte. Isus,
în schimb, preţuind cuvântul lui Dumnezeu, parcurge drumul invers în raport cu
Adam. Astfel că refuză mâncarea oferită de Diavol şi întoarce firea umană spre
viaţă, răspunzând: „ Scris este: „nu
numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu.”
In vremea Sfantului Ioan Gura de Aur (sec. IV) traia un
bogat, care tinea, impreuna cu sotia lui, de erezia lui Macedoniu. Odata,
ascultamd invatatura sfantului, s-a pocait si s-a intors la adevarul Sfintei
Biserici. Sotia lui insa, in timp ce din gura marturisea credinta adevărată,
inima ei traia inca in erezie. Când însă a luat pe ascuns painea ereticilor,
painea ereticilor s-a transformat in gura ei, in piatra! Aşa e şi cu pâinea
luată prin călcarea poruncilor lui Dumnezeu, e ca o piatră fără saţ.
2. Căutarea şi
aruncarea în cele de jos şi uitarea lucrurilor de sus.
Ştim că Adam a dispreţuit cuvântul lui Dumnezeu, vrând
totuşi să ajungă asemenea cu Dumnezeu, dar prin metoda diabolică. Isus însă
întoarce iarăşi firea umană spre Dumnezeu, refuzându-l iarăşi pe Diavol şi
răspunzându-i: „Iarăşi este scris: ” Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.”
Adică să nu crezi că Domnul este prezent numai când face minuni spectaculoase.
Ce a păţit Samson care a căutat şi s-a aruncat în
lucrurile de jos şi uitându-le pe cele de sus? A pierdut ochii şi viaţa.
Ce-a păţit Solomon care s-a aruncat în lucrurile de jos
şi uitându-le pe cele de sus ? A ajuns condus de femei păgâne şi a pierdut
credinţa.
Una dintre cărţile pe care le-am citit de copil a fost
“Bătrânul şi marea” a celebrului Ernest Hemingway, câştigător al Premiului
Pulitzer. Este povestea unui pescar cubanez care merge pe mare cu o barcă şi
prinde cel mai mare peşte din viaţa sa. Neputând să îl aducă în barcă, îl lasă
în apă, dar începe să se teamă că rechinii numeroşi din zonă îi vor ataca
imensa captură. Când ajunge în port, trofeul lui este de fapt un schelet. Atunci bătrânul a exclamat: O, dacă ar fi fost cu mine băiatul !" Este
o povestire pesimistă, care ne arată cu ce rămân din munca vieţii fără Dumnezeu.
Dar ce s-a întâmplat cu dreptul Iosif din Vechiul
Testament, care şi-a condus viaţa după Legea lui Dumnezeu, chiar dacă a avut de
suferit din partea fraţilor şi oamenilor ? A ajuns vice rege în Egipt.
Ce s-a întâmplat cu profetul Daniel în Babilon, care şi-a
condus viaţa după Legea lui Dumnezeu? A ajuns al treilea în Imperiul
Babilonian.
3. Uitarea
închinării lui Dumnezeu, şi căutarea fericirii din cele rele.
Un mare mistic al secolului al XIV-lea, fericitul Enric
Susone, era dus deseori de mama sa la plimbare pe undele lacului Uberlingen.
Într-o zi, când barca aluneca pe undele însorite ale lacului, copilului i s-a
parut ca vede mii de pietre pretioase în jurul sau si a exclamat: Priveste,
mama, suntem înconjurati numai de nestemate! Da, a raspuns mama, dar daca vei
întinde mânuta ca sa le prinzi, vei vedea ca ai prins doar putina apa rece si
murdara. Priveste, în schimb, soarele! Numai razele lui au aceasta stralucire.
Numai soarele vesnic, Isus, nu te va însela niciodata! Copilul a înteles lectia
si a avut grija ca toata viata Isus sa fie soarele sufletului sau.
Asta este şi ceea ce ne oferă diavolul, nişte murdării
ambalate frumos.
Aţi auzit vreodată de bancnote de o sută de dolari
falsificate? Da, de multe ori. Dar aţi auzit vreodată de hârtie igienică
falsificată? Nu. De ce? Deoarece nu merită. Existenţa falsificărilor indică
valoarea unui lucru: cu cât este mai preţios, cu atât vom găsi mai multe
falsificări ale lui. Spiritualitatea este un bun foarte preţios. Dovada ne-o
oferă cantitatea uriaşă de spiritualităţi false ce circulă în lume. Dar
falsificarea spiritualităţii nu a început cu noi.
În Fapte 19 citim despre un ciudat incident ce s-a
petrecut pe când Paul predica în Efes. Paul făcea atâtea miracole încât
ceilalţi slujitori religioşi din oraş au devenit invidioşi pe el. Îşi pierdeau
membrii în favoarea lui Paul. Astfel că unii s-au hotărât să urmărească şi să
copieze ceea ce făcea Paul. Acesta făcea lucrări minunate şi alunga demonii
invocând numele lui Isus. Ei au crezut că au descoperit formula lui secretă, şi
s-au dus să o implementeze în propria lor slujire. Şapte fii ai unui arhiereu
iudeu numit Scheva, exorcişti de meserie, au încercat să scoată un demon
invocând numele lui Isus astfel: “Vă jur pe Isus, pe care-l propovăduieşte
Pavel!” L-au auzit pe acesta spunând: “Pe Isus îl cunosc şi îl ştiu şi pe
Pavel, dar voi cine sunteţi?” Apoi omul posedat a sărit asupra lor, şi i-a
bătut atât de rău încât aceştia au plecat acasă goi şi plini de răni.
Cei şapte fii ai lui Scheva îi reprezintă pe toţi cei
care încearcă să profeseze creştinismul exterior (spunând “Doamne, Doamne”) şi
care fac opere creştine (“multe minuni” în numele lui Cristos) dar fără să fie
creştini în interior. Cei şapte fii ai lui Scheva nu şi-au predat vieţile lui
Cristos; tot ce doreau era să profite de harul uimitor ce stătea la dispoziţia
lui Paul, servitorul lui Cristos.
Preot Ioan
DUMINICA I DIN
POSTUL MARE „B” (2)
Chiar de la începuturile ei, Biserica a conceput timpul
Postului Mare ca o cateheză pentru CATECUMENII, care timp de trei ani, se
pregăteau pentru primirea Botezului Creştin. Mai exat, în ultimul lor an de
pregătire, în timpul Postului Mare, catecumenii primeau ultimile învăţături în
vederea renaşterii lor spirituale, care va avea loc în Sfânta Noapte a
învierii. De aceea, fiecare duminică din timpul Postului Mare, cuprinde cel
puţin o lectură biblică care face referire la Păcat şi la Botez. Iar duminicile din acest timp de Post şi
de pregătire pentru primirea Botezului, dar şi pentru Solemnitatea Învierii
Domnului, se numeau „scrutinii”, sau examene.
Imediat după Botezul lor, noii creştini din Sfânta
Noapte de Paşti, asemenea lui Isus, trebuiau să intre imediat în câmpul misionar. Dar, ca şi
pentru Isus, câmpul misionar care-i aştepta, nu avea să fie presărat cu flori şi aplauze,
dar avea să fie un drum plin de obstacole şi de împotriviri din partea Satanei, căruia
nu-i place să vadă cum pierde suflete şi cum locurile pierdute de el şi îngerii lui, încep să se ocupe cu oameni.
Pe ţărmurile sudice ale Angliei se află zona Slapton Sands. Această zonă cu plajă minunată poartă o amintire tragică din trecut. În 28 aprilie, 1944, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, forţele aliate erau angajate în operaţiunea Tigru, cu nişte manevre militare şi cu mijloace amfibii, pentru pregătirea zilei Z, care era ziua debarcării în Normandiei. In tmpul acestor manevre pregătitoare, deodată au apărut nişte nave ale duşmanului şi au fost omorâţi peste 700 de soldaţi americani, într-un atac surpriză. Astăzi, a fost ridicat un monument pe Slapton Sands în memoria sacrificiului acelor tineri, care au murit în timp ce se antrenau pentru bătălie, dar nu au intrat niciodată în conflictul armat.
Această tragedie este o metaforă care îl avertizează pe toţi creştinii. Şi noi suntem implicaţi într-un război cu un duşman care este puternic şi înşelător. De aceea apostolul Petru a avertizat: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1Pt 5, 8).
Ca şi soldaţii de la Slapton Sands , ne confruntăm cu un duşman care doreşte distrugerea noastră. În serviciul Regelui nostru, trebuie să fim în continuă alertă, trebuie să fim mereu gata pentru atacurile surpriză ale duşmanului nostru spiritual, trebuie să fim mereu capabili de a rezista diavolului şi să-i slujim lui Dumnezeu în fiecare zi. (cf. 2Tm 2, 3-4)
Şi dacă diavolul a încercat să-L răstoarne pe Dumnezeu Tatăl de pe tron; şi dacă diavolul a încercat să-l
abată pe Isus de la Cruce ,
oferindu-i „scurtături”, pentru dobândirea celor necesare vieţii şi pentru
împlinirea lucrării primite de la
Tatăl , prin care să schimbe ascultarea faţă de Tatăl cu ascultarea faţă de el; şi dacă diavolul a încercat să-l împiedice pe Duhul Sfânt de a-şi face lucrarea de Rusalii, oare vom putea crede că diavolul nu va căuta să ne răstoarne, să ne abată, să ne împiedice şi pe noi creştinii de a ajunge la mântuire, de a urma chemarea lui Isus la convertire zilnică şi la credinţa în Evanghelie, prin scurtăturile pe care ni le oferă în rezolvarea problemelor vieţii, scurtături care duc la depărtarea de Planul lui Dumnezeu de mântuire şi la apropiere la planul lui de pierzare, la refuzul fidelităţii faţă de Tatăl Ceresc şi la credincioşia faţă de el, la schimbarea ascultării faţă de Tatăl cu ascultarea faţă de el.
Prima lectură şi Sfântul Petru în cea de-a doua lectură, ne spun că diavolul i-a împiedicat deja pe contemporanii lui Noe să ajungă la arca salvatoare, că astăzi îi împiedică la fel pe mulţi contemporani de-ai noştri să ajungă la apa Botezului şi la siguranţa Bisericii. Iar chemarea lui Isus la convertire şi la credinţă în Evanghelie, ne arată că diavolul îi împiedică continuu pe oamenii păcătoşi de a păşi pe drumul convertirii şi al credinţei Evanghelice.
De aceea Biserica, chiar din prima duminică din Postul
Mare, duminică când avea loc primul examen catecumenal, numit şi scrutiniu pentru catecumeni, dar şi pentru botezaţii căzuţi în păcat, le vorbeşte despre această luptă pe care diavolul şi îngerii săi au delanşat-o împotriva oamenilor încă din Paradis şi luptă pe care o vor purta împotriva lor până la sfârşitul veacurilor, printr-o continuă bombardare
cu „scurtături care ocolesc Crucea” şi cu „tentaţii care vor să-i îndepărteze
de supunerea faţă de Dumnezeu şi de Legile Lui,” aşa cum au procedat şi cu Isus, cu scopul precis de a le fura mântuirea şi fericirea veşnică.
Dacă la
Isus aceste bombardări ale satanei, cu scurtături şi tentaţii
au căzut ca nişte scântei în apă, la noi oameni slabi din carne şi sânge,
aceste scurtături şi tentaţii, vor cădea ca nişte scântei pe nişte vreascuri
uscate.
Ţinând seama de această realitate, Biserica spune astăzi,
celor care vor fi botezaţi la
Paşti , dar şi celor botezaţi de ani de zile, că deşi au fost
botezaţi „întru moartea şi învierea lui Isus”, că deşi au fost botezaţi şi umpluţi cu Duhul
Sfânt, că deşi au fost declaraţi fii ai lui Dumnezeu, ca Isus, deşi au fost întăriţi cu Sfintele Sacramente, ca Apostolii şi primii creştini, deşi au biruit în câteva lupte cu el, să se aştepte mereu la
atacuri virulente din partea Satanei.
Ştim din simbolistica biblică că, pustiul este locul unde
se poate intra mai uşor în unire cu Dumnezeu, că muntele este locul care ne
apropie de Dumnezeu, iar Templul este locuinţa lui Dumnezeu, ei bine, chiar şi
în aceste locuri sfinte, Isus a fost atacat de Satana. Dacă Isus, Fiul lui
Dumnezeu, a fost atacat de Satana în cele mai sfinte locuri şi momente de
rugăciune, ce să mai spunem despre noi oamenii, care mai umblăm şi prin
multe alte locuri mai puţin sfinte.
Isus care nu a avut altă mâncare şi băutură decât
împlinirea voinţei Tatălui, a fost totuşi bombardat de Satana, ce să mai spunem
de noi oamenii de astăzi care nici nu mai ştim care e voinţa Tatălui?
Se spune despre un diavol că, 40 de ani la rând, zi de
zi, ceas de ceas, l-a bombardat pe un călugăr sfânt, dintr-o mănăstire sfântă,
cu apariţii şi moaşte de sfinţi, cu şapte ceasuri de rugăciune pe zi, cu Sfânta
Liturghie şi Împărtăşanie zilnică, cu Biblie şi meditaţie zilnică… şi că într-o
clipă de relaxare, într-o clipă de neatenţie, l-a biruit.
Nu numai călugărul cuminte din
mănăstire a eşuat în faţa ispitei, dar au eşuat, şi nu au putut rezista în faţa
ispitei şi oameni aleşi ca: Adam care a căzut în Rai. Noe care a trecut prin potop pentru ca să
eşueze ulterior în căzând în necurăţie. Avraam a cedat ispitei de a spune minciuni. Moise, deşi a condus poporul Israel şi l-a
scos din Egipt, a păcătuit prin neîncredere în Dumnezeu, fapt pentru care nu i s-a îngăduit să intre în Ţara promisă. David pe care Dumnezeu l-a luat de la oi pentru a-l face rege, a
cedat în faţa ispitei de adulter. Solomon cel înţelept, a căzut în păcatul idolatriei. Petru s-a lepădat de Isus, el care spunea că va merge cu Isus la moarte. Iuda, Anania şi Safira au cedat ispitei banului... şi putem continua lista până ce vom ajunge la noi
înşine, care de atâtea ori am cedat ispitei...prin care am ocolit crucea, deşi ştiam foarte bine că fără ea nu este mântuire... cedare prin care l-am refuzat pe Dumnezeu şi l-am primit
pe diavol, deşi numai lui Dumnezeu i se cuvine închinarea.
Iosif cel drept, din Vechiul Testament, a fost pus într-o situaţie dificilă, într-o zi când
soţia stăpânului său a încercat să-l seducă. Şi deşi ştia că refuzul îl va duce la temniţă, a rămas credincios Domnului. El i-a spus: „Cum aş putea să fac un
rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen 39, 9).
Intr-o situaţie dificilă a fost pus şi tânărul Daniel, împreună cu aţi trei tineri iudei credincioşi, în timpul deportării lor în Babilon. Iar Daniel şi cei trei tineri credincioşi iudei, cu riscul pierderii vieţii, nu au voit să se pângărească cu bucatele jertfite idolilor, de la masa regelui Nabucadenţar. (cf. Dan 1, 5-20)
Intr-o situaţie dificilă a fost pus şi tânărul Daniel, împreună cu aţi trei tineri iudei credincioşi, în timpul deportării lor în Babilon. Iar Daniel şi cei trei tineri credincioşi iudei, cu riscul pierderii vieţii, nu au voit să se pângărească cu bucatele jertfite idolilor, de la masa regelui Nabucadenţar. (cf. Dan 1, 5-20)
Astăzi este la modă să dăm păcatului tot felul de nume, de exemplu: necurăţiei dragoste, înşelăciunii bussines, minciunii restricţie mintală, etc. Folosind astfel de eufemisme pentru ofensele aduse lui Dumnezeu, nu vom face altceva
decât să ne slăbim rezistenţa şi să banalizăm nocivitatea păcatului pentru
noi.
Pentru Iosif, pentru Daniel şi cei trei tineri, păcatul nu a fost doar „o eroare de judecată“, nici numai o „gafă“, o „indiscreţie“ sau un „moment de slăbiciune“. Iosif, Daniel şi cei trei tineri, au văzut păcatul aşa cum era: o nelegiuire şi o ofensă gravă împotriva Domnului şi nu s-a jucat cu gravitatea acestei nelegiuiri şi acestei ofense grave. Standardele morale ale lui Dumnezeu sunt absolute. Doar când noi vedem păcatul ca un lucru incompatibil cu Dumnezeu, ca un mare rău şi o mârşavă nelegiuire, numai atunci vom fi pe drumul cel bun. Numirea păcatului cu alte nume nu va schimba caracterul lui ofensator faţă de Dumnezeu, nici efectele lui devastatoare asupra mântuirii noastre.
Pentru Iosif, pentru Daniel şi cei trei tineri, păcatul nu a fost doar „o eroare de judecată“, nici numai o „gafă“, o „indiscreţie“ sau un „moment de slăbiciune“. Iosif, Daniel şi cei trei tineri, au văzut păcatul aşa cum era: o nelegiuire şi o ofensă gravă împotriva Domnului şi nu s-a jucat cu gravitatea acestei nelegiuiri şi acestei ofense grave. Standardele morale ale lui Dumnezeu sunt absolute. Doar când noi vedem păcatul ca un lucru incompatibil cu Dumnezeu, ca un mare rău şi o mârşavă nelegiuire, numai atunci vom fi pe drumul cel bun. Numirea păcatului cu alte nume nu va schimba caracterul lui ofensator faţă de Dumnezeu, nici efectele lui devastatoare asupra mântuirii noastre.
Un lector la un seminar, care a dorit să scoată în
evidenţă un lucru important, a luat un borcan cu gură largă şi l-a umplut cu
pietre. „Este borcanul plin?“ a întrebat el. „Da“, a venit un răspuns. „Cu
adevărat?“ a continuat el. Apoi, a turnat pietricele mai mici în borcan ca să
umple spaţiile dintre pietre. „Acum este plin?“ „Da“ a răspuns altcineva.
„Adevărat?“ Apoi a umplut spaţiile rămase între pietre şi pietricele cu nisip.
„Acum este plin?“, a întrebat din nou. „Probabil că nu“ a spus cineva, spre
amuzamentul auditoriului. Într-adevăr, lectorul a luat o cană cu apă şi a
turnat-o în borcan. „Ce lecţie putem învăţa de aici?“ a întrebat el. Un
participant a răspuns: „Nu contează cât de plin este borcanul, totdeauna este
loc pentru mai mult!“ „Nu chiar, a spus lectorul. Lecţia este aceasta: ca să
intre toate aceste lucruri în borcan, trebuie să pui mai întâi lucrurile cele mai mari.“
Isus a proclamat în Predica de pe
Munte, principiul lucrului cel mai mare, atunci când a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“ (Mt 6, 32-33)
El a ştiut că ne risipim timpul îngrijorându-ne pentru lucrurile mici,
care par aşa de urgente, dar nu suntem la fel de preocupaţi de lucrurile mari,
cu valoare eternă. „Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele“, şi vi le va da pe deasupra, le-a
amintit Isus ascultătorilor Lui.
Aşa cum ascultarea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de Impărăţia Cerurilor, au fost lucrurile cele mai mari şi cele mai importante pentru Isus şi pentru toţi credincioşii adevăraţi din toate timpurile şi locurile, lucruri care i-au făcut biruitori contra satanei, la fel trebuie să constituie şi pentru noi lucrurile cel mai mari şi cele mai importante, pe care trebuie să le punem cel întâi în borcanul vieţii noastre. Tu, creştinule, care ai citit aceste rânduri, ce-ai pus mai întâi în borcanul vieţii tale?
Preot Ioan
DUMINICA I DIN
POSTUL MARE „B” (3)
În Evanghelia de astăzi, Sfântul Marcu ne spune că, Isus
după ce a fost Botezat în apele Iordanului, şi înainte de a-şi începe misiunea
apostolică, a cerut convertire şi credinţă, pentru că timpul
aşteptării s-a împlinit şi că prin sosirea sa în lume, Împărăţia lui Dumnezeu
este aproape. Acolo unde sunt idealuri şi planuri mari, acolo apare şi confruntarea cu potrivnicul. Isus, deşi pregătit 30 de ani, printr-o viaţă ascunsă la Nazaret, deşi întărit cu rugăciune şi post de 40 de zile în pustiu, a fost ispitit de satana, care a căutat să-L abată de la fidelitatea faţă
Tatăl, şi de la împlinirea Planului mântuitor al lumi, prin Cruce.
Deci, pustiul este primul loc în care Isus se manifestă public ca fiu al
lui Dumnezeu, dar nu şi ultimul; pustiul este şi primul loc unde se confruntă cu
Satana, pe ale cărui lucrări a venit să le strice, (cf. 1In 3, 8) dar nu şi ultimul, căci satana avea să-l mai atace şi în multe alte ocazii. Amintesc doar:
I. Ispitirea din
partea lui Petru şi a Aposolilor de a nu merge la Cruce. (Mt 16, 22)
II. Ispitirea din curtea marelui preot Caiafa (Mt 26, 63).
III. Ispitirea din ultimele ceasuri ale vieţii (Mt 27, 39-44).
Celor 40 de zile ale şederii lui Isus în pustiu, la
finalul cărora a fospitit de diavol, le corespund:
- patruzeci de zile a curăţit Dumnezeu pământul prin
apele potopului.
- patruzeci de zile a rămas Moise pe Sinai înainte de
primirea Legii.
- patruzeci de zile a mers Ilie până la Horeb.
Textul de astăzi din Marcu ne prezintă foarte pe scurt
ispitirea lui Isus Hristos. Apostolul Marcu rezumă lucrurile la doar două
versete, de aceea e bine de citit şi pasajele din Matei şi Luca. Dar în relatarea lui Marcu întâlnim marea schimbarea mondială, marea schimbarea cosmică, pe care Isus a făcut-o prin biruinţa sa asupra satanei, schimbare care constă în inaugurarea Impărăţiei Cerului, a cărui prim cetăţean, este chiar El, Isus Domnul.
Cuvântul ispită înseamnă:
1. Incitare sau momire pentru a face rău din partea satanei.
Ce sunt în concret ispitele lui Isus? Putem spune că
reprezintă încercarea, din partea Satanei, de a-l face să devieze de la calea
fidelităţii faţă de Dumnezeu.
Această incitare şi momire la rău a lui Isus, s-a făcut prin propunerea a trei
scurtături:
--scurtătura pâinii fără trudă şi fără cuptorul suferinţei;
--scurtătura popularităţii prin aruncarea în baia de mulţime, fără să urce Calvarul voit de Tatăl.
--scurtătura stăpânirii doar peste lume, prin închinarea la diavol, şi nu şi peste Cer prin Crucea voită de Tatăl.
Toate aceste sunt ca şi cum:
--ai merge la furat pâine, fără ca să mai ari, sameni, culege, măcina, frământa şi coace în cuptor.
--te-ai folosi de drepturile celor căsătoriţi, fără să ai binecuvântare, nevastă şi cruce familială.
--ai dobândi un atestat academic, fără să mergi la şcoală, fără să înveţi, fără să treci prin focul examenelor.
Toate aceste sunt ca şi cum:
--ai merge la furat pâine, fără ca să mai ari, sameni, culege, măcina, frământa şi coace în cuptor.
--te-ai folosi de drepturile celor căsătoriţi, fără să ai binecuvântare, nevastă şi cruce familială.
--ai dobândi un atestat academic, fără să mergi la şcoală, fără să înveţi, fără să treci prin focul examenelor.
Aceste scurtături, Satana, le-a propus nu numai lui Isus, dar le-a propus şi vechiului popor ales, atât în pustiu cât şi în Canaan, care erau mereu îndemnaţi de satana să ceară minuni de: pâine din cer, carne din cer, vin din cer, de apă din piatră seacă, de victorii fără luptă şi de mântuire gratuită, doar că sunt fii lui Abraam. Dar aceste scurtături ni le propune şi nouă creştinilor de astăzi şi din toate timpurile: totul gratuit şi totul fără jertfă.
2. Un al doilea sens al cuvântului ispită este acela de încercare, sau test din partea Tatălui.
Cred că o mică ilustraţie ne va ajuta aici. Un
predicator, povesteşte: Vin dintr-o zonă de confluenţă a două râuri. Din timp
în timp, aceste râuri creşteau peste măsură şi măturau podul care făcea
legătura dintre localitatea mea şi celelalte. Până în momentul în care se
construia alt pod, oamenii care plecau la serviciu, la şcoală în alte
localităţi învecinate, trebuia să facă un ocol foarte mare. Îmi amintesc că în
cele din urmă oficialităţile s-au gândit să facă un pod mai solid şi să pună astfel capăt
acestei probleme. După consolidarea celor două maluri, după un lung proces de
construcţie, podul a fost în sfârşit gata. Cu toate acestea circulaţia nu
fusese încă deschisă. Lumea era deja intrigată. Ce se întâmplă. Într-una din
zile, au venit muncitorii cu trei maşini de mare tonaj, încărcate la capacitate
şi toate trei au fost oprite pe pod. Lumea curioasă s-a oprit să vadă despre ce
este vorba. Ce se făcea acolo. Unii începuseră să comenteze: “Abia l-au
terminat, vor deja să-l strice?” Însă unul din ingineri a dat o explicaţie: Nu încercăm să-l stricăm
ci vrem să demonstrăm că este rezistent. Acesta a fost scopul testării Domnului
Isus – să arate, să demonstreze că El nu poate fi învins de ispite. Aşa a fost testat şi Iov.
Pentru ce a mai trebuit să fie ispitit Isus?
1.Ca urmaş a lui Adam, prin naşterea trupească din Maria,
trebuia să repare greşeala lui Adam.
2. Apoi ca Fiu al poporului ales, trebuia să reabiliteze poporul ales care a fost
biruit de Satana timp de 40 de ani în pustiu
3. Prin faptul ca El insusi a fost ispitit şi a suferit, să
poată să vină în ajutorul celor ce sunt ispititi. (Evr.2:18)
Multe căderi ale oamenilor dinainte de El, dar şi de după
El, trebuia să ridice Isus, prin biruinţa sa asupra ispitelor diavolului:
1. În ispita poftei de mâncare bună, au căzut mai
înainte: Eva în Rai şi evreii în deşert.
2. În ispita mândriei de la Templu, au căzut mai înainte: cei doi fii ai
lui Aaron: Nadab si Abihu; cei doi fii ai lui Eli: Ofni şi Fineas; iar pe timpul său: marii preoţi, farizeii şi cărturarii.
3. În ispita vârfului de munte, adică a bogăţieii şi stăpânirii nedrepte, au căzut mai înainte:
Core,Datan si Abiram; regele Saul şi mai apoi regele Irod.
Toate cele trei ispite: pâine fără Lege şi cuptor, slavă fără umilinţa şi cruce, bogăţii fără trudă şi merit, zic, toate acestea urmăreau un singur scop: să-l
separe pe Domnul Isus de Dumnezeu, să întrerupă legătura vitală dintre Isus şi Tatăl său, să nu mai mântuiască lumea prin Cruce, să nu se mai închine Tatălui, ci satanei.
Aceasta este de fapt adevărata ispită, Ispita cu majusculă. Dar aceste ispite repetate de satana cu toate generaţiile, urmăresc acelaşi scop: separarea omului de Dumnezeu şi apoi răzvrătirea lui faţă de Dumnezeu.
De aceea, Biblia ne prezintă punctele în care a fost ispitit Isus, ca să vedem în ceea ce vom fi ispiţi şi noi:
Aceasta este de fapt adevărata ispită, Ispita cu majusculă. Dar aceste ispite repetate de satana cu toate generaţiile, urmăresc acelaşi scop: separarea omului de Dumnezeu şi apoi răzvrătirea lui faţă de Dumnezeu.
De aceea, Biblia ne prezintă punctele în care a fost ispitit Isus, ca să vedem în ceea ce vom fi ispiţi şi noi:
--Primul atac este satisfacerea nevoii de pâine.Dar pâinea în afara ordinii lui Dumnezeu, este păcat.
--Al doilea atac este sfera îndepliniri mandatului, adică să te foloseşti de darurile şi de puterea lui Dumnezeu pentru câştig propriu şi nu pentru mântuirea oamenilor, lucru care iarăşi nu este după voia lui
Dumnezeu.
--Al treilea atac este in sfera puteri, dominaţiei şi a stăpânirii cu orice preţ, chiar cu închinarea la diavol. Pentru un fiu, aceasta este o urâciune în faţa lui Dumnezeu. În calitate de Fiu, Isus s-a închinat numai lui Dumnezeu.
Ce trebuie spus aici este că, Isus poseda la modul
absolut tot ceea ce voia să-i ofere satana cu păcat şi cu răzvrătire împotriva
lui Dumnezeu:
--Dacă e vorba de pâne, El însuşi e Pâinea Vieţii, El însuşi a săturat 9000 de oameni cu pâine în pustiu. Dar Isus a renunţat de bunăvoie la pâinea cea trupească pentru a se hrăni numai cu al Tatălui Cuvânt, spre salvarea noastră. Asta mai vrea să arate tuturor amăgiţilor cu pâinea în afara voinţei lui Dumnezeu, că adevărata pâine care trebuie căutată, asemenea Lui, este Cuvântul lui Dumnezeu care dă viaţă şi Împărăţia lui Dumnezeu.
--Dacă e vorba de îngeri care să-l suţină, El îi avea
deja la dispoziţie, de la
Bunavestire , de la postul de 40 de zile, de la Patimă.Dar El a renunţat le legiunile de îngeri, pentru a bea paharul amar al Crucii.
--Dacă e vorba de împărăţiile lumii, Isus deja le avea,
căci El e Regele creaţiei. El le-a creat şi El le susţine. El le avea deja prin
fidelitatea faţă de Tatăl. Dar El a renunţat la domnie şi s-a făcut sclav slujitor, pentru a ne mântui pe noi din temniţa satanei.
Sf. Augustin scria: în Cristos şi tu erai ispitit…dar în Cristos şi tu ai biruit; dacă Isus nu s-ar fi lăsat ispitit, tu nu te-ai fi învăţat să lupţi şi să învingi în momentele când eşti ispitit!
Pleacă de la mine, satană, i-a spus Isus diavolului înşelător. Pleacă, de la mine, Satano, trebuie să fie şi replica noastră, atunci când diavolul vine şi ne ispiteşte cu anumite lucruri rele, prin care să ne rupă de Dumnezeu şi de ajutorul Lui, ca pe oişa de turmă şi Păstor, pentru a putea fi apoi o pradă uşoară pentru el.
Cartea Genezei ne spune că,
că cei care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, la potop şi au refuzat
corabia mântuirii căutând plăcerile diavolului, au pierit. Prima scrisoare a lui Petru ne spune că cei
care au uitat de făgăduinţele de la botez, urmând amăgirile diavolului, au
ajuns în infern. Iar Isus ne spune că, păcătoşii care nu se convertesc şi nu urmează calea lui Dumnezeu prin credinţă, nu vor ajunge în Împărîţia lui Dumnezeu, care este aproape.
Că Isus este mai puternic decât satana, se vede din
faptul că, dacă diavolul ne împinge mereu în abis, Isus poate ridica oricând îl chemăm în ajutor. Isus are putere să-şi dea viaţa pentru noi, şi putere are
să o ia înapoi. Pe când diavolul când va fi aruncat în iazul de foc, nu va mai
putea ieşi de acolo niciodată.
Isus ne iubeşte mi mult decât satana, care ne amăgeşte cu lucruri pieritoare, pentru a ne împinge în iad, pe când Isus din dragoste pentru noi, El cel fără păcat, S-a făcut păcat pentru noi, ca noi să
putem fi scoşi din moarte şi osândă, şi putem primi prin credinţă neprihănirea. El, Mielul lui Dumnezeu, a luat
asupra Sa păcatul nostru, ca să ne readucă în relaţia de armonie cu Creatorul.
Tot comportamentul lui Isus în timpul celor trei ispite
arată fidelitatea faţă de Tatăl Ceresc şi iubirea sa faţă de oameni, iubirea
faţă de noi. Tot comportamentul nostru din timpul ispitelor, trebuie să arate
la fel fidelitate faţă de Dumnezeu, şi grijă faţă de semeni.
Preot Ioan
D ouă din modurile de a iubi ale lui Dumnezeu
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (In 3, 16) Acesta este mesajul pe care Biserica vrea să ni-l transmită astăzi, atât prin Evanghelia propusă cât şi prin celelalte lecturi biblice.
Reflecţie: DUMINICA II DIN POSTUL MARE „B”
Prin Cruce la Lumină
Suntem în duminica a doua din timpul sfânt al Postului
Mare, timp când Isus îşi poartă Crucea pentru mântuirea noastră. Acest fapt ne
aminteşte de adevărul pe care niciodată nu ar trebui să-l uităm, şi anume că:
“Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (In 3, 16)
In prima lectură de astăzi, ca de altfel în tot Vechiul
Testament, Dumnezeu şi-a revelat doar parţial dragostea faţă de noi oamenii.
Căci dragostea sa mare, în toată strălucirea ei, Dumnezeu avea să ne-o arate prin
moartea lui Cristos pe cruce pentru noi.
Chemarea lui Avraam de a-şi jertfi unicul fiu, Isaac, pe
care îl iubea atât de mult, este doar o pală prefigurare a măreţei jertfe pe
care avea Dumnezeu s-o facă pentru noi, prin moartea lui Isus pe cruce. Când
Avraam este gata de jertfirea lui Isaac, Dumnezeu îl cruţă de această durere,
trimiţându-i o altă jertfă, un berbec. Dacă Avraam şi Isaac au fost scutiţi de
această jertfă, Dumnezeu însă nu s-a scutit pe Sine şi pe Fiul său de această
durere, pentru că ne-a iubit mult.
Aici, în Geneza 22, 1-18, sunt mai multe elemente, care
fac din Avraam şi Isaac, o prefigurare a Tatălui şi a Fiului pe Calvar. Iată
numai câteva dintre ele:
--Avraam l-a dus la jertftă pe unicul fiu pe care îl
iubea. La fel a făcut şi Dumnezeu cu Isus.
--Isaac, care avea în jur de 30 de ani, nu s-a
împotrivit. La fel, Isus
de 33 de ani, nu s-a împotrivit.
--Isaac şi-a dus singur lemnele pentru jertfă. La fel şi
Isus şi-a dus singur Crucea.
--Muntele Moria este acelaşi munte pe care se află atât
Templul cât şi Golgota, unde a murit Isus.
Când Isaac l-a întrebat pe Avraam, unde este animalul de
jertfă, Avraam i-a răspuns că, Domnul va avea grijă. Acest loc de pe muntele
Moria, unde Avraam i-a spus lui Isaac, “că Domnul va avea grijă,” (cf. Gen 22, 8) este numit în Biblie: “Iehova
Iire”. Nu se putea un nume mai bun, căci acolo, peste veacuri, avea să fie locul
unde Dumnezeu va purtat de grijă întregii omeniri, oferind pe Isus ca jertfă
pentru păcatele noastre ale tuturor.
Încă de la căderea omului în păcat, animalul adus ca
jertfă, a indicat venirea Domnului Isus, Mielul de jertfă. (cf. Gen 3, 21) Dumnezeu nu va îngădui nici o
jertfă umană pentru că numai una singură putea să cureţe întreaga omenire,
Jertfa lui Isus. Crucea a fost altarul unde mielul trimis de Dumnezeu avea să
ridice păcatele omenirii. Ioan Botezătorul este cel care notează clar acest
lucru, căci îl prezentă pe Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumii. (cf. In 1, 29)
Geneza 22, 17-18, Dumnezeu îi spune lui Avraam: “ Te voi
binecuvînta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămînţa şi anume, ca
stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi sămînţa ta va stăpîni
cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în
sămînţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” Iar Sfântul Paul ne spune că
ISUS este sămânţa credincioasă şi ascultătoare a lui Avraam, iar noi creştinii
suntem neamurile binecuvântate datorită Lui. (cf. Gal 3, 16)
În Marcu 9, 1, Isus spune: “Adevărat vă spun, că sunt
unii din cei ce stau aici, care nu vor muri până nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu venind cu putere.” Există multe
interpretări asupra acestui verset, dar aici Domnul făce o referire clară la Schimbarea Sa la Faţă. Iar doi oameni
care se aflau acolo, Petru şi Ioan, au mărturisit despre acest lucru: Petru (cf.
2Pt 1, 16-18) şi Ioan. (cf In 1, 14)
După şase zile, de la marturisirea de credinţă a lui
Petru şi de la anunţul Patimii, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe
Ioan, şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo s-a schimbat la
faţă înaintea lor.
Sigur că apare întrebarea: de ce i-a ales Isus tocmai pe
aceşti trei oameni? Voi spune de la bun început că nu i-a ales pentru că erau
favoriţii Lui, sau pentru că ar fi fost superiori celorlalţi. Cred că aceştia
erau cei mai slabi dintre apostoli şi Isus a trebuit să-I ia cu El ca pe nişte
copii mici, altfel ei nu ar mai fi venit deloc.
Aţi observat poate vreodată pe stradă, cum o mamă îşi
duce cei trei copii ai ei? Pe unul îl poartă în braţe, pe unul îl ţine de mână,
iar cel de-al treilea merge în urma ei. Mama trebuie să se oprească din când în
când pentru ca cel ce merge singur să nu rămână în urmă. Ni se pare că micuţul
care merge în urmă o făce să piardă mult timp. Dar apoi ne dăm seama că, spre
deosebire de el, cel care era ţinut în braţe nu ar fi mers deloc cu ea, dacă nu
l-ar fi purtat în braţe, iar cel pe care-l ţine de mână ar cădea la fiecare
pas. Cred că Petru, Ioan şi Iacov erau cam la fel. Deşi par să fie privilegiaţi,
ei nu erau decât nişte copilaşi pe care Isus trebuia să-i ia cu El, să-i ţină
de mână şi să-i poarte în braţe.
Cuvântul grecesc pentru “schimbarea la faţă” este
metamorphon, de unde vine cuvântul românesc metamorfoză. Schimbarea a avut loc
în trupul lui Isus – nu a fost doar o lumină sau un efect venit din exterior.
Schimbarea, transfigurarea era lumina care strălucea dinlăuntrul Lui.
Hainnele care i-au
devenit albe, mai albe decât îşi poate imagina sau poate crede cineva, au
devenit aşa pentru că această lumină venea dinlăuntrul Lui. Asemenea altora, înclin
şi eu să cred că Adam şi Eva erau îmbrăcaţi astfel de lumină înainte de păcat,
o lumină care au pierdut-o şi pentru noi. Dar Isus, prin Patima, Moartea şi
Învierea sa, va câştiga această lumină şi pentru noi.
Petru spune: “am văzut cu ochii noştri mărirea Lui”. (2Pt 1, 16) Ioan spune şi el: “Şi noi am
privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (In 1, 14). Dar ce-i şi mai important este că, şi noi îl vom vedea
într-o zi pe Isus glorificat, aşa cum este acum la dreapta Tatălui, şi că vom
fi vom fi asemenea Lui. (cf. 1In 3,
2). Asta e grozav, nu-i aşa?
“Ilie li s-a arătat împreună cu Moise, şi stăteau de
vorbă cu Isus.” (Mc 9, 4) Ilie era
reprezentantul profeţilor. Moise era reprezentantul Legii. Biblia spune că atât
Legea, cât şi Profeţii au mărturisit despre moartea lui Isus. Moise ştia de
venirea lui Hristos, pentru că, iată ce ne spune următorul verset, din Evrei
11:26, despre Moise: “El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât
comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.” Moise ştia
că va veni Hristos. Toţi profeţii vorbesc despre suferinţa Sa şi despre slava
ce are să-i urmeze.
Dar un lucru şi mai important pentru care Isus s-a arătat
în strălucire împreună cu Moise şi Ilie, la Schimbarea sa la faţă,
este acela, că aceşti doi aleşi, au suferit mult din dragoste pentru mântuirea
poporului din timpurile lor. Ei erau în lumină împreună cu Isus, pentru că au
umblat prin întunericul suferinţelor, pentru salvarea poporului. Ei au fost o
prefigurare istorică pentru Isus şi pentru suferinţele sale. Biblia ne spune,
că cei care au suferit împreună cu Isus, îl vor urma oriunde se va duce El. (cf
Ap 14, 4) Deci aşa cum Moise şi Ilie
l-au urmat pe Isus în glorie pentru ca au suferit împreună cu El. Şi la fel şi
toţi ceilalţi care vor fi suferit împreună cu Isus, Apostoli şi Ucenici din
toate timpurile, deci şi noi, îl vom urma şi noi într-o zi. (cf. Rm
8, 17)
Dintre toate faptele noastre, cele care vor conta la
arătarea în Slavă a Domnului, sunt îm primul rând suferinţele pentru credinţă
şi Evanghelie, suferinţele din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Ele
vor deveni LEGITIMATIA noastră de aleşi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Isus, glorificat prin înviere şi înălţare, a păstrat semnele rănilor
mântuitoare, ca pe o comoră şi glorie veşnică. Să ne amintim că la înviere, a
apărut cu semnele rănilor prin care s-a legitimat ucenicilor. (cf In 20, 27) Deci, cu cât mai multe astfel
de răni, cu atât mai multă glorie cerească.
Mi-aduc aminte aici de Sfântul Petru de Alcantara,
(1499-1562) care apărându-i după moartea sa, Sfintei Tereza de Avila,
(1515-1582) i-a zis: “Fericite mi-au fost pocăinţele, jertfele şi suferinţele
pentru Isus, căci ele mi-au dobândit o aşa de mare glorie în cer.”
Deci, curaj creştinule purtător de cruce cu Isus, că şi Paul,
în Lectura II de astăzi, ne asigură de dragostea şi răsplata Cerului pentru
urmarea Domnului: “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?
El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu
ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră
împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte
neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat,
stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!” (Rm 8, 31-34)
Preot Ioan
Reflecţie la DUMINICA II DIN POSTUL MARE „B”
Omul în căutarea strălucirii şi nemuririi pirdute
În dezvoltarea acestei idei: omul în căutarea strălucirii
şi nemuririi pierdute prin păcat, aş vrea să mă ajut de Cartea lui Tobia.
Tobit tatăl, era un evreu stabilit la Ninive , capitala Asiriei, în
urma deportării evreilor în Babilon, şi unde trăia acum împreună cu mai multe
familii de evrei, în timpul regelui Salmanasar al V-lea (726-722 î.Hr.). Tânărul
Tobia, află de la tatăl său, acum orb din cauza unui găinaţ de vrabie căzut în
ochi, despre o comoară a familiei lor, înstrăinată în ţara Mezilor, şi care
trebuie recuperată, pentru a face faţă greutăţilor vieţii. De aceea tânărul
Tobia porneşte la drum spre a recupera această comoară a familiei. Şi pentru că
şi lui Dumnezeu i-a plăcut această iniţiativă a tânărului Tobia, i-a trimis ca
ajutor pe Arhanghelul Rafael, de la care a primit poruncă: “Să asculte de el în
toate.” Iar pentru această ascultare, Rafael îl va călăuzi pe cale, îi va
descoperi un medicament pentru ochii tatălui său, îl va ajută să recupereze
comoara familiei, îl va ajuta şi s-o elibereze pe o tânără, Sara, de sub
puterea unui diavol, îl va ajuta să se căsătorească cu ea, şi în final îl va
ajuta să se întoarcă acasă la părinţii săi, care zilnic priveau în în zare,
aşteptându-l.
M-am ajutat de relatarea Cărţii lui Tobia, pentru a spune
că şi noi, asemenea tânărului Tobia, suntem porniţi într-o călătorie, din
surghiunul nostru pământesc, în căutarea şi recuperarea unei comori înstrăinate
prin păcat, şi anume, o comoară de strălucire şi nemurire, de care Isus ne
aminteşte astăzi prin Schimbarea Lui la
Faţă , şi de care acum avem mare nevoie pentru a fi fericiţi.
Lui Dumnezeu îi place şi acest drum al nostru, drumul Postului Mare, în care am
pornit spre recuperarea strălucirii şi frumuseţii, şi de aceea, ca şi lui
Tobia, pe acest drum ne-a trimis, nu un arhanghel, dar pe însuşi Fiul său prea
iubit, pe al cărui chip să contemplăm ceea ce avem de recuperat, dar care să ne
şi ajute în realizarea acestei recuperări. Dar, ca şi tânărului Tobia, Dumnezeu
ne pune şi nouă aceeaşi condiţie: SĂ ASCULTĂM ÎN TOATE DE ISUS. (cf. Mc 9, 7)
Şi aşa cum Tânărul Tobia, ascultând cu mare fidelitate de
arhanghelul Rafael, a reuşit să depăşească obstacolele, să treacă peste toate
opoziţiile oamenilor şi ale Satanei, să-şi recupereze comoara, să-şi găsească o
soţie credincioasă şi să se întoarcă acasă fericit... tot astfel şi noi, ascultând
în toate de Cristos, aşa cum Avraam a ascultat de Dumnezeu, aşa cum Tobia a
ascultat de Îngerul Domnului, vom recupera comoara strălucirii şi nemuririi
pierdute prin păcat, şi vom intra cu bucurie în familia credincioşilor din Cer.
Iată acum, conform lecturilor de la Sfânta Liturghie
În prima Lectură din Geneză 22, Dumnezeu îi cere lui
Avraam să se despartă de orice legătură cu mentalitatea păgână şi de orice idol,
reprezentate aici prin: famlie, ţară şi bogăţii, şi în acelaşi timp prin Isaac,
pe care este chemat să-l sacrifice.
Lumea este un pericol. Nu demult am văzut în Evanghelia
cu paraliticul purtat de patru oameni, că lumea le-a fost o piedică în drumul
lor spre Cristos. (cf. Mc 2, 4) Chiar
lui Isus, propria familie, i-a fost o piedică ca să ajungă la oamnii se mântuit.
(cf. Mc 3, 21; In 7, 5) De aceea ca şi lui
Avraam, Dumnezeu ne spune şi nouă: “Ieşiţi din mijlocul lor” (2Cor 6, 17)
Iar acum un alt gând
care merită atenţie: Avraam primise de la Dumnezeu tot ce aşteptase, îl primise chiar şi pe
Isaac, şi stătea acum liniştit în casa sa. Dar era pericolul ca Avraam să-l
iubească acum pe Isac mai mult ca pe Dumnezeu. Şi ca să se convingă pe cine
iubea acum mai mult Avraam, pe El sau pe Isaac, Dumnezeu, i-a cerut acestuia
să-l jertfească pe Isaac. Şi când a văzut Dumnezeu că Avraam a fost gata să-l
jertfească pe Isaac, din iubire şi fidelitate faţă de El, atunci când nici
Saara nu mai era, Dumnezeu a făcut din Avraam “părintele celor credincioşi”.
Şi pentru noi e pericolul să avem Isaacii noştri,
persoane sau lucruri pe care să le iubim mai mult decât pe Dumnezeu, şi care să ne devină piedici în calea mântuirii . De
aceea, ca şi lui Avraam, Dumnezeu ne cere acum să facem ordine în iubirea
noastră, adică să-l trecem pe Dumnezeu pe primul loc în preferinţele şi activităţile
noatre, conform poruncii Lui, (cf. Ex
20, 3) căci altfel e rău,
căci fără Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră, nu
putem recupera comoara pierdută.
Un tânăr s-a rugat multă vreme ca Dumnezeu să-l ajute să
se căsătorească cu o fată pe care o plăcea. Din momentul în care Dumnezeu i-a
răspuns la rugăciune, tânărul acela a făcut din soţia sa un idol, pe care o
iubea mai mult decât pe Dumnezeu. Iar cum lui Dumnezeu nu-i place ca noi să
iubim pe altcineva mai mult decât pe El, i-a luat soţia, ca acel om să-l
iubească mai întâi pe El, spre mântuirea lui.
Atenţie, că de cele mai multe ori, ceea ce iubim mai mult
decât pe Dumnezeu, El ni le ia. Cu toţii am văzut suflete disperate la moartea
partenerilor de viaţă şi apoi părinţi disperaţi la moartea copiilor deveniţi
idoli pentru ei. De aceea soţii trebuie să-şi spună unii altora, dar şi
copiilor lor: “După Dumnezeu, cel mai mult te iubesc pe tine sau pe voi!” Şi la
fel trebuie să spună şi copiii.
De fapt, Isus în Evanghelie, ne spune două lucruri clare
în acest sens:
1. “Cine iubeşte pe tatăl, pe mama, pe soţul, pe soţia,
pe fiul sau pe fica, pe averea sau viaţa sa, mai mult decât pe mine, nu vrednic de mine.” (Mt 10, 37)
2. “Şi oricine a lăsat pentru Numele Meu: case, sau
fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, va
primi însutit, şi va moşteni viaţa veşnică.” (Mt 19, 29)
Acum înţelegem mai bine, de ce Sfântul Alexie, fiul unui
patrician roman in sec. V, când a simţit că este pericolul de a-şi iubi
viitoarea frumoasă soţie mai mult decât pe Dumnezeu, a fugit în pustie chiar în
ziua când trebuia să aibe loc nunta.
Acum înţelegem mai bine, de ce Sfântul Francisc din
Assisi (1182-1226) atunci când a simţit că este pericolul ca familia şi
prietenii să-l împiedice să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum merită El, i-a
părăsit pe toţi şi pe toate.
Acum înţelegem de ce Sfânta Blanca de Castilia,
(1188-1252) îi spunea fiului ei, viitorul Sfânt Ludovic IX, regele Franţei, că
îl vrea mai bine mort, decât să-l ştie că a săvârşit şi numai un singur păcat
de moarte, la adresa lui Dumnezeu pe care îl iubeşte mai presus de toate.
Acum înţelegem mai bine de ce mama Sfântului Teodor, care
lucra într-un restaurant unde era bine plătită, când a simţit că acest serviciu
este pericol ca s-o îndepărteze pe ea şi pe fiul ei de dragostea lui Dumnezeu şi
de mântuire, a lăsat acest serviciu bănos, pentru altul mult mai modest, care
nu le afecta dragostea pentru Dumnezeu şi mântuirea.
Psalmul Responzorial, 115, şi Lectura II din Romani 8,
31-34, ne spun că trebuie să ne încredem în Dumnezeu, chiar şi atunci când ni
se pare “că suntem prea nefericiţi”, căci chiar dacă toţi ne-ar părăsi,
Dumnezeu nu ne va părăsi: “Când Domnul e cu noi, cine ne poate sta împotrivă?”
Iată câteva adeveriri în acest sens:
-când pe Isus L-au
părăsit toţi, Duhul Tatălui L-a înviat din morţi. (cf. Rm 8, 11)
-când pe S. Paul l-au
părăsit toţi, Domnul i-a fost atături. (cf. 2Tm
4, 16-17)
-când pe S. Elisabeta a Ungariei, (1207-1231) familia şi
prietenii au părăsit-o, Biserica a primit-o.
-când pe S. Lidvina din Olanda (1380-1439) care a suferit
30 de ani, când mulţi au părăsit-o, Dumnezeu
i-a dat har să vadă în rănile sale, nişte canale de har.
Evanghelia după Marcu 9, 2-10, ne spune că după ce ne vom
fi urcat cu Isus pe munte, după ce vom vom
fi suferit pentru împlinirea Legii şi Profeţilor, ca Moise şi Ilie, după ce vom
fi uitat de cele pământeşti ca Peru, Iacob şi Ioan, vom putea vedea şi noi fericiţi
Schimbarea lui Isus la Faţă ,
şi chiar mai mult, vom putea redobândi comoara noastră pierdută. Cine a văzut
strălucirea şi nemurirea pierdută pe Faţa Transfigurată a lui Isus, lasă toate,
ca şi omul care a găsit comoara din ogor, (cf. Mt 13, 44-46) şi merge să o dobândească. Iată câteva scurte
exemple:
Toţi apostolii şi ucenicii, după ce l-au văzut pe Isus
transfigurat la Faţă
şi apoi Înviat din morţi, au
înfruntat suferinte, temniţe şi moarte, numai să ajungă la El , şi ca El.
Sfântul Paul după ce a fost înălţat până la cel de-al
treilea cer, (cf. 2Cor 12, 2) după ce
a văzut lucruri care nu se pot spune,
(cf. 1Cor, 2, 9) a dorit apoi să
moară, numai ca să fie cu Isus şi ca Isus. (cf. Fil 1, 23)
Sfânta Bernadeta Soubirous (1844-1879), după ce a văzut
frumuseţea Maicii Domnului de la
Lourdes , a dorit să moară, numai ca să o vadă din nou.
Deci, aşa cum Avraam, ascultând de Dumnezeu, a reuşit să
de detaşeze de toate şi chiar de Fiul său iubit şi să fie fericit în Ţara
Promisă; Aşa cum Isus, ascultând în toate de Tatăl, a luat Crucea şi cu ea a
biruit diavolul, lumea şi moartea şi ne-a adus mântuirea; Aşa cum Paul,
încrezându-se total în dragostea lui Dumnezeu, a biruit orice piedică care îl
separa Isus şi de coroana măririi... La fel şi noi, ascultând de Poruncile lui
Isus, renunţând la orice legătură defavorabilă, luându-ne zilnic crucea,
încrezându-ne în toate în dragostea lui Dumnezeu, vom sluji mai bine pe
Dumnezeu, vom birui mai uşor diavolul, lumea, păcatul şi moartea, vom trece mai
uşor lupta vieţii, vom ajunge mai uşor la coroana măririi cerrşti, şi vom
recupera astfel strălucirea şi nemurirea pe care le-am pierdut prin păcat, şi
care astăzi ni s-au revelat pe Faţa Transfigurată a lui Isus.
Preot Ioan
Reflecţie: Isus
ne cere să ne curăţim templul sufletului
DUMINICA III DIN
POSTUL MARE „B”
Cu cât ne apropiem mai mult de Luminata Sărbătoare a
Paştelui, cu atât Biserica ne cere mai imperios să ne convertim şi să ne facem
curăţenie în templul sufletului nostru. (cf. 1Cor 3, 16)
In Evanghelia de astăzi, (cf. In 2, 13-25) Isus, s-a urcat de sărbătoarea Paştelui la Ierusalim şi a intrat în
Templu. Aici, în Casa lui Dumnezeu, locul de unde se înălţau rugăciuni şi de
unde se aduceau jertfe pentru păcat, erau şi unii oameni care nu veniseră de
Paşti la Templu
ca să se întâlnească cu Dumnezeu şi să primească iertarea, ci ca să-şi
rotunjească câştigurile pământeşti, fără să le pese de cele cereşti, oameni
care slujeau făţiş lui Mamona şi răneau astfel Inima de Tată a lui Dumnezeu.
Atunci Isus, aprins de râvna pentru Impărăţia Cerurilor
şi a Casei Domnului, Casă care acum era profanată nu numai de negustori, dar şi
de autorităţile religioase şi civile, care acum închideau ochii la aceste
nereguli, pentru că aveau şi ei parte din câştigul negustorilor, zic, Isus,
aprins de această râvna sfântă, a făcut un bici din funii, şi i-a izgonit afară
din Templu pe toţi pe toţi profanatorii.
Scena din Evanghelia de astăzi, cu negustorii care
profanează sărbătoarea, prin faptul de a căuta câştigul material mai presus de
cel duhovnicesc, este întâlnită de multe ori şi pe la hramurile bisericilor
noastre, unde, oameni care nu au nimic de a face cu sărbătoarea şi credinţa,
exploateză sărbătoarea şi credinţa pe care nu le preţuiesc, în avantajul lor
material, tulburând, deranjând şi disipând adunarea sfântă.
Iar în timp ce ei îl priveau nedumeriţi pe Isus şi-L
întrebau de ce a făcut acest gest, Isus începe să le vorbească despre
adevăratul câştig, Impărăţia lui Dumnezeu, pe care El îl va deschide pentru
toţi cei care cred, prin Patima, moartea şi Învierea sa. “Dărâmaţi acest
Templu... dar El vorbea despre Templul Trupului Său.” (In 2, 21)
Dar ei erau prea orbi pentru a înţelege adevărul. Dintre
cei prezenţi acolo, unii dintre ei erau iudei care căutau minuni numai pentru
pântece, iar alţii erau păgâni care căutau numai înţelepciune lumească. De
aceea în loc să primească Cuvântul lui Isus, au pus la cale uciderea lui.
Într-o pădure din India, spune o legendă, trăia o familie
de maimuţe. Era cald, dar odată, pe neaşteptate, a venit un val de frig. Ele,
tremurând, au văzut un licurici şi, crezând că este o scânteie de jar, l-au
luat cu grijă, l-au acoperit cu frunze şi crengi uscate şi au început să sufle
în el, cu speranţa că se va aprinde focul şi se vor încălzi. O păsărică le-a
spus: Degeaba suflaţi, fiindcă scânteia nu este din foc, ci este un licurici.
Dar maimuţele, încrezătoare în deşteptăciunea lor, au continuat să sufle mai
departe. Şi, fiindcă păsărica insista să le înveţe, maimuţele au prins-o şi au
mâncat-o. Apoi au suflat până au îngheţat de frig.
Este o poveste care se potriveşte foarte bine oamenilor
din Evanghelia de astăzi, dar şi multora din ziua de astăzi, care crezând că au
găsit o cale nouă de fericire, l-au refuzat şi îl refuză încă pe Isus, spre
nefericirea lor veşnică.
Sfântul apostol Paul, în lectura a doua de astăzi, ne
imploră să facem din Crucea lui Isus, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu
pentru noi, şi să nu ne asemănăm, nici iudeilor care-L căutau pe Isus numai
pentru pântece, nici păgânilor care-L căutau pe Isus numai pentru filozofie
profană. (cf. 1Cor 1, 22-25)
Mai exact, prin Evanghelia de astăzi şi prin celelalte
lecturi propuse la
Sfânta Liturghie , Biserica voieşte, ca noi creştinii, să luăm
Crucea lui Isus şi cele 10 Porunci ale lui Dumnezeu, şi să facem din ele un
bici, şi cu el să scoatem afară din inima şi sufletul nostru, toţi idolii care
ne împiedică să-L căutam mai întâi pe Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu, ca apoi
să putem primi şi toate celelalte. (cf. Mt
6, 33)
Astfel, să dăm afară din suflet cu biciul:
-Poruncii I: necredinţa, superstiţia şi idolatria de
orice fel.
-Poruncii a II a: înjurătura şi vorbele nedemne la adresa
lui Dumnezeu.
-Poruncii a III a: profanarea duminicii şi a zilelor de
sărbătoare.
-Poruncii a IV a: necinstirea părinţilor, a bunicilor, a
preoţilor, a profesorilor, a autorităţilor.
-Poruncii a V a: orice formă de violenţă şi ucidere.
-Poruncii a VI a: necurăţia din gânduri, priviri, vorbe,
îmbrăcămite şi gestruri provocatoare, abuz, perversiuni, folosire şi difuzare
de materiale pornografice şi multe alte forme de necurăţie.
-Poruncii a VII a: hoţia sub toate formele ei: înşelare,
cămătărie, mită, distrugere, neplată, hoţie.
-Poruncii a VIII a: minciuna sub toate formele ei,
defăimare, bârfă, pâră, mărturie minciunoasă.
-Poruncii a IX a: infidelitatea conjugală sub toate
formele ei, de la flirt până la întinarea trupească.
-Poruncii a X a: lăcomia sub toate formele ei, de la
poftire până la acapararea nedreptă.
Cine nu-şi curăţă templul fiinţei sale, de toate aceste
păcate care îl întineză, cu biciul Crucii şi al celor 10 Porunci, în primul
rând nu va putea sărbători cum se cuvine Paştele care se apropie, iar în al
doile rând, aceste păcate îl vor doborî trupeşte şi sufleteşte.
Iată câteva
exemple în acest sens:
-Să ne
amintim de evreii care n-au crezut în Dumnezeu şi şi-au făcut viţel de aur. Au
pierit cu toţii în pustiu.
-Să ne amintim de cei care au luat în uşor numele lui
Dumnezeu, asemeni lui Goliat filisteanul şi al lui Sisera cananitul. A murit în
mod ruşinos, fiind răpuşi de un copil, David şi de o femeie, Iael.
-Să ne amintim de profanatorii Zilei Domnului. Au stat în
exilul babilonic 70 de ani.
-Să ne amintim de farizei care, prin “corban” nu-şi
cinsteau părinţii. Au dispărut pentru totdeauna.
-Să ne amintim de toţi cei violenţi şi setoşi de sânge,
ca Haman şi Irod cel Mare. Au murit în chip tragic.
-Să ne amintim de necuraţii din Sodoma şi Gomora. Au început
iadul de aici, murind în foc şi pucioasă.
-Să ne amintim de mincinoşii Anania şi Safira. Au murit ucişi de Duhul Sfânt.
-Să ne amintim de cei care profanau fidelitatea
conjugală, ca femeia lui Putifar, şi ca bărbatul din Evanghelie ce a atras o
femeie în adulter. Nu li s-a pomenit niciodată numele.
-Să ne amintim de cei care au fost lacomi după cele
pământeşti, ca bogatul căruia i-a rodit ţarina şi ca bogatul din parabola cu
Lazăr. Au murit subit şi ajuns în chinurile iadului.
Deci, viciile şi păcatele care s-au cuibărit în templul
sufletului nostru, dacă nu le vom izgoni afară cu biciul Crucii şi a Poruncilor
lui Dumnezeu, aşa cum am văzut din exemplele biblice, ne vor scoate din viaţă
înainte de vreme, căci cei vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor, (cf.
Ps 54, 27) iar apoi ne vor pierde în iad.
Dar cei care îşi curăţesc templul sufletului lor cu
biciul Crucii lui Isus şi a Poruncilor lui Dumnezeu, vor sărbători acum frumos
Paştele, iar la sfârşit Isus li va ridica trupul răpus de moarte, şi vor intra
alături de El în viaţa veşnic fericită. Amin
Preot Ioan
DUMINICA IV
DIN POSTUL MARE
„B”
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (In 3, 16) Acesta este mesajul pe care Biserica vrea să ni-l transmită astăzi, atât prin Evanghelia propusă cât şi prin celelalte lecturi biblice.
Dumnezeu ne-a iubit pe dezinteresat, căci El ne-a iubit
mai întâi, (cf. 1In 4, 19) ne-a iubit pe când noi eram fără putere şi păcătoşi,
ne-a iubit pe când noi îi eram duşmani, ne-a iubit pe când noi îl prigoneam
şi-L ucideam. (cf. Rm 5, 6. 8. 10) Şi
ca semn al acestei mari iubiri, Dumnezeu, L-a dat la moarte pentru
răscumpărarea noastră, pe Isus, (In
3, 16) pe care L-a făcut păcat în locul
nostru, (cf. 2Cor 5, 21) şi asupra
căruia a făcut să cadă nelegiuirile noastre (cf. Is 53, 4-6)
Pentru această dragoste mare a lui Dumnezeu faţă de noi
oamenii păcătoşi, exprimată atât de frumos în Evanghelie şi în toate celelalte
Lecturi, duminica acesta se numeşte: “Duminica Laetare”, adica Duminica
Bucuriei, în care noi suntem chemaţi să tresăltăm de fericire pentru o dragoste
atât de mare şi nemeritată.
Dumnezeu, în dragostea Sa, caută mereu numai binele
copiilor săi. Dar modalităţile prin care îşi exprima această dragoste, diferă
de la caz la caz: când vărguţa, când gingăşia harului. Dumnezeu ca un perfect
educator al omului şi al poporului, foloseşte când una când alta din aceste
forme de dragoste, cu unicul scop de a-l face pe om să răspundă la dragostea
Lui, să se convertească, şi apoi să împărtăşească şi altora această iubire.
În faţa unui popor cu inima rebelă şi închis la calea Sa, în faţa unui popor care săvârşea
răul, care ura lumina şi care nu venea la lumină ca să nu i se vadă faptele,
(cf. In 3,20) Dumnezeu, a folosit vărguţa,
prin care El căutat să-L aducă la reflecţie, pocăinţă şi convertire.
Astfel, în prima lectură, (cf. 2Cr 36, 14-23) Dumnezeu, văzând atitudinea arogantă şi împietrită a
evreilor din timpul profetului Ieremia, permite cucerirea Ierusalimului de
către Nabucodonosor, moartea multor dintre locuitorii Ierusalimului, jefuirea
oraşului, sclavia şi exilul în Babilon. Dumnezeu a acţionat în acest fel, ca o
sforţare a iubirii Sale, care urmărea să-i aducă locuitorii Ierusalimului la o
convertire reală.
În Psalmul 137, evreii ne povestesc singuri viaţa lor
grea din Babilon: „Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam,
când ne aduceam aminte de Sion.” După ce odată fuseseră folosiţi ca robi în Egipt, acum erau folosiţi
ca robi în Babilon. După ce odată făcuseră
cărămizi pentru piramidele şi palatele lui Faraon, acum săpau şanţuri pentru apă şi canale de
irigaţie pentru Nabucodonosor.
La o analiză superficială, am putea spune că evreii erau
robi pentru că babilonienii, un popor mai puternic decât ei, au invadat ţara şi
cetatea lor, i-au luat ca robi, i-au tratat ca pe nişte animale si i-au pus la
munca de robie. Dar adevăratul motiv pentru care ei erau robi, era pentru că ei
au păcătuit... şi din dragoste Dumnezeu i-a adus aici, ca să-şi vină în fire şi
să se convertească.
Ce contrast era între Ierusalim si Babilon! Ierusalimul
se afla aşezat munţi şi plin de viaţă. Babilonul, se afla jos pe o câmpie
uscată. Suferinţa lor în Babilon, ca şi în Egipt, a avut efectul scontat. Odată
cu dorul de Sion şi Templu, le-a apărut şi sentimentul vinovăţie. Au cerut
iertare plîngând şi s-au rugat fierbinte. Iar Dumnezeu după ce a văzut
rugăciunea şi pocăinţa lor, timp de 70
de ani, le-a pregătit salvarea prin regele Cirus. Acesta este modul de lucru al
lui Dumnezeu.
Dar mai există şi o altă formă a dragostei divine, care
este gingăşia harului, care este darul gratuit de mântuire pentru cel care
primeşte lucrarea lui Dumnezeu, în Cristos Isus. In acest mod de iubire,
Dumnezeu, prin Isus, a ales să sufere în locul nostru. Despre acest mod de
iubire prin har, ne vorbeşte lectura a doua de astăzi.(cf. Ef 2, 4-10)
Pe o bisericuţă din Germania se află un miel din piatră,
care are o istorie interesantă. Pe când se construia acoperişul acelei
bisericuţe, unul din constructori a alunecat de pe acoperiş şi a căzut pe
pământ. Prietenii lui au coborât cât au putut de repede, aşteptându-se să-l
găsească mort, dar el era teafăr. Ce se întâmplase? În timp ce el cădea, jos
era un miel care păştea, iar omul nostru a căzut pe miel, zdrobindu-l. Omul a
fost atât de recunoscător încât s-a hotărât să sculpteze un miel din piatră ca
amintire a faptului că îi datora viaţa acestui miel.
Creştini fiind, noi ştim că un Miel a trebuit să moară
pentru ca noi să fim mântuiţi! Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a lăsat
ca toată greutatea păcatul nostru, să cadă asupra Fiului său Isus, Mielul
nepătat.
Sfântul Paul ne spune că pentru toţi cei care cred,
Crucea e puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (cf. 1Cor 1, 24)
Un om care a trebuit să îşi îngroape tânăra soţie pe care
o iubea mult, a spus: "Aş fi înnebunit şi aş fi murit de durere lângă
mormântul ei, dacă nu ar fi fost Cristos şi mângâierea Sa." Şi a
continuat: “Priviţi spre Isus în durerile voastre şi El vă va da "pacea
care covârşeşte orice minte" (Fil
4, 7). El singur are cuvintele vieţii eterne. Priviţi spre El în mijlocul
confuziei prin care treceţi pentru a găsi calea, în mijlocul slăbiciunii pentru
a găsi tăria, în mijlocul păcatului pentru a găsi iertarea.
Evanghelia de astăzi ne spune că, aşa cum Moise a înălţat
şarpele în pustiu pentru mântuirea evreilor care au greşit, tot astfel Dumnezeu
l-a înălţat pe Isus pe cruce pentru mântuirea lumii întregi. Şi aici s-a arătat
cel mai clar şi explicit, dragostea lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii.
Şi aşa cum evreii din pustiu care au păcătuit, trebuiau
să vină şi să privească şarpele de aramă înălţat, pentru a se vindeca, tot
astfel şi oamenii de astăzi care au păcătuit, trebuie să privească pe Isus
răstignit şi mort pe Cruce, pentru a se vindeca, pentru a se mântui.
În timpul celui de al doilea război mondial, o creştină a
primit de la soţul ei prizonier o carte poştală, de pe care o frază fusese
tăiată cu creionul de cenzură, pentru a o face cu neputinţă de citit. Dorind să
ştie ce ascundea linia neagră, ea şterse încetişor şi îndelung cu radiera.
Puţin câte puţin apăru scrierea iniţială: „Priviţi în sus! De acolo ne vine
ajutorul.“
Ajutorul credincioşilor nu este în mijloace omeneşti,
oricât de puternice ar fi ele. „Ajutorul nostru vine de la Domnul , care a făcut
cerurile şi pământul“ (Ps 121, 2).
Ajutorul nostru vine de la Isus
răstignit, pe care astăzi Liturgia Cuvântului, ne învaţă să-L privim, să-L
iubim şi să-L rugăm pentru a căpăta înţelepciune şi putere.
Când privim în paginile Evangheliei şi vedem
oameni care s-au convertit, oameni care au părăsit păcatul şi Satana, pentru
a-L primi pe Dumnezeu cel întreit şi unic cu toate harurile sale, observăm că
toţi au început să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semeni, toţi au început să se
pună în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor. Deci asta trebuie să facem şi noi
acum, ca să autentificăm convertirea noastră, cerută atât de insistent de
Dumnezeu în timpul Postului Mare.
Un indian convertit, povesteşte:
-Odată a venit la noi un predicator care a voit să ne
înveţe şi a început să ne arate că Dumnezeu există. Atunci noi i-am zis:”Crezi
tu că noi nu ştim acest lucru? Du-te şi lasă-ne în pace!”
-Altădată a venit la noi a venit la noi şi un alt
predicator, care şi el a voit să ne înveţe şi spunea: „E rău mare să furaţi, să
va bateţi, să va îmbătaţi, să minţiţi şi altele asemănătoare. Noi i-am răspuns:
„Crezi tu că noi nu ştim toate acestea lucruri? Du-te de la noi!”
-După un timp a venit la noi un alt misionar şi el ne-a
spus: Vin la voi în Numele Domnului cerului şi al pământului, care vă trimite
vestea că vrea să vă mântuiască. De aceea El s-a făcut om ca să moară pentru
păcatele voastre. Atunci noi i-am spus: „Ce ne spui tu, n-am mai auzit
niciodată. De aceea îl primim pe acest Dumnezeu care şi-a dat viaţa pentru
mântuirea noastă!” Şi toată comunitatea noastră s-a convertit.
Şeful de trib
s-a făcut el însuşi misionar. El nu uita să le spună oamenilor „cât de mult îi
iubeşte Dumnezeu şi cum din dragoste pentru ei L-a dat pe Fiul său la moarte.”
Iar oamenii nu întârziau să primească credinţa.
Şi încă un amănunt foarte important legat de
lecturile sfinte de astăzi, este acela că Dumnezeu foloseşte vărguţa dragostei,
numai atunci când omul refuză convertirea în faţa gingăşiei şi gratuităţii
dragostei Sale, care se vede în modul cel mai clar la Cruce.
Preot Ioan
DUMINICA V DIN
POSTUL MARE „B”
Fără slujire la doi stăpâni şi fără jumătăţi de măsură.
Evanghelia de astăzi ne spune că, nişte prozeliţi greci,
adică nişte oameni cărora le plăcea să amestece credinţa păgână cu cea iudaică
şi acum cu cea a urmării lui Isus. Ei acum nu mai erau nici păgâni, nici iudei,
nici ucenici ai lui Isus. Sau, cu grecii erau greci, cu iudeii erau iudei, şi
cu ucenicii erau ucenici. Ei voiau să profite de pe urma a toate. Am spune noi
astăzi, nişte şmecheri. Numai că Isus le spune că la El nu găsesc aici pe pământ ceea
ce caută ei. Aici găsesc doar îngrijorare, cruce şi moarte în fiecare zi, dar îngrijorare,
cruce şi moarte care pregătesc pentru bucurie şi viaţă veşnică.
Despre aceşti greci nu se va mai vorbi niciodată în
paginile Evangheliilor, pentru că aceşti greci sunt întrupaţi în unul fiecare
dintre noi, care deşi spunem că-l urmăm pe Isus, ne place şi viaţa păgână. Ne
plac sărbătorile cu Isus, dar ne plac şi sărbătorile lumeşti. Mai exact ne
place să ieşim de la una şi să intrăm la alta. Ne încântă ideea unei bucurii
veşnice cu Isus, dar fugim de orice renunţare şi suferinţă.
Vorbind astăzi despre lepădare de sine, de cruce şi
moarte, Isus îi dezamăgeşte pe aceşti greci, căci pentru ei toate acestea
însemnau o nebunie, cum o nebunie înseamnă şi pentru mulţi creştini de astăzi.
(cf. 1Cor 1,18)
Cei mai mulţi dintre oameni vor să fie şi cu stăpânul
acestei lumi, şi cu Isus. Iar acest lucru nu este posibil: „Nimeni nu poate
sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va
ţine la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui
Mamona.” (Mt 6,24) Iar după învăţătura Sfântului Grigore de Nissa, mamona
înseamnă diavolul.
Un misionar povesteşte despre o erupţie vulcanică şi un
cutremur de pământ pe care le-a văzut în insulele Hebride, din vestul Scoţiei.
Un vulcan din apropiere era în flăcări şi prevestea un cutremur iminent. Fiecare îşi alegea ceea ce
credea că are mai de preţ şi alerga spre bărcile de salvare sosite la ţărm.
Cutremurul s-a produs repede. Dealul pe care era localitatea lor s-a rupt în
două. O parte din dea s-a cufundat în marea care fierbea din cauza lavei. Toţi
oamenii au alergat la ţărm şi au urcat în bărci. Când ultima barcă se pregătea
de plecare, o femeie cu un balot de plante aromatice în spate, a început să
strige ca să fie aşteptată. Cum pericolul ca focul să cuprindă barca, oamenii
i-au strigat să lase balotul şi să vină mai repede. Nu s-a îndurat de balot,
aşa că ţărmul s-a scufundat, iar ea a pierit cu balot cu tot.
Acesta este omul ! Deşi ştie că ţărmul acestei vieţi se
scufundă curând, el tot strânge în braţe bagajele trecătoare şi rămâne surd la
glasul lui Dumnezeu care-l cheamă la viaţa veşnică.
Isus ne spune astăzi în Evanghelie că: „că, dacă
grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă
moare, aduce mult rod.” (In 12,24)
Multă înţelepciune cerească cuprinde acest verset! Bobul de grâu care nu cade
în pământ atunci când este semănat, sfârşeşte tot în moarte, fie ars de soare,
fie mâncat de o pasăre, dar moarte fără nici un rod. In schimb, bobul care a
căzut în pământ, după ce i s-a destrămat învelişul, răsare la o viaţă nouă
plină de rod.
Dumnezeu a pus în fiecare sămânţă de plantă un germen de
viaţă, dar şi în fiecare om a pus un germen de viaţă. Şi numai sămânţa care
acceptă să moară, şi numai omul care acceptă să moară cu credinţa în Isus,
numai acea sămânţă şi numai acel om, vor răsări la o viaţă plină de roade.
Sămânţa moare şi deasupra pământului, omul moare şi fără
să accepte crucea şi moartea cu Isus, dar moartea lor este o moarte fără
speranţă de viaţă şi fără speranţă de rod. In schimb sămânţa care acceptă să
intre sub brazdă, omul care acceptă să trăiască, să sufere şi să moară împreună
cu Isus, vor răsări la o viaţă nouă şi plină de roade multe.
De aceea Isus şi-a continuat cuvântul său mântuitor şi a
spus: „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea
aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” (In 12,25)
La această logică divină, la această logică cu adevărat înţeleaptă,
a căutat astăzi Isus să-i aducă pe acei greci ce se credeau şmecheri şi
înţelepţi, pe acei greci care voiau să stea pe mai multe scaune deodată, pe
acei greci care voiau să profite şi de pe urma umblării cu lumea, şi de pe urma
umblării cu Dumnezeu. Dar numai pe ei, dar şi pe ucenicii Lui de atunci şi din
toate timpurile şi locurile. Nimeni nu poate lui Dumnezeu şi lui Mamona. Nimeni
nu poate purta şi jugul lui satan şi jugul lui Dumnezeu. Nu poţi să urci şi să
cobori în acelaşi timp. De aceea, când vii la Dumnezeu , trebuie să-l
părăseşti pe satan: „Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu,
acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.” (In 12,26)
Iată ce ne spune dreptul Iov: „Aruncă dar aurul în ţărână,
aruncă aurul din Ofir în prundul pâraielor! Şi atunci Cel Atotputernic va fi
aurul tău, argintul tău, bogăţia ta. Atunci Cel Atotputernic va fi desfătarea
ta, şi îţi vei ridica faţa spre Dumnezeu.” (Iov
22,24-26) Iar Sfântul Petru ne îndeamnă să mai aruncăm ceva: „Aruncaţi asupra
Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1Pt 5,7)
Ioana,fiica unui vestit bogătaş francez din secolul al
17-lea, hotărându-se pentru Dumnezeu,s-a retras împreună cu alte tinere într-o
casă, unde fiecare avea o cămăruţă, cu câte un singur geam. Viaţa ei de aici
era o viaţă de muncă, slujire şi rugăciune. Tatăl şi prietenii ei de mai
înainte o considerau nebună, de aceea au venit să o scoată de acolo. Atunci
Ioana a ieşit la fereastră şi le-a spus că pentru ea porţile unei vieţi trăite
după mentalitatea lumii, s-au închis pentru totdeauna. Nici rugăminţile, nici
lămuririle, nici ameninţările, nu au avut nici un efect. Ea acum avea numai un
singur stăpân, pe Isus Cristos, care a chemat-o s-o urmeze. Schimbarea vieţii
ei, a produs schimbarea multor altor vieţi de tineri din timpul ei.
Aşa cum Isus, deşi era Fiul lui Dumnezeu, a învăţat
ascultarea şi a ajuns desăvârşit, şi în acelaşi timp cauză de mântuire veşnică
pentru cei care ascultă de El, (cf. Evr
5,8-9) la fel şi noi, care suntem tot fii ai lui Dumnezeu, trebuie să învăţăm
ascultarea de El, care ne vorbeşte prin Isus, ca să ajungem şi noi desăvârşiţi,
să câştigăm şi noi prin viaţa şi exemplul nostru pe cât mai mulţi pentru cauza
lui Dumnezeu, aşa cum au câştigat Isus şi toţi ucenicii săi, şi apoi împreună
să primim împreună cu ei viaţa veşnic fericită. Amin.
Preot Ioan
SFÂNTUL IOSIF, model de convertire şi de credinţă.
Suntem în plin timp de Post Mare, timp conceput de
Biserică ca un drum de convertire şi de credinţă mântuitoare. Iar, Biserica,
pentru a ne ajuta pe acest drum, ne propune astăzi ca model de convertire şi de
credinţă mântuitoare, dar şi de ajutor pe cale, pe Sfântul Iosif, tatăl
purtător de grijă a lui Isus, soţul feciorelnic al Preacuratei Fecioare Maria,
şi patronul Bisericii Universale.
Înainte de chemarea lui în lucrarea divină a mântuirii,
Sfântul Iosif, deşi „bărbat drept”, era asemenea multor evrei din timpul său, şi
gândea asemenea lor cu măsuri pur omeneşti chiar şi lucrurile referitoare la
mântuirea mult aşteptată şi dorită, chiar şi datele referitoare la Mesia şi misiunea Lui.
Astfel, deşi ştia din Scripturi, că Mesia trebuia să se nască dintr-o fecioară,
(cf. Is 7, 15) totuşi când a aflat că Fecioara Maria, logodnica sa, a zămislit
de la Duhul Sfânt
Un om al lui Dumnezeu spunea odată aceste cuvinte: „Foarte
mulţi oameni vor merge în pierzare, pentru că sunt prea buni, sunt prea bine
crescuţi, sunt prea drepţi, sunt prea cumsecade, sunt prea oneşti, pentru a
avea nevoie de un Mântuitor! Dar nu este bine dacă oamenii sunt cinstiţi,
drepţi, oneşti, cumsecade şi prietenoşi? Desigur! Dar dacă posedă toate aceste
calităţi fără Dumnezeu, dacă toate acestea sunt doar rezultatul caracterului
lor cinstit, ei sunt morţi din punct de vedere spiritual în ochii lui Dumnezeu
şi, în ciuda onestităţii lor, vor merge la pierzare. Calităţile mai sus-numite
nu sunt rele în sine, din contră; dar să te bazezi pe aceste calităţi, fără a
avea viaţă nouă din Dumnezeu şi în slujba lui Dumnezeu, înseamnă independenţă
şi voinţă proprie. Un om drept nativ poate să facă lucruri bune, dar el se
aseamănă unui coşar care aranjează rufe curate.” (cf. A.V. Sămânţa
bună, 2011)
Lecturile de la Sfânta Liturghie
Aceste personaje biblice, Avraam şi David, au fost nişte
oameni care s-au născut cu un caracter bun şi de aceea uşor au devenit: bine
crescuţi, drepţi, cumsecade, oneşti. Dar toate acestea nu le-ar fi folosit la
nimic dacă n-ar fi ascultat de Dumnezeu, dacă nu s-ar fi pus în slujba Lui,
dacă nu ar fi renunţat la planurile şi ideile lor, la autosuficienţa şi
dreptatea lor.
Avraam, nativ drept, onest, cumsecade, credincios, bun,
locuia în Caldeea, în Babilon. El voia să trăiască şi să aibă urmaşi în Babilon.
Dar Dumnezeu îi vorbeşte şi spune NU planului său. Apoi îl cheamă să locuiască
şi să-şi crească copii într-o altă ţară şi într-o altă credinţă, necunoscute
lui. Şi Avraam se supune. Din momentul în care Avraam a renunţat la planurile
sale pentru Planurile lui Dumnezeu, când a renunţat la voinţa sa pentru voinţa
lui Dumnezeu, din momentul în care el s-a convertit, toate calităţile lui
native, au căpătat valoare în ochii lui Dumnezeu şi ai istoriei. Tot în acest
moment, datorită credinţei sale, i s-a iertat cu anticipaţie tot trecutul său
păgân, şi a fost justificat, (cf. Gen
15, 6; Rm 4, 22)) prin jertfa
adevăratului său Fiu, Isus, pentru care Isaac a fost doar o imagine
îndepărtată.
David, şi el, nativ drept, onest, cumsecade, credincios,
bun, voia să ridice un templu frumos în cinstea Domnului, prin care el voia să
rămână în istorie. Dar Domnul îi spune NU, căci Altul avea să-i zidească
adevăratul Templu pe care şi-L voia. Şi David ascultă. Din acest moment în care
a renunţat la ideile sale pentru ideiile lui Dumnezeu, la planul său pentru
Planul lui Dumnezeu, din acest moment al convertirii sale, toate calităţile
native ale lui David au căpătat valoare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Ba mai mult, tot din acest moment de convertire, el a fost justificat prin
credinţa lui, (cf.Rm 4, 6-8) adică toate
greşelile vieţii i-au fost şterse cu anticipaţie, de către adevăratul său
urmaş, Isus, Cel care avea să zidească adevăratul Templu voit de Dumnezeu,
Templul omului cel nou, (cf. 1Cor 6,
19) pentru care Solomon a fost doar o imagine îndepărtată.
Şi despre Sfântul Iosif, pe care îl sărbătorim astăzi,
Scriptura ne spune că şi el nativ, era „un om drept” , onest, cumsecade,
credincios, bun. Un drept, dar care îşi
făcea planuri cum să o lase pe logodnica sa Maria, atunci când a aflat că a
zămislit de la Duhul Sfântla Duhul Sfânt.
Numai în momentul când Sfântul Iosif şi-a dat seama, aşa
cum spunea Isus în Evanghelie, că este bolnav şi că are nevoie de Medic, că
este păcătos şi că are nevoie de Mântuitorul trimis de Dumnezeu, (cf. Lc 5, 32) numai atunci s-a convertit, numai
atunci calităţile lui native de: dreptate, onestitate, bunătate, au căpătat
valoare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, numai atunci Iosif a intrat pe
calea mântuirii, numai atunci Iosif a intrat în galeria oamenilor credincioşi
pe care îi laudă Sfânta Scriptură, numai atunci, chiar înainte de jertfa
crucii, Sfântul Iosif a primit iertarea păcatelor şi mântuirea. (cf. Rm 1, 17)
Iată cât de importantă este convertirea omului pentru
mântuire! Parafrazând pe Sfântul Paul şi pe Marin Preda, care spun că, dacă
dragoste nu e, nimic nu e, putem spune şi noi, fără teama de a greşi, că dacă
convertire nu e, nimic nu e. (cf. 1Cor 13, 1; cf. Cel mai iubit dintre pământeni)
Şi dacă convertirea păcătoşilor este grea, convertirea
„drepţilor” este şi mai grea.
Evangheliile ne spun că, mulţi păcătoşi publici, bărbaţi
şi femei, când şi-au dat seama de starea lor de păcătoşenie, de imposibilitatea
lor de a se mântui singuri prin faptele lor bune, s-au convertit la predica lui
Isus şi s-au făcut ucenicii lui Isus, Mântuitorul lumii.
Dar tot Evangheliile ne spun că puţini „drepţi, oneşti,
cumsecade, credincioşi, buni”, cum erau fariseii şi cărturarii, s-au convertit,
renunţând la ideile, planurile, dreptatea şi la mântuirea prin faptele lor. Şi
chiar dacă unii mai umblau cu Isus sau cu Apostolii, ei continuau să-şi păstreze
propriile idei şi planuri referitoare la dreptate şi mântuire. De aceea Isus ne
spune tuturor: „Dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a
cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Mt 5, 20) Iar Sfântul Iosif, este unul
din puţinii, „drepţi, oneşti, cumsecade, credincioşi, buni”, care s-au
convertit, care au renunţat la ideile lor greşite şi s-a mântuit.
Spuneam că dacă convertirea păcătoşilor este grea, convertirea
„păcătoşilor drepţi” este şi mai grea. Astăzi sunt sunt foarte mulţi oameni
păcătoşi, dar care se cred drepţi şi chiar fără păcate. Se cred drepţi şi fără
păcate, dar ei au uitat de cinstirea Domnului în viaţa lor, au uitat de
rugăciune, au uitat de sfinţirea duminicii şi sărbătorilor. Se cred drepţi şi
chiar fără păcate, dar ei n-au citit niciodată Biblia, nu se hrănesc decât rar
cu Isus, Pâinea Vieţii, nu au învăţat catehismul şi nu ţin Poruncile. Se cred
drepţi şi chiar fără păcate, dar ei trăiesc în duşmănie, în ceartă, în bătăii,
în curvie, în hoţie, în minciună, în beţie, în căutarea numai cele trecătoare.
Tuturor acestor, aşa zişi „drepţi şi fără păcate”, dar cărora
le lipseşte tocmai adevărata dreptate, Cuvântul Domnului din Sărbătoarea Sfântului
Iosif, le spune că au nevoie urgentă de convertire, adică de ascultare totală de
Dumnezeu şi de implicare totală în misiunea încredinţată.
Scriptura spune iar foarte clar: „Nu vă înşelaţi: nici
desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale,
nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii,
nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (1Cor 6, 9-10) Dacă Dumnezeu nu i-a cruţat pe îngerii care au
păcătuit, dacă Dumnezeu
nu a cruţat lumea din vechime, dacă Dumnezeu nu a cruţat cetăţile Sodoma şi
Gomora, Dumnezeu nu-i va cruţa nici pe cei nelegiuiţii de astăzi. (cf. 2Pt 2, 4-9)
Şi iarăşi Biblia ne spune că, o salbă de argint, de
purtat la gât, nu este întreagă chiar dacă-i lipseşte şi numai o singură piesă,
(cf. Lc 15, 8-9) că Legea este sfidată, chiar dacă i se calcă şi
numai una singură dintre porunci, (cf.
Iac 2, 10) că în Cer nu va intra nimic întinat, chiar dacă e numai puţin.
(cf. Ap 21, 27)
Deci, “aproape întreg în ale credinţei, aproape bun în
ale Poruncilor, aproape curat în ale vieţii”, înseamnă un pierdut sigur. Să nu
uităm pe cei din timpul potopului, căci chiar dacă au fost foarte aproape de
corabia lui Noe, totuşi s-au pierdut. (cf Gen
7, 16-23) Să nu uităm de fecioarele nechibzuite, cărora le-a lipsit numai puţin
din ulei şi au fost foarte aproape de uşa nunţii Mirelui, au rămas totuşi în
întuneric. (cf. Mt 25, 1-13) Deci, zicala ironică: „un creştin aproape
bun”, înseamnă un creştin rău, înseamnă un creştin pierdut, dacă nu se
converteşte. De aceea şi Isus ne îndeamnă: ”Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl
vostru ceresc desăvârşit este.” (Mt
5, 48)
Ba mai mult, despre Sfântul Iosif putem spune, fără teama
de a greşi, că el, prin convertirea lui, prin renunţarea la planurile sale şi
prin adeziunea lui totală la
Planul lui Dumnezeu, i-a întrecut în “dreptate” pe toţi drepţii
dinaintea lui, pentru că el a acceptat Planul mântuitor al lui Dumnezeu, la
care a fost chemat să-şi aducă aportul, în linişte şi tăcere, fără a pune întrebări
şi fără a cere lămuriri, exact aşa cum cere Domnul în Scriptură: „În convertire
şi linişte vă veţi mântui, în tăcere şi speranţă va fi tăria voastră.” (Is 30, 15)
Tăcerea şi liniştea sunt atributele lui Dumnezeu, dar şi
a copiilor săi. Toate cele trei persoane divine şi-au făcut, fac şi vor face
lucrările lor în tăcere şi linişte. Astfel, în tăcere şi linişte au realizat
creaţia, în tăcere şi linişte o guvernează. In tăcere şi linişte, Duhul Sfânt a
umbrit-o pe Fecioara Maria spre zămislire. Apoi, Isus a împlinit toate în
tăcere şi linişte, căci: în tăcerea şi liniştea unei nopţi s-a născut, în
tăcerea şi liniştea casei din Nazaret şi-a trăit primii 30 de ani ai vieţii, în
tăcere şi linişte s-a rugat, în tăcere şi linişte a dorit să facă unele minuni,
în tăcere şi linişte a suferit şi murit pentru noi, în tăcere şi linişte a
înviat şi s-a înălţat la ceruri, în tăcere şi linişte domneşte acum în ceruri.
Tăcerea şi liniştea sunt atributele lui Dumnezeu, dar şi
a copiilor săi. Sfântul Iosif din momentul convertirii sale, şi-a dus viaţa în
tăcere şi linişte. În tăcere şi linişte a luat-o pe Maria în căsătorie, în
tăcere şi linişte a mers la
Betleem pentru a-l înscrie pe Isus în familia lui David, în
tăcere şi linişte a fugit cu Sfânta Familie în Egipt, în tăcere şi linişte l-a
slujit pe Isus, în tăcere şi linişte a ascultat cuvintele lui Isus, în tăcere
şi linişte i-a slujit pe semeni prin meseria lui de lemnar, în tăcere şi
linişte a suferit şi a murit, în tăcere şi linişte îşi petrece acum cerul făcând
bine pe pământ. Asta înseamnă să fii convertit şi să trăieşti din credinţă.
Noi cum ne-am convertit şi cum credem? Cum ne purtăm crucea
datoriilor noastre zilnice? Cum suferim şi murim? Sfântul Iosif, asemenea lui
Isus, a împlinit toate acestea în tăcerea şi liniştea credinţei. Să-i urmăm
exemplul!
Dumnezeu, în Psalmul Responzorial de astăzi spune: “Fericit
este slujitorul credincios... Lui îi dau pe veci iubirea mea.” ( Ps 88, 29)
Preot Ioan
BUNA-VESTIRE, o sărbătoare pascală a lui Isus şi a Mariei, care continuă cu
noi.
Scriitorul evreu, Şalom Aş, care a
devenit creştin, a scris următoarele cuvinte: „Urmele paşilor tăi, Maria, îmi
sunt dragi ca bătaia inimii mele, iar aerul pe care îl respir în prezenţa ta
îmi curăţă fiinţa, căci tu eşti sfântă şi dai din sfinţenia ta oricui se
apropie de tine.”
Avem astăzi Solemnitatea Bunei-Vestiri, şi pentru ca să-i
putem pătrunde bogăţia de haruri, şi ca să ne putem umple de bucurie la
celebrarea ei, trebuie ca mai întâi să facem câteva consideraţii.
Prima consideraţie este aceea că, Dumnezeu este un
Creator atât de iscusit şi perfect, încât a făcut din orice lucrare a mâinilor
sale, UN UNICAT, aşa că nici una di operele create nu este identică una cu alta.
Şi în acest sens, savanţii şi studioşii japonezi ai, ne spun că în univers,
chiar în acelaşi regn şi în aceeaşi specie, nu sunt două specimene identice.
Astfel nu sunt două fire de iarbă la fel, nu sunt două frunze la fel, nu sunt
două flori la fel, nu sunt doi pomi la fel, nu sunt două animale la fel, nu
sunt două fire de praf sau de nisip la fel, nu sunt doi fulgi de zăpadă la fel,
şi bineînţeles nu sunt nici doi oameni la fel.
Iar referitor la om, care este coroana creaţiei, care
este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, (cf. Gen 1,26) trebuie spus că acesta are o valoare inestimabilă în
ochii lui Dumnezeu, căci fiecare om este ca o perlă unicat, dintr-un colier
unicat şi cu un rol de unicat în Planul său veşnic. Iar că Dumnezeu nu este dispus
să piardă nici un om, adică nici o piesă unicat, din colierul său unicat şi cu
un rol unicat, vedem din parabola omului cu o sută de oi, care pierzând una
dintre ele, merge şi o caută chiar în miez de noapte, şi nu se lasă până ce nu
o găseşte. Iar când o găseşte, o pune cu bucurie pe umerii săi, şi ajungând
acasă face sărbătoare împreună cu prietenii şi vecinii. (cf. Lc 15,4-6) Vedem asta apoi şi din
parabola femeii care a pierdut una din cele zece piese de argint ale colierului
ei, care la fel nu se lasă până ce nu o găseşte. Iar când o găseşte, cheamă
vecinele şi prietenele, pentru a se bucura. (cf. Lc 15,8-9)
A doua consideraţie pe care trebuie să o facem pentru
buna înţelegere a Solemnităţii Bunei-vestiri, este aceea referitoare la primul
păcat pe care l-au comis protopărinţii noştri, Adam şi Eva în Paradis, păcat
care a întunecat, ca să nu spunem a desfigurat, chipul şi asemănarea omului cu
Dumnezeu, păcat care a pângărit astfel pe om încât el n-a mai putut rămâne în
Paradisul Fericit, (cf. Gen 3,23-24; Ap 21,27) păcat care l-a umplut pe om de
trudă, suferinţe şi moarte, (cf. Gen
3,16-19) păcat care l-a aruncat pe om într-un aşa de mare abis, încât el şi
nici un altul de pe pământ nu-l mai putea salva, dar păcat care a umbrit
amprenta Treimii şi din tot universul.
Aşa stând lucrurile cu omul şi cu toată creaţia Sa,
înţelegem parcă mai uşor, de ce Dumnezeu, Marele Creator al Universului şi al
omului, nu a putut rămâne pasiv în faţa dramei păcatului provocată de mintea
bolnavă a diavolului şi a îngerilor săi. Aşa stând lucrurile, înţelegem mai
bine, de ce Dumnezeu a promis un Mântuitor chiar la locul faptei, un Mântuitor
care se va naşte, spre umilirea diavolului, dintr-o femeie prin care el a
strecurat păcatul în lume, (cf. Gen
3,15) un Mântuitor care se va naşte din cel mai mic oraş al celei mai mici
ţări, din Betleemul Iudeii, pentru a umili dorinţa diavolului de măreţie, (cf. Mi 5,2) un Mântuitor care se va naşte
din regatul lui David, care a fost ales rege de copil, regat numai cu numele la Naşterea Mântuitorului ,
pentru al opune poftei de putere al diavolului. (cf. 2Rg 7,12-19) Şi încă ceva, nu numai omul aştepta această
răscumpărare a Mântuitorului promis, dar şi întreaga creaţie, care a fost şi ea
întinată de răutatea păcatului. (cf Rm
8,21)
Aşa stând lucrurile cu omul şi cu toată creaţia, înţelegem
mai uşor, de ce Dumnezeu a întocmit un Plan Tainic de salvare, un Plan care
trebuia împlinit prin sângele şi moartea unui „Miel fără cusur, a unui Miel
nepătat”. Era un Plan de „substituire”, un Plan în care „un înlocuitor
nevinovat”, trebuia să moară în locul celor vinovaţi.
Acest „Miel înlocuitor ”, care avea să fie Isus, trebuia
să ia asupra sa toate păcatele noastre, toate păcatele lumii, şi împreună cu
ele toată judecata divină căzută asupra lor; apoi murind pe cruce, avea să
moară împreună cu noi, împreună cu toate păcatele noastre, dar şi împreună cu
toată judecata căzută asupra lor. Iar înviind din morţi, avea să ne învie şi pe
noi împreună cu toată neprihănirea sa. Iar ceea ce este minunat pentru noi în
toată această poveste de iubire, este faptul că Isus a spus DA, a spus: “Iată,
vin ca să fac voia ta, Dumnezeule!” (Ev
10,9) Apoi este şi faptul că “ Draga noastră mamă Maria” cum o numesc fraţii
Antonio şi Marco Cavanis, s-a oferit să colaboreze plenar la acestă poveste de
iubire, spunând: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul
tău". (Lv 1,38)
Şi ca să ştim cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi
păcătoşii, trebuie să ştim că Dumnezeu nu ales ca să moară pentru noi ca
Mântuitor: unul dintr-o armată de îngeri, unul dintr-o mulţime de fii, sau unul
dintr-o mulţime de oameni, ci L-a ales pe Unicul său Fiu, pe Isus, “Fiul său
prea iubit”, pe care L-a făcut în toate om asemenea nouă, afară de păcat, (cf.
Ev 4,15) şi pe care L-a făcut “Mielul ispăştor” al tuturor păcatelor noastre şi
ale lumii întregi.
Dacă privim în Biblie, vedem că, Dumnezeu a prefigurat
mare sa iubire pentru noi păcătoşii, de la “plinirea timpului”, (cf. Gal 4,4) dragoste care avea să fie
arătată în moartea lui Isus, unicul său Fiu, (cf. In 3,16) Mielul nepătat care va ridica păcatul lumii: (cf. In 1,29)
atunci când în Paradis a făcut şorţuri din blana unui miel pentru oamenii
rămaşi goi în urma păcatului; (cf. Gen
3,21) atunci când la ieşirea din Egipt a cerut jertfirea unui miel şi ungerea
cu sângele lui a uşorilor uşilor şi a tocurilor ferestrelor caselor lor, şi
consumarea cărnii lui, pentru a fi scăpaţi de sclavie şi cruţaţi de moarte;
(cf. Gen 12,7) atunci când pentru
răscumpărarea primului născut, a cerut iar jertfa unui Miel; (cf. Ex 13,13) atunci când de sărbătoarea
anuală a iertării, a cerut tot jertfa unui miel. (cf. Lv 16,15-16)
Prin toate aceste exemple, Dumnezeu a mai voit să ne mai
spună şi că, toate jertfele orânduite în Vechiul Testament, de vreme ce trebuiau
reînnoite, nu asigurau decât o acoperire temporară şi ceremonială a păcatului
şi că ele pregăteau omenirea pentru acel timp când El va şterge definitiv şi
pentru totdeauna păcatul, prin unica jertfa de sânge a lui Isus de la cruce, jertfă
mult aşteptată, aşa cum ne spune lectura a doua de astăzi. (cf. Ev 10,4-10)
Solemnitatea Bunei-Vestiri, surprinde
tocmai momentul fericit, aşteptat de veacuri, când omului căzut în păcat ia
fost dat să audă, prin Îngerul Domnului care a vestit Mariei, suprema veste
bună pentru el: apropiata venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu care avea să
să-i ridice povoara păcatului. Cu un cuvânt, Buna-Vestire făcută lumii
păcătoase, prin Mariei, de către Arhanghelul Gabriel, inaugurează începutul „împlinirii timpului” (cf. Gal 4,4) începutul arătării
lui Isus în lume.
Îngerul Domnului a binevestit Mariei, şi
nouă tuturor împreună cu ea că: dacă ne temem de diavol, în lume va veni Cel
care îl va birui pe diavol şi îi va strica lucrările; dacă ne temem de veninul
păcatului, în lume va veni Cel ce ridică păcatul şi dăruieşte harul; dacă ne
temem de boli şi furtuni, în lume va veni Cel care va birui bolile şi
furtunile; dacă ne temem de întuneric, în lume va veni Cel care este Lumina şi
va birui întunericul nostru; dacă de temem de singurătate, în lume va veni Cel
care va fi Însoţitorul tuturor oamenilor; dacă ne temem de foamete, în lume va
veni Cel care este Pâinea Vieţii; dacă ne temem de moarte, în lume va veni Isus
care va birui moartea noastră; dacă ne temem de viitor, în lume va veni Isus
care ne da un viitor veşnic fericit în Impărăţia Cerurilor.
Maria, femeia promisă încă din Paradis,
(cf. Gen 3,15) femeia aleasă şi pregătită încă din veşnicie, (cf. Pr 8,27-31) femeia
fecioară care va naşte un Fiu; (cf. 2Cr 7,14) femeia umplută de har încă de la
naşterea ei, (cf. Lc 1, 28) în faţa unei asemenea Bune-Vestiri, pentru ea,
pentru întreaga lume, şi pentru întreg universul, n-a putut să răspundă, în
numele tuturor şi a toate, decât cu acel binecuvântat DA al ei. (cf. Lc 1,38)
Acest DA al Mariei de la Buna-Vestire , nu a
fost un DA numai al acelui moment, numai al acelei ocazii, ci a fost un DA spus
şi reînnoit continuu până la moarte şi chiar după moarte.
Astfel acest DA de la Buna-Vestire , ea l-a
reînnoit şi la naşterea lui Isus în grajdul sărac din Betleem; l-a reînnoit şi
la fuga cu Isus în Egipt; l-a rînnoit şi atunci când nu prea a înţeles cuvintele
lui Isus la pierderea Lui în Templu; l-a reînnoit şi în timpul vieţii ascunse a
lui Isus de la Nazaret ;
l-a reînnoit şi atunci când Isus a lăsat-o singură şi a început activitatea
publică; l-a reînnoit şi în faţa uneltirilor duşamanilor lui Isus; l-a reînnoit
şi la trădarea, vânzarea, arestarea şi biciuirea lui Isus; l-a reînnoit şi la
răstignirea, moartea şi îngroparea lui Isus; l-a reînnoit şi la fuga apostolilor
şi a ucenicilor din timpul Patimii şi Morţii lui Isus; l-a reînnoit şi când i-a
adunat şi mângâiat pe ucenici în Cenacol pentru a primi pe Duhul Sfânt; l-a
reînnoit şi la plecarea împreună cu apostolii şi ucenicii în misiune; l-a
reînnoit şi la suferinţa şi moartea proprie; l-a reînnoit şi în cer unde
continuă să se roage şi să mijlocească pentru noi fiii ei, primiţi de la Isus de pe Cruce;
l-a reînnoit şi la fiecare apariţie,
când ne cheamă să nu uităm de marea iubire de la cruce, şi de urgenţa de a ne
converti.
Pentru că Maria a spus un DA continuu
lui Dumnezeu şi Planului său de mântuire, un DA spus împreună cu Isus, un Da
spus şi în clipele bune şi în clipele grele, un DA spus până la moarte, Maria a
putut să audă, la trecerea ei din viaţă, de la Isus , fericitele cuvinte: “Bine, rob bun şi
credincios... intră în bucuria stăpânului tău”, (Mt 25,21) iar ea a putut să exclame apoi plină de bucurie: “De acum
înainte toate popoarele mă vor numi fericită.” (Lc 1,48)
Iar acum încă un lucru foarte important:
Buna-Vestire a fost o bucurie care mai întâi i-a fost comunicată Mariei, dar nu
s-a sfârşit cu ea, căci bucuria acesasta îi va fi bine vestită fiecărui om de
sub soare; a fost o bucuria care a început pe vremea Mariei, dar nu s-a oprit
numai la acel timp, căci ea va continua până la sfârşitul timpului; a început
cu glasul unui înger, dar nu s-a încheiat numai cu glasul şi vestirea lui, căci
va continua cu Buna-Vestire a fiecărui botezat.
Crainicii Evangheliei şi ai Mântuirii
lui Cristos, sunt numiţi de Biblie: “îngeri” (cf. Ap 2,1)
Şi acum o plăcută noutate în privinţa
Bunei-Vestiri care continuă şi astăzi pentru noi. Dacă Mariei şi celor din
timpul ei, li se bine vestea un Isus care “va veni şi va înfăptui mântuirea”,
nouă celor de astăzi ni se bine vesteşte că, “Isus este venit de peste două mii
de ani şi a împlinit deja mântuirea prin Jertfa Sa de la Cruce.” In
Iar acest DA al nostru trebuie să fie:
atât în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu cât şi la împlinirea lui; atât la
primirea mântuirii prin Isus cât şi la vestirea mântuirii Lui altora; atât în
căldura căminului nostru cât şi la părăsirea lui pentru a misiona; atât în bucuria
vieţii cât şi la acceptarea Crucii de dragul lui Isus; atât pentru a trăi
pentru cauza lui Isus, cât şi pentru a muri pentru cauza Lui.
Să nu credem că suntem numai noi singurii,
care cu Isus, Maria şi Iosif, au spus acest DA continuu toată viaţa lor, căci
au fost şi toţi apostolii şi ucenicii Domnului, toţi martirii şi mărturistorii,
toţi drepţii şi sfinţii, din toate timpurile şi locurile. Biblia ne vorbeşte de
o mulţime nenumărată de fericiţi care şi-a spălat veşmintele sufletului în
sângele Mielului.(cf. Ap 7,9.14)
Iar în Ziua Răsplătirii, pentru acest DA
al nostru reînnoit conţinuu, zi de zi şi clipă de clipă, până la sfârşitul
vieţii noastre, vom putea auzi de la
Isus , ca Maria şi ca fiecare din mulţimea nenumărată a celor
mântuiţi prin sângele Mielului, fericitele cuvinte: “Bine, rob bun şi
credincios... intră în bucuria stăpânului tău”. (Mt 25,21) Aşa să fie!
Preot Ioan
DUMINICA FLORIILOR
Isus a intrat în Ierusalim ca să-şi întâlnească Mireasa şi s-o îmbrăţişeze
cu iubirea Crucii.
Scriitorul italian, Giovanni Papini, (1881-1956) în
cartea sa: „Viaţa lui Isus”, privind cu ochii sufletului şi ai credinţei spre
Intrarea lui Isus în Ierusalim, de Florii, a spus că îl vede pe Isus ce intră
în Ierusalim, ca pe un Mire plângând de iubire, ca pe un Mire iubitor care vine
să-şi întâlnească scumpa sa Mireasă, Fiica Sionului, pentru a o mângâie prin învăţăturile
şi minunile sale, şi pentru a o mântui prin suferinţele şi moartea sa.
Iar Sfântul Bernard, (1091-1153) privind cu aceiaşi ochi
ai sufletului şi ai credinţei, la aceeaşi intrarea a lui Isus în Ierusalim,
spune şi el: “Isus care a fugit atunci când oamenii au voit să-L facă Rege, s-a
prezentat de bunăvoie atunci când oamenii au hotărât să-L răstignească.”
Iar următoarea povestire, cred că ar face mai uşor de
înţeles, spusele mai sus, dar şi Floriile.
Spune o povestire că, o fată oarbă se dispreţuia pe sine
pentru că nu putea vedea. Dispreţuia şi pe toată lumea, în afară de prietenul
ei. Intr-o zi fata i-a spus prietenului ei că, dacă ar putea vedea lumina,
atunci ea s-ar mărita cu el. Intr-o zi norocoasă cineva i-a donat fetei oarbe o
pereche de ochi. Atunci ea a vazut totul şi l-a văzut şi pe prietenul ei.
Acesta apoi a intrebat-o: “Acum că poţi vedea, te măriţi cu mine?” Fata a rămas
şocată când a văzut că prietenul ei este orb şi i-a spus: “Îmi pare rău, dar nu
mă pot mărita cu tine pentru ca eşti orb. ”Prietenul ei a plecat îndurerat şi
i-a spus: “Te rog sa ai grija de ochi mei…”
Acel tânăr generos care a renunţat la ochii săi pentru
pesoana iubită, poate fi o imagine pală a lui Isus, care din dragoste pentru
noi, care eram morţi din cauza păcatelor noastre, (cf. Ef 2,1) a murit de bunăvoie pentru ca noi să putem trăi veşnic
fericiţi. Iar acea tânără ingrată care îşi respinge binefăcătorul, poate fi întruchiparea
omului care îl respinge pe Mântuitorul său.
Isus a intrat astăzi de bunăvoie în Ierusalim, ca să
primească nedreapta acuzarea şi condamnarea la moarte, (cf In 10,18) nu numai ca să-i lase Miresei sale iubite ochii săi, prin
care să poată vedea clar diferenţa dintre realităţile pământeşti şi cele cereşti,
dar Isus intrat astăzi în Ierusalim şi pentru multe alte motive. Iată doar
câteva dintre ele:
- ca să-i lase Miresei sale iubite,Trupul său jertfit ca
hrană şi Sângele său vărsat ca băutură, şi pe amândouă ca medicamente ale
nemuririi; (cf In 6,53-55)
-ca să ia asupra Sa fiinţa ei întreagă, cu toate infirmităţile
şi poverile ei, mai ales povoara păcatelor şi a osândei pentru ele, (cf. In 1,29) şi să moară împreună cu ele pe
cruce, pentra ca apoi înviind să o învie şi pe ea cu viaţa Sa neprihănită şi cu
dreptul său la moştenirea Impărăţiei cerului; (cf Rm 6,6)
-ca murind, înviind din morţi şi înălţându-se la Tatăl Ceresc , să i-L
trimită şi pe Duhul Sfânt, care să-i amintească de El şi de învăţătura lui, ca
să o lumineze şi să o întărească într-o trăire asemănătoare cu a Lui, (cf. In 16,13-15) ca săi descopere slujirea
şi iubirea ca mod nou de viaţă, (cf. Mc
10,45) ca să o spele de păcate şi pentru ca la sfârşit să o învie şi pe ea, aşa
cum l-a înviat pe El. (cf. Rm 8,11)
Isus a intrat astăzi de bunăvoie în Ierusalim, ca să fie
acuzat şi condamnat pe nedrept, ca să fie răstignit şi ucis pe Cruce, pentru
mântuirea Miresei sale, căci ea datoriră căderii în păcat, zăcea acum în corupţie
morală şi instituţională: ca marii dregători ai timpului; ca marii preoţi ai
Domnului; ca mai marii farizei şi învăţători ai poporului; ca mai marii
cărturari legiuitori ai neamului; ca toţi cei care au strigat şi vor striga
împotriva Lui; ca toţi cei care au cerut şi vor cere condamnarea Lui la moarte;
ca toţi cei care asemenea lui Baraba vor fi condamnaţi de tribunalele omeneşti
pentru fărădelegile lor; ca toţi cei ce s-au lepădat şi se vor lepăda de Isus; sau
altfel spus, ca toţi cei care au căzut în păcat şi moarte... căci şi toţi
aceştia erau oiţele risipite ale Tatălui, şi aceştia constituiau Mireasa Lui
ingrată, căci şi aceştia i-au fost daţi spre mântuire de către Tatăl. (cf. Lc 19,9)
De aceea spunem şi noi cu Sfântul Ambroziu, (339-397) că
Isus a intrat astăzi de bunăvoie în Ierusalim, ca să fie acuzat şi condamnat pe
nedrept, ca să fie răstignit şi ucis pe Cruce, de dragul şi pentru mântuirea
Miresei sale, “pentru că El din veşnicie ştia ca i se va da o cruce pentru
mântuirea lumii, pentru că El din veşnicie ştia că acesta era singurul fel de
moarte în care trebuie sa întinzi mâinile, pentru că El din veşnicie ştia că numai
prin acest fel de moarte se putea să-ţi sfârşeşti viaţa îmbrăţişând pe toţi cei
pe cei care îi iubeşti şi care acum erau risipiţi, (cf. In 11,52) pentru că numai aşa îmbrăţişaţi îi putea aduce înapoi în
Casa Tatălui.”
Iar această întoarcere acasă la Tatăl Cerescla Parusie. O
Întrebările care se pun astăzi şi pentru noi cei care celebrăm
Intrarea lui Isus în Ierusalim, sunt următoarele:
1. Dacă şi noi, asemenea celor dinaintea noastră, despre care
am amintit mai sus, iam acceptat iubirea lui Isus de la Cruce şi ne-am întors acasă la Tatăl prin convertire
autentică; dacă şi noi ne-am plecat cu adevărat genunchiul în faţa Lui, (cf. Fil
2,10) după ce am văzut plânsul lui Isus pentru noi şi localităţile
noastre, (cf. Lc 19,41) după ce am
văzut suferinţele şi moartea lui Isus în locul nostru, (cf. Is 50,4-7; Mc 15,1-39) după ce am văzut
Înălţarea şi eforturile lui Isus de a ne atrage la sine ? (cf. In 12,32)
2. Iar dacă vom spune că am acceptat iubirea Lui şi că ne-am
convertit, întorcându-ne acasă la
Tatăl , putem oare dovedi aceasta prin fapte, mai exact putem
spune că proclamăm noi oare acestă iubire de la Cruce , (cf. Fil 2,11) continuăm
noi oare lucrarea lui Isus în lume, îi iubim noi oare pe păcătoşi, Mireasa înstrăinată
a lui Isus din timpul nostru, ne rugăm şi ne jertfim cu iubire pentru ei, îi îmbrăţişăm
noi pe toţi oamenii cu o dragoste asemănătoare cu a lui Isus de la Cruce ?
Dacă n-am făcut încă aceste lucruri, suntem încă nişte
ingraţi, asemenea fetei oarbe care a primit ochii, suntem încă nişte spectatori
cruzi ai Patimilor Domnului, care nu vor avea niciodată parte de roadele
iubirii sale de la Cruce. Dacă
“Nimeni nu are o dragoste mai mare decăt aceasta, ca
cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei, dacă
faceţi ceea ce vă poruncesc.” (In
15,13-14)
“Pildă v-am dat, ca precum am făcut Eu, aşa să faceţi şi
voi. ” (In 13,15) “Căci prin aceasta
vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea iubire unii faţă de
alţii.” (In 13,35)
“Fiţi imitatorii lui Dumnezeu ca nişte copii iubiţi şi
trăiţi în iubire după cum şi Cristos ne-a iubit pe noi şi s-a oferit lui
Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă.” (Ef 5,1-2)
Preot Ioan
Reflecţie la JOIA MARE ŞI
SFÂNTĂ
Astăzi pentru noi creştinii, este Joia Mare şi Sfântă,
pentru că mari şi sfinte sunt misterele pe care le celebrăm şi de la care suntem chemaţi să participăm.
Astăzi, Isus, „autorul credinţei noastre” (Evr 12,2), înainte de a muri, a învia şi
a se înălţa, pentru noi, la dreapta Tatălui, iubindu-ne până la sfârşit, (cf. In 13,1) după ce ne-a slujit în toate
modurile, de la spălarea picioarelor, (cf. In
13,5) şi până la moartea mântuitoare de pe cruce, a voit şi să rămână cu noi
până la sfârşitul veacurilor, (cf. Mt
28,20) întemeind două din cele şapte Taine ale Bisericii: Sfânta Preoţie şi
Sfânta Euharistie.
Prin întemeierea Sfintei Preoţii, Isus îşi prelungeşte
prezenţa sa fizică în mijlocul nostru, până la sfârşitul lumii. Iar prin
întemeierea Sfintei Euharistii, Isus îşi prelungeşte minunile şi puterile sale
între noi, spre vindecare şi sfinţire, tot până la sfârşitul lumii.
Astfel la
Cina cea de Taină, a întemeiat mai întâi Sfânta Preoţie,
pentru ca prin preoţii săi să rămână la lucru în mijlocul nostru, până când va
reveni în slavă. Din momentul Cinei de Taină, Isus a transmis apostolilor şi
urmaşilor lor în lume, putere de a celebra Sfintele Tainele. Iar ei au înţeles
clar că vor lucra şi acţiona, spre binele Poporului lui Dumnezeu, numai „În persoana lui Cristos” şi „În numele lui
Cristos”. De aceea preotul este numit: „Alt Cristos”.
De aceea Sfântul Augustin (354-430) spune: „Când un preot
botează, Cristos este cel care botează.”(cf. Sf. AugustIn de Hippona, Comentariu
la Evanghelia
după sfântul Ioan, 6, 1, 7; PL 35, 1428.) Iar continuând pe această linie,
putem continua: „Când un preot deleagă păcate, Cristos este cel care desleagă
păcate; când un preot celebrază Euharistia, Isus este acela care celebrează Euharistia;
când un preot binecuvântează, Cristos este cel care binecuvântează.” etc.
Biblia ne spune că: ”orice mare preot este un om luat
dintre oameni, ... este un om chemat de Dumnezeu ca şi Aron, şi pus pentru
oameni în relaţiile cu Dumnezeu.” (cf. Evr
5,1-2)... un om uns cu Duhul Sfânt şi trimis să ducă Vestea cea bună şi să
videce inimile zdrobite. (cf. Lc
4,18-19)
Deci, preoţii sunt oameni care nu şi-au luat singuri
demnitatea, puterea şi harul pe care le au, ci le-au primit de la Isus , care i-a chemat şi i-a
rânduit pentru a continua lucrarea sa în lume: “Nu voi m-aţi ales pe mine, ci
eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi roade, iar
roadele vostre să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu
să vă dea.” (In 15,16) De aceea Isus
zice: “Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe
mine, îl primeşte pe acela care m-a trimis.” (cf. Mt 10,40) Şi iarăşi: “Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă.
Cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă
dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis". (cf. Lc 10,16)
De aceea Ioan Maria Vianney (1786-1859) spunea: “Dacă
m-aş întâlni cu un preot şi un înger, l-aş saluta mai întâi pe preot şi apoi
l-aş saluta pe înger. Căci îngerul e prietenul lui Dumnezeu; dar preotul este
cel care-i ţine locul... De aceea atunci când vezi un preot, ar trebui să spui:
“Iată-l pe acela care m-a făcut copil al lui Dumnezeu şi mi-a deschis Cerul
prin Sfântul Botez; cel care m-a curăţat după ce am păcătuit; cel care-mi
hrăneşte sufletul”... De aceea atunci când vezi turnul unei biserici, ar trebui
să spui: “In locul acela esteTrupul şi Sângele Domnului nostru, fiindcă acolo este
un preot care celebrează Sfânta Liturghie”.
De aceea, Sf.Tereza de Avila, (1515-1582) săruta pământul
pe unde a trecut un preot.
De aceea Sfânta Tereza Pruncului Isus, (1873-1897) nu
vorbea niciodată de rău pe preoţi, dar se ruga zilnic pentru ei, aşa: “O Isuse,
primeşte-i pe preoţii în adăpostul inimii tale ca nimeni să nu le mai poată
face nici cel mai mic rău! Păstrează nepătate mâinile lor, buzele lor şi inimile
lor. Fă-i să crească în dragoste şi în fidelitate faţă de tine! Dă-le puterea
de a schimba inimile în mai bine. Binecuvântează faptele lor, apoi dă-le coroana
vieţii veşnice!
Să urmăm exemplul Sfinţilor în relaţia noastră cu preoţii
lui Isus!
Dacă prin întemeierea Sfintei Preoţii, Isus şi-a
prelungit prezenţa sa fizică între noi, prin întemeierea Sfintei Euharistii, El
şi-a prelungit puterea şi lucrarea sa divină între noi, putere şi lucrare care
a culminat cu Patima şi Moartea pe cruce pentru noi, şi a căror putere
mântuitoare o celebrăm şi o primim prin participarea la Liturghie şi
Împărtăşanie.
Iată ce ne spune Sfântul Augustin, despre întemeierea
Sfintei Euharistii: “Dumnezeu care este Atotştiutor şi Înţelepciunea fără de
margini, n-a putut găsi ceva ma bun pentru noi decât Euharistia; Dumnezeu care
este Atotputernic, n-a putut face ceva mai bun pentru noi decât Euharistia;
Dumnezeu care este Bunătatea nesfârşită, n-a putut găsi pentru noi un bine mai
mare decât Euharistia.”
E deosebită imaginea pe care ne-o prezintă Sfântul Toma
de Aquino (1225-1274) şi pe care
Leonardo da Vinci (1452-1519) a pictat-o pe pânză, unde ne este înfăţişată jertfa
lui Cristos care se continuă în Euharistie: De cuibul în care se aflau puii
unui pelican, se apropie un şarpe. Acesta îşi înfige colţii în trupurile lor şi
le suge sângele. Întoarsă la cuib mama îşi găseşte puii aproape morţi. Îşi dă
seama de gravitatea situaţiei şi imediat îşi sfâşie pieptul cu ciocul. Puişorii
sug din sângele ei, revin la viaţă, şi se salvează, dar mama moare jertfindu-se
pentru ei.
Ori de câte ori participăm la Liturghie şi Împărtăşanie,
trăim si noi această realitate. Diavolul ne-a otrăvit cu veninul morţii
veşnice, iar Isus murind ne-a dăruit “antidotul vieţii veşnice”, aşa cum frumos
ne-a spus, Sfântul Iganaţiu din Antiohia. (30-117)
Iată pentru ce Sfântul Ioan, ne spune în Evanghelia de
astăzi: “Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să
treacă din lumea aceasta la
Tatăl , iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până
la sfârşit.” (In 13,1)
Prima Lectură, ne spune că evreii în fiecare an de Paşti,
făceau un ospăţ la care mâncau un miel pe care îl sacrificau; apoi mâncauau o
pâine azimă cu striaţii şi puţin arsă în foc (cf. Ex 12,15) Prin acest ospăţ cu miel fript şi azimă coaptă, ei
celebrau iubirea şi de jertfa lui Dumnezeu care îi salvase din sclavia
Egiptului, şi îi va salva şi toate sclaviile lor. (cf. Ex 12,1-14)
Şi noi, creştinii nu numai odată pe an, la Paşti , ci în fiecare zi
suntem chemaţi de a lua parte la Ospăţul
Euharistic
Apoi, pentru poporul israelit în călătorie prin pustiu
spre Ţara Făgăduită, Moise a obţinut de la Dumnezeu o pâine miraculoasă, mana coborâtă din
cer. Hrănit cu această pâine poporul a putut ajunge la ţinta călătoriei sale,
Ţara Canaanului. (cf. Ex 16, 31-35) Asta
ne aminteşte că, numai hranită cu Euharistia, Biserica va putea ajunge la ţinta
calatoriei ei pământeşti, Paradisul.
Pentru că evreii celebrau Paştele numai odată pe an, pentru
că şi atunci o făceau fără a respecta prescriile, (cf. Ex 12,11-12) de aceea
ajungeau lesne să uite de mare iubire a lui Dumnezeu care i-a salvat din
sclavia şi moartea Egiptului, şi de aceea tot uşor se întorceau spre idoli.
Şi astăzi mulţi creştini vin tot mai rar la Liturghie şi
Împărtăşanie, unii chiar numai odată pe an, iar alţii chiar şi mai rar; însă şi
atunci când rar vin, nu fac o pregătire bună, deşi Dumnezeu ne cere asta în mod
expres tuturor: “Fiecare să se cerceteze bine înainte de a primi Euharistia”.
(cf. 1Cor 11,28) De aceea ei uită
prea lesne de dragostea lui Isus care a murit pentru mântuirea lor; de aceea
uită prea uşor că Euharistia este Izvorul şi culmea tuturor harurilor, Pâinea
celor tari şi calea bucuriei adevărate; de aceea aleargă prea uşor după tot
felul de idoli.
Iar diavolul are grijă, ca noi creştinii, să uităm, să
neglijăm şi să mai găsim timp pentru toate acestea; are grijă ca să ne
împiedice să ajungem la acest minunat izvor de haruri; are grijă ca să ne umple
viaţa cu lucruri de nimic, pentru ca să nu ne mai găsim timp pentru mântuirea
sufletului nostru; are grijă să ne ţină cât mai departe de acest foc care-l
arde pe el, chiar şi după ce Isus a plătit preţul răscumpărării noastre, chiar
după ce Isus ne-a adus antidotul nemuririi.
De aceea însuşi Isus ne spune: “Cine mănâncă trupul meu
şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Cel care mă mănâncă pe mine va
trăi prin mine (In 6,57) De acee Biserica ne spune că Euharistia este: “Izvorul şi culmea tuturor
harurilor!” (cf. PO 5)
De aceea, Sfântul Toma de Aquino, spune: „Prin
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos, se aprinde în noi dragostea de
Dumnezeu şi de aproapele, care ne sunt cerute, (cf. In 13,15) se sting patimile, răsar virtuţile, iar sufletul e
copleşit cu toate harurile mântuitoare... ”
De aceea, Sfântul Ioan Maria Vianney, spune şi el în
acest sens: „Toate faptele bune ale lumii, nu echivalează cu Jertfa unei Liturghiei,
pentru că ele sunt lucrarea oamenilor, iar Liturghia este lucrarea lui
Dumnezeu.”
De aceea, Părintele Alois Chiavarino, în Cartea sa: “Cea mai mare comoară ”, ne spune că prin
participarea la
Sfânta Liturghie şi la Sfânta Împărtăşanie, înălţăm lui Dumnezeu cea mai
perfectă rugăciunea de adoraţie, de laudă, de mulţumire, de iertare, de cerere...
şi primim orice har trebuincios mântuirii.
Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Sfânta Euharistie ne
aprinde de un foc care îl arde pe diavol.”
În timp ce diavolul caută să ne oprească şi să ne
împiedice a ajunge la
Liturghie şi Impărtăşanie, Isus ne cheamă şi ne aminteşte, nouă
care căutam şi aşteptăm mântuirea Lui, că trebuie să mâncăm şi să bem Trupul şi
Sângele său,(cf. 1Cor 11,23-26) că
trebuie să fim acei fericiţi care răspund chemării de a veni la Ospăţul Mielui
Tare mult au iubit creştinii buni, Sfânta Liturghie şi
Sfânta Împărtăşanie! Astfel:
-Primii creştini din timpul apostolic “erau stăruitori în
învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la
rugăciune.”, (Fap 2,42) cu toate că
erau prigoniţi de evrei.
-Creştini din primele veacuri se lasau ucişi pentru
participarea la Liturghie
şi Împărtăşanie, cum este exemplul creştinilor din Ailuta, Africa, care s-au
lăsat ucişi de împăratul Diocleţian, (284-305) zicând că ei nu pot trăi fără
Liturghie şi Impărtăşanie. (cf. Boronius, Anale
I, C)
-Pr. Alois
Chiavarino, în cartea sa, Pentru ce
trebuie să ne împărtăşim des, spune că bunii
creştinii din ţările de misiuni, făceau drumuri lungi şi
periculoase, peste munţi şi văi, peste ţinuturi şi râuri vijelioase, numai ca
să ajungă la Liturghie
şi Impărtăşanie, fără de care nu puteau trăi.”
Şi tot Părintele Alois Chiavarino, în aceeaşi carte, ne
povesteşte că la începutul reformei protestante, un nobil englez, catolic,
pentru fiecare Liturghie şi Împărtăşanie la care participa trebuia să plătească
o mare amendă de 400 de galbeni. A dat toată comorile sale pământeşti, pentru
că găsise una cu mult mai de preţ. (cf Mt
13,44-46)
Din fericire pentru noi cei de astăzi, nimeni nu ne mai
amendează, nimeni nu ne mai prigoneşte, nimeni nu ne mai ucide, nimeni nu mai
trebuie să treacă prin primejdii de moarte pentru a ajunge la Liturghie şi
Impărtăşanie. De aceea să nu ne mai lăsăm amăgiţi de diavol şi lume, de
bunurile şi plăcerile trecătoare, şi să venim cât mai des cu putinţă la Liturghie şi
Impărtăşanie, izvorul şi culmea tuturor harurilor trebuincioase mântuirii, şi
focul care îl arde pe diavol.
Preot Ioan
Reflecţie la VINEREA
MARE ŞI SFÂNTĂ
Cuvintele care apar cel mai des în Liturgia Cuvântului de
astăzi sunt: pentru noi, pentru păcatele noastre, pentru a noastră mântuire.
Iar aceste cuvine ne spun totul despre Vinerea Mare.
O frumoasă istorioară ne spune că, întro zi, Isus si Satan au avut o conversatie. Isus l-a
intrebat pe Satan: Ce faci cu oamenii din lume ? Satana a răspuns: Îi
pun să mă distreze : îi învăţ cum să detoneze bombe, cum să ucidă, cum să
folosească arme, cum să se urască unii pe alţii, cum să abuzeze de cei slabi şi
mici, le arăt tinerilor cum să consume droguri, cum să bea, cum să mintă şi să
facă tot ce este interzis ... Ma distrez
foarte bine ! Isus a intrebat: Şi
după toate acestea, ce ai de gând să faci cu ei? După toate acestea am de gând să-i distrug pe toţi! Isus îl intreabă iar pe Satan: Ce vrei in schimbul
lor ? Satan răspunde: De ce vrei să-i iubeşti pe oamenii aceştia ? Ei sunt
trădători, mincinoşi, falsificatori, egoişti şi lacomi ! Ei nu Te vor iubi
niciodată cu adevarat, Te vor huli, Te vor scuipa în faţă, Te vor dispreţui si
nu te vor lua in serios !
Ce vrei in schimbul lor, îl
întrebă din nou Isus pe Satan ? Vreau lacrimile si sângele Tău, a răspuns sec
Satan ! Foarte bine, a răspuns Isus, vei avea lacrimile şi sângele meu pentru
răscumpărarea lor. Şi Isus a plătit preţul libertăţii noastre ! Şi tocmai asta
vedem şi noi astăzi, acum când celebrăm răstignirea şi moartea lui Isus.
Sfântul Ieronim, gândindu-se
odată la jertfa lui Cristos de pe cruce, a izbucnit în aceste cuvinte: Doamne,
cu ce voi răsplăti eu dovezile iubirii tale? Aş vrea să-ţi dau ceva ce-mi
aparţine, ca să-ţi dovedesc că te iubesc, dar aii în grota de la Betleem nu mai am nimic!
Şi Isus i-a răspuns: Ieronime, dă-mi păcatele tale să le spăl în sângele meu
vărsat pe cruce pentru toţi oamenii! Acelaşi lucru ne cere azi Isus: păcatele;
el vrea să ni le spele în sângele său.
Evanghlia de astăzi ne spune
că, atunci când Isus a luat oţetul a zis: “S-a sfarţit! Si plecându-şi capul,
şi-a dat duhul.” (In 19, 30)
Cercetând dicţionarul biblic,
vedem că aceste doua cuvinte „s-a ispravit!”
provin din cuvantul grecesc” teleo”, care arată că un slujitor şi
terminat total lucrarea pe care i-a încredinţat-o stăpânul său. Apoi mai
însemna că cineva a plătit integral o datorie apăsătoare.
Să ne imaginăm că admirăm
faimoasă pictură a unui mare artist. Ne-ar trece prin minte să-i adaugăm câteva
îmbunătăţiri şi tuşe de pensulă? Bineînteles că nu.
In acelaşi fel, trebuie să
privim lucrarea Lui Isus de la cruce. El a strigat „s-a isprăvit!”. Nu poţi
termina o lucrare deja terminată. Nu mi poţi achita o datorie care deja a fost
achitată.
Când Isus S-a dat pe Sine însuşi
pe cruce, El a plătit pe deplin datoria noastră. A terminat pe deplin lucrarea
mântuirii noastre.
Prima lectură ne spune: „Prin
rănile Lui am fost vindecaţi!”. (Is
53:5) Isaia spune că şi Ioan în
Evanghelie: Lucrarea mântuirii este terminată. Victoria este câştigată. Rana
este vindecată.
Lectura a doua de astăzi, ne
spune că totul a fost posibil datorită lui Isus Cristos: “Căci noi nu avem un
Mare Preot, care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, căci
el a fost încercat în toate, asemenea nouă, afară de păcat. ” (Evr 4,15)
Astfel, Isus şi-a oferit fiecare
mădular al trupului său ca să sufere pentru noi. Astfel şi-a oferit: capul
pentru spini, faţa pentru scuipat, gura pentru fiere şi oţet, urechile pentru
ocări şi hule, spatele pentru biciuire, mâinile şi picioarele pentru cuie,
coasta pentru suliţă, întreg trupul pentru cruce şi mormânt.
Pe Isus, Fiul prea iubit al
Tatălui, pe Isus cel drept care n-a călcat nici o poruncă, pe Isus care n-a
făcut nici un păcat, pe acest Isus, Dumnezeu L-a judecat în locul nostru.
Pedeapsa care ni se cuvenea nouă, Dumnezeu a aruncat-o asupra Lui. (cf. Is 53,4-6) Pe
acest Isus, Dumnezeu Tatăl l-a răstignit din dragoste pentru noi, Iar Isus, S-a
lăsat răstignit pe crucea de pe Golgota, plătind astfel datoria noastră lăsată
de păcatele noastre.
Aceasta este o vestea bună pentru
toţi: Dumnezeu ne iubeşte! Dumnezeu ne caută! Dumnezeu ni L-a dat şi L-a
jertfit pe Fiul Său, Isus Cristos, pentru noi! “Nu este dragoste mai mare ca cineva să-şi dea
viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei.” (In 15,13-14)
Fiecare dintre noi este din
naştere, un prizonier al păcatului. Insă Isus ne-a eliberat pe toţi din această
robie. Atunci să facem şi noi ca Ieronim, sau mai bine să-l imităm pe tânărul
despre care vorbeşte Evanghelie Sfântului Luca: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl
meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva
ta..." (Lc 15,18). Însă el nu
numai că a spus aceasta, dar a şi făcut-o în realitate. El s-a sculat şi a
plecat spre casă. Probabil că pe drum era tot aşa de neliniştit, plin de îndoieli,
ca şi un alt tânăr asemenea lui, dintr-un tren, care îl aducea acasă dintr-o
puşcărie, unde a stat pentru nişte fapte prin care şi-a dezonorat tatăl şi
familia, şi care acum se întreba dacă tatăl îl va mai primi acasă. Ştergarul
alb din copacul de la poartă, avea sa fie semnul iertării şi al împacării cu
tatăl şi familia. Şi a vazut nu un stergar, ci mai multe. Însă spre deosebire
de acesta care a văzut copacul acoperit cu ştergare albe, tânărului din
Evanghelie, îi ieşi în întâmpinare însuşi tatăl său: „Când era încă departe
tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat şi a căzut pe grumazul
lui şi l-a sărutat de multe ori." (Lc
15,20).
Deci, să ne intoarcem acasă din
toate locurile şi inchisorile pe unde ne-a dus diavolul, căci Isus a ars în
locul nostru, pentru că Isus ne-a adus libertatea şi vindecarea mult dorită.
Iar Tatăl Ceresc ne aşteaptă ca să ne întampine cu braţele iubirii deschise.
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te
binecuvântăm! Căci prin Sfânta Ta cruce ai răscumpărat lumea!
Preot Ioan
NOAPTEA SFÂNTĂ A
INVIERII DOMNULUI NOSTRU
ISUS CRISTOS
„Aceasta este Noaptea în care Cristos sfărâmând lanţurile morţii, se înalţă
biruitor din adâncuri!” (cf. Vestirea solemnă a învierii)
Cristos a înviat!
Clopotele bisericilor noastre care au amuţit timp de trei
zile, îndurerate şi ele parcă de pătimirile şi moartea lui Isus, răsună din nou
în această Noapte Preasfântă, anunţând Minunea minunilor şi Bucuria bucuriilor,
Învierea Domnului nostru Isus Cristos.
În urma păcatului, duşmanii cei mai de temut ai omului,
diavolul şi moartea, împreună cu toţi aliaţii lor: frica, tristeţea,
nesiguranţa şi întunericul sub toate înţelesurile lui, păreau că au învins în
mod definitiv. Dar tocmai atunci când totul părea pierdut iremediabil pentru om
şi victorie totală pentru ei, tocmai atunci a înviat Isus, biruind veşnic pe
toţi temuţii noştri duşmani, iar nouă ne-a adus bucuria.
Iată numai câteva gânduri, luate din Celebrarea Sfintei
Nopţi a Învierii lui Isus, care adeveresc toate aceasta:
Când diavolul credea că stăpâneşte mai bine lumea prin
întunericul adus de el în lume, când întunericul său a ajuns la apogeu, tocmai
atunci a răsărit o Lumină, a înviat Isus, şi tot întunericul diavolului s-a
risipit ca un fum. (cf. Ceremonia Luminii)
Când Faraon şi Egiptul, simbol al sclaviei şi al morţii,
credeau că stăpânesc autoritar peste fiii lui Israel, tocmai atunci Dumnezeu
l-a ridicat pe Moise, imagine profetică a lui Isus, şi prin el a eliberat
poporul din sclavie, umplând Egiptul de răni şi pe Faraon de lacrimi. (cf. Ex
14,15-15,1)
Când toţi îşi pierduseră speranţa că Dumnezeu mai poate
găsi un Om, ca Avram, prin care să poată reface poporul său, tocmai atunci
Dumnezeu l-a ridicat pe Isus din mormânt, şi a început construcţia unui Nou
popor al lui Dumnezeu. Dar un Nou Popor: cu o Naştere nouă, cu o Inimă nouă, cu
o Lege nouă, cu o Alianţă nouă, cu o Jertfă nouă, cu o Hrană nouă, cu o Misiune
nouă, cu o Patrie nouă. (cf. Liturgia Nopţii Învierii.)
Deci, în această Sfântă Noapte de Paşti, toate
rugăciunile, toate ceremoniile, toate lecturile, toate gesturile, toate duc la
victoria lui Isus asupra morţii şi a tuturor duşmanilor săi. Dar în acelaşi
timp toate duc şi la victoria noastră, împreună cu El, asupra morţii şi asupra
tuturor duşmanilor noştri.
Un gânditor creştin din primele secole povesteşte că,
într-o noapte, a avut un vis. Mii de păsărele se zbăteau sub o plasă întinsă la
o anumită înălţime de la pământ, ca într-o colivie uriaşă. Încercau mereu să-şi
ia zborul, dar se loveau de plasă şi cădeau înapoi pe pământ. Era un spectacol
trist şi înspăimântător. Dar, la un moment dat, o pasăre s-a hotărât să lupte
împotriva plasei până la victorie. Fără să ţină seamă de răni, sânge şi durere,
a reuşit în final să o rupă, şi să creeze o gaură în plasă, pe unde şi-a luat
zborul spre cer. A izbucnit apoi un strigăt de bucurie în toate acele
nenumărate zburătoare care, într-un fâlfâit de aripi, care nu poate fi descris,
şi s-au repezit spre deschizătură. Una după alta şi-au luat zborul spre cerul
fără limite.
Isus Cristos, acceptând moartea, prin învierea sa, a rupt plasa destinului nostru tragic, deschizându-ne căile cerului. (cf.Jean VERNETTE, Parabole pentru azi, pg. 36)
Isus Cristos, acceptând moartea, prin învierea sa, a rupt plasa destinului nostru tragic, deschizându-ne căile cerului. (cf.Jean VERNETTE, Parabole pentru azi, pg. 36)
De aceea, pe obeliscul de granit de 30 de metri înălţime,
din mijlocul pieţei Bazilicii Sfântului Petru din Roma, inima creştinismului,
obelisc adus de împăratul roman, Caligula (12-41), din Egipt, s-au scris aceste
cuvinte: “Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos porunceşte!”.
Sfântului Augustin (354-430), meditând
Învierea lui Isus, spune: „Mult mai mult s-a câştigat prin învierea lui Isus
decât s-a pierdut prin căderea lui Adam în păcat.“ De aceea a exclamat:” O
felix culpa!” adică, O fericită vină!, expresie preluată şi de Preconiu Pascal.
Iar Sfântul Ierarhul rus, Tihon (1724-1783), a exclamat
şi el într-o frumoasă rugăciune: "Ascultă, suflete al meu! Pentru mine şi
pentru fericirea mea, Dumnezeu a creat lumea. Pentru mine şi pentru fericirea
mea, El a devenit om în Cristos. Pentru mine şi pentru fericirea mea, a pătimit
pe Cruce. Pentru mine şi pentru fericirea mea, s-a ridicat din morţi. Pentru
mine şi pentru fericirea mea, s-a înălţat la ceruri. Totul pentru mine şi
pentru fericirea mea."
Se spune că, pentru a marca credinţa lor în învierea lui
Cristos, dar şi pentru a marca credinţa în învierea celor care alcătuiesc
Biserica Lui, primii creştini ţineau slujba de Înviere în cimitirul satului. Iar
după ce se termina slujba, preotul însoţit de popor, făcea o procesiune de-a
lungul cimitirului şi cânta: „Cristos a înviat!” Apoi se oprea lângă mormintele
unde aşteptau membrii familiilor care pomeneau pe dragi lor adormiţi, şi îi saluta
pe fiecare grup în parte cu: „Cristos a înviat!”, iar ei răspundeau cu mare
credinţă: „Adevărat a înviat!” Aşa ştiau ei să sărbătorească Învierea lui Isus,
ca un semn şi o garanţie a învierii lor. Şi în multe locuri se face şi azi la
fel.
Poate şi pe noi ne-au îndurerat şi ne-au răscolit
sufleteşte pătimirile lui Isus din Vinerea Mare, ca pe acel om puţin credincios
care exclamat trist: „Oare ce făcea Dumnezeu când Fiul Său agoniza pe Cruce?”
Dar care om, a primit de la un trecător credincios, cu un răspuns bun, care l-a
ajutat să înţeleagă misterul: „Îi pregătea Învierea!”
Dumnezeu pregătit o înviere pentru Isus. Dar Dumnezeu a
pregătit o înviere şi pentru toţi cei care trăiesc şi cred în Cristos, în ciuda
tuturor suferinţelor lor.
Iată o credinţă tare în acest sens:
Un om căruia i-a murit soţia, a fost întrebat de vecinul
său: „Cum îţi mai merge?” Iar acesta i-a răspuns la întrebare cu: „Cristos a
Înviat!” Iar acesta, în loc să-i răspundă creştineşte cu:
”Adevărat că a înviat!”, i-a răspuns: ”Ei şi…?” Atunci
omul căruia i-a murit soţia, i-a răspuns: „Dacă Cristos a înviat, atunci totul
e bine şi nu am de ce să-mi fac griji cu soţia mea. Dacă Cristos a înviat,
atunci păcatele ei şi ale mele sunt iertate. Dacă Cristos a înviat, atunci
mormântul soţiei mele şi toate mormintele vor fi goale. „Pentru ce îl căutaţi
pe cel viu printre cei morţi, a întrebat îngerul?” Dacă Isus a înviat, atunci
El ne-a deschis tuturor credincioşilor porţile Raiului. „Astăzi vei fi cu mine
în Rai, i-a spus Isus tâlharului căit.” Dacă Isus a înviat, atunci viaţa nu mai
are nici o situaţie fără de ieşire.
E demn de observat în această Preasfântă noapte de Paşti,
Dumnezeu şi Isus Înviat, au învins pentru noi, pe toţi duşmanii Lui şi ai
noştri, folosindu-se de armele lor. Astfel i-a învins pe egipteni cu marea lor,
pe diavol şi toţi duşmanii cu răutatea lor, pe moarte cu veninul ei. Etc.
Sintetizez acum Misterul Învierii Domnului şi spun: Cu
uşurinţa cu care Dumnezeu şi-a trecut poporul prin Marea Roşie ca pe uscat, cu
uşurinţa cu care Samson îi bătea şi se dezlega de legăturile filistenilor, cu
uşurinţa cu care David l-a învins pe uriaşul Goliat şi pe duşmanii săi, cu
uşurinţa şi siguranţa cu care Daniel a închis gura leilor din groapa morţii, cu
uşurinţa şi credinţa prin cei trei tineri din Babilon au scăpat de flăcările
cuptorului încins, dar mai ales cu uşurinţa cu care Isus a învins legăturile
diavolului şi ale morţii… zic, cu aceeaşi uşurinţă Isus, a învins şi va învinge,
pentru noi toţi, şi pentru toţi cei care îl slujesc cu credinţă, toate
situaţiile limită, toate durerile şi bolile, pe toţi duşmanii şi potrivnicii,
toate uneltirile diavolului şi a oamenilor lui, iar când va reveni în slavă, va
învinge şi ultimul nostru duşman, moartea, pe care o va arunca în Iazul de foc,
alături de toţi ceilalţi duşmanii şi toate relele care s-au ridicat nemilos
împotriva noastră.
Evanghelia din această Noapte Preasfântă a Învierii Domnului
nostru Isus Cristos, se încheie cu aceste importante cuvinte, pentru femeile
sfinte, dar şi pentru unul fiecare dintre noi: „Mergeţi şi spuneţi toate
acestea ucenicilor Lui.” (Mc 16, 7) Dacă suntem pătrunşi de bucuria Învierii
Domnului, nu putem tăcea fără să spunem tuturor bucuria noastră prin cuvinte şi
prin fapte, aşa cum nu se poate ascunde cetatea de pe munte şi candela sub
obroc. Cristos a înviat !
Preot Ioan
ZIUA SFÂNTĂ A
ÎNVIERII
Cristos a
înviat!
După ce în Noaptea Sfântă de Paşti, Biserica a evidenţiat
victoria lui Isus Înviat asupra tuturor duşmanilor lui şi ai noştri, în frunte
cu diavolul şi moartea, după ce Isus ia dezbrăcat duhurile rele şi le-a făcut de
ocară înaintea lumii, când a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (cf. Col
2,15), după ce ne-a urcat pe noi alături de El, în carul de biruinţă (cf. 2Cor 2,14), după ce ne-a dat fericita
ocazie de a cânta plini de bucurie: A înviat Cristos şi moartea a fost învinsă;
a înviat Cristos şi chiar ne batem joc de moarte; a înviat Cristos şi a
dezlegat stricăciunea; a înviat Cristos şi a încetat blestemul; a înviat
Cristos şi a răsărit nemurirea; a înviat Cristos şi ni s-a deschis Paradisul...
Astăzi, în Ziua Sfântă de Paşti, şi în zilele următoare,
Biserica, prin lecturile propuse, ne cheamă pe noi toţi care am fost scoşi din abisul
iadului şi al morţii, de unde nu putea ieşi singuri şi nici cu ajutor omenesc, pe
noi cei care am fost întăriţi şi cuceriţi de Cristos Înviat, să ieşim la luptă şi
să luptăm cu succes contra diavolului şi a celorlalţi duşmani ai mântuirii noastre,
ajutaţi fiind de puterea şi exemplul lui Isus, care a înviat şi este mereu cu
noi, aşa cum spune antifona de la intrare.
Deci, Isus biruitorul diavolului şi al morţii, după ce a
“dezbrăcat” duhurile rele de autoritate si putere, după ce a împărţit cu noi
victoria Sa, după ce ne-a urcat în carul său de biruinţă, ne-a dat acum această
puterea a Sa şi nouă: “Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste
scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma (Lc 10,19); ne-a dat şi armele lui
Dumnezeu. De aceea Paul ne spune: “Luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă
puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi
biruit totul” (Ef 6,13); ba mai mult, ne-a dat şi tehnicile
sale de luptă.
Să ne oprim puţin Ia câteva din tehnicile luptă cu
diavolul şi moartea, date nouă de Domnul:
1. Ascultarea continua de Tatăl. Pentru Isus ascultarea
de Tatăl era ca o hrană zilnică.
Isus le-a zis: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui
ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui." (In 4,34) "Eu nu pot face nimic dela Mine însumi: judec după
cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci
voia Tatălui, care M-a trimes." (In
5,30) "Căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce
M-a trimes." (In 6,38)
2. Împotrivirea pe tot parcursul vieţii, diavolului şi
planurilor sale, căci “Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările
diavolului.” (1In 3,12) De aceea Biblia ne îndeamna pe toţi:
“Împotriviţi-vă diavolului, si el va fugi de la voi.”! (Iac 4,7)
3. Împotrivirea faţă de păcat până la sânge (cf. Ev 12,4). Isus a urât din veşnicie păcatul
şi nu l-a comis niciodată în viaţa sa. Şi pentru asta Isus a putut să spună:
“diavolul n-are nimic în Mine” (In 14,30), şi: “Cine mă poate învinui de păcat?”
(In 8,46) De aceea ne spune şi nouă Biblia: “socotiţi-vă morţi faţă de păcat,
şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rm 6,11)
4. Isus, deşi era Dumnezeu, s-a smerit, s-a coborât pe
pământ deşi locuia în cer, s-a făcut mic deşi era mare, s-a împovărat cu firea
şi cu păcatul nostru deşi era nevinovat: “El, măcar că avea chipul lui
Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu
Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Insuşi şi a luat un chip de rob, facându-Se
asemenea oamenilor. La înfaţişare a fost găsit ca un om; S-a smerit şi S-a
facut ascultător pâna la moarte, şi încă moartea de cruce” (Fil 2,6-8).
Ştiţi de ce Isus s-a smerit şi s-a făcut mic şi apoi a
ales ucenici mici şi smeriţi? Pentru că diavolul fiind mândru, nu se poate
pleca şi de aceea nu-i poate ajunge, nici atinge şi nici lovi pe cei mici şi smeriţi.
Dar cei mândri sunt pentru satana ca o minge ridicată la fileu, numai buni de cuprins
şi lovit imparabil.
Ştiţi cum învinge leul cornutele mari? Se lipeşte
de pământ şi astfel le apucă mai bine de gât şi sugrumă. Aşa a făcut şi Isus,
Leul din tribul lui Iuda, cu satana, cornuta cea mare a iadului, şi aşa trebuie
să facem şi noi. De aceea Psalmistul se roagă : « Păzeşte-l,
Doamne pe slujitorul tău de mândrie, ca ea să nu mă stăpânească niciodată.
Aunci voi fi fără vină şi curăţat de păcatul cel mare. » (Ps 118,14)
Lecturile de astăzi ne arată ca apostolii au învăţat
repede tehnicile de luptă ale lui Isus. Astfel :
-Isus care la înviere le-a poruncit să-i fie martori,
iată-i că acum ascultă şi predică în numele Lui.
-Isus care le-a spus să nu teamă de oameni, iată-i că
acum ies din ascunzătorile lor.
-Isus care le-a spus să înveţe de la El smerenia, iată că Ioan se
pleacă şi dă întâietate lui Petru.
-Isus care le-a spus că numai El este adevărul, Petru şi
Ioan lasă toate şi aleargă după Isus; Paul lasă toate şi caută lucrurile de
sus; Maria Magdalena şi toţi ucenicii buni fac la fel.
Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: “Biserica a fost
asemuită cu salvatoarea Corabie a lui Noe. Dar lucrarea ei este mult mai înaltă
şi mai binefăcătoare decât a corabiei lui Noe, căci animalele săbatice luate în
corabie, tot sălbatice au rămas la ieşirea din ea. Pe când Biserica, sub domnia
lui Cristos, ia păcătoşii la bordul ei şi-i preface în sfinţi. Astfel: cocoşul
mândru e prefăcut în porumbel; lupul e prefăcut în miel; omida e prefăcută în
fluture; întunecatul în lumină.”
Sfântul Paul un învins al satanei la început, dar care mai
apoi a devenit biruitor prin Isus înviat, spunea: „Cine ne va despărţi pe noi
de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau
foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Căci sunt bine
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici
puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici
adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea
lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rm 8,35-39)
Sfântul Augustin, spunea credincioşilor săi din Hippona:
„Dacă Dumnezeu v-ar făgădui 1000 de ani de belşug pământesc, dar cu menţiunea
că nu veţi domni niciodată cu Isus înviat în cer, ce aţi alege. Atunci toată
mulţimea credincioşilor din biserică, a strigat într-un glas: „Să piară toate
cele pământeşti, numai pe Domnul Isus să nu-L pierdem!” De aceea suntem
îndemnaţi şi noi astăzi, să râvnim la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a
dreapta lui Dumnezeu, şi unde este ascunsă şi viaţa noastră în Cristos. (cf. Rm 3,1-4)
Apostolii şi ucenicii au fost doar primii, doar începutul
celor care au început să folosească tehnicile de luptă ale lui Isus şi să se
împărtăşească astfel de biruinţele lui împotriva duşmanilor mântuirii. Dar
generaţiile care au urmat au continuat, au învăţat şi aplicat aceste tehnici
ale lui Isus, şi se împărtăşesc şi astăzi de victoria lui Isus asupra
duşmanilor mântuirii.
Un lucrător dintr-o brutărie a avut ocazia să fure nişte
reţete de panificaţie de la patronul său, care şi-a uitat carneţelul deschis,
şi cu ele putea deschide şi el o brutărie concurentă şi să se umple de bani. Dar
gândindu-se la lucrurile de sus pe care ni le-a câştigat Isus prin moartea şi
învierea sa, a refuzat păcatul. Şi o pace mare a coborât în inima lui, şi a
devenit şi el cu Isus, biruitor peste păcat şi moarte. “Tot aşa şi voi, să vă
consideraţi morţi pentru păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Cristos Isus” (cf.
Rm 6,11)
Isaia, care a trăit cu şapte sute de ani înainte de
Naşterea Mântuitorului, spunea aşa: “De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu
cei mari, si va împărţi prada cu cei puternici, pentru cã S-a dat pe Sine însuşi
la moarte” (Is 53,12) Cine sunt “cei
mari” şi “cei puternici”, cu care Domnul Isus va “împărţi prada?” Suntem tocmai
noi credincioşii Săi, care am primit acum de la El , puterea, armele, exemplele şi tehnicile de
luptă, şi am devenit astfel “mari şi puternici”.
Inchei cu Sfântul Augustin care spunea că, “atunci când
vom ajunge în cer, lângă Isus înviat şi glorificat, vom cânta un veşnic
„Alleluia” alternat cu „Amin”, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat
prin Cristos. Aşa să fie ! Cristos a
înviat şi Paşte fericit tuturor!
Preot Ioan
LUNI DUPĂ SFINTELE PAŞTI
Nu orice alergare şi vorbire sunt bune
Evanghelia şi prima lectură de astăzi ne vorbesc de spre:
alergare şi vorbire. Astfel: femeile care au venit la mormântul lui Isus, au
alergat la apostoli şi le-au vorbit despre Isus (cf Mt 28,8); apostolii care au auzit vestirea femeilor şi apoi l-au
întânit înviat, au alergat în mijlocul oamenilor şi au vorbit despre Isus (cf. Fap 2,14-32); Soldaţii au fost puşi de
pază la mormânt, când au l-au văzut Învierea lui Isus, au alergat în cetate şi
au vorbit despre înviere (cf Mt
28,11); numai arhireii şi bătrânii, după ce au auzit despre Învierea lui Isus,
au alergat şi au vorbit şi ei, dar pentru a cumpăra conştiinţa soldaţilor, ca
şi pe cea a lui Iuda (cf. Lc 22,5), au
alergat să ţină sfat, să dea bani soldaţilor, să le cumpere tăcerea şi să
lanseze o mare minciună, cum că Isus ar fi fost furat şi că nu ar fi înviat,
spre paguba sufletească a multor iudei şi oameni (cf. Mt 28,13).
Din Liturgia Cuvântului de astăzi, scoatem învăţătura, că
nu orice alergare şi vorbire a omului este bună.
Noi înşine ştim şi vedem că toţi oamenii din lume,
aleargă şi vorbesc. Dar nu orice alergare şi vorbire a oamenilor este de la Dumnezeu. Dar nu
toţi oamenii aleargă şi nu vorbesc, ca femeile sfinte şi ca apostolii, despre „lucrurile minunate ale lui
Dumnezeu" (Fap 2,11). De aceea alergarea şi vorbirea multor oameni, nu
are ca rezultat final pacea şi fericirea cea adevărată, aduse de Isus Cristos.
Iar din această cauză mulţi oameni se obosesc şi trăiesc în zadar.
La această alergare şi vorbire bună, care au ca ţintă,
pacea şi bucuria ce vin de la
Dumnezeu , ne-au angajat la naşterea noastră, părinţii şi
naşii noştri, care au vorbit în numele nostru lui Dumnezeu. Apoi la această
alergare şi vorbire bună, ne-am angajat noi înşine, văzând marea iubirea a lui
Dumnezeu pentru noi, (cf. In 3,16) făcând-o
prin reînnoirea făgăduinţelor de la
Botez şi primirea Sacramentelor de iniţiere. Astfel că la
vremea copilăriei, multora dintre oameni le-a venit chiar ideea şi dorinţa de a
se face preoţi sau măicuţe.
Dar crescând şi venind în contact cu lumea înşelătoare şi
mai ales cu ocaziile de păcat, cu bunurile şi plăcerile înşelătoare, induse de
diavol, am uitat prea repede de ţinta spre care am pornit şi despre obiectivul
alergării şi vorbirii la care ne-am angajat.
Grecii antici, au avut o campioană olimpică la alergări,
pe Atalanta, care era vestită pentru iuţeala picioarelor sale şi pentru
victoriile sale răsunătoare de la toate întrecerile la care a participat.
Aşadar, fiind fecioară, a făgăduit să se căsătorească cu acela care o va
întrece în alergare. Mulţi nobili au încercat fără să reuşească. Ea îi ajungea
întotdeauna din urmă pe toţi concurenţii ei, după ce mai întâi le acorda un considerabil
avans. Unul singur a izbutit să o întreacă şi să o ia de soţie, un infirm, un
defigurat şi un rău, care apoi a chinuit-o toată viaţa, Milanion, zis şi Ippomene,
căruia, Zeiţa Afrodita, un simbol al păcatului urât, i-a dăruit nişte mere de
aur din Grădina Hesperidelor. În timpul cursei, acesta a lăsat să-i cadă merele
una câte una. Atalanta, neputându-şi stăpâni pofta de aur, s-a oprit să culeagă
merele de aur şi, în felul acesta a pierdut din timp şi teren şi a fost învinsă
de acest olog rău şi desfigurat, lângă care a trebuit să-şi ducă zilele. A
pornit în cucerirea unei victorii şi a fericirii, dar aleargând după altceva, a
pierdut totul.
Şi noi am pornit pe calea cea bună a mântuirii şi a
vestirii lui Cristos, a vestirii lucrurilor minunate ale lui Dumnezeu, dar
ologul, răul şi defiguratul iadului, satana, a venit şi ne-a presară pe cale amăgirile
lui, bunurile şi plăcerile trecătoare, grijile şi ocupaţiile păguboase. Iar noi
uitând de cursa contra cronometru a fericirii cerului în care ne-am angajat, ne-oprim
pentru a le culege şi pentru a ne împovăra, şi astfel pierdem cursa şi odată cu
ea fericirea veşnică. De aceea Sfântul Paul ne spune: “Nu ştiţi voi că cei care
aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în
aşa fel ca să-l câştigaţi”(1Cor 9,24).
Viaţa omului este o alergare şi o vorbire continuă.
Alergăm în stanga şi în dreapta, vorbim verzi şi ucate zi de zi. Alergăm după
ceva care credem noi că de aduce fericirea, dar alergând pe un
drum greşit, găsim numai durere şi necaz. Alergăm printre străini după o
bucăţică de paine mai albă, dar o găsim amară. Alergăm după mai mult confort,
dar găsim durere şi boală. Alergăm după aprecierea altora, după un
nume între oameni, după putere, dar găsim tocmai contrariul. Şi toate acestea
pâna într-o zi când totul se încheie pe acest pamânt şi, abia atunci ne trezim
şi ne pare rău că am alergăt într-o directie greşită. Binele şi fericirea sperată
nu le-am găsit, iar regretul a rămas. Să nu uităm că Isus însuşi a
atenţionat-o serios pe Marta, atunci când se preocupa prea mult de cele materiale
şi neglija cele veşnice. In schimb a lăudat-o pe Maria, care
lăsând cele materiale, stătea şi asculta Cuvântul. (cf. Lc 10,41-42)
Ne-am abătut de la calea propusă pentru că am văzut că şi
alţii au făcut la fel. Am vorbit cele rele, şi nu cele bune şi frumoase, pentru
că am văzut că şi alţii au făcut la fel. Dar noi nu trebuie să privim şi să-i
urmăm pe cei răi, ci pe apostolii şi aleşii Domnului, care, aşa cum am văzut
astăzi la Sfintele Lecturi
Un exemplu din Pateric: Un frate mai tânăr, l-a intrebat
pe unul mai bătrân: Ce trebuie să facă atunci când vede că, un călugăr lasă
mănăstirea şi merge să-şi caute fericrea în lume ? Atunci bătrânul i-a
răspuns că, trebuie să ia aminte la câinii care vânează iepuri; precum acolo câinile
vânător văzând un iepure aleargă fără oprire până ce îl prinde, la fel să facă
şi călugărul şi creştinul bun cu ţelul vieţii. Cât despre ceilalţi câini, care
nu sunt vânâtori, care sunt imaginea călugărilor şi creştinilor fără ideal,
aceştia aleargă numai că că văd pe alţii că aleargă, dar fără să ştie după ce
aleargă; iar când câinele vânător a dispărut din ochii lor, se opresc şi se
întorc la cuştile lor. Călugărul şi creştinul bun, asemenea câinelui vânător, nu
caută la cei care s-au oprit şi s-au întors inapoi la cuştile lor, nici nu se
sperie de prăpăstii şi de mărăcini, dar aleargă până ce îşi atinge ţinta, Isus şi
Împărăţia sa. Chiar dacă toţi s-ar opri şi s-ar întoarce înapoi, chiar dacă toate
necazurile şi Crucile ar apăsa pe umerii săi, creştinul bun îşi continuă drumul
spre ţintă.
Şi încă o învăţătură din Lecturile sfinte de
astăzi : Sărbătoarea iudaică de la Rusalii , strângea la Ierusalim , an de an, o
mulţime considerabilă de israeliţi risipiţi printre naţiuni. Şi această
afluenţă de lume, a fost pentru Apostoli ocazia celei dintâi mari reuniuni de
evanghelizare. Însă ce uimire pentru această mulţime! Fiecare îi auzea pe apostoli, în propria lui limbă, vorbind despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" Şi cei care le vorbeau erau nişte „galileeni"
fără carte (cf. Fap 4.13).
Asemenea lor, nici pentru noi nu
este necesar să facem parte dintr-o elită specială, nici să fi făcut studii deosebite, pentru a deveni lucrător în
lume, lucrător în ogorul Domnului. Dragostea şi
supunerea faţă de Isus, sunt suficiente pentru ca şi noi să devenim apostoli. Altfel am alergat şi am vorbit în zadar.
Cuvântul Domnului de astăzi, ne
întreabă, după ce alergăm şi despre ce vorbim în familii şi în societatea
oamenilor în care trăim şi lucrăm, în viaţa de fiecare zi.
Oare ne-am gândit vreodată că alergarea şi
preocuparea noastră necontrolată după lucrurile şi plăcerile acestei lumi, că
alergarea noastră prin locuri dubioase
şi de păcat, iar apoi vorbirea noastră indecentă, sau numai pur pământească, sau
numai zadarnică (cf. Mt 12,36),
constituie:
1. o abandonarea scandaloasă a căii mântuirii pe care n-au
angajat părinţii, naşii şi preoţii la Botezul nostru, şi pe care apoi ne-am angajat
personal prin primirea celorlalte Taine?
2. o mărturie mincinoasă în faţa celor dragi şi în faţa
lumii în care trăim, căci că prin ele prezentăm lumii o imagine falsă despre
Cristos şi despre Speranţele creştine ?; pentru că că devenim o piatră de
poticnire şi o pricină de cădere pentru cei în mijlocul cărora trăim?; pentru
că ne arătăm la fel de răi, sau chiar mult mai răi decât arhireii şi bătrânii
poporului, despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi?
Să învăţăm şi să punem bine în practică toate aceste
învăţături ale Lecturilor de astăzi, spre folosul nostru şi al întregii
comunităţi umane în mijlocul căreia trăim. Cristos a înviat!
Preot Ioan
MARTI DUPĂ SFINTELE
PAŞTI
Nu orice plâns este folositor sufletului
Evanghelia de astăzi ne-o prezintă prezentă pe Maria
Magdalena stând şi plângând nemângâiată lângă mormântul lui Isus. Îngerii o
întreabă de ce plânge, iar ea le răspunde că plânge pentru că l-au luat pe
Domnul ei din mormânt. Isus însuşi o întreabă de ce plânge, iar ea îi răspunde
ca vrea să-i arate trupul lui Isus. (cf. In
20,11-18)
Maeştri sufleteşti ne spun că după păcat, Dumnezeu i-a
dăruit omului lacrimile ca pe un dar deosebit pentru a-şi regăsi fericirea
pierdută, căci prin lacrimi bucuria omului dobândeşte un plus mare, iar durerea
dobândeşte un puternic şi miraculos balsam.
Sfântul Isaac Sirul (sec. VII), vorbeşte despre “lacrimi
care cresc sufletul” şi de “lacrimi care
purifică sufletul”.
1. Lacrimile care cresc sufletul, curg de la sine şi
nesilit; ele cresc, înfrumuseţează şi conduc sufletul în ţara bucuriei veşnice.
Ele nu mai sunt lacrimi de teamă, nici lacrimi izvorâte din frica de pedeapsă, nici
lacrimi de robi, ci lacrimi de aleşi ai lui Dumnezeu, lacrimi de bucurie,
lacrimi care înmiresmează sufletul, lacrimi care hrănesc şi duc la creşterea
duhovnicească a credinciosului.
Preotul ortodox, Ilie Cleopa (1912-1998), spunea şi el:
„Lacrimile cele mai bune lacrimil sunt cele care vin din dragostea de Dumnezeu.
Aceste lacrimi satură şi-l cresc, dau mângâieri şi mari bucurii sufletului omenesc;
ori de mănânca ori de nu mănânca, ori de bea ori de nu bea, el este sătul. Aceste
lacrimi îi ţin şi de foame şi de sete. Cu ele sufletul se bucura mereu, pentru
că ele izvorăsc din dragostea lui Dumnezeu.”
Să plângi de dragul lui Isus, să plângi la moartea Lui
(cf. Mt 27,61; Mc 15,47), să plângi pentru că Isus chiar mort este important, să
plângi căutându-l pe Isus, să plângi că l-au luat pe Isus, să plângi cerând
ajutor pentru a-l găsi pe Isus (cf. In
20,11-18), iată un plâns binecuvântat care i-a transformat durerea Mariei
Magdalena în bucurie,… în bucuria revederii celui Înviat, în bucuria vorbirii
cu El, în bucuria îmbrăţişării Lui ca
Domn, în bucuria de a primi misiunea de a fi apostolul Apostolilor, în bucuria
de a merge cu mesajul Lui până la marginile pământului şi până la moarte.
De aceste lacrimi fericite a avut parte, Sfânta Maria
Magdalena, din Evanghelia de astăzi.
Dar mai sunt şi un alt fel de lacrimi binecuvântate pe
care le-au avut toţi drepţii, atât ai vechiului popor al lui Dumnezeu, cât şi
ai noului popor al lui Dumnezeu, Biserica: lacrimile de dorul Casei Domnului.
Amintim aici de Psalmistul care plângea de dorul Casei Domnului (cf. Ps 84,2); de lacrimile robilor evrei din
Babilon care de asemenea plângeau de dorul Casei Domnului şi după Sion (cf Ps
137,1-6); de lacrimile dregătorul Nehemia, care aflând că Templul din Ierusalim este dărâmat, a şezut jos şi a
plâns. (cf. Neh 1,4)
Dar să nu uităm aici nici de lacrimile Sfântului Paul
pentru creştinii şi bisericile de la început (cf. Fap 20,31; Fil 3,19) Să
nu uităm nici de lacrimile pe care le vărsa un pastor protestant din Taize, în
timpul unei Liturgii celebrate de Părintele Mauriţiu, pentru că nu se poate
împărtăşi. Să nu uităm nici de lacrimile atâtor creştini care nu pot ajunge la Casa Domnului şi la Liturghie. Să nu
uităm nici de lacrimile tuturor preoţilor şi a bunilor creştini, pentru
bisericile dărăpănate şi goale, şi pentru sufletele dărăpănate şi goale.
Şi aici o mică întrebare pentru fiecare dintre noi: Când
am plâns ultima dată de dor pentru Casa lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine? Când
am plâns ultima dată de durere pentru biserica neîngrijită şi goală de suflete,
sau pentru sufletele neîngrijite şi golite de Dumnezeu?
2. Dar, după cum ne spunea Sfântul Isaac Sirul, mai sunt
şi lacrimi care purifică sufletul. Acestea sunt lacrimile de pocăinţă şi de
străpungere a inimii noastre. Aceste lacrimi izvorăsc, la început, din frica de
Dumnezeu şi a pedepselor pentru păcatele noastre, din frica de moarte şi de
judecata la care vom fi supuşi după moarte. Acestea la început usucă si ard într-un
fel sufletul, slăbindu-l de partea poftitoare şi irascibilă, dar mai apoi
aceste lacrimi sfârşesc, aşa cum se exprimă Sfântul Evagrie Ponticul (345-399),
prin a îmblânzi sălbăticia sufletului şi prin a-l conduce la pocăinţă, la
iertare, şi la fericirea veşnică.
Vechi persani aveau o legendă, care pentru noi creştinii
nu este o legendă, ci adevăr curat: într-o zi Dumnezeu a trimis pe pământ un
înger ca să caute şi să aducă lucrul cel mai frumos pe care-l va găsi la
oameni. Îngerul s-a reîntors de nenumărate ori, aducând rând pe rând
rugăciunea, jertfa pentru patrie, pomana, devotamentul mamei pentru copii… dar
Domnul nu era mulţumit. În sfârşit îngerul s-a întors aducând cu sine lacrimile
unui păcătos căit: „Iată, a spus Domnul, lucrul cel mai de preţ pe care-l face
omul pe pământ, să-şi plângă păcatele!”
Tot o veche legendă, dar de această dată creştină, ne spune
că atunci când Adam şi Eva au trebuit, ca din cauza păcatului lor, să părăsească
plini de lacrimi, Grădina Paradisului, florile de cală, care sunt nişte flori
mari sub forma unei cupe de potir, ieşeau din pământ pentru a culege lacrimile
lor de căinţă, darul lui Dumnezeu în necazuri.
Maria Magdalena a avut şi lacrimi de căinţă atunci când a
fost eliberată de cele şapte duhuri necurate (cf..Mc 16,9; Lc 8,2). Dar
lacrimi de căinţă pentru păcate au mai avut şi David, şi Petru, şi femeia
păcătoasă, şi fiul risipitor, şi Sfântul Augustin, şi Sfânta Margareta de
Cortona, şi mulţi alţi sfinţi pe care Dumnezeu i-a scos din noroiul păcatelor
Nu ştim dacă în urma lacrimilor de căinţa ale Mariei
Magdalena şi a tuturor celorlalţi sfinţi care şi-au plâns păcatele, răsăreau
florile de cală pentru a le aduna lacrimile, dar un singur lucru îl ştim sigur
că, după cum spune Scriptura, lacrimile noastre sunt preţioase în ochii lui
Dumnezeu, că Dumnezeu adună lacrimile celor ce plâng, că Dumnezeu le numără şi
le pune în burduful său, că Dumnezeu le scrie în cartea sa, pentru a le
răsplăti în ziua cercetării sale. (cf. Ps
69,8)
Sf. Ioan Scărarul (579-649), ne spune că la judecata lui
Dumnezeu: „Nu vom fi învinuiţi că nu am săvârşit minuni, nici că n-am ţinut
prelegeri teologice, nici că n-am avut viziuni, dar negreşit Dumnezeu ne va
cere cont că nu am plâns pentru păcatele noastre şi ale lumii întregi. De aceea,
el socotea o zi pierdută pentru sine, ziua în care nu a plâns din dragoste faţă
de Dumnezeu, pentru păcatele sale şi pentru ale altora, chiar dacă în timpul
acelei zile a făcut vreun lucru bun.
Cum buruienile parazit se ridică pe toate celelalte
plante şi le sug seva, le opreşte creşterea şi le strică rodul, tot astfel face
şi diavolul cu omul şi cu orice faptă bună a lui; vine îi suge seva, vine îi împiedica
creşterea, vine şi îi strică rodul. Aşa a făcut şi face cu darul lacrimilor dat
de Dumnezeu omului spre mângâiere şi fericire, căci Domnul a spus: „Fericiţi
sunt cei care plâng.” (Mt 5,4)
De aceea, în Biblie şi în viaţa de zi cu zi, găsim surprinzător
oameni care au plâns după idoli şi după patimi, după cele pământeşti şi
trecătoare. Astfel găsim că, nişte evreii au plâns că au părăsit idolii şi
ospeţele lor din Egipt (cf. Ex 16,3);
nişte femei plângeau că şi-au pierdut idolii (cf. Ez 8,14), nişte beţivi au plâns că nu au mai avut vin de băut (cf. Pr
23,29-30); nişte arhierei s-au umplut de mânie şi ură faţă de lucrarea
bună a lui Isus şi de faptul învierii. (cf.
Mt 28,11-14)
Avem şi astăzi destui oameni înşelaţi de diavol care
plâng: de nervi, de ciudă, de mânie, de invidie, de ură şi duşmănie, de lipsă
de tovarăşi de distracţii şi plăceri… şi chiar de ură faţă de lucrarea bună a
urmaşilor lui Isus în lume.
Noi plângem ? Plângem din dragoste faţă de Dumnezeu ? Plângem
de dorul Casei Domnului şi a Tainelor sale? Plângem de durere pentru sufletele,
Templele vii ale lui Dumnezeu, care sunt răvăşite de diavol şi patimi? Sau
plângem numai de nervi, de ciudă, de mânie, de invidie, de ură şi duşmănie, de
lipsă de tovarăşi de distracţii şi plăceri… şi chiar de ură faţă de lucrarea
bună a urmaşilor lui Isus în lume. In funcţie de motivul şi felul lacrimilor noastre vom primi la
sfârşit, fie bucuria, fie durerea. Eu vă urez bucuria veşnică, Paşti fericit şi
Cristos a înviat!
Preot Ioan
DUMINICA II DUPĂ
SFINTELE PAŞTI
Reflecţie la Duminica Tomei şi a
Divinei Îndurări. Cristos a înviat!
Salutul, Cristos a înviat, salut pe care ni-l adresăm
unul altuia în tot Timpul Pascal, nu este un salut inventat de oameni, dar este
salutul cu care însuşi Cristos ne-a salutat în ziua învierii sale: „Am înviat
şi sunt mereu cu tine!” (cf. Ant. intrare din ziua învierii, Ps 138, 18); este salutul
pe care ni l-au adus îngerii cerului la mormântul gol al lui Isus; este salutul
femeilor sfinte către apostoli şi către lumea întreagă; este salutul rostit de
soldaţii puşi de pază la mormânt către mai marii lor; este salutul rostit de
apostoli în predicile lor către evrei şi păgâni; este salutul rostit de către
toţi creştinii cei buni din toate timpurile şi locurile; este un salutul care a
făcut şi face mereu minuni.
Evanghelia de astăzi se deschide cu aceste cuvinte: „Era
după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor,
ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în
mijlocul lor şi le-a zis: "Pacea să fie cu voi!” (In 20,19)
Mi-amintesc de o poezie a lui Dimitrie Bolintineanu (1819-1872),
Muma lui Ştefan cel Mare, în care
autorul ne spune aşa: „Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea lui
zdrobită de prin văi adună. Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi cad ca nişte
spice, de securi loviţi”. Parafrazând această frumoasă poezie, putem spune
astăzi că Isus Înviat se întoarce şi sună adunarea, sună regruparea, sună ridicarea
şi reabilitarea tuturor ucenicilor prăbuşiţi sufleteşte după Patima, Moartea şi
Îngroparea sa. El voieşte ca toţi cei care sunt ai Lui, să devină o mulţime de
credincioşi ce au o singură inimă şi un singur suflet, în jurul Lui. (cf Fap 4,32) Iar adevărul acestui fapt se
vede clar din zilele Învierii şi până în zilele noastre.
Pentru că Isus doreşte ridicarea şi reabilitarea fiecărui
căzut şi prăbuşit în păcat, în duminica aceasta, numită ţi a ridicării lui
Toma, Biserica celebrează şi Divina Îndurare a lui Dumnezeu, care doreşte, ca
prin puterea lui Isus Înviat, să ridice şi să înnalţe orice suflet prăbuşit.
Dacă multor ucenici fericiţi, de atunci şi din toate
timpurile, le-au fost suficiente argumentele Scripturii şi ale prezicerilor lui
Isus, pentru a crede în Învierea Lui, şi cu toate că pe aceştia Isus i-a numit fericiţi
(cf In 20,29), altora aceste argumente
nu le ajung pentru a crede Învierea, şi au aşteptat şi altele.
Dacă multor ucenici, de atunci şi din toate timpurile,
le-a fost suficient pentru a crede, argumentul mormântului gol şi al
ştergarului împăturit frumos şi aşezat în ordine, de „Fiului Lemnarului” (cf. Mt 13,55) pe mormântul său, deşi pentru
concepţia timpului era ceva suficient, multora însă le-a ajuns nici acest
argument forte şi au voit şi altele.
Şi să mă explic în legătură cu ştergarul împăturit frumos
şi pus undeva deoparte: Pe vremea Mântuitorului Isus, când un „tâmplar” îşi termina
o lucrare, era obiceiul ca mai întâi să se spele pe mâini şi să se şteargă cu
un ştergar din pânză, şi apoi să-l împăturească frumos şi să-l aşeze deasupra
obiectului făcut. Acel ştergar împăturit frumos era marca lucrului său. Oricine
inspecta acel lucru făcut de tâmplar, ştia că este lucrul lui şi că este
terminat. In duminica Paştelui, mulţi ucenici, între care şi Ioan, venind la
mormântul gol şi văzând ştergarul care fusese pe capul lui Isus, făcut sul şi
împăturit frumos şi pus undeva deoparte, au crezut în învierea lui Isus, care,
conform obiceiului timpului, demonstra clar că „Tâmplarul” Isus, a înviat şi şi-a terminat cu
bine lucrarea sa, care a fost mântuirea lumii. (cf. In 20,6-8)
Prima persoană căreia nu i-au fost suficiente nici argumentele
Scripturii şi nici ale prezicerilor lui Isus dinainte de moarte, nici
argumentele mormântului gol şi a ştergarului de pe capul lui împăturit şi pus
undeva deoparte, şi care a avut nevoie de un argument suplimentar, arătarea lui
Isus Înviat, care să-i spună personal: „Am înviat şi sunt mereu cu tine!”, a
fost Maria Magdalena, care era poate cea prăbuşită sufleteşte dintre toţi
ucenicii Lui. Special pentru ea, Isus apare în Ziua Învierii, îi vorbeşte şi se
lasă îmbrăţişat de ea. Iar apoi astfel ridicată, o trimite misionară la
ceilalţi apostoli şi în lumea întreagă. (cf In 20,17) Biografii ei spun că ar
fi ajuns misionară până în Franţa de astăzi, pe care împreună cu alţi ucenici a
cucerit-o pentru Cristos. De aceea, Franţa este numită astăzi: „Prima fiică a
Bisericii.”
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre Toma Geamănul, un
alt prăbuşit sufleteşte, căruia nici lui nu i-a fost suficiente nici unul argumentele
Învierii: nici ale Scripturii, nici ale prezicerilor lui Isus, nici cele ale mormântului gol, nici cele ale ştergarului
împăturit frumos şi pus undeva deoparte, nici cele ale salutului de „Cristos a
înviat!”, nici ale cuvintelor lămuritoare ale martorilor. El a voit ceva mai
mult, a voit ca Isus înviat să-i apară personal numai lui, să-l vadă cu ochii
lui, şi să-i pipăie rănile cu mâinile sale.
În Odieseea grecului Homer (850 î.C.), se povesteşte că,
atunci când eroul Ulise-Odiseau se întorcea victorios acasă, la familie, din
războiul troian, s-a deghizat, astfel că nimeni din familia sa nu l-a
recunoscut. Numai doica lui din copilăriei, a reuşit să-i observe cicatricea pe
care Ulise o avea de mic copil. Atunci, ea l-a recunoscut şi a strigat: „ E
Ulise!” Apoi toată casa s-a umplut de bucuria întoarcerii lui.
Astăzi, apostolul Toma este chemat de Isus, ca să-i vadă
şi să-i atinge cicatricele rănilor sale, aşa cum dorise (cf. In 20,25). Confruntându-se cu adevărul,
Toma va proclama pentru toate generaţiile care vor urma că, Isus a înviat, şi
că a devenit pentru orice om de bună credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28) Cu această ridicare şi
întărire primită de la Isus ,
Toma merge misionar în toată lumea şi apoi moare martir în India.
Un alt suflet prăbuşit ridicat de Isus după Înviere, este
şi apostolul Petru, cel care poate fi numit pe drept cuvânt frate de faptă cu
Iuda. Căci asemenea lui Iuda, a minţit, s-a jurat, s-a lepădat şi s-a compromis
total. Nici lui nu i-au fost suficiente nici unul din argumentele de mai sus.
Şi atunci când i se părea că totul este pierdut pentru el, tocmai atunci i se
arată Isus înviat şi-i oferă ceea ce noi numim: a doua şansă, sau o nouă şansă.
Când Mântuitorul pronunţă cuvintele: „mă întâlnesc cu voi
în Galileea, spuneţi ucenicilor şi lui Petru” (Mc 16,7); când pe Malul Lacului
Galileei, Isus l-a întâlnit şi i-a acordat încă o şansă, prin acel: „paşte
mieluşeii mei!” (In 21,15); tocmai
atunci greşeala i-a fost iertată şi uitată. Din acel moment viaţa lui Petru reîncepe
cu un nou avânt, avânt care nu se va mai stinge niciodată. Petru a purtat bucuria învierii şi a celei
de-a doua şanse până la Roma ,
unde a fost ucis. De ce a făcut asta? Din recunoştinţă, că nu găseşti în
fiecare zi pe Cineva să-ţi acorde o a doua şansă, şi cu atât mai puţin pe unul
care să-ţi acorde zilnic câte o nouă şansă.
Apoi, să nu-l uităm pe Iacov, care a devenit mai târziu
unul din cârmuitorii bisericii din Ierusalim. El era „unul din fraţii Domnului”
despre care Biblia ne se spune că „nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan
7:5). În primul capitol al Faptelor Apostolilor Luca încheie lista ucenicilor
adunaţi în odaia de sus cu cuvintele: „împreună cu fraţii Lui”. (cf. Fap 1,14) Este evident, că Iacov, credea
acuma şi el. Cum s-a produs schimbarea? Ce l-a convins? Poate că răspunsul se
găseşte în întâia epistolă a lui Paul către Corinteni: „În urmă, (Isus, după ce
a înviat) S-a arătat lui Iacov”. (1Cor
15, 7)
Tot după înviere Isus i se arată unui alt prăbuşit
sufleteşte, Saul, dar prăbuşirea acestuia a fost din ură faţă de Numele Lui. Pe
acesta, pentru a-l putea ridica, Isus Înviat îl trânteşte mai întâi la pământ
şi îl orbeşte, pentru ca mai apoi să-l poată ridica la credinţa sănătoasă, să
facă din el un vas ales pentru misiune apostolică (cf. Fap 9,15) şi un suflet deschis pentru suferinţă împreună cu El. (cf.
Fap 9,16)
Duminica viitoare vom vedea pe alţi doi ucenici, cei care
şi-au strâns lucrurile şi au pornit spre casa lor din Emaus. Nici lor nu le-au
fost suficiente, nici argumentele Scripturii, nici mormântul gol, nici ştergarul
frumos împăturit, nici salutul de Cristos a înviat, nici argumentele
martorilor, nici nimic altceva. Ei, ca şi mulţi alţii, voiau ceva mai mult. Şi
vom vedea duminica viitoare cum Isus merge după ei şi împreună cu ei pe drumul
de la Emaus ,
pentru ca să-i ridice, să-i întărească şi să-i transforme în misionari
curajoşi. Şi reuşeşte. (cf. Lc
24,36-49)
Dacă învierea şi arătările lui Isus Înviat, au schimbat
durerea Mariei Magdalena în bucurie, îndoiala lui Toma în mărturisire tare,
frica lui Petru în curaj, îndoiala lui Iacob în credinţă, înverşunarea lui Paul
în dăruire totală,… atunci învierea şi arătările lui Isus, sunt şi pentru schimbarea şi ridicarea noastră, în credinţă şi
bucurie, cei prăbuşiţi şi neputincioşi de astăzi.
Sunt pentru unul fiecare dintre noi şi ca un îndemn
părintesc din partea lui Isus: „nu fi necredincios, dar credincios.” (In 20,27)
Iar pentru a ne ajuta, pentru a ne scoate din prăbuşirile
necredinţei şi ale necazurile noastre, chiar din ziua Învierii sale, Isus a
schimbat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, sabatul cu duminică, jertfele de la Templu cu Jertfa Liturghiei
şi a făcut ca din Iudaism să se nască Biserica creştină.
Încă din ziua învierii sale, Isus a făcut din ziua de
duminică, ziua în care El va suna adunarea prăbuşiţilor din toate generaţiile
care vor urma. Din prima zi a învierii sale, Isus va suna adunarea noastră în
bisericile noastre, la întâlnirea noastră specială cu El, prin celebrarea
Sfinţei Liturghii şi prin primirea Sfintei Împărtăşanii, pentru a ne vorbi,
pentru a ne arăta rănile sale glorioase, pentru a ne îmbrăţişa, pentru a ne
ierta, pentru a ne hrăni sufleteşte, pentru a ne ridica, pentru a ne acorda,
iar şi iar, o nouă şansă, pentru a ne conduce la învierea fericită.
Mulţumim, Doamne, pentru Divina Ta Iubire şi Îndurare
faţă de noi! Cristos a înviat!
Preot Ioan
Preot Ioan
Preot Ioan
Reflecţie la DUMINICA III DUPĂ
PAŞTI „B”
De curând am celebrat cu aleasă bucurie evenimentul
central şi fundamental al credinţei noastre, Învierea Domnului nostru Isus
Cristos, despre care Sfântul Paul ne spune că: „Dacă Cristos nu a înviat,
zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Căci dacă
morţii nu învie, nici Cristos nu a înviat, iar dacă Cristos nu a înviat, credinţa
voastră este zadarnică şi noi suntem încă în păcatele noastre, iar cei care au
adormit în Cristos au pierit” (1Cor 15,14-18).
Iar, pastorul englez, Raymond Linquist (n. 1927) ne spune
şi el: "Paştele este pentru credinţa noastră ceea ce apa este pentru
ocean, ceea ce stânca pentru munte şi ceea ce sângele este pentru trup. Paştele
este cel care a schimbat totul în bine pentru apostolii şi ucenicii lui Isus
din toate timpurile şi locurile”.
Doi ucenici mergeau trişti pe drumul spre Emaus. După ce
şi-au pierdut speranţa pământească într-un Mesia pentru Israel, se întorc acum
la câmpurile şi la treburile lor (cf. Mc
16,12). Misteriosul străin care li Se alătură le va schimba complet firul
gândirii. Remarcăm aici că Domnul Isus Se lasă reţinut de cei care au nevoie de
El: „a intrat în casă şi a rămas cu ei". (cf. Lc 24, 29)
Domnul Isus ar fi putut să Se înalţe la cer chiar din
momentul învierii Sale. Dar El dorea să-i întâlnească din nou pe iubiţii Săi
ucenici (cf. In 16.22); voia să le
dea o dovadă nu numai a faptului că era viu, ci şi că a rămas cu ei pentru totdeauna
(cf. Mt 28,20), că a rămas acelaşi
Isus pe care ei îl cunoscuseră, îl urmaseră şi-L slujiseră. Isus a ţinut să le
arate lor, dar şi nouă tuturor că, El, nu este „un duh" (v. 37), nici un
„străin" (v. 18), cum creau unii dintre ei, ci că este pentru inimile
tuturor oamenilor, Isus al Evangheliilor, Fiul Omului, Mântuitorul cel tandru,
pe care am învăţat să-L cunoaştem şi să-L iubim, aşa cum ni-L prezintă Sfântul Luca
(cf. Lc
9,56)
În relatarea Învierii Domnului, Sfântul Luca, foloseşte intenţionat,
pentru învăţătura noastră, cuvinte ca: „trebuie", „trebuia",
„nu trebuia?" (Lc 24, 7.26.44.46).
Prin aceste cuvinte el a voit să ne arate nouă cititorilor săi că, tot planul
lui Dumnezeu de mântuire a lumii, a fost făcut ca să cuprindă atât suferinţele
lui Hristos, cât şi gloria învierii Sale. De fapt aceasta este şi esenţa
profeţiilor din Vechiul Testament cu privire la Cristos :
1. Că El trebuie să sufere (cf. Ps 22:1-21;Is 53,1-9).
2. Că trebuie să învie din morţi a treia zi (cf. Ps 16,10; Iona 1,17; Os 6,2).
3. Că în Numele Lui trebuie să se predice pocăinţa şi
iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalim. (cf. Mih 4,2)
Isus le-a deschis mintea ucenicilor săi ca să înţeleagă
Scripturile. De fapt, întreg capitolul 24 din Luca este plin de “deschideri” : mormânt
deschis (v. 12), casă deschisă (v. 29), ochii deschişi (v. 31), Scripturi
deschise (v. 32), buze deschise (v. 35), minte deschisă (v. 45), ceruri
deschise (v. 51). Luca foloseşte de atât de multe ori, numai într-un singur
capitol, cuvântul “deschis”, pentru a fi pentru noi un îndemn de a ne deschidem
inima Mântuitorului Isus, care prin înviere a venit şi a rămas mereu cu noi. Acelaşi
îndemn ni l-a făcut şi Fericitul Papă Ioan Paul II (1920-2005), la predica inaugurală a pontificatului său:
"Nu vă temeţi! Deschideţi porţile larg lui Cristos!"
Ucenicii care au fost martori ai învierii, trebuiau să
vestească acum lumii acest slăvit mesaj de viaţă. Dar mai întâi trebuiau să
aştepte făgăduinţa Tatălui, adică, venirea Duhului Sfânt la Rusalii , care să-i îmbrace
cu putere de sus, pentru a depune mărturie despre Isus înviat.
Învierea lui Cristos este, aşa cum spune Sfântul Părinte
Papa Benedict al XVI-lea, „sămânța cea
mai mică din istorie, dar sămânţă care poartă în sine puterea nemărginită a lui
Dumnezeu”.
Prima lectură, înainte de pericopa propusă pentru astăzi
ca meditaţie, ne spune că după Rusalii, Petru, în Numele lui Isus, predică şi
săvârşeşte vindecarea unui olog “la poarta cea frumoasă” a Templului din Ierusalim. Până atunci, ologul era afară „la poartă”, acum însă “a intrat” în prezenţa
lui Dumnezeu pentru a-L lăuda (cf. Fap
3,8).
O, de ar da Domnul, ca şi mulţi
ologi sufleteşte, care se opresc numai la poarta bisericilor noastre, să se
lase vindecaţi de mesajul învierii lui Isus, şi să intre în Casa Domnului, spre
mântuire!
Aflând de vindecarea ologului,
mulţimea curioasă a dat buzna la
Petru şi Ioan. Toţi erau plini de uimire şi de admiraţie faţă
de ei. Petru însă le abate imediat atenţia de la sine însuşi şi de la Ioan , spunând că minunea
făcută nu s-a datorat lor, ci a puterii Numelui
lui Isus.
Deci, după Învierea Domnului, însuşi Petru s-a lăsat convertit
şi a devenit un om nou, pentru că: Petru nu se predică pe sine, ci pe Cristos.
Petru refuză să fie onorat ca făcător de minuni, şi indică spre Cristos. Petru
vesteşte că Dumnezeu a acţionat în Cristos, şi nu el. Petru spune că Dumnezeu
cheamă la pocăinţă, şi nu el. Petru nu forţează, ci îl lasă pe Israel să
aleagă. Aşa cum în Vinerea Mare Israel a fost lăsat de Dumnezeu să aleagă, cu
sau fără Isus, la fel şi acum Israel este lăsat de Petru ca să aleagă de a face
sau nu pocăinţă. (cf. Fap 3,13-19)
De remarcat, în pericopa de astăzi, este faptul cum, Petru
a înţeles din Istoria Israelului şi din Învăţătura lui Isus că, în toate
lucrurile şi evenimentele vieţii, chiar dacă oamenii cred că urmează propriile
lor planuri, totuşi Dumnezeu este Cel care decide totul. Şi de acest adevăr
caută acum să-i convingă acum, atât pe cei din Ierusalim, cât şi pe noi toţi.
De aceea el le spunea iudeilor în predica sa de astăzi, referitor la cum s-au
purtat ei faţă de Isus: „Voi l-aţi omorât pe Creatorul vieţii, ”dar Dumnezeu” l-a înviat din morţi; noi suntem martori ai acestui
fapt" (cf Fap 3,15).
Să observăm schimbarea produsă la acest "dar Dumnezeu”, şi în decursul veacurilor :
-Adam şi Eva, amăgiţi de diavol, au păcătuit în grădină …”dar
Dumnezeu” nu i-a părăsit.
-Avraam l-a pus pe altar pe Isaac pentru jertfă …”dar
Dumnezeu” l-a cruţat.
-Moise a fost pus într-un coş pe ape…”dar Dumnezeu” a
avut grijă de el.
-Fraţii îl pizmuiau pe Iosif, şi l-au vândut sclav în Egipt.
..”dar Dumnezeu” a fost cu el.
-Evrei au fost duşi în robia Egiptului…”dar Dumnezeu” i-a
slvat prin mari minuni.
-Ezechia a fost asediat şi înfometat de către Sanherib…”dar
Dumnezeu” i-a dat biruinţă.
-Ilie a fost prigonit de infama Izabela şi profeţii lui
Baal... ”dar Dumnezeu” a trimis foc din cer.
-David a stat singur înaintea uriaşului Goliat…”dar
Dumnezeu” i-a dat putere.
-Paul a fost un prigonitor şi un hulitor… “dar Dumnezeu”
i-a arătat cât trebuie să sufere.
-Isus a fost pus pe cruce, a murit şi l-au îngropat,
iudeii s-au bucurat…“dar Dumnezeu” l-a înviat!
Datorită învierii lui Cristos, acest “dar Dumnezeu”, este şi pentru fiecare ucenic credincios,
de oriunde ar fi el, şi oricine ar fi el, un colac de salvare, prin care să fie
scos din toate situaţiile grele prin care trece.
De exemplu putem spune şi unul fiecare dintre noi, cu
aceeaşi eficacitate, ca toţi eroii Bibliei:
-am rămas fără serviciu şi costul vieţii este scump…”dar
Dumnezeu” mă ajută.
-mi-a murit cineva drag din familie… ”dar Dumnezeu” mă susţine.
-mi-am pierdut sănătatea……”dar Dumnezeu” e ajutorul meu.
-m-au părăsit unii prieteni…”dar Dumnezeu” nu mă
părăseşte niciodată. etc.
Referitor la acest “dar Dumnezeu”, rostit de Sfântul
Petru în predica sa, scriitorul Emil Cioran (1911-1955), spunea: “Când te
găseşti pe culmile disperării, acest ”dar Dumnezeu”, este tot ceea ce-ţi
trebuie să auzi, ca să prinzi speranţă”.
În Talmud scrie: „Dacă un om ţine o târâtoare necurată în
mână, poate să se scalde şi în apele din Siloe şi în toate apele Creaţiei, şi
în veci nu va deveni curat. Dar dacă leapădă târâtoarea din mână, îi va ajunge şi
o simplă baie în puţină apă.”
Ei bine, cam asta a căutat şi apostolul Ioan în lectura a
doua de astăzi, să le spună creştinilor săi proveniţi dintre păgâni, dar şi
nouă creştinilor de astăzi, că pentru a deveni un ucenic autentic al lui Isus,
trebuie mai întâi să ne convertim şi să părăsim păcatul. Apoi adaugă, că dacă
cineva totuşi a păcătuit, avem mijlocitor la Tatăl , pe Isus Cristos cel drept. El este jertfa
de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi
pentru ale lumii întregi.” (cf. 1In
2,1-5)
Mi-a plăcut întotdeauna să reflectez asupra felului în
care, în zorii Paştelui, teama ucenicilor s-a preschimbat în uimire, apoi în
curaj bun. La această uimire şi apoi la curajul bun de a ne trăi şi mărturisi
credinţa în învierea lui Isus, au voit să ne conducă şi pe noi Lecturile Sfinte
de astăzi.
Nu uit un răspuns pe care mi l-a dat odată un tânăr la o
oră de cateheză, atunci când am întrebat pe cei prezenţi: “Ce înţelegeţi voi
prin cuvântul convertire?” Atunci le vorbeam despre chemarea lui Isus la
convertire şi credinţă, chemare pe care Isus a făcut-o atât la intrarea în
viaţa publică, cât şi la ieşirea sa vizibilă din lume, chemarea lui la convertire
şi la credinţa în Evanghelie, pentru a putea intra mai apoi în Împărăţia
Cerurilor. (cf. Mc 1,15; Lc 24,47) La această întrebare, un tânăr mi-a răspuns aşa:
“Auzim de multe ori de cuvântul “revoluţii” în diferitele colţuri ale lumii.
Iar la o revoluţie se răstoarnă un regim şi se înlocuieşte lui cu un altul.
Dacă rămânem în aceeaşi termeni, convertirea este tot o revoluţie, dar o
revoluţie “în mintea şi în inima noastră”. Prin această revoluţie din mintea şi
inima sa, omul răstoarnă regimul lui satan din inima şi sufletul său, şi
inaugurează apoi regimul lui Isus Cristos.” Am zâmbit puţin, dar toţi cei
prezenţi i-am dat dreptate.
Iată acum un exemplu concret de convertire: Tânărul Ioan,
din creştin numai cu numele, a devenit creştin adevărat, şi toţi au putut
observa asta. Colegii săi de muncă au fost primii care au început să-l
sâcâie :
-Aşa, Ioane, te-ai pocăit, te-ai convertit, de acum nu
mai ai păcate şi nici nu o să mai păcătuieşti?
-Ba da, mai am încă păcate, a fost răspunsul lui Ioan.
-La ce îţi mai foloseşte atunci pocăiala şi convertirea,
dacă zici că mai ai păcate?
Şi acum Ioan afirmă un lucru foarte important:
-Înainte de a mă converti şi a face pocăinţă, eu eram
acela care alergam după păcate, acum însă fug cât pot de tare de ele. Uneori,
însă, păcatele mă mai ajunge din urmă.
Acesta este aspectul nou al omului pătruns de puterea
învierii lui Isus. El nu mai păcătuişte voit, iar păcatul este numai ceva accidental
în viaţa lui. Iertarea promisă de Dumnezeu nu încuviinţează păcatul.
Pocăinţa fără renunţarea la păcat şi fără întoarcerea la Dumnezeu , nu duce niciodată
la ştergerea păcatelor. Numai o întoarcere sinceră de la păcat la Dumnezeu , unită cu
pocăinţa, dau adevărata viaţă nouă a omului.
Cristos a înviat !
Anul Familiei: Reflecţia la Sărbătoarea Sfântului
Sfântul Marcu, sfântul care a
avut parte de o mamă bună şi de un verişor bun
Sfântul Marcu era
fiul unei familii înstărite din Ierusalim. L-a cunoscut pe Isus, dar nu i-a
fost ucenic decât după învierea din morţi. Timid din fire, a fost adus în
cercul ucenicilor de către verişorul său, Barnaba (cf. Col 4,10), un levit din
Insula Cipru, devenit creştin (cf. Fap 4,36). Mama sa, pe nume Maria, era
credincioasă şi îl cunoştea pe Isus. Tatăl său, Aristopulos, nu era om rău, dar
nu-l cunoştea pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu. Ei aveau o casă mare mare în
Ierusalim pe care au pus-o la dispoziţia lui Isus şi a ucenicilor săi. (cf. Fap
12,12-17) În casa lor Isus a celebrat Cina cea de Taină, iar Ioan Marcu a fost
acel om despre care Biblia spune că, le-a arătat celor doi ucenici trimişi de
Isus să caute loc pentru Cină, „un foişor mare cu masa gata aşternută”. (cf Mc
14,13-15) Şi tot în casa lor, mereu deschisă ucenicilor lui Isus, s-a refugiat
şi Petru, după ce a fost scăpat de înger din închisoare. (cf. Fap 12,12)
O primă învăţătură
pe care trebuie să o scoatem de aici: Avem şi noi case, maşini, atelaje,
utilaje şi multe alte acareturi. Le punem noi la dispoziţia lui Isus şi a
ucenicilor săi? Pe cine am găzduit ultima dată în casa noastră? Pe cine am luat
ultima dată pe gratis în maşina noastră? Sau cui am făcut ultima dată un
serviciu cu maşina sau cu atelajul sau utilajul nostru? Noi înşine, apoi, ca
întreaga familie a Sfântului Marcu, trebuie să ne punem la dispoziţia lui
Dumnezeu? Când vom face aceste lucruri vom fi numiţi fericiţi şi scrişi în Cer
de către Isus, iar aici pomeniţi oriunde vor ajunge predicatorii Evangheliei,
ca acea femeia care şi-a cheltuit averea ca să cumpere un parfum preţios pentru
picioarele lui Isus. (cf. Mc 14,6-9)
Sfântul Epifanie
(315-4039, voind să arate măreţia harului lui Dumnezeu în viaţa Sfântului
Marcu, arată din ce abis de întuneric l-a scos Dumnezeu pe acest sfânt. Căci
aşa cum prin numele pe care îl purta, Ioan-Marcu, era un amestec de evreu şi
păgân, la fel şi primii ani ai vieţii, i-au fost un amestec de iudaism şi
păgânism. Sfântul Epifanie spune că, Sfântul Marcu ar fi făcut parte din
numărul celor 72 de ucenici, şi că el ar fi fost unul din cei care s-au scandalizat
de discursul lui Isus despre Euharistie, şi n-ar mai fi umblat cu Isus. (cf. In
6,66) Apoi, Sfântul Epifanie îl identifică pe Sfântul Marcu cu acel tânăr care
l-a urmat pe Isus şi pe Apostoli până în Grădina Măslinilor, dar când un soldat
a voit să-l prindă, a lăsat haina şi a fugit gol. (cf. Mc 14,51-52) Apoi
Paul ne spune că, Sfântul Marcu l-a abandonat în timpul primei călătorii
misionare, pentru că a văzut greutăţile călătoriei şi a apostolatului, şi s-a
întors la Ierusalim.
(cf. Fap 12,25)
Din această
ipostază, Sfântului Marcu, părea un pierdut pentru toţi, nu însă şi pentru
Dumnezeu, nu însă şi pentru mama sa care se ruga fierbinte pentru el. Dumnezeu,
la rugăciunile fierbinţi ale mamei sale, şi-a întins mâna milostivă şi l-a
ridicat din mocirla duplicităţii în care zăcea şi a făcut din el un misionar
colaborator şi sprijinitor al Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, un episcop
păstor de suflete, un evanghelist şi un martir dăruit. Lui i se potrivesc
foarte bine cuvintele Scripturii care spun: „Dumnezeu i-a închis în neascultare
pe toţi, pentru ca să se îndure de toţi.” (Rom 11,32)
O altă învăţătură
preţioasă şi de aici: Şi tu frate creştin poate eşti un diamant căzut în
noroiul aroganţei intelectuale, în noroiul laşităţii şi în noroiul neimplicării
în fapte de credinţă, ca şi Sfântul Marcu. Şi ţie, ca şi Sfântului Marcu, la
rugăciunile celor dragi şi ale Bisericii, Cristos înviat îţi întinde mâna sa
salvatoare. Prinde-o şi lasă-te ajutat, lasă-te curăţat de păcat şi implicat în
apostolat creştin. Străluceşte şi tu în Biserica lui Cristos, prin aportul şi
munca ta. Parafrazându-l pe Sfântul Augustin, care spunea: „Dacă atâţia şi
atâtea au putut, eu de ce n-aş putea?”, zic, dacă Sfântul Marcu a putut,eu şi
tu de ce n-am putea?
Şi încă un
amănunt. La primele două căderi, când nu era încă ucenic al lui Isus, Sfântul
Marcu a beneficiat de ajutorul rugăciunilor şi poveţeleor bune ale mamei sale,
Maria. La ultima cădere, când deja era ucenic, şi îngrozit fiind de greutăţile călătoriei
misionare şi de sălbătăcia oamenilor din Munţii Taurus ai Asiei Mici, a
dezertat şi s-a întors acasă la Ierusalim.
Atunci
Din momentul convertirii sale, tare mult l-a preocupat pe
Marcu, aducerea oamenilor la credinţa în Isus, de a fi pescar de oameni, după
spusa lui Isus, de fapt şi meseria de baza a oricărui ucenic. Iar primul om la
care s-a gândit să-l aducă la credinţa în Isus, a fost chiar tatăl său, pe
nume: Aristopulos. De multe ori s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, ca să facă
vreo minune, pentru ca şi el să creadă. Si iată că acea zi minunată a sosit.
Odată, Pe când Aristopulos şi fiul său Marcu mergeau pe lângă Iordan, aproape
de deşert, s-au întâlnit cu un leu şi o leoaică mugind. Aristopolus a crezut că
îşi vor găsi amândoi sfârşitul acolo. Mila pentru fiul său l-a îndemnat să-i
spună să fugă şi să se salveze. Marcu însă i-a răspuns: "Cristos, în
mâinile căruia sunt vieţile noastre nu va lăsa fiarele să ne omoare".
Spunând acestea, a început să se roage astfel: "Cristoase, Fiul lui
Dumnezeu, apără-ne de demonii acestor două fiare şi scapă-ne!” Imediat,
Dumnezeu a auzit această rugăciune şi cele două fiare au căzut moarte. Tatăl
său s-a minunat foarte tare şi i-a cerut fiului său să-i vorbească despre
Cristos. El a crezut şi a fost botezat de fiul său.
Si iarăşi o învăţătură preţioasă: Primii spre care
trebuie să ne îndreptăm în opera noastră misionară şi de apostolat, de aducere
la credinţa în Isus înviat, trebuie să fie cei din familia noastră: părinţii,
fraţii, copii, nepoţii. Si apoi lărgind cercul putem ajunge la tot mai mulţi
oamenii.
Am auzit în Evanghelia şi din predica din Ziua Invierii,
că Isus înviat, ne-a dat pe lângă o viaţă nouă, o Lege nouă, o hrană nouă, şi o
patrie nouă... zic, ne-a dat şi o preocupare şi o slujbă nouă, lucrarea de
răspândire a Evangheliei, până la revenirea Lui.(cf Mc 16,15)
Aici îmi amintesc două exemple creştini, ca şi S.Marcu,
din parohia Dărmaneşti,jud. Bacău, acolo unde am fost vicar vreo 2,6 ani.
1. Un anume domn, Imbrea, din Parohia Dărmăneşti -Bacău, îşi
nota într-un caiet, de la fiecare predică pe care o asculta, gândurile care-i
plăceau mai mult. Iar mergând acasă sau la serviciu, le vorbea oamenilor despre
cele auzite de la predicile preoţilor. Un caiet sinteză, pe care l-a făcut din
toate caietele lui, a ajuns şi la mine. Si recunosc că mi-a fost de un real
folos.
2.Un alt domn, din filiala Dofteana, acum Parohia
Dofteana, nu-i amintesc acum numele, dar pe care ştiu că credincioşii îl
porecleau: REPORTERUL, avea un casetofon cu înregistrare. Inregistra toate
predicile la care participa şi apoi mergea prin sat pe la bolnavi şi
neputincioşi, şi chiar pe la serviciu, şi le dădea să asculte predicile. De
câte ori am făcut şi noi aşa?
Pe lângă de familiaritatea cu Sfântul Petru, (cf. 1Pt 5,13), Evanghelistul Marcu a
beneficiat şi de o îndelungată comunitate de viaţă cu apostolul Paul, pe care
l-a întâlnit prima dată în anul 44, când Paul şi Barnaba aduseseră la Ierusalim ajutoarele
generoase oferite de comunităţile din Antiohia. La întoarcere, Barnaba l-a luat
cu sine pe tânărul său verişor, Marcu. După ce au vestit Evanghelia în insula
Cipru, Paul a proiectat o grea şi riscantă călătorie în inima Asiei Mici,
printre populaţiile războinice ale munţilor Taurus; la acest moment, ne spun
Faptele Apostolilor, "Marcu s-a despărţit de Paul şi Barnaba, şi s-a
reîntors la Ierusalim ".
(cf. Fap 15,37-38) Convertit pe
deplin, mai târziu, Marcu se va întoarce lângă Sfântul Paul, când acesta va fi
în închisoare la Roma.
"Adu-l cu tine pe Marcu, voi avea multă nevoie de ajutorul lui",
scrie Sfântul Pavel din închisoarea romană ucenicului său Timotei, în anul 66. (cf.
2Tm 4,11)
Deci, Marcu, nu a fost ataşat numai de un apostol, ci el
a colaborat cu toţi apostolii cu care a avut fericita ocazie să se întâlnească.
Si aici este ceva de comentat. Sunt mulţi credincioşi care se ataşează de un
anume apostol a lui Isus. Iar când acesta este chemat, ca şi Isus, să predice
şi prin alte părţi, ei nu mai colaborează, nu mai fac nimic pentru Evanghelie,
şi chiar se ridică împotriva păstorului. Acest lucru e dăunător Evangheliei şi
credincioşilor. Trebuie să iubim şi să colaborăm cu toţi apostolii, trebuie
să-i ajutăm pe toţi cei trimişi de Dumnezeu la noi, asemenea Sf. Marcu, căci nu
pe ei îi slujim, ci pe Dumnezeu însuşi căruia îi aparţin oiţele.
Sf. Marcu a murit ca martir al credinţei, în oraşul
Alexandria din Egipt. "Acta Marci" - "Istoria faptelui lui
Marcu", o scriere de la jumătatea secolului al IV-lea, ne spune că în ziua
de 24 aprilie, Sfântul Marcu a fost legat de gât cu o funie şi târât de către păgâni
pe străzile Alexandriei, în râsul şi batjocura mulţimii aprinse de ură. Aruncat
în închisoare peste noapte, în ziua următoare a fost supus aceloraşi chinuri,
dar nu a mai rezistat mult, şi a murit. Trupul i-a fost aruncat pe un rug
aprins, dar o ploaie torenţială trimisă de Dumnezeu din cer, a stins rugul, şi
astfel creştinii au reuşit să-l sustragă şi să-i facă înmormântarea cuvenită
sfinţilor martiri.
Între figurile simbolice pe care Apocalipsa le propune
pentru cei patru evanghelişti, Sfântului Marcu i se atribui semnul
"leul", deoarece în Evanghelia sa scoate în evidenţă puterea
dumnezeiască a lui Isus, LEUL DIN TRIBUL LUI IUDA, biruitor al duhurilor rele,
al celor ce i-au voit moartea, a tot răul şi al morţii.
Noi creştinii de astăzi, dacă la sfârşitul vieţii
noastre, ar fi ca cineva să ne facă o reprezentare, oare cu ce ne-ar asemăna?
Marcu a fost reprentat cu un LEU, pentru că a trăit şi vorbit despre victoriile
lui Isus. Oare noi ce avem pe buze, ori pe Isus ori pe Satana, ori rugăciunile
şi cântările sfinte, ori înjurăturile ocările murdare. Dacă nu suntem
reprezentaţi cu Isus, am trăit în zadar.
Numele de Ioan - Marcu , ne poate aminti chipul
ucenicului îndrăgostit de Cristos, de chipul ucenicului care şi-a dăruit
iubirea şi sângele propriu pentru a aduce pe pământ un strop în plus de iubire
şi de pace.
Reflecţie la Duminica a IV-a după Paşti, anul B
Duminica Bunului Păstor şi a rugăciunilor pentru vocaţii
Isus înviat ne este prezentat de Liturgia Cuvântului de astăzi ca Bunului Păstor şi ca piatra din capul unghiului Bisericii.
Cred că ne place tuturor imaginea aceea cu Isus Bunul Păstor purtând oiţa rătăcită în spate, sau imaginea lui Isus cu mieluşeii în braţe, ori imaginea cu Isus Bunul Păstor care stă la intrarea în staulul oilor, pentru ca nimeni să nu poată intra sau ieşi fără ştirea lui. Ne plac toate aceste reprezentări inspirate de Scripturi, pentru că toate ne sunt favorabile şi toate ne vorbesc de iubirea lui Isus pentru noi.
Mai sunt şi alte imagini frumoase, de data asta
referitoare la „Stâncă”, care cred că ne plac la fel de mult. Mai întâi este
vorba de acea imagine cu o Stâncă foarte puternică, Cristos, pe care este
clădită Biserica, şi de unde veghează urmaşul Sfântului Petru; pe această
Biserică, nişte răi, se sforţează în zadar să o cufunde în mare, adeverind clar
că Porţile iadului nu o vor putea birui (cf. Mt 16,18). Apoi mai este o imagine frumoasă care cred că ne place la
fel de mult, este vorba de acea imagine cu o femeie naufragiată pe mare, care
găseşte printre valuri o stâncă puternică de care să se prindă şi să se
salveze. Femeia este imaginea Bisericii, este imaginea unuia fiecăruia dintre
noi, care în toate greutăţile şi încercările vieţii, găsim în Cristos o stâncă
tare şi sigură, dată nouă de Tatăl. Cristos ne este tuturor "Stâncă tare
pe marea zbuciumată a vieţii", căci în nimeni altul din univers nu ne putem,
nici încrede şi nici sprijini, "Căci nu există sub cer alt nume dat
oamenilor, în care să ne putem mântui" (Fap 4,12). Aşa au predicat toţi
apostoli, de la Cristos
încoace. Şi culmea, parcă tocmai această "stâncă", această
"piatră" a fost lepădată şi este lepădată încă de oamenii.
Isus este şi va fi mereu "Bunul nostru Păstor" pentru că a împlinit tot ceea ce i-a încredinţat Tatăl Ceresc, adică să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (cf. Mt 20,28).
Isus a răspuns Tatălui, asumându-i cuvintele profeţiei făcute despre el ca Păstor: "Eu mă voi îngriji de oile mele, le voi cerceta, le voi aduna din locurile unde au fost risipite, le voi conduce la păşuni bogate. Voi căuta oaia pierdută, o voi aduce înapoi pe cea rătăcită, o voi pansa pe cea rănită" (Ez34,11-16)
Isus, astăzi la Templu, căci acolo şi-a ţinut el discursul despre Bunul Păstor, le explica celor care îi ascultau cuvintele, că promisiunea Păstorului Bun promis, s-a împlinit în el: "Eu Păstorul cel Bun care îmi dau viaţa pentru oile mele" (In 10,15). Apoi continuă şi spune că el îşi dă viaţa pentru oile sale. (cf. In 10,11), adăugând: "Nimeni nu-mi ia viaţa, ci o dau de la mine însumi" (In 10,18)
Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) povesteşte că într-o zi de iarnă geroasă, o mamă cu un copilaş bolnav se întorcea acasă de la spital, cu o sanie trasă de cai. Şi ca şi cum durea din suflet pentru copilaşul bolnav şi gerul care i-au pătruns până la oase nu erau de ajuns, iată că şi o haită de lupi flămânzi şi-a făcut apariţia. Ca să scape de lupi, mama a aruncat mai întâi proviziile pentru drum. Dar lupii nu s-au săturat cu acestea. Cum satul era departe, iar lupii erau flămânzi, şi pentru că ea îşi iubea mult copilul, a încredinţat birjarului copilul, iar ea a făcut jertfa supremă de dragoste, aruncându-se în gura lupilor.
Această povestire a lui Lev Tolstoi, este o imagine pală a tot ceea ce a făcut Isus pentru noi oamenii. În această relatare era vorba de un om care şi-a dat viaţa pentru un altul, dar pe Golgota a murit un Dumnezeu pentru o lume şi aceasta păcătoasă, lucru nemaiîntâlnit la nici un alt dumnezeu străin, căci Biblia spune: "Dar Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când noi eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8).
Însă, Tatăl ceresc a voit ca prin Isus, nu doar să ne ofere un staul, nu numai să ne dea o stâncă puternică de susţinere, nu numai să ne scape de păcat şi osândă veşnică, prin moartea şi învierea sa, dar a voit mai ales ca prin Isus să ne facă şi fii ai săi. Iată ce ne spune sfântul Ioan în prima lectură de astăzi: "Vedeţi cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl. El a voit să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem" (1In 3,1).
Se spune că un misionar traducea Noul Testament în limba poporului, ajutat fiind de un indigen. Când au ajuns la versetul: "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat nouă Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1In 3,1), indigenul n-a voit să traducă cuvânt cu cuvânt, ci a zis: "Nu, asta e prea mult ca, Dumnezeu să ne numească copiii săi! Vreau mai bine să traduceţi aşa: «Vedeţi ce dragoste ne-a arătat nouă Tatăl, că avem voie să stăm la picioarele sale şi să-i sărutăm haina»".
Dacă privim la meritele noastre îi dăm dreptate păgânului; dacă însă privim la bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, în Cristos, vedem că totul este numai har, totul este numai dar gratuit şi nemeritat.
Un suflet ales, care la bătrâneţe devenise orb, îşi petrecea acum timpul mai mult în rugăciune. Într-o zi a venit la el un prieten din copilărie, dar orbul nu a băgat de seamă. Crezând că este singur, orbul se ruga cu glas tare: "Doamne Dumnezeul meu şi Tatăl meu, nu pot să înţeleg cum tu nu ai luat îngeri ca să-i faci copii tăi, ci ai luat oameni... făpturi care te-au nesocotit, care te-au părăsit, te-au tăgăduit, şi au lovit faţa Fiului tău... Doamne tu n-ai ales îngeri, ci oameni, şi vocea îi tremura de emoţie şi recunoştinţă".
Nu este stare mai nobilă şi mai slăvită, nici aici, nici în veşnicie, ca starea de copil al lui Dumnezeu, pe care o dobândesc toţi cei care-l primesc pe Isus Cristos ca Mântuitor.
Astăzi ni se spune încă odată că jertfa lui Isus de pe Calvar, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, are un adică un final fericit, pentru că "Duhul Tatălui l-a înviat pe Isus din morţi... şi încă ceva foarte important: Duhul, trimis de Isus de la Tatăl, ne va învia şi pe noi, va învia şi trupurile noastre muritoare" (Rom 8,11). Se poate oare ceva mai bun pentru noi?
Astăzi, ca şi odinioară când Isus umbla pe pământ, el repetă încă: "Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta glasul meu: va fi o singură turmă şi un singur păstor" (In 10,16). Aceste oi pe de o parte sunt păgânii care trebuie să se convertească, iar pe de altă parte sunt şi creştinii căzuţi, creştinii care s-au întors iarăşi la mocirla păcatelor din care au fost salvaţi de Cristos (cf. 2Pt 2,22). Într-adevăr, astăzi sunt foarte multe oi care se află departe de staul, şi totuşi Isus a spus despre ele că şi acestea vor asculta glasul său.
Dar cum vor asculta aceste oiţe, depărtate şi căzute, mesajul său mântuitor? Răspunsul este următorul: fiecare creştin a fost implicat de Isus în această sfântă şi urgentă datorie: "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile!" (Mt 28,19). Fiecare să facă ucenici cu rugăciunea, prin jertfă, prin cuvânt, prin exemplul propriei viaţa, cu dragoste, cu iertare, cu milostenie, cu orice faptă şi cu orice lucru bun.
Tot ceea ce a voit Isus să ne spună prin aceste cuvinte, un pictor a transpus magistral pe o pânză a sa. Vorbeam la începutul Reflecţiei mele, despre un tablou cu o femeie naufragiată pe mare, şi care găseşte în mijlocul valurilor învolburate, o stâncă pentru a se salva. Pictorul acesta despre care vă vorbesc acum, reia scena naufragiului din acest punct şi o continuă cu aceeaşi femeie, care salvată fiind de "stânca" ivită din mare, de "Stânca veacurilor", Isus, îşi întinde la rândul ei mâna pentru a salva alte persoane naufragiate.
Are dreptate autorul "anonim" din secolul al XV-lea, atunci când spune: "Cristos nu mai are astăzi mâini în această lume, dar are mâinile noastre pentru a împlini operele sale. Cristos nu mai are picioare, dar are picioarele noastre pentru a-i căuta pe oamenii naufragiaţi sufleteşte. Cristos nu mai are glas, dar are gura noastră pentru a le vorbi astăzi despre mântuirea sa. Pe Cristos nu-l mai pot citi astăzi ca pe o Evanghelie vie, dar ne are pe noi, de multe ori, singura Evanghelie pe care o mai citeşte astăzi lumea grăbită".
Pentru că noi toţi cei botezaţi am fost implicaţi de Cristos, ca să adunăm împreună cu el, şi "acele alte oi pe care le mai are". Biserica a făcut din Duminica Bunului Păstor, o duminică şi o zi de rugăciune pentru vocaţii, pentru vocaţii comune şi pentru vocaţii speciale; vocaţii comune, adică fiecare în comunitatea lui să adune oiţe împreună cu Cristos şi vocaţii speciale, adică pentru cei dispuşi să-şi părăsească localităţile, ţările şi chiar continentele, ca acolo, tot împreună cu Cristos, să caute şi să adune ceea ce Isus declară: "mai am şi alte oi".
Este foarte mişcător dialogul dintre sfântul Daniel Comboni (1831-1881), care mergea misionar în Africa, şi tatăl său bătrân care rămânea acasă fără ajutor: "Ştii tată, chiar dacă aş avea o sută de taţi bătrâni şi bolnavi, eu tot i-aş lăsa pentru a merge misionar în Africa. La care tatăl i-a răspuns: Ştii Daniel, chiar dacă eu aş avea o sută de copii tineri şi puternici ca tine, pe toţi i-aş trimite misionari în Africa!".
Îmi place şi dialogul dintre un copil de 11 ani, pe nume Henric, şi surioara lui puţin mai mare, Francisca: "Ce vei face când vei fi mare? îl întrebă într-o zi Francisca pe Henric? Misionar! Dar ca să fii misionar trebuie să fii instruit! Bine, voi studia! Apoi... vei suferi de frig, de cald, de foame, de sete, şi poate că vei întâlni oameni sălbatici care se mănâncă între ei; ei te vor ucide... Nu mă tem de ei! Nu îţi vei mai revedea mama... Da, este adevărat, dar tot misionar voi fi, chiar dacă va trebui să mor !". Este vorba de Henric Verius din Oleggio (Novara) (1860-1892) care a devenit mai târziu misionar şi episcop printre canibalii din Noua Guinee. A lucrat foarte mult în mijlocul unor dificultăţi nemaiauzite şi a murit la doar 32 de ani. I s-a introdus cauza de beatificare.
Un preot spunea odată că o familie este împlinită şi desăvârşită din punct de vedere creştin, numai atunci când rodeşte o vocaţie pentru viaţa de apostolat. Dar ca o familie să rodească o astfel de vocaţie trebuie ca mai întâi ca acea familie să-şi trăiască propria vocaţie botezială comună tuturor. Tot acest preot l-a întrebat odată pe un tânăr dintr-o familie creştină bună: "Pentru ce nu mergi la seminar? Pentru că nu am vocaţie, a răspuns acesta! Dar de ce nu ai vocaţie? Aici n-a mai ştiut să răspundă. Atunci preotul i-a recomandat să se roage pentru vocaţii. Din acea zi acel tânăr a început să se roage pentru vocaţii. El nu este altul decât Părintele Michel Quoist (1921-1997).
Isus ne mai spune astăzi: "Eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine, precum mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl" (In 10,14-15). Da, Isus ne cunoaşte şi ştie că a pus în fiecare dintre noi cei botezaţi, un germen al credinţei şi un dor aprins după viaţa cea veşnică. Da, Isus ne cunoaşte şi ştie că a pus în fiecare dintre noi cei botezaţi, şi un germen misionar, prin profeţia şi preoţia comună. De aceea ne chemă mai întâi la credinţa în el, la a activitatea misionară împreună cu el, pentru ca mai apoi să ne cheme să domnim împreună cu el în împărăţia cerurilor.
Cristos a înviat!
Preot Ioan
Reflecţie la Duminica V
Isus este Viţa cea adevărată, iar
noi creştinii suntem mlădiţele sale roditoare
Isus înviat ne prezintă astăzi relaţia dintre el şi ucenicii săi, prin
relaţia care există între Viţa de vie şi mlădiţele ei; mlădiţe care fără de El
nu pot face nimic, iar în unire cu El aduc mult rod spre Slava Tatălui ceresc şi
spre mântuirea lor veşnică. (cf. In 15,1-8)
Scriitorul francez, Teodor H. Barrau (1794-1865), ne
povesteşte că în ţinutul Roussilon, din Franţa, era o căsuţă singuratică
înconjurată numai de lămâi. Acolo trăia buna Clementina. Iubirea ei caldă şi
virtuţile ei frumoase făceau fericirea soţului ei şi a copiilor lor. Într-o zi
şoţul plecase de acasă. Cei doi copii ai lor, Anton şi Antoneta, se jucau împreună
în jurul casei. Deodată îl auzi pe băiat scoţând un ţipăt de spaimă. Îngrozită,
se repezi afară din casă şi se cutremură când văzu pe Anton aducând pe micuţa
Antoneta, ce tremura toată.
- Mamă, spuse Anton, priveşte cum curge sânge din mâna
lui Antoneta! A muşcat-o o viperă!
- Ah, copila mea! Fiica mea! A muşcat-o o viperă! Ajutor!
Ajutor, strigă Clementina!
Tocmai atunci trecea pe acolo un om grăbit, căruia
Clementina i-a cerut ajutor. Acesta îi spuse că, singurul ajutor în acest caz
ar fi ca. Să se găsească un câine care să sugă otrava din mâna rănită a
copilei. Apoi şi-a continuat drumul. Atunci Clementina şi-a zis: „Să sugă un
câine otrava din rana copilei mele? Nu! Un câine n-ar face-o, dar o mamă o va
face sigur!” Şi pe dată prinse braţul muşcat al copilei, îşi lipi buzele de
rană şi supse multă vreme cu o dragoste de nedescris.
Prin această
mişcătoare povestire, am redat pe
scurt tema duminicii trecute, unde Isus ne-a spus că şi-a dat viaţa pentru oile
sale, luând asupra sa veninul morţii pe care l-a strecurat diavolul în noi,
prin neascultarea noastră.
Acum însă ne întrebăm: Oare Isus a murit pentru noi şi pentru
păcatele noastre pentru ca noi să ducem o viaţă de păcat ca mai înainte? Sigur
că nu ! Scriptura ne spune că, Isus a murit şi apoi a înviat, pentru ca noi să
ducem o viaţă nouă. (cf. Rom 6,3-4)
Între multele imagini ale Vechiului Testament, Israel fusese asemănat
şi cu o viţă (Ps 80,8-16; Is 5,1-7; 27,2,3; Ier 2,21;
12,10). O viţă care a fost adusă din Egiptul idolatriei şi sădit într-un loc
prielnic. “Tu ai adus o vie din Egipt, ai izgonit neamuri şi ai sădit-o. Ai
făcut loc înaintea ei şi ea a dat rădăcini şi a umplut ţara” (Ps
80,8-9). Dar chiar în pământ bun, Israel a produs struguri sălbatici: “Te
sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi: cum te-ai schimbat şi te-ai
prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?” (Ier 2, 21)
Pentru că Israel se dovedise necredincios, de aceea a fost îndepărtat,
şi în locul lui a fost ales Isus, care avea să fie Noua Viţa a Tatălui, prin ale
cărui mlădiţe, ucenicii săi, va aduce roade spre Slava lui Dumnezeu.
Se spune că odată un misionar a găsit pe un indian păgân,
care pentru a putea scăpa de păcatele sale, purta încălţări ci ţine în picior,
se culca pe bucăţi de sticlă spartă şi purta desagi cu bolovani în spate.
Atunci misionarul i-a spus: „Nu-ţi foloseşte la nimic, nu poţi câştiga
mântuirea aşa. Mântuirea şi iertarea păcatelor pe care tu o cauţi, sunt un har
pe care Dumnezeu îl oferă gratuit şi nemeritat celor care cred în Cristos.
Dumnezeu a rânduit ca Isus să fie viţa, iar noi oamenii să fim mlădiţele
altoite pe ea. Mlădiţele nu trebuie să lucreze din greu ca să dea roade bune,
ele trebuie doar să rămână pe Viţa cea Adevărată. Viticultorul se ocupă de
curăţat şi legat, Viţa dă seva din belşug, iar apoi pe ramuri apar deja
strugurii gustoşi. Numai mlădiţele altoite care nu s-au prins, care au rămas
tot sălbatice, adică nu s-au convertit, sunt tăiate, se usucă, sunt aruncate în
foc şi ard.
Prima lectură (cf. Fap 9,26-31) ne vorbeşte de convertirea lui
Paul, de altoiul reuşit al lui Paul pe Viţa cea adevărată Cristos. Deşi a mai
avut nevoie de curăţire, el a dat rod îmbelşugat.
Tradiţia creştină a văzut mereu în această parabola a
Viţei şi a mlădiţelor, un semn al Euharistiei, unde Cristos îşi hrăneşte
ucenicii, aşa cum Viţa îşi hrăneşte mlădiţele spre rodire.
De aceea Sfântul Augustin, ne spune: „Nimeni nu va reuşi
să se păzească de rău şi să facă binele, dacă nu se va ţine legat de Cristos,
prin Rugăciune şi Euharistie”.
Iar Sfântul Dionisie Cartusianul, spune: „Euharistia are
puterea de a sfinţi sufletele şi a le face să producă roade pentru viaţa
veşnică, mai mult decât toate celelalte mijloace spirituale la un loc.”
Fiind botezaţi, noi creştinii
mărturisim că am fost altoiţi pe Cristos, că facem parte din Podgoria lui
Dumnezeu, că am murit pentru păcat şi că acum trăim o viaţă nouă şi bună, o viaţă de roade bogate pentru slava
lui Dumnezeu.
De aceea de la acela care mărturiseşte că este în în Cristos se
aşteaptă să aducă roade corespunzătoare mărturisirii sale. Roadele acestea sunt
denumite într-un loc „roade ale Duhului” (cf. Gal 5,22; Ef 5,9), iar în
alt loc „roade ale dreptăţii” (cf. Fil 1,11; Evr 12,11). Roadele
acestea se dau pe faţă în caracterul şi în viaţa omului.
In Evanghelia de astăzi, Dumnezeu, îi pune astăzi pe noi creştinii în
faţa unei alternative: tăiat sau curăţat; rod mult sau nimic; rămânerea în Isus
sau despărţirea de El şi îndepărtarea pentru totdeauna din Podgoria Tatălui. Nu
trebuie să uităm că, Dumnezeu şi astăzi, ca şi în trecut, îndepărtează orice
mlădiţă care nu aduce rod şi o curăţă pe cea care rodeşte.
Deşi curăţarea sau „mustrarea” poate fi dureroasă, „mai pe urmă aduce
celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii” (cf. Evr
12,11).
Ex: Cuiul din tulpina copacului. Undeva un om avea un copac bine
crescut. In fiecare an înverzea şi înflorea, dar niciodată nu făcea rod. Atunci
cineva l-a sfătuit pe gospodar să-i bată copacului său un cui mare în tulpină. Copacul
a plâns de durere, dar din acel an a început să producă roade îmbelşugate
Ex: Greutatea din tulpina palmierului. În jurul unei oaze creştea un
palmier firav. Cineva care iubea palmierul, deşi era mic şi firav, i-a pus în
tulpină un bolovan greu. Noi dacă am fi văzut asta am fi zis: Ce om rău! Dar
bolovanul a făcut din acest palmier firav, un copac puternic la furtuni şi un
palmier cu roade multe pentru trecători.
De aceea Kahlil Gibran (1883-1931), un scriitor libanez, aseamănă
suferinţele noatre cu cele ale unei scoici, care produce o perlă.
Iar un poet aseamănă ploaia suferinţele trimise de Dumnezeu spre
curăţirea şi rodirea noastră cu “o ploaie de narcise.”
În toate suferinţele noastre, noi trebuie să avem
încredere în ajurul lui Dumnezeu, care ne va trimite la timp şi ajutorul său.
Când cei trei prieteni ai lui Daniel au fost aruncaţi în cuptorul cu
foc, imediat a apărut lângă ei şi Emanuel, Dumnezeu cu noi. El i-a protejat de
foc şi de durere. (cf. Dan 3,24-25)
Dumnezeu continuă să meargă şi alături de noi, prin flăcările suferinţelor
noastre de curăţire, pentru a ne proteja şi pentru a ne întări pentru rodire
bună.
Preot Ioan
Iubirea de
aproapele şi Ziua Mondială a Bolnavului
Reflecţie: DUMINICA VI
DUPĂ PAŞTI „B”
Parabola Viţei şi a mlădiţei de duminica trecută
continuă. Dacă duminica trecută parabola Viţei şi a mlădiţei a început cu
imperativul ca mlădiţele să rămâne pe viţă pentru a nu se usca, duminica
aceasta parabola continuă cu porunca ca toate mlădiţele să rămână unite şi
între ele, pentru a dovedi că îi aparţin Lui ( cf. In 13,35) şi pentru a putea aduce rod îmbelşugat (cf. In 15,8).
Sfântul Dorotei din Gaza (+ 580) explica astfel legătura
indisolubilă dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele: “Închipuiţi-vă
un cerc şi nişte linii care pornesc de la periferie spre centru. Socotiţi că
acest cerc este lumea, că în mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care
duc de la periferie la mijloc sunt căile sau vieţuirile omeneşti. Cu cât cineva
se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie mai mult şi de semenii săi; şi cu
cât cineva se apropie mai mult faţă de semenii săi, se apropie mai mult şi de
Dumnezeu. La fel cugetaţi şi despre despărţire. Cu cât cineva se depărtează mai
mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult şi de semenii săi; şi cu cât cineva
se depărtează mai mult de semenii săi, cu atât se depărtează mai mult de
Dumnezeu”. (cf. Sfântul Dorotei din
Gaza, Filocalia nr. IX, pag 514).
Iată, în acest sens şi alte câteva texte din Scriptură şi
din Vieţile Sfinţilor :
Sfântul Paul ne spune: „Iubirea nu face nici un rău
aproapelui: aşadar, plinătatea Legii este iubirea” (Rom 13,10).
Sfântul Apostol Ioan spune şi el: „Cine nu-l iubeşte pe
fratele său pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l
vede. De aceea avem această poruncă de la
El : cine-l iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele
său.” (1In 4,20-21).
Sfântul Ioan Colov, (sec. V) pustnic în Egipt, a zis:
“Este imposibil să construieşti o casă începând de la acoperiş, ci trebuie să
începi construcţia cu fundaţia şi să o ridici până la acoperiş”. Când a fost
întrebat ce înseamnă fundaţia a răspuns: “Fundaţiile sunt aproapele nostru: pe
el trebuie să-l iubim, şi cu el trebuie să începem împlinirea Poruncii Iubirii.
Sfântul Augustin (354-430) spune: „După cum sămânţa
conţine în sine planta întreagă, tot astfel şi Iubirea de Dumnezeu conţine în
sine iubirea faţă de aproapele. Cele două porunci astfel au fost concepute de
Dumnezeu, încât să nu poată fi observată una fără cealaltă.”
Iar Sfântul Ieronim (347-420) spune şi el: „Iubirea de
aproapele este cea mai bună piatră de încercare a iubirii de Dumnezeu. De aceea
cine îl iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să-l urască pe fratele său. Iar cine nu-l
iubeşte pe fratele său, nu poate să-l iubească nici pe Dumnezeu.”
Iar Isus ne spune că, pe aproapele nu trebuie să-l iubim
oricum, ci aşa cum ne-a iubit El pe noi. (cf. In 13,34) Si cum ne-a iubit Isus pe noi? Scriptura spune că Isus
fiind Dumnezeu este iubire (cf. 1In 4,8), şi că El ne-a
iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), ne-a
iubit pe când noi eram încă păcătoşi (cf. Rom
5,8), ne-a iubit pe când eram morţi în greşelile şi păcatele noastre (cf. Ef 2,5), ne-a iubit pe când îi eram
vrăjmaşi (cf. Rom 5,8,10), ne-a iubit
murind din dragoste pentru noi şi pentru mântuirea noastră (cf. In 15,13), şi că ne-a iubit nefăcând
deosebire între oameni (cf. Fap
10,34).
Deci, ca să-l iubim pe aproapele
nostru, nu trebuie să aşteptăm ca el să ne iubească mai întâi, nici să ne fie
prieten, nici să fie drept, nici să merite, căci aşa iubesc numai păgânii şi
vameşii (cf. Lc 6, 31-36). Noi
trebuie să iubim necondiţionat, pentru că aşa ne-a iubit Dumnezeu pe noi în
Cristos
Iubind aşa cum am văzut mai sus,
primim harurile arătate în Evanghelia de astăzi: iubirea lui Isus şi a Tatălui,
bucuria sa, pacea sa, prietenia sa, alegerea sa, misiunea sa, fericirea sa
veşnică.
În duminica aceasta, în care la Evanghelie s-a citit
Porunca iubirii faţă de aproapele, Biserica celebrează cea de a XX a Zi
Mondială a Bolnavului, cerând ca prin noi bolnavii să se ridice şi să umble (cf. Lc
17,19), aşa cum prin Isus s-au ridicat şi au umblat, aşa cum prin Maria, la Fatima şi Lourdes, mulţi
bolnavii s-au ridicat şi au umblat, aşa cum prin Apostoli mulţi bolnavi s-au
ridicat şi au umblat, aşa cum prim mulţi din ucenicii săi mulţi bolnavi s-au
ridicat şi au umblat.
În Turingia, Germania, unde era
ducesă Sfânta Elisabeta a Ungariei (1207-1231), nu era durere pe care această
sfântă în purpură, să n-o aline. Nu era lipsă în care ea să nu intervină, nu
era nenorocire pe care ea să nu o cunoască, nu erau orfani şi văduve, bolnavi
şi muribunzi pe care ea să nu-i aline. Odată l-a luat în casa sa pe un bubos,
pe care l-a spălat şi l-a îngrijit, apoi l-a culcat în patul său. Înştiinţat
despre aceasta, soţul ei Ludovic a venit repede, dar în pat l-a găsit pe Isus
plin de răni. Atunci a înţeles pe cine îngrijeşte soţia sa şi a ocrotit-o.
Dacă nu vom vedea în săracii,
bătrânii şi bolnavii încredinţaţi nouă spre îngrijire şi uşurare, spre ridicare
şi vindecare, pe Isus rănit, nu vom face niciodată această lucrare cu bucurie
şi cu folos duhovnicesc. Iar cine îngrijeşte pe Isus în cei bolnavi, va primi
răsplată regească.
Iar bolnavii, cărora Providenţa
le-a hărăzit să mai sufere împreună cu Isus, trebuie să-şi amintească de scoica
care rănită produce o frumoasă perlă. Cei care suferă mai mult vor purta
coroane veşnice cu mai multe perle. Aceasta trebuie să fie convingerea sigură a
oricărui bolnav care poartă o cruce grea de suferinţe, alături şi împreună cu
Isus.
Cristos a înviat!
Preot Ioan
DUMINICA VI DUPĂ
PAŞTI „B”
Reflecţie: Binefacerile unirii noastre cu Cristos şi binefacerile slujirii bolnavilor
Pericopa evanghelică de astăzi este o continuare a
parabolei Viţei şi mlădiţelor pe care am auzit-o duminica trecută. Biserica ne
invită astăzi să vedem urmările fericite ale rămânerii noastre pe Viţa cea adevărată, Cristos.
Iată câteva dintre urmările
fericite ale rămânerii noastre în Cristos, conform Evangheliei de astăzi:
păstrarea iubirii lui Isus şi a Tatălui său; ascultarea rugăciunilor noastre;
bucuria noastră în El; nepreţuitul dar al prieteniei cu El; aducerea de roade
bune spre Slava Tatălui şi mântuirea noastră veşnică. (cf. In 15, 9-17)
Prima lectură de astăzi ne
spune că Dumnezeu este iubire. Iar Isus ne spune astăzi că, rămânând în El,
rămânem în această iubire. (cf. 1In
4,8.16). Dumnezeu este iubire pentru că
El ne-a iubit mai întâi (cf. 1In
4,19), pentru că El ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi (cf. Rm 5,8), că pentru noi păcătoşii, că L-a
dat la moarte pe Unicul său Fiu, Isus Cristos. (cf. In 3,16)
Din inima înflăcărată de
iubire a sfintei Tereza de Avila au izbucnit într-o zi aceste frumoase cuvinte:
„Doamne, ca alţii să primească mai multe daruri decât mine, nu mă deranjează;
ca altora să le rezervi în cer o fericire mai mare decât a mea, nu mă
deranjează; dar ca alţii să te iubească mai mult decât mine, asta nu o pot
îngădui”.
Părintele Peter Faber
(1506-1546), spune: “Ah! De-aş putea convinge măcar un sigur om ca să-l
slujească pe Isus din iubire, ce bucurie ar fi pentru cer, ce fericire pentru
Maria, ce mângâiere pentru sfânta Inimă a lui Isus! Un suflet în plus pe lume
care îi slujeşte lui Dumnezeu din iubire, o Mântuitorule bun! Mii de ani
petrecuţi în pocăinţă nu pot sta alături de plăcerea de a ţi se oferi o atare
mângâiere”. Şi continuă: “Soarele cu
toate razele sale, cerurile cu mulţimea lor de stele, munţii cu toate podoabele
lor, mările cu reflexele lor strălucitoare, pădurile cu miresmele lor, florile
cu culorile lor, sunt departe de frumuseţea unui suflet care îl slujeşte pe
Isus din iubire în suferinţele din această vale de lacrimi”.
Un alt rod al rămânerii în
Cristos, este bucuria. Un creştin unit cu Isus ca mlădiţa pe viţă, se va bucura
şi când merge la biserică, se va bucura şi când merge la serviciu, se va bucura
şi când este chemat să dea o mână de ajutor, dar se va bucura şi când va trebui
să sufere pentru Cristos. Iar aici aş vrea să mă opresc numai la bucuria în
suferinţă, pe care numai Cristos o dă şi numai creştinul cel bun o poate
experimenta.
Cartea Faptele apostolilor
spune: “Apostolii au plecat dinaintea Sinedriului, şi s-au bucurat că au fost
învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru Numele Lui.”(cf. Fap 5,41)
În timpul Revoluţiei Franceze,
nişte călugăriţe, în timp ce erau duse la ghilotină pentru credinţă lor în
Cristos, ele cântau cu bucurie “Te Deum”.
Un grup de tineri francezi, care
facea parte dintr-o mişcare neocatecumenălă, au venit în România după anul
2000, şi au cerut permisiune de a merge în câteva parohii pentru a ţine nişte
lecţii catehetice. Pentru că erau nişte “tineri în blugi”, nicăieri nu li s-a
permis să ţină astfel de lecţii catehetice. Înainte de a se întoarce în ţara
lor, au trecut iarăşi pe la
Episcopul de Iaşi, PS Petru Gherghel. Episcopul văzându-i aşa
de bine dispuşi şi bucuroşi, i-a întrebat cum au fost primiţi şi câte lecţii au
ţinut. Ei atunci i-au răspuns că nimeni nu i-a
primit şi nimeni şi nimeni nu i-au ascultat. Şi i-au spus că ei sunt bucuroşi
pentru că au putut face şi trăi experienţa lui “Isus refuzat.”
Sfântul Filip Neri (1515-1595)
obişnuia să spună: „Un sfânt trist, este un trist sfânt.” Şi tot el spunea: „Mă
tem de creştinii care n-au şi un pic de umor în viaţa lor.”
Un alt rod al rămânerii noastre
în Cristos, este şi prietenia cu El. Însuşi Dumnezeu în Vechiul Testament, a
descris relaţia Sa cu Avraam, ca una de prietenie: „Avraam, prietenul Meu” (Is 41,8). La fel şi Noul Testament ne
spune: „Avraam a crezut pe Dumnezeu…şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu”
(Iac 2:23).
Pe Avraam care a trăit numai
după Cuvântul său, şi care s-a rugat pentru mântuirea cetăţilor Sodomei, Biblia
îl numeşte: “Prietenul lui Dumnezeu”. Numai Isus avea să trăiască numai din
Cuvântul lui Dumnzeu şi să mijlocească pentru păcătoşi.
Isus a avut şi El “un prieten”,
pe Lazăr din Betania. Acesta împreună cu surorile sale, Marta şi Maria, l-a
primit pe Isus în casa sa. Pentru aceasta Isus l-a înviat din morţi. (cf. In 11,11.43-44)
Şi pe noi toţi Isus ne-a numit
prietenii săi, pentru că a avut încredere că noi ne vom trăi numai din Cuvântul
lui Dumnezeu, şi că ne vom ruga şi ne vom preocupa pentru mântuirea altora,
că-L vom primi în casa sufletului nostru...şi pentru că şi pe noi ne va învia
într-o zi.
O altă urmare a rămânerii noastre
în Cristos, este şi darul ascultării rugăciunilor
noastre bune, pentru mântuirea noastră şi pentru salvarea altora.
Un creştin s-a întors la Dumnezeu la o vârstă
înaintată. El înainte de a se converti fusese stăpânit de păcatul hoţiei de
păsări. După ce a început să-şi trăiască şi să-şi mărturisească credinţa, s-a
întâmplat ca într-o zi să treacă pe lângă o fermă de păsări. Simţind că pentru
el păsările erau o mare ispită, a început să strige către Dumnezeu: “Doamne,
proprietatea Ta este în pericol... şi nu mă refer la păsări acum, ci la
mine” Şi Domnul l-a întărit să treacă
momentul greu.
Acolo unde este rugăciune şi
marturie bună, acolo sunt şi suflete convertite şi mântuite.
Faptele Apostolilor care ne
vorvesc despre convertirea etiopianului (cf. Fap 8), a lui Saul (cf. Fap
9) şi a lui Corneliu (cf. Fap 10),
arăta că acolo unde este rugăciune mărturie bună, „oricine poate crede în Isus
Cristos şi oricine poate primi iertarea păcatelor (cf. Fap 10,43); arăta că şi cei „de departe" (cf. Ef 2,17) pot
auzi „Evanghelia păcii prin Isus Cristos" (Fap 10,36).
Domnul spune: “Nu voi M-aţi ales
pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” Iar dacă Domnul m-a ales şi m-a chemat să fiu
creştin, atunci eu sunt în responsabilitatea Sa. El se v-a îngriji de mine şi
de mântuirea mea, aşa cum s-a îngrijit ca poporul ales să ajungă în Canaan, cum
s-a îngrijit ca Iona să fie crezut, aşa cum s-a îngrijit ca apostolii să fie
bine instruiţi, aşa cum s-a îngrijit ca Biserica să se nască şi să crească. De
aceea atunci când cineva simte chemarea lui Dumnezeu, nu trebuie să se teamă,
şi nici nu trebuie să se ascundă ca Iona, căci Dumnezeu se va îngriji de toate,
chiar şi de ascultarea şi convertirea la cei care este trimis.
Întemeietoarea Societăţii Sfintei
Inimi, sfânta Magdalena Sofia Barat (1779 -1865), trimiţându-le pe
călugăriţele ei în cele două Americi, le spunea: „Chiar dacă mergeţi atât de
departe pentru a aşeza şi numai un tabernacol în plus şi pentru a-l face pe un
sărman sălbatic să rostească un singur act de iubire către Domnul, nu ar fi
aceasta de ajuns pentru fericirea vieţii voastre şi pentru a vă merita
fericirea veşnică?”.
"Ridică-te şi mergi!
Credinţa ta te-a mântuit" (Lc
17,19). Duminica acesta, 13 mai 2012, este zi a XX a Zi Mondială a bolnavului,
zi inaugurată de Fericitul Papă, Ioan Paul II, în anul 1992. Atât textul biblic
ales pentru acest an, atât ziua de 13 mai, Ziua arătării Preasfintei Fecioare
Maria la Fatima ,
1917, cât şi lecturile acestei duminici care au ca temă iubirea, ne ajută să
înţelegem mai bine semnificaţia acestei zile.
Dumnezeu cel întreit şi unic ne
iubeşte, ne vindecă şi ne mântuieşte, spunându-ne în fiecare zi: "Ridică-te
şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (Lc 17,19) Maria care a apărut la Fatima , Lourdes, Siracuza
şi în multe alte locuri, ne iubeşte, ne aduce din cer vindecare şi mântuire.
Noi animaţi de iubirea divină, ca şi Maria, după exemplul şi chemarea lui Isus,
iubim pe toţi fraţii noştri, mai ales pe cei aflaţi în suferinţă.
Din experienţa veacurilor, vedem
că Isus şi Maria, pe unii îi vindecă, însă pe alţii nu. Defapt şi Maria a spus la Fatima , în ziua de 13
octombrie 1917, că pe unii îi vindecă şi pe alţii nu. De ce aşa? Şi pe cei pe
care îi vindecă, şi pe cei pe care nu-i vindecă, Isus şi Maria, vor să-i facă
partaşi de mari câştiguri sufleteşti. Un exemplu în acest sens ne va lămuri:
Sfântul Simeon Stâlpnicul, (390-459), era bolnav şi avea
multe răni din care curgeau şi viermi. Cineva a venit la el într-o zi pentru
a-i cere o rugăciune de vindecarea pentru el şi pentru copilul său. Pe când
stăteau ei de vorbă, dintr-o rană a lui Simeon a căzut un vierme. Dar când s-a
uitat pe pământ, în loc de vierme, a văzut un mărgăritar. Atunci omul nostru nu
i-a mai cerut Sfântului ca să se mai roage pentru vindecare, ci pentru putere.
In acest sens trebuie interpretată zicala: „Bolnavii sunt
comoara Bisericii”. Ei îmbogăţesc şi înnobilează Biserica. Iar cei care
îngrijesc de bolnavi vor fi răsplătiţi cu mărgăritare veşnice.
Preot Ioan
Consideraţie la
ÎNĂLŢAREA DOMNULUI
ÎNĂLŢAREA LUI
ISUS ESTE SPRE
FOLOSUL NOSTRU
Am să încep această consideraţie despre Înălţarea
Domnului pe care o sărbătorim astăzi, pornind de la un text scurt al lui
Constantin Brâncuşi (1876-1957), prin care artistul îşi exprimă dorul vieţii
lui: “Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi vroit să zbor printre arbori,
spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continuu să creez
Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în
sine, spiritul ei: zborul, elanul... „Spre imensitatea văzduhului, aceasta este
Pasărea mea”... “N-am căutat, de-a lungul întregii mele vieţi, decât să redau
esenţa zborului. Zborul – Ce fericire!” (cf. You Tube, Constantin Brâncuşi, Bucuria de a fi).
“Zborul şi “Dorul” după Cer, trebuie să fie şi esenţa vietii noastre
din timpul călătoriei pământeşti. Rădăcina cuvântului “dor” vine de la “durere”.
Iar dacă avem acest dor şi această durere după Cer, astăzi nu trebuie să uităm
că ele ne sunt alinate şi împlinite de Isus, prin înălţarea sa la cer, înălţare
prin care El ne-a deschis Cerul închis de păcatul lui Adam, înălţare prin care
El a purtat deja în Cer omenitatea noastră.
După învierea sa din morţi, Isus a spus: "Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi
Dumnezeul vostru" (In 20,17).
Iar înainte de Patimă, când Isus le-a spus apostolilor că trebuie să se
întoarcă la Tatăl ,
aceştia s-au întristat. Dar Isus le-a spus: "Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura
că mă duc la Tatăl
pentru că Tatăl este mai mare decât mine" (In 14,28)
Oare de ce trebuie să ne bucurăm că Isus s-a înălţat
astăzi la ceruri ?
Trebuie să ne bucurăm de Înăţarea Domnului, pentru că
prin Înălţare, Jertfa Lui mântuitoare pentru noi, a fost acceptată de Tatăl, spre folosul
nostru. Trebuie să ne bucurăm astăzi pentru că prin înălţarea sa la dreapta
Tatălui, Isus este este confirmat, spre folosul nostru, ca Mare Preot al
lucrurilor veşnice şi Mijlocitor puternic pentru noi (cf. Evr 5,1s.). Trebuie să ne bucurăm pentru că prin înălţarea sa la
cer, Isus este încununat cu Slava pe care a avut-o înainte de Întrupare şi
astfel a primit reparaţie după umilirile Calvarului, dându-ne asigurări sigure
despre dreptatea divină (cf. In
17,5). Trebuie să ne bucurăm pentru că Isus a primit toată puterea în cer şi pe
pământ, pentru a ne fi bucurie în timp şi în veşnicie (cf. Mt 20,28) Trebuie să ne bucurăm că Isus fiind făcut Domn veşnic,
tot genunchiul se va plec în faţa Lui (cf. Fil 2,9-10 şi toţi duşmanii Lui şi
ai noştri, vor fi aşezaţi sub picioarele sale (cf. Ev 1,13).
Deci, trebuie să ne bucurăm de Înălţarea Domnului, pentru
că toată gloria primită astăzi de Isus, El o va folosi în întregime numai pentru
binele şi folosul nostru.
Biserica, prin rugăciunea “Prefaţa I” din sărbătoarea
Înălţării Domnului, ne spune: “Domnul Isus, Regele măririi, biruitor asupra
păcatului şi a morţii, în uimirea îngerilor se înalţă astăzi la ceruri,
Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Judecător al lumii şi Stăpân a toată
puterea. Înălţându-se, El nu se îndepărtează de noi, ci ne dă încrederea că şi
noi, făcând parte din Trupul său, îl vom urma acolo unde a mers înaintea
noastră, El, Capul şi Începutul”. Iar prin rugăciunea “Prefaţa II” ne spune că
Isus “s-a înălţat astăzi la ceruri spre a ne face părtaşi de dumnezeirea sa”.
Textetele biblice referitoare la Înălţarea Domnului,
completeză lista de binefaceri ale Înălţării Domnului pentru noi. Astfel citim
că prin Înălţarea sa: Isus a dus robie robia noastră şi a purtat în ceruri
omenitatea noastră (cf. Ef 4,8). Aşezat
la dreapta Tatălui, ne atrage mai uşor la sine (cf. In 1,32), ne uneşte mai bine cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf.
In 12,12). Împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt lucrează mai eficient la desăvârşirea mântuirii noastre (cf. In
5,17), şi pregăteşte pentru fiecare câte un lăcaş în Casa Tatălui său veşnic
(cf. In 14,2-3). Apoi împreună cu
Tatăl ni-L trimite pe Duhul Sfânt care să rămână mereu cu noi până la revenirea
sa, care să ne ajute şi să ne apere (cf. In
14,16), care să ne înveţe toate lucrurile mântuitoare şi să ne aducă aminte de
tot ceea ce ne-a învăţat El (cf. In
14,26), care să ne facă martori până la marginile pământului (cf. Fap 1,8); care să ne dea puterea de a
vorbi în faţa tuturor oamenilor despre mântuirea înfăptuită de El (cf. 1Cor 12,3), şi care la sfârşit să ne
învie din morţi şi să ne înalţe la cer. (cf. Rm 8,11)
Dacă omenitatea noastră a fost deja înălţată cu Isus la
ceruri, dacă Isus ca un uriaş magnet ne atrage pe toţi la sine, dacă înăţarea
noastră împreună cu Isus a început deja cu sfânta Fecioară Maria şi va continua
până la revenirea sa pe nori, atunci, după exemplul lui Fecioarei, noi trebuie
să căutăm şi să năzuim spre cele de sus, acolo unde viata noastra este ascunsa
cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,1-4)
Iar faptul că Isus s-a înălţat la Cer , tocmai din Galileea,
locul de unde şi-a început activitarea misionară şi primele suferinţe, arată
clar că numai cu trudă şi suferinţă, împlinite cu dragoste, speranţă şi
credinţă, vom putea beneficia de gloria înălţării.
Am început consideraţia de Înăţarea Domnului, cu un
frumos text din Constantin Brâncuşi, unde artistul ne spunea că tot gândul,
cuvântul şi opera sa artistică au fost marcate de zborul şi dorul după cer. Şi
într-adevăr, toată viaţa şi operele lui Constantin Brâncuşi, au fost
caracterizate de “dorul” şi “zborul” după cer. Astfel el era în “pasărea
măiastră” care tinde mereu spre cer. El era acela care dorea să treacă Poarta
Cerului, pentru a primi îmbrăţişare şi sărutul Creatorului, din “Poarta
sărutului”. El era cel care năzuieşte spre înălţimi, din “Coloana Infinitului”.
Componentele Coloanei infinitului, prin care el a redat evenimentele vieţii, deşi
le-a conceput ca un şir lung de dureri şi înfrângeri, simbolizate aici
printr-un şir lung de sicrie aşezate unele peste altele, pe ultimul sicriu însă
l-a lăsat deschis, pentru a arăta că tocmai ele întăresc speranţa învierii şi
înălţării cu Isus. “Masa Tăcerii”, reprezinta Cina de Taină. Iar linia Mesei
Tăcerii, prin curbura închisă a cercului, el sugerează că numai Isus este acela
care adună, uneşte şi apropie. Numai dacă vom participa la Cina de Taină a lui Isus, ne
vom putea aduna, apropia şi uni cu Dumnezeu în Paradis. Sublim!
Prin înălţarea sa la cer, acoperit de un nor, Cristos a
început un nou mod de viață alături de Tatăl
Ceresc şi de Duhul Sfânt, un nou mod de viaţă
invizibil ochilor trupeşti, dar un nou mod de viaţă real şi mai aproape
de noi ca oricând (Mt 28,20).
Un nor îl acoperă şi astăzi pe Isus de ochii, urechile şi
simţurile noastre trupeşti. Dar El este la fel de real şi de de prezent în
mijlocul nostru, ca şi atunci când străbătea drumurile noastre. Astfel El este
Cel acoperit de nor, care ne vorbeşte în paginile Sfintei Scripturi. El este
Cel acoperit de norul Pâinii care ni se dăruieşte ca hrană şi medicament de
nemurire în Sfânta Împărtăşanie. El este Cel acoperit de noru slujitorului
sacru care împarte binecuvăntările şi administrează Sacramentele. El este
Cel acoperit de norul mulţimii credincioşilor care animă adunarea creştină. El
este Cel acoperit de norul fraţilor pe care îl întâlnim zilnic. El este Cel
acoperit de norul fraţilor noştri, flămânzi, însetaţi, străini, goi,
întemniţaţi, care ne chemă în ajutor în durerilor lor sufleteşti şi trupeşti.
Dacă noi îl vom recunoaşte şi îl vom primi prin Cuvânt şi
Euharistie; dacă noi îl vom recunoaşte în persoana slujitrorului sacru şi vom
primi cu credinţă prin el Cuvântul, Tainele şi Binecuvântările; dacă noi îl vom
recunoaşte în adunarea credincioşilor aflaţi în rugăciune şi ne vom alătura ei;
dacă noi îl vom recunoaşte şi îl vom auzi în strigătul după ajutor al fraţilor
noştri încercaţi de suferinţe fizice şi sufleteşti; dacă noi în tot ce gândim,
vorbim şi lucrăm avem în vedere Cerul; dacă noi atunci când vedem ridicându-se câte
un nor pe cer ne vom gândi la revenirea sa şi o vom aştepta cu dor... Abia atunci
vom putea spune că năzuim, că ne avântăm, că ne înăţăm spre Cer; abia vom putea
spune că vom urma Preacuratei Fecioare Maria care a fost deja ridicată cu
trupul şi sufletul la Cer.
Cristos s-a înălţat!
Pr. Ioan Lungu
Pr. Ioan Lungu
Reflecţie la DUMINICA VII DUPĂ
PAŞTI “B
Rugăciunea, munca şi Jertfa lui Isus,
model pentru rugăciunea, munca şi de jertfă noastră.
Fragmentul evanghelic de astăzi, redă un fragment din Rugăciunea
Sacerdotală a lui Isus, Rugăciune prin care Mântuitorul se roagă Tatălui Ceresc,
pentru ucenicii săi de atunci, dar şi pentru cei din toate timpurile. Din
această Rugăciune a lui Isus către Tatăl Ceresc, în Duhul Sfânt, se vedea foarte
clar şi limpede iubirea sa fără margini pentru noi. (cf. In 17, 11-24)
În această rugăciune Isus se roagă pentru noi ca să nu ne
pierdem credinţa, aşa cum şi-a pierdut-o Iuda; apoi se roagă să nu renunţăm la
trăirea şi mărturisirea credinţei din pricina prigoanelor de la cei răi, căci
fără această mărturisire a credinţei, nici El nu ne va putea mărturisi înaintea
Tatălui Său (cf. Mt 10,32-33); apoi
se roagă pentru ca noi să nu uităm că prin credinţa în numele său noi nu mai
aparţinem lumii acestei care se va pierde, ci lumii viitoare care va dăinui
veşnic; apoi se roagă ca Jertfa Sa să ne fie spre consacrare în Adevărul Cuvântului
Său, adică spre rămânerea în credinţa faţă de Numele său, fără să ne mai
întoarcem la păcatele şi idolii de mai înainte (cf. 1Tes 1,9), şi astfel Jertfa Lui să rămână în zadar pentru noi; iar
finalul Rugăciunii sale se roagă pentru ca noi să ajungem alături de El în
Slava Tatălui (cf. In 17,24)
Iar toate acestea nu sunt posibile fără ca noi să rămânem
uniţi cu El şi între noi şi fără să primim pe Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Ioan,
ne spune în lectura a doua de astăzi: “Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi,
şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul” (1In 4,11).
Deci, pentru a rămâne în Dumnezeu cel întreit şi unic,
care este iubire, trebuie să răspundem cu iubirea noastră faţă de El şi faţă de
fraţii noştri. Şi cum putem face acest lucru?
1. Imitând grija şi rugăciunea Isus, pentru mântuirea
noastră şi apoi pentru fraţii noştri. Referitor la acest punct să ne punem
fiecare câteva întrebări:
a. Când ne-a rugat ultima dată pentru credinţă noastră? Când
ne-am rugat ultima dată pentru a nu ne pierde credinţa ca Iuda? (cf. Fap 1,15-26) Când ne-am rugat ultima
dată pentru sporirea credinţei noastre, aşa cu s-au rugat apostolii: “Doamne,
măreşte-ne credinţa!” (Lc 17,5). Când
ne-am rugat ultima dată pentru putere pentru a ne trăi şi mărturisi credinţa,
putere promisă de Isus ucenicilor săi (cf. Lc
24,49)? Când ne-a rugat ultima dată pentru ca să nu pierdem sufletul şi pentru ca
să ajungem în Cer lângă Tatăl, lângă Isus, lângă Duhul Sfânt, lângă Îngeri şi
Sfinţi, aşa cum Isus s-a rugat astăzi (cf. In
17,24) ?
b. Şi încă ceva foarte important: Ne-a interesat vreodată
soarta de aici şi din veşnicie a fraţilor noştri? Când ne-am rugat ultima
pentru ca fraţilor noştri să nu le lipsească cele necesare trupului şi
sufletului? Când ne-am rugat ultima dată pentru ca ca fraţii noştri să fie
păziţi de rău şi rămână în Credinţa şi Adevărul lui Isus, pentru ca fraţii
noştri să aibe curajul şi puterea de a-L mărturisi pe Isus, pentru ca fraţii
noştri să nu se piardă şi să ajungă în Cer?
2. Rugăciunea pentru mântuirea noastră şi a fraţilor
noştri, este doar o primă etapă, a lucrării noastre creştine. Etapa a doua este
să trecem la acţiune.
a. Să trecem de la rugăciune la împlinirea ei în fapte, adică:
în timp ce ne rugăm, să şi trăim efectiv unirea şi iubirea cu fraţii noştri; în
timp ce ne rugăm, să păstrăm şi să vestim viaţa Cuvântul pe care Cristos n-i
l-a încredinţat; în timp ce ne rugăm, să fim în lume fără să fim din lume,
acţionând în ea ca un ferment; în timp ce ne rugăm, să acceptăm şi suferinţa pe
care ura lumii o presupune; în timp ce ne rugăm, să şi trăim ca înviaţi, arătând
astfel învierea ca izvor de mântuire a lumii.
b. Făcând aşa, este iarăşi tot numai o primă etapă a
misiunii noastre de creştin, căci etapa a doua a lucrării de creştin este preocuparea
noastră pentru ca şi fraţii noştri să ajungă la mântuire, iar apoi preocuparea
noastră trebuie să fie ca ei să devină la rândul lor mărturisitori pentru
alţii; sfinţindu-ne pe noi, trebuie să-i ajutăm şi pe fraţii noştri să se
sfinţească, dar să determinăm ca şi ei la rândul lor să lucreze pentru
sfinţirea altora; împlinind noi cele cerute de Isus, trebuie să-i ajutăm şi pe
fraţii noştri să le împlinească şi ei, dar să-i determinăm şi pe ei ca la rândul
lor să-i ajute şi pe alţii să le împlinească; lucrând noi cu frică şi cutremur la mântuirea
noastră, trebuie să-i ajutăm şi pe fraţii noştri să lucreze la fel pentru
mântuirea lor, iar apoi să-i determinăm şi pe ei ca la rândul lor să lucreze mântuirea
altora. etc.
Încerc să redau toate cele spuse mai sus printr-o imagine
plastică. Să ne imaginăm un şir lung de oameni care ajunge de la pământ la cer.
În faţa acestui lung şir de oameni merge Cristos, care cu o mână ţine de mâna
Tatălui şi a Duhului Sfânt, iar cu cealaltă mână ţine mâna celor din apropierea
Lui. Cei din apropiere ţin cu o mână de mâna lui Cristos, iar cu cealaltă mână ţin
mâna fraţilor din urma lor. Şi apoi fiecare om din acest şir de oameni care
călătoresc spre cer face la fel, cu o mână ţine mâna celui din faţă prin care este
legat de Cristos, iar cu celaltă mână ţine mâna celui din urma lui, prin care
este legat de toţi ceilalţi fraţi ai săi. Oricine ar încerca să lase mâna celui
din faţă lui, ar pierde şi legătura dragostei care îl leagă de Isus. Şi oricine
nu ar întinde mâna celui care merge după el, ar pierde legătura cu toţi fraţii
şi astfel nu ar merge corect pe calea mântuirii. Deci, cine ar face una sau
alta din aceste greşeli, s-ar exclude singur de pe Calea mântuirii.
De aceea Sfântul apostol Ioan ne spune că aceasta este
porunca: “Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, trebuie să-l iubească şi pe aproapele
său” (1In 4,21).
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur (347- 407), spune şi el:
“Creştinul este omul căruia Dumnezeu i-a încredinţat pe toţi ceilalţi oameni.”
Dar ca să putem face aceste lucruri din convingere,
trebuie ca mai întâi noi să ne aprindem de focul credinţei, speranţei şi
dragostei, care vine de la Isus ;
căci dacă mai întâi noi nu ardem de
acest foc, nu vom putem aprinde pe nimeni. Isus spunea: "Foc am venit să
aduc pe pământ şi cât aş vrea ca el să se aprindă"! (Lc
12,49). Avem nevoie de acest foc adus de Isus, care este un foc al inimii, al
iubirii, şi al Duhului Sfânt, care nu distruge nimic din ceea ce este bun în
noi, dar distruge numai ceea ce este păcat, egoism, sclavie la diavol şi patimi.
Mulţi dintre noi am auzit de acel bătrânel, care stătea
ore în şir în faţa Tabernacolului, ca o baterie solară la soare, spunând că se
încălzeşte şi se încarcă sufleteşte de la Isus Euharisticul
sau de acel tânăr care, fiind serviciu, în pauza de masă
se retrăgea de ochii colegilor şi citea din Biblie, spunând că el de acolo
scoate energia necesară pentru a face faţă datoriilor sale.
Iată un exemplu din Biblie şi unul din Viaţa Bisericii,
care ne arată că sufletele aprinse de focul dragostei lui Isus, reuşesc apoi la
rândul lor să aprindă şi pe alţii de acest foc.
Apostolii din prima lectură de astăzi (cf. Fap 1,15-26), aprinşi sufleteşte de
întâlnirea şi părtăşia cu Isus Înviat, au devenit interesaţi şi preocupaţi de soarta
Bisericii, şi de aceea după ce au restabilit colegiul apostolic, au reuşit să
reaprindă de focul iubirii şi al misiunii în ucenicii răciţi sufleteşte de vânzarea
lui Iuda, dar şi de laşitatea lor de dinainte de Patima şi Moartea Domnului.
Sfânta Bartolomea Capitanio (1807-1833), pe când era
elevă la Şcoala Primară, a avut ca şi învăţătoare pe Sora Francisca, o fiinţă
care ardea de focul lui Isus. Această soră se ruga mereu şi era preocupată de a
sădi şi de a creşte credinţa în sufletele elevelor sale. De aceea chiar şi
jocurile pe care le propunea elevelor sale, toate erau spre sădirea şi
creşterea credinţei în suflete. Se spune că într-o zi a venit în clasă cu o
mână plină de paie de grâu şi le-a invitat pe elevele sale să tragă fiecare
câte un pai de grâu din mâna sa; iar fetiţa care va trage paiul cel mai lung,
va trebui să pornească chiar de atunci spre aprofundarea şi trăirea credinţei.
Jocul s-a repetat şi în alte zile, până ce toate fetiţele se puteau lăuda că au
tras paiul cel mai lung. Dar prima care a tras paiul cel mai lung al credinţei,
chiar de la primul joc, a fost Bartolomea, care chiar din acel moment şi-a
început desăvârşirea şi în final a ajuns sfântă, slujind cu drag pe Isus şi
lucrând cu sârg la mântuirea sufletelor.
Dar partea sublimă a acestei Evanghelii de astăzi,
abia acum urmează. Isus ne spune astăzi: “Pentru ei eu mă jertfesc pe mine
însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr (In
17,19) Deci, pentru a fi un cu adevărat un creştin, alt Cristos în lume, după
ce l-ai primit în viaţa ta pe Isus şi i-ai urmat învăţătura, după ce l-ai trăit
personal şi apoi l-ai mărturisit şi fraţilor tăi şi ai făcut din ei alţi mărturisitori,
trebuie să păşeşti acum şi pe calea jertfei de tine însuţi.
De aceea Sfântul apostolul Ioan, ne spune: "Noi
am cunoscut dragostea Lui prin acea că El şi-a dat viata pentru noi; deci şi
noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1In
3,16).
Fericita Laura Carmen Vicuña (1891-1904), s-a născut la Santiago , în Chile; tatăl
se numea Giuseppe Domenico, iar mama Mercede Pino. Vicuña era o familie
aristocratică în Chile, dar din cauza revoluţiei, fură nevoiţi să plece ca
refugiaţi. Se stabiliră la
Temuco , într-o casă saracă, unde tatăl muri pe neaşteptate,
iar mama se văzu nevoită să plece cu cele două fiice în Argentina, unde se
stabileşte la Junín
de los Andes. Aici, Mercede îl cunoaşte pe Manuel Mora şi acceptă să locuiască
împreună şi să muncească la ferma lui. Manuel Mora, după ce a ademenit-o pe
mamă la păcat, voia acum s-o ademenească şi pe Laura. Fiind refuzat
de fiecare dată de Laura, acesta o bate crunt, iar apoi o dă afară din casă. Laura
dormea acum sub cerul liber. Din cauza bătăii şi apoi a frigului se
îmbolnăveşte de moarte. La prima întâlnire cu mama sa, Laura îi zice: “Mamă,
moartea mea este aproape, chiar eu i-am cerut-o lui Isus. I-am oferit viaţa mea
lui Isus pentru tine, ca să te întorci la El.”
Apoi
Închei aceste gânduri cu îndemnul lui Isus rostit după
enunţarea Parabolei Samariteanului Milostiv : “Mergi şi fă şi tu la fel!” (cf. Lc 10, 37)
Preot Ioan
Consideraţie la sărbătoarea COBORÂRII
DUHULUI SFÂNT
Duhul Sfânt pregăteşte şi împodobeşte Mireasa pentru Nunta Mielului
Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după ce a
împlinit opera mântuirii noastre la
Cruce , înainte de înălţarea sa la ceruri, le-a spus
ucenicilor săi: „Este în folosul vostru ca să mă duc; căci dacă nu mă duc,
Apărătorul nu va veni la voi, iar dacă mă duc vi-l voi trimite” (cf. In 16,7)
Iar în Evanghelia de astăzi, Isus, pe Duhul Sfânt, pe
care a început să ni-L trimită de la Tatăl
Ceresc
1. Mângâietor pentru toate necazurile şi durerile vieţii
noastre (cf. Fap 9,31)
2. Avocat cu dovezi bune pentru apărarea tuturor cauzelor
noastre (cf. Rm 8,26)
3. Medic cu medicament potrivit pentru bolile noastre şi
pentru învierea noastră. (cf. Rom
8,11)
4. Sfătuitor bun ce ne ţine uniţi cu Dumnezeu pe toate
căile vieţii noastre (cf. Iuda 1,20).
5. Învăţător devotat, care dă pe faţă greşeala lumii cu
privire la păcat, la dreptate şi la judecată,
(cf. In 16,8)
care ne aduce aminte de toate cele pe care ni le-a învăţat Isus (cf In 14,26)
şi care dă
mărturie despre Isus în faţa noastră pentru ca şi noi să-L mărturisim (cf. In
15,27).
6. Prieten, care nu ne părăseşte niciodată şi care ne
însoţeşte pe calea vieţii “până la sfârşitul
veacurilor”
(cf. In 14,16)
7. Preparator care îngrijeşte şi împodobeşte Mireasa,
Biserica, pentru Nunta cu Isus (Ap
22,17).
Fiecare din aceste înţelesuri, şi încă multe altele, ale
numelui de „Paraclitos”, nume pe care însuşi Isus i le-a dat Duhului Sfânt, ar
putea constitui o tema minunată de meditaţie. Dar dintre toate aceste înţelesuri
şi lucrări ale Duhului Sfânt, cel plin de daruri trimis la noi (cf. In 16,14-15), aş vrea să mă opresc doar
la acela de Preparator al nostru în vederea Nunţii noastre veşnice cu Isus, din
Paradis.
Noi ştim că Duhul Sfânt a putut face mirese plăcute lui
Isus din: vameşii Matei şi Zaheu, din păcătoasele de la Fântâna lui Iacob şi din
cea venită în casa lui Simon Farizeul, din prigonitorul Saul şi din păgânul
Corneliu, din lumeştii Apostoli şi Ucenici, din brutalul Longinius şi din
tâlharul Dismas. Oare Duhul Sfânt nu va putea face şi din noi păcătoşii mirese
vrednice de Isus, dacă ne încredinţăm lui? Eu spun ca da.
Două imagini din Biblie, una din cartea Genezei şi alta
din cartea Esterei, ne vor ajuta să înţelegem cum ne pregăteşte Duhul Sfânt
pentru nuntă, dar şi cum trebuie să răspunem şi noi la această divină lucrare.
I. ELEAZAR (o imagine îndepărtată a Duhului Sfânt),
bătrânul îngrijitor al casei lui Avraam, este trimis de acesta pentru a aduce
din Mesopotania, o soţie vrednică pntru Fiul său Isaac (cf. Gen 24,1ss), căci socotea o impietate
să-i ia o nevastă fiului său din fetele idolatre ale canaiţilor.
Si este interesant de observat, că atunci când Eleazar
ajunge în Mesopotania, Dumnezeu i-o scoate imediat în faţă pe Rebeca, viitoarea
soţie a lui Isaac. Dumnezeu i-a ales-o pe Rebeca, şi i-a scos-o
înainte, şi nu Eleazar a ales-o.
Despre noi, Biblia spune:”Nu noi l-am ales pe Domnul, ci
Domnul ne-a ales pe noi.”(In 15,16),
şi ne-a ales pe fiecare încă înainte de întemeierea lumii (cf. Ef 1,4).
Când Eleazar a întâlnit-o pe Rebeca, primul lucru pe care
l-a făcut a fost acela de a-i vorbi foarte frumos despre Isaac şi despre
Avraam, apoi ca semn al dragostei, bogăţiei şi generozităţii lor, îi oferă mai
întâi ei, şi apoi şi familiei sale, nenumărate daruri din partea lor, daruri
care costau din: obiecte din aur, brăţări, cercei, inele, coliere de perle şi
îmbrăcăminte scumpă. (Gen 24,53)
Iar după ce Eleazar a făcut prezentarea generală de
început referitoare la Avraam
şi Isaac, după ce le-a oferit semnele dragostei, bogăţiei şi generozităţii lor,
i l-a prezentat Rebecăi pe Isaac ca fiind aşa de frumos, aşa de bun, şi aşa de
bogat, că nici o fată din lume nu l-ar refuza de mire, şi nici o familie din
lume nu l-ar refuza de ginere. Apoi o întreabă direct direct pe Rebeca dacă
vrea să meargă şi să fie nevasta Stăpânului său? Rebeca dupa ce a ascultat
frumoasa prezentare despre Isaac şi Avraam, după ce a primit aşa de frumoase şi
multe daruri, nu a putut să refuze oferta şi a spus un fericit „da”, prin care
a intrat în familia lui binecuvântată a lui Avraam.
Duhul Sfânt, este pentru unul fiecare dintre noi, noul
„Eleazar”, pe care Tatăl şi Fiul, după ce l-a încărcat de daruri şi de haruri,
l-au trimis la noi, cei aleşi înainte de întemeierea lumii (cf. Ef 1,4), pentru „a ne peţi şi pentru a
ne pregăti” pentru Nunta Veşnică. La fel ca bătrânul Eleazar, Duhul Sfânt
coborând asupra noastră, ne aminteşte şi ne vorbeşte despre Mirele Isus şi
despre Tatăl Ceresc; apoi ne arată cât e de iubitor, bun, bogat şi generos este Fiul Tatălui Ceresc, Mirele nostru,
pentru ca nimeni de pe pământ să nu-L poată refuza ca Mire. (In 16,13-15).
Şi aşa cum Rebeca pregătită şi împodobită de Eleazar, a
spus un prompt şi categoric „da” pentru Isaac, fiul lui Avraam, tot astfel şi
noi pregătiţi şi împodobiţi sufleteşte de Duhul Sfânt, trebuie să spunem tot un
prompt şi categoric „da” lui Isus, Fiul Tatălui Ceresc, care ne cere să-i fim
mirese. Dacă Rebeca prin „da-ul” ei a
intrat în familia binecuvântată a lui Avraam, noi prin „da-ul” nostru vom intra în Familia binecuvântată a
Tatălui Ceresc.
De peste două mii de ani, Duhul Sfânt şi Mireasa
pregătită şi împodobită de El, strigă după venirea Mirelui Cristos: „Duhul şi
mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino” (Ap 22,17)!
Oare noi care am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care am
fost copleşiţi cu darurile sale şi puşi pe calea virtuţilor încă de la Botez şi Confirmaţiune, am
luat noi în serios, ca Rebeca, cele şoptite nouă de Duhul Sfânt, prin Sfânta
Scriptură şi prin pregătirea creştină de fiecare, prin Sfânta Liturghie şi
lecturile ziditoare?; am luat în serios darurile oferite?; ne-am conformat
viaţa cu chemarea pe care Duhul Sfânt ne-a făcut-o?; strigăm noi împreună cu
Duhul Sfânt şi cu întreaga Biserică după venirea Mirelui Cristos? Dacă nu ne
lăsăm pregătiţi de Duhul Sfânt şi dacă nu ne străduim în mod serios şi zilnic,
pentru a fi mirese înţelepte ale lui Isus, ca Rebeca, vom avea veşnic soarta
nefericită a „fecioarelor nechibzuite”, (cf. Mt 25,12), a “omului fără haina de nuntă” (Mt 22,12-14), şi a celor
care n-au lucrat nimic din iubire, ca răspuns la iubire (cf. Mt 25,45-46).
Deci, toate darurile pe care le-am primit şi le primim
încă în această viaţă, de orice fel ar fi ele, toate ni le aduce Duhul Sfânt de
la Tatăl şi de la Fiul , şi toate au menirea să
ne facă să-i iubim şi să ne pregătim pentru întâlnirea cu Ei, din sala Nunţii
Veşnice.
Prin următorul exemplu biblic pe care l-am ales, vreau să
exemplific că nu este suficient a răspunde un simplu şi formal „da” la chemarea
la nuntă, nu este suficient să ştim şi să cunoaştem din auzite despre darurile
pe care Duhul Sfânt ni le aduce de la
Tatăl şi de la
Fiul , dar mai trebuie să ni le însuşim şi să lucrăm cu
ele.
II. HEGAI, (o altă imagine a Duhului Sfânt) responsabilul
casei lui Ahaşveroş (cf. Est 2,9ss), a
acelui Ahaşveroş care domnea de la
India până în Etiopia, şi peste o sută douăzeci şi şapte de
ţinuturi (cf. Est 1,1), a primit
însărcinarea de a găsi şi pregăti o soţie-împărăteasă pentru acest mare împărat
(cf. Est 2,3).
Insă în această alegere trebuia să ţină cont de
preferinţele împăratului. Iată preferinţele şi cerinţele împăratului Ahaşveros,
de la cea care voia să-i fie mireasă regină. El voia ca aceasta să aibă viaţa
curată care-i plăcea lui, purtarea aleasă care-i place lui, să poarte hainele
şi bijuteriile care-i plăceau lui, să folosească uleiurile şi parfumurile
care-i plăceau lui şi să împlinească mereu numai voinţa lui. Iar pe regina Vasti
care n-a împlinit aceste preferinţe şi cerinţe ale sale, împăratul a
repudiat-o. (cf. Est 1,10-12)
Iar în acest sens, Hegai, simbol al Duhului Sfânt trimis
pe pământ ca să pregătească Mireasa, a chemat şi adunat din toate ţinuturile
împărăţiei, pe toate fetele, frumoase şi fecioare, în capitala Susa (aşa cum
ne-a chemat şi pe noi de la marginile pământului în Biserica sa), iar printre
ele se afla şi Estera. Acestor tinere fecioare, Hegai le-a făcut o pregătire
lungă şi îngrijită. Astfel că 6 luni le-a uns cu ulei de mirt şi 6 luni cu
miresme, aşa cum ştia el ca-i place regelui său. Exact aşa cum ne pregăteşte şi
pe noi Duhul Sfânt toată viaţa, pentru a fi plăcuţi Mirelui Isus, căci în
Biblie numarul 6 este şi simbolul vieţii pământeşti nedesăvârşite.
Singura dintre toate aceste tinere fecioare, Estera, a
acceptat întocmai sfaturile şi îndumările lui Hegai, cu privire la tot ceea ce
iubea şi prefera împăratul, începând de la hrană, de la stil de viaţă, de la
cuvinte rostite, şi de la îndeltnicirile zilnice, şi până la la hainele, bijuteriile, uleiurile,
parfumurile plăcute Regelui, oferite prin Hegai. Şi iată ce spune Biblia în
acest sens: Şi când i-a venit vremea Esterei să intre la împăratul, nu a luat
cu ea decât ceea ce a orânduit Hegai. Si aşa ea a căpătat trecere înaintea
împăratului şi a fost făcut regină” (cf. Est
2, 15-18).
Celelalte domnişoare, care s-au îmbrăcat numai după
placul lor, care au mâncat numai după placul lor, care s-au împodobit numai după
placul lor, care au folosit uleiurile şi parfumurile după placul lor, toate au
fost refuzate de regele Asuer.
Aşa va face Isus şi cu oameni din pământ pe care-i va
chema la Ospăţul
său nupţial. Îi va accepta şi îi va alege de Mireasă numai pe aceia care au primit
Jertfa de la Cruce ,
împreună cu darurile ei, şi apoi au urmat întocmai în viaţa lor învăţăturile
primite de la Duhul Sfânt
Isus nu acceptă nimic la Mireasa sa din ceea ce
este lumesc şi străin de preferinţele sale. Cine crede că poate sluji după plac,
şi nu după Duhul Sfânt, lui Dumnezeu, se înşeală amar (cf. Mt 6,24)
Nici preoţii din Vechiul Testament, nu erau acceptaţi să
urce la altar, (aici urcatul la altar fiind simbolul urcării omului la cer), cu
îmbrăcăminte din lână animală, care să mirose a transpiraţie umană, a efort
uman şi a putere lumească. Ei trebuiau să poarte numai haine de in, căci inul
este o imagine a puterii harului divin (cf. Lev
16,4; Ez 44,18).
Deci, şi la noi cei chemaţi pentru a a urca la cer şi
pentru a deveni Mireasă pentru nunta cu Isus, trebuie să avem totul de Sus şi
de la Duhul Sfânt :
şi gândul, şi vorba, şi fapta, şi hrana, şi îmbrăcămintea, şi podoabele, şi
cântarea, şi rugăciunea, şi mărturia, şi viaţa şi moartea, şi toate. Nu ne este
permis să avem nimic din ceea ce e pământesc şi care să nu ne vină de Sus şi de
la Duhul Sfânt.
Preot Ioan
Meditaţie la PREASFÂNTA TREIME
„Trei sunt care dau mărturia în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt; şi
aceştia trei una sunt” (1In 5,7)
“Totul este săvârşit de Tatăl, prin
Fiul, în Duhul Sfânt” (Sfântul Ciril din Alexandria)
Deasupra altarului unei bisericii, se află simbolizată,
Preasfânta Treime, printr-un triunghi echilateral, cu un ochi deschis în mijloc,
ochi care te priveşte fix în orice loc al bisericii. Văzând acest triunghi
echilateral, cu ochiul deschis în mijloc, două persoane au început să vorbească
despre el. Una din persoane zise: e ochiul lui Dumnezeu, veşnic deschis, care
observă toate păcatele, şi care stă gata să te lovească în orice clipă. Ba nu, spuse cealaltă persoană, eu cred că e ochiul lui Dumnezeu, mereu
deschis, pentru a vedea necazurile şi problemele noastre, pentru a ne veni
într-ajutor cu promptitudine.
În prima lectură de astăzi, Dumnezeu cel întreit şi unic,
i s-a descoperit lui Moise, ca fiind Cel Preaînalt, Cel care care vorbeşte în
tunete şi fulgere, dar şi că este Cel mai iubitor şi mai apropiat de oameni,
Cel îşi însoţeşte mereu cu iubire poporul său. (cf. Dt 4,32-34.39-40)
Aşa credem şi noi, că Dumnezeu cel întreit şi unic, este
Cel care ne veghează mereu cu o iubire, Cel care observă mereu necazurile prin
care trecem, Cel care ne ajuta imediat, şi Cel care ne însoţeşte cu grijă pe
toate căile vieţii noastre.
Noi credem că, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Irineu (130-202),
“Dumnezeu Tatăl este Cel care ne iubeşte şi lucrează mereu pentru noi, prin
cele două mâini ale iubirii sale, Isus şi Duhul Sfânt”.
Noi credem că cele trei persoane divine: Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfât, sunt cele trei izvoare divine care înviorează, dau viaţă şi
rodnicie Bisericii.
Astăzi avem sărbătoarea Preasfintei Treimi, dar să nu ne
imaginăm că cineva ne-ar cere astăzi, să pătrundem şi să dezlegăm misterul cum cele
Trei Persoane divine, sunt egale în mărire dar distincte între ele, cum sunt legate
şi unite între ele, şi cum rămân Fiinţa unică a lui Dumnezeu.
Sfântul Grigore din Nazianz (329-390), spune: “A încerca
să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt)
este o nebunie.
Nu odată ne-a fost dat să vedem temerari care, încercând
să explice misterul Preasfintei Treimi, s-au găsit trudind în zadar, asemenea copilului
din visul Sfântului Augustin (354-430), care voia să mute apa mării, cu paharul
lui mic, în gropiţa pe care o săpase pe plajă.
Sfânta Carte ne spune că toate au timpul lor (cf. Qoh 3,1). Acum e timpul când suntem
chemaţi să credem iubiri Preasfintei Treimi şi să împlinim faptele ce recurg
din această credinţă. Iar dincolo în viaţa veşnică, va fi timpul când îl vom
vedea pe Dumnezeu faţă în faţă (cf. 1Cor
13,12) şi îl vom vedea aşa cum este, şi mai mult decât atât, vom deveni şi
asemenea Lui (cf. 1In 3,1-2)
Aici pe pământ, Dumnezeu cel întreit şi unic ne-a
descoprit din Misterul său, numai cât să ne fie îndeajuns să credem iubirii Sale
şi să ne deschidem spre mântuire. Dumnezeu ne-a revelat numai cât ne era
necesar spre mântuire, prin cele două “cărţi” ale sale: Cartea naturii şi
Cartea Scripturii, lăsând ca restul să ni-l descopre în viaţa veşnică.
În Cartea naturii, Dumnezeu cel întreit şi unic, ne-a
revelat că El îşi are pusă “pecetea” în toată creaţia. Astfel în creaţie
întâlnim:
- trei stări: solidă, lichidă şi gazoasă;
- trei regnuri: mineral, vegetal şi animal;
- trei moduri de viaţă şi mişcare: pe uscat, în apă şi în
aer;
- trei elemente care compun trupul plantelor, animalelor
şi oamenilor;
- trei elemente compun şi sufletul uman: raţiune, voinţă
conştiinţă; etc.
În Cartea Scripturii, Dumnezeu ne-a vorbit voalat încă
din Vechiul Testament despre misterul Preasfintei Treimi, atunci când Dumnezeu
a vorbit despre sine la plural, la creaţia omului (cf. Gen 1,26), la Turnul Babel
Iar în Noul Testament, Isus este cel care ne-a vorbit
deschis despre misterul unui singur Dumnezeu în Trei Persoane distincte şi egale
în mărire. Isus ne-a revelat pentru prima dată că în
Preasfânta Treime: Dumnezeu Tatăl este iubire, Dumnezeu Fiul este iubire şi Dumnezeu
Duhul Sfânt este iubire. (cf. 1In
4,8.16) După Isus, şi apostolii ne-au vorbit despre iubirea Tatălui, a Fiului
şi a Duhului Sfânt. (cf. Rom 8,14-17)
Nu numai prima creaţie, dar şi noua creaţie realizată la
plinirea timpurilor (cf. Gal 4,4),
poartă în sine “pecetea” Preasfintei Treimi. Astfel în numele Preasfintei
Treimi “oamenii noi” sunt: botezaţi, iertaţi, răscumpăraţi, binecuvântaţi,
întăriţi şi conduşi înapoi în ceruri.
Deci, “Poarta” de intrare în iubirea Preasfintei Treimi este una
singură, Isus Cristos. (cf. In 10,9) Primindu-l
pe Isus Cristos, creştinii îşi dau seama că Dumnezeu are un Fiu, egal cu sine,
care ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt. Primindu-l, El face din noi copii ai lui
Dumnezeu Tatăl şi moştenitorii săi. Prin moartea şi învierea Sa, El a inaugurat
pentru noi o cale nouă şi vie (cf. In
14,6) pentru a intra în sfânta sfintelor care este Preasfânta Treime (cf. Evr 10,19-20), şi ne-a lăsat şi mijloacele
optime pentru a putea urma acestă “cale” şi de a intra pe această “poartă” în
Preasfânta Treime.
Primul şi cel mai universal mijloc de a urma calea şi a
intra pe “poarta” Isus, este Biserica.
Sfântul Augustin (354-430), ne spune că: “Atunci când cineva
vreasă traverseze un braţ de mare, cel mai important lucru este, nu să stea pe
ţărm şi să privească spre malul opus, ci să se urce în barca care-l duce spre
celălalt mal”. Deci, cel mai important lucru, nu este de a specula despre
Preasfânta Treime, ci de a intra în credinţa Bisericii care conduce la Preasfânta Treime..
Iar în Biserică, mijlocul prin excelenţă care conduce la Preasfânta Treime
Acest lucru l-a arătat şi Îngerul Păcii, care a prefaţat
apariţia Sfintei Fecioare Maria la
Fatima , 1917, atunci când a apărut ţinând într-o mână un
potir, iar în cealaltă o ostie consacrată, apoi în faţa lor s-a aruncat la
pământ preamărind Preasfânta Treime şi chemând şi pe cei prezenţi să facă la
fel.
Să nu uităm apoi de Semnul Sfintei Cruci şi de Doxologia:
“Slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt”, prin care Sfinţii ca: Ioan
Apostolul, Anton de Padova, Ieremia Valahul, Francisc Xaveriu, etc., au alungat
diavoli, au îndepărtat calamităţi, au vindecat bolnavi şi au convertit popoare.
După toate acestea, noi mai trebuie să-i pregătim Preasfintei
Treimi şi un loc în viaţa noastră; să-i păzim Legile şi poruncile; s-o lăsăm să
exprime prin noi; să-i imităm dragostea şi unitatea; şi să purtăm grijă nu
numai de mântuirea noastră, dar şi de mântuirea şi trebuinţele semenilor noştri.
Păzirea Poruncilor divine este primul semn al deschiderii
noastre către Preasfânta Treime. Sfântul Apostol Ioan scrie: “Căci iubirea de
Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui. Iar poruncile Lui nu sunt grele”
(1In 5, 3).
Unul dintre conducătorii Asiei Mici, scria la începutul
secolului II o scrisoare Împăratului Traian, în care spunea: “Creştinii, sunt
oameni, care în mod deliberat se obligă să evite faptele rele, aceştia
niciodată nu acceptă să fure, nu rup legătura căsătoriei, niciodată nu permit
nedreptatea, întotdeauna sunt atenţi la cuvinte şi nu-şi însuşesc vreun lucru
străin”. Să trăim şi noi la fel!
Un alt semn al deschiderii noastre spre Sfânta Treime,
este şi acela de a o lăsa să se exprime prin noi. Pastorul Richard Wrumbrand (1909-2001)
a petrecut 14 ani în închisorile comuniste.
Într-o zi pe când vorbea cu câţiva deţinuţi, unul dintre
ei i-a pus o întrebare: „Cum este Isus? Iar pastorul într-un moment de mare
curaj i-a replicat cu smerenie si simplitate: „Isus este ca mine.” Iar omul
acela, cunoscând bunătatea pastorului, i-a răspuns: „Dacă este ca dumneavoastră,
îl iubesc.” Iată adevărata o adevărată exprimarea a iubirii Preasfintei Treimi,
prin viaţa unui om.
Există în Rusia o icoană foarte frumoasă a Preasfântei
Treimi, icoană realizată de Andrei Rubliov (1360-1430). Această icoană redă dogma
Unităţii şi Treimii lui Dumnezeu, prin faptul că trei peroane distincte, sunt
şi foarte asemănătoare între ele. Ele sunt aranjate în mod ideal într-un cerc
pentru a scoate în evidenţă unitatea lor; iar cu mişcarea şi dispunerea lor
diferită proclamă şi deosebirea lor.
Sfântul Serghie de Radonej (sec. XIV), pentru a cărui
mănăstire din Rusia a fost cerută şi pictată icoana, se remarcase în istoria
rusă prin faptul că a readus unitatea între conducătorii Rusiei care erau în
conflict între ei, şi pentru că a realizat unitatea dintre ei, a făcut posibilă
eliberarea Rusiei de tătarii care o invadaseră. Motoul pe care Rubliov s-a
străduit să îl interpreteze în icoana sa, a fost: “Contemplarea Preasfintei
Treimi învinge discordia odioasă din această lume”.
Contemplând astăzi misterul Preasfintei Treimi, să
învingem şi noi discordia dintre noi şi să instaurăm unitatea şi dragostea care
sălăşluieşte în sânul Preasfintei Treimi.
Isus a poruncit astăzi Bisericii sale ca toţi cei care
cred să fie botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Dar ca
oamenii să ajungă la
Sfântul Botez , Isus a spus astăzi că trebuie să fie aduşi şi
instruiţi de către noi: “Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele, botezându-le
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţaţi-le să păzească
toate câte vi le-am poruncit vouă şi iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până
la sfârşitul veacurilor.” (Mt
28,19-20)
Pentru Sfântul Ioan Crisostom (354-407), zice că orice
creştin are datoria de a lucra nu numai la mântuirea sa, dar a celor care nu-L
cunosc pe Dumnezeu ori s-au îndepartat de El, a celor care au nevoie de
Dumnezeu, a celor pe care Isus îi numeşte: " cei mai
mici" (cf. Mt 18, 10).
Sfinta Teodosia, fecioară din Cezareea (+ 307), îi
cerceta pe creştinii din temniţe, îi mângâia cu învăţăturile Evangheliei şi
mărturisind astfel pe Cristos a fost şi ea închisă şi martirizată.
În cartea sa, Din
tezaurul ortodoxei, 1991, Pr.Dr. Ştefan Slevoacă (1912-1998), relatează că,
odată, un necredincios a întrebat pe un copil sărac care ieşea dintr-o biserică:
„Ce ai învăţat tu astăzi?” Băiatul a răspuns că a învăţat că
Dumnezeu este iubire. „Dacă e adevărat lucrul acesta, de ce n-a trimis Dumnezeu
pe cineva care să-ţi dăruiască o haină mai bună ?” După o clipă de gândire
copilul a răspuns: „ Cred că Dumnezeu a trimis pe cineva, dar acela a uitat.”
Să nu uităm că oricărui creştin, Dumnezeu i-a
încredinţat pe toţi oamenii de mântuit şi de îngrijit.
Câţi slabi şi micuţi am adus noi la Dumnezeu ? “Fraţii
mei, dacă cineva dintre voi rătăceşte departe de adevăr şi un altul îl
întoarce, să ştie că cel care îl întoarce pe un păcătos de pe drumul rătăcit
îşi va salva sufletul de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.” (Iac 5,19-20)
Iată, aceasta este adevărata cunoaştere şi cinstire a
Preasfintei Treimi, care ne este cerută acum în această viaţă, pentru ca la
sfârşit să intrăm în slava Ei, aşa cum a dorit Isus. (cf. In 17,24)
Preot Ioan Lungu
Reflecţie la Joia Verde
2012
Sângele legământului de pe Sinai, o veche prefigurare a Sângelui lui Isus de
pe Golgota.
Agenda liturgică de astăzi ne spune aşa: “Lecturile ne
atrag atenţia asupra misterului pe care îl cuprinde sângele lui Cristos. În
Evanghelie, Cristos, prezentând ucenicilor paharul cu vin, le spune:
"Acesta este sângele meu, al noului şi veşnicului legământ", evocând
astfel jertfa Alianţei încheiate de către Dumnezeu şi poporul său pe muntele
Sinai. Dar în acelaşi timp proclamă jertfa pe care avea s-o aducă pe cruce.
Considerând măreţia acestei jertfe, noi o vom celebra cu o credinţă mai vie
prin memorialul pe care l-a orânduit însuşi Cristos şi care nu este decât
sfânta Liturghie. Aici noi ne unim cu Cristos în a-i aduce Tatălui jertfa plăcută
şi răspundem la legământul de iubire pe care Dumnezeu îl încheie cu noi.”
Despre pelican se spune că îşi hrăneşte puişorii cu trupul
şi sângele său. Îşi împunge pieptul cu ciocul, rupe propria sa carne, apoi lasă
să picure sânge, pentru a-şi hrăni puişorii lui. Dacă pelicanul ar avea grai,
el ar zice: „Eu îmi hrănesc puii cu carne şi sânge". Iar puişorii, la
rândul lor, ar putea zice: „Noi trăim cu sânge şi carne". Asta face Isus
cu noi de la Joia Mare
Nu ştiu dacă dumnevoastră aţi privit vreodată “ostia” pe care o primiţi la Sfânta Împărtăşanie ?
Este asemănătoare cu pâinea pe care o mănâncă evreii la masa lor de Paşti.
Această pâine este nedospită, este străpunsă de şiruri de mici găuri care
formează dungi şi este uşor arsă.
Poate că în acest moment, v-aţi pus întrebarea de ce este
aşa ? Răspunsul este următorul :
Pâinea pe care o primim atunci când ne împărtăşim, este
Trupul Domnului nostru Isus Cristos, care a purtat păcatele şi bolile noastre
la cruce, şi “care a murit ca să ispăşească păcatele săvârşite împotriva vechii
alianţe; astfel ca cei chemaţi să poată primi moştenirea veşnică deja promisă”
(Evr 9,15).
Pâinea este nedospită, pentru aluatul este semnul
păcatului, iar Isus a fost nevinovat (cf.In
8,46).
“Iată pâinea îngerească, hrană-n valea pământească,/
pentru vrednicii creştini, nu de aruncat la câini./ În figuri el ni s-arată:
Isaac cel jertfit de tată, /mielul cel
nevinovat, mană ce-n pustiu s-a dat./ (cf. Secnenţa de Joia Verde, strofa 11)
Asemeni pâinii ebraice găurite, fruntea Lui Isus a fost
străpunsă de coroana de spini; la fel i-au fost străpunse mâinile, picioarele
şi coasta de către suliţa ostaşului. Isaia a spus că „El a fost străpuns pentru
păcatele noastre” (Is 53,5).
Asemeni pâinii ebraice ce are dungi pe ea, spatele lui
Isus a fost plin de dungile bicelor care i-au sfâşiat carnea până la os şi L-au
însângerat, astfel ca noi să putem spune azi: „prin rănile Lui suntem
tămăduiţi” (Is 53,5).
Dar ce e cu urmele de arsură? Toată puterea focului
mâniei Lui Dumnezeu a căzut asupra Lui Isus, arzând păcatele noaste în Trupul
său, şi în acelaşi timp înălţând către cer o mireasmă plăcut mirositoare (cf. 2Cor 5,21). Astfel păcatele şi
nelegiuirile noastre, au fost făcute cenuşă şi Tatăl nu-Şi mai aminteşte de
ele.(cf. Evr 9,11-15)
De acum înainte, când ne vom împărtăşi, vom şti că ce şi pe Cine îl primim. Vom şti că
îl vom primi pe Isus care a fost străpuns pentru păcatele noastre şi rănit spre
vindecarea noastră. Vom şti că Isus a suferit judecata de foc a Lui Dumnezeu, pentru
ca noi să nu mai fim judecaţi pentru păcatele noastre (Is 53,6). Vom şti că El a purtat de asemenea bolile, durerile, şi
neputinţele noastre, pentru ca noi să putem umbla în sănătate divină toate
zilele vieţii noastre (cf. Is 53,4-5).
Atunci când vom discerne aceste adevăruri despre Trupul
Lui Cristos, vom lua Sfânta Împărtăşanie mai conştient, şi nu vom fi slabi şi
bolnavi, şi nu vom muri înainte de vreme, dar vom fi puternici, sănătoşi şi vom
avea viaţă lungă (cf.1Cor 11,27-30).
Ceea ce a facut Isus pentru noi in Joia Mare, depăşeşte
cu mult puterea noastra de întelegere.
De aceea : Sfantul Leonard de Porto Maurizio(1667-1751) ,
meditând la cuvintele lui Isus:”Luati si mancati,acesta este Trupul Meu…Luati
si beti,acesta este Sangele Meu (cf. Mc
14,22-24), a exclamat: ”Ce vrei să faci, Isuse? Opreşte-te, te rog, ce vrei să
faci ? Vrei sa te dăruieşti lumii şi oamenilor ! Dar ce-au făcut oamenii şi
lumea pentru Tine? Când ai venit pe pămant, lumea te-a adăpostit cum nu se
poate mai rău, într-un grajd, între două animale. Un Irod a căutat să te omoare
pe când erai înca in faşă, iar un alt Irod te-a luat de nebun. Unii au încercat
să te arunce într-o prăpastie (cf. Lc
4,29), iar alţii au voit să te omoare cu pietre (cf. In 10,31). Când le-ai dat pâine pe săturate in pustiu, în loc de
mulţumire, ei s-au năpustit asupra ta ca să te sfâşie ca nişte câini, şi acum
vrei sa le dai Trupul Tău, Painea Ingerilor ?”
“Doamne, adu-ti aminte ceea ce ai spus femeii
cananeence:” Nu este bine sa scoti painea din gura copiilor si s-o dai
cainilor.” (Mt 7,1-6) Cum te laşi să
intri in gura lui Iuda, în inima căruia tocmai clocoteşte trădarea? Cum vrei să
te laşi mâncat de atâţia si atâţia oameni cufundaţi până peste cap in mocirla
celor mai oribile păcate ? Cum te laşi in voia unui preot, ca să te coboare din
cer pe pamant, printr-un simplu gest şi cteva cuvinte? Cum te lasi expus pe
altarele atator biserici, unde oamenii se poartă cu tine cu indiferenţă si fără
respect, si unde te lasă aproape mereu singur? Cum de te laşi
purtat în procesiune când mulţi nu te mai însoţesc? Cum te laşi purtat prin
case casele noastre, când nici chiar cei cei bolnavi nu te mai aşteaptă? O, Isuse,
Fiul lui Dumnezeu şi al Mariei, cruţă-te, gandeşte-te la tine, gandeşte-te la
cinstea care ţi se cuvine, si nu te expune la atâtea batjocuri si umilinţe!”
Dar Isus îi raspunde: “Cine poate să pună margini iubirii
mele, care este fără margini? Eu mă ofer lumii ca arvună de mântuire pentru ca
să fundamentez mai bine pacea dintre Dumnezeu si om. Ştiu că voi sta în biserici
cu tabernacole neingrijite şi nedemne. Ştiu că puţini ma vor vizita şi că
puţini mă vor însoti în procesiuni. Ştiu că atunci când voi coborî din cer la Prefacere şi atunci când
voi fi expus pe altar pentru adoratie, mulţi îşi vor permite inaintea mea tot
felul de necuviinţe. Ştiu că mulţi eretici şi păgâni mă vor ocărî, iar mulţi
creştini mă vor primi necuviincios. Ştiu toate”.
Dar în acelaşi timp, îi răspunse Isus:
“Ştiu ca va exista o Ecaterina din Siena (1347-1380), o
Magdalena de Pazzi (1566-1607), şi multe suflete alese asemenea lor, care primindu-mă
în sufletul lor, vor leşina de emoţie, bucurie şi fericire.”
Referitor la
Ecaterina de Siena, fac o paranteză: Se povesteşte despre
Ecaterina de Siena (1347-1380), că într-o zi trebuia să facă o călătorie lungă
cu un grup de pelerini. S-au sculat în toiul nopţii şi au plecat. În timp ce
călătoreau, tovarăşii săi de călătorie o supravegheau cu atenţie, pentru că
Ecaterina era deja renumită şi stimată ca o mare sfântă. Iar ea, spre marea lor
surprindere, se lamenta mereu spunând: Ah, mi-e foame! Ceilalţi erau uimiţi de
aceste lamentări. Apoi grupul a ajuns la o biserică, toţi au intrat şi au luat
parte la sfânta Liturghie. La sfârşit, în grădina bisericii, s-a întins şi o
masă. Toţi au mâncat, mai puţin Ecaterina. Ecaterina, nu spuneai pe drum că
ţi-e foame, hai la masă ? Iar ea a răspuns: Da, îmi era foame,
dar acum am mâncat deja. Atunci au înţeles care era foamea ei: foamea ei era după
Euharistie.
Aşa cum Ecaterina de Siena, n-a putut călători spre
locuri sfinte fără Euharistie; aşa cum poporul ales n-a putut călători spre
Ţara Canaanului fără mana cerească; aşa cum Ilie n-a putul călători la Muntele Domnului
“Ştiu că va exista o Roza de Lima (1586- 1617), şi mulţi
asemenea ei, care primindu-mă în Sfânta Împărtăşanie, vor crede ca au primit soarele
si se vor topi ca ceara înaintea mea.”
“Ştiu că va exista o Colomba de Rietti 1467-1501), si mulţi
barbati si femei asemenea ei, care nu vor avea alta hrana pentru viata lor
trupeasca si sufleteasca, decat Sfanta Impartasanie.”
“Ştiu că va exista un Toma de Aquino (1225-1274), un
Bonaventura (1218-1274), şi mulţi asemenea lor care se vor intrece în a mă
cânta şi cinsti în Sacramentul Euharistiei.”
“Ştiu că va exista un Alfons de Ligouri (1696-1787), si mulţi
asemenea lui, care nu se vor sătura niciodată de Trupul si Sangele meu, şi cărora
li se va mări pieptul atunci când mă vor primi.”
“Ştiu că va exista un Ioan de Capistran (1386-1456), si mulţi
altii asemenea, care vor veni dimineta devreme, şi căre ma vor adora pe lângă
uşa încuiată şi prin gaura cheii.”
Într-un cuvant, ştiu ca vor fi multe suflete curate şi
alese, care ma vor iubi şi mă vor primi cu o devoţiune aleasă. De aceea îmi
menţin hotărârea luată ca să prefac pâinea şi vinul in Trupul şi Sângele meu, la Sfanta Liturghie ,
pentru a deveni hrană pentru cei care mă primesc, viatic celor care călatoresc,
şi garanţie de înviere şi viaţă veşnică celor care mă iubesc, si pentru ca toţi
să cunoasca că bucuria si plăcerea mea este să locuiesc in mijlocul oamenilor“
(Prov 8,31)
În cursul dimineţii din Joia Mare şi Sfântă, Isus şi-a
trimis ucenicii în cetate, şi le-a spus că un om care va purta un ulcior cu apă,
le va arăta o sală mare la etaj, aşternută gata, ca acolo să pregatească Cina. (cf
Mc 14,15)
“Sala mare de la etaj”, ne aminteşte de Cenacol (cf. Mc 14,15); ne aminteşte şi de sala mare
a nunţii fiului de împărat, unde este loc pentru toţi oamenii (cf. Lc 14,15-22) ne aminteşte de spaţiul
larg al naturii, unde Isus a săturat pe cei 5000 (cf. In 6,10), dar sala mare de la etaj ne aminteşte în primul rând de
Paradisul Ceresc, unde vom sta la
Ospăţul veşnic cu Isus (cf. Lc 13,29).
Văzând cum Mântuitorul Isus s-a îngrijit El însuşi de pregătirea
sălii pentru Cină, putem spune că tot Mântuitorul însuşi s-a îngrijit şi de pregătirea
noastră pentru mântuire. Cineva spunea aşa: “Nu eu am luptat ca să ajung la
mantuire, ci Domnul a luptat ca să biruiască necredinţa mea. /Nu eu am alergat
ca să ajung la El ,
ci El a umblat dupa mine si m-a adus la El./ Nu eu am lucrat ca să am pace cu Dumnezeu,
ci El a lucrat cu mine ca să-mi dea pacea Sa./
(cf. 2Tim 1,9)
Menţiunea “pregătirii mesei” ne mai spune şi că noi toţi
trebuie să pregătim odaia dinăuntru a inimii noastre. Isus vrea ca în odaia de
sus a sufletul nostru, să găsească în primul rând iubire frăţească. Şi aşa cum
din iubire, Isus, ne spală zilnic picioarele in Baia Spovezii, tot aşa şi noi
trebuie să ne spălăm unii altora picioarele, adică să ne iertăm şi să ne slujim
unii pe alţii. “V-am dat un exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu
vouă".(In 13,15)
Închei această Reflecţie, cu un gând luat de la Sfântul Ciril
Preot Ioan
DUMINICA X DE
PESTE AN „B”
Cristos este „Dumnezeul
Puternic” care l-a învins şi jefuit pe diavol.
Două dintre
lecturile de la Sfânta Liturghie
Sfântul
Augustin (354-430), are o carte numită: „De civitate Dei”, „Cetatea lui
Dumnezeu”, carte în care el aseamănă, Cerul cu Ierusalimul, iar pământul cu
Babilonul. Amândouă aceste cetăţi, cerul şi pământul, Ierusalimul şi Babilonul,
aparţin marelui Rege, Dumnezeu.
Odată, un
vizitator, intrând în Babilon, după ce la străbătut în lung şi în lat, l-a
întrebat pe un localnic: Cui aparţine cetatea aceasta? Regelui care stăpâneşte
şi la Ierusalim !
Regele e iubit de cetăţeni? Nu, nimeni nu-l iubeşte, nimeni nu-l ascultă şi
nimeni nu-i plăteşte dările! Se poartă rău cu supuşii? Nu, e foarte iubitor,
blând şi iubitor! Dar de cine ascultă lumea în această cetate? De duşmanul
Regelui! Dar acesta cum se poartă cu supuşii? E crud, viclean şi mincinos.
După ce
călătorul a vizitat Babilonul, s-a dus să viziteze şi Ierusalimul. După ce l-a
vizitat, l-a întrebat şi aici pe un localnic: Cui aparţine cetatea aceasta?
Marelui Rege! Aici regele este iubit? Da, foarte mult. Toţi îl socotesc de
părinte, îi împlinesc poruncile şi îi dau dările. Am auzit că regele are un
duşman care locuieşte în Babilon. Cum e privit aici acel duşman? Foarte rău.
Dar de ce? Mereu caută să schimbe legile Regelui şi să-i ridice pe oameni împotriva
lui. Dar, Regele cum se poartă cu vrăjmaşul său şi cu cei care l-au părăsit?
Bine, dar va veni o zi când îi va nimici pe toţi şi-i va arunca în Iazul de foc
şi pucioasă (cf. Ap 20,10).
Cele două
cetăţi, reprezintă cele două categorii de oameni care locuiesc pe acest pământ,
cei buni şi credincioşi lui Dumnezeu, şi cei răi şi nesupuşi lui Dumnezeu. Dumnezeu
cel întreit şi unic este Regele cel bun, iar satana este regele cel rău.
Oamenii credincioşi sunt copiii Împărăţiei Cerurilor, iar oamenii cei răi sunt
fiii pierzării.
Isus este „vizitatorul
divin” care a venit pe pământ ca să le arate oamenilor dragostea lui Dumnezeu
şi răutatea diavolului. Isus este şi „Puternicul” care a venit pe pământ să
înfrângă pe diavol şi să-i salveze pe toţi oamenii care-L vor urma şi vor crede
în El şi în Jertfa sa de la cruce.
Apostolii şi
ucenicii sunt oamenii de pe pământ care au crezut în dragostea lui Dumnezeu
pentru ei, dragoste arătată în Cristos şi jertfa sa, şi apoi s-au alăturat lui
în opera de salvare a câtor mai mulţi oameni de pe pământ.
De la vechiul
Adam şi până la Noul Adam-Cristos
- a condus
revolta îngerilor din cer (cf. Ap
12,7-8);
- i-a ispitit
pe Adam şi Eva (cf. Gen 3,1-7);
- l-a incitat
pe David să păcătuiască (cf. 1Cr
21,1-2);
- a provocat
nenorocirile lui Iov (cf. Iov 1,6-19;
Iov 2,1-10);
- l-a ispitit
şi pe Isus (cf Mt 4,1-11);
- s-a implicat
în moartea lui Isus (cf. Lc 22,3; In 14,30-31);
- se opune
Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Mt
12,25-26; Mt 25,41);
- ţine sub
control lumea păcătoasă (cf. 1In
5,19; Ap 12,9);
- produce
suferinţe oamenilor (cf. Iov 2,7; Lc 13,6; Fap 10,38; 2Cor 12,7);
- ispiteşte pe
credincioşi să păcătuiască (cf. 1Cr 21,1; Mt
16,23; Fap 5,3; 1Tes 3,5);
- încearcă să-i
oprească pe oameni de la închinarea lui Dumnezeu (cf. Mt 13,19; 1Pt 5,8-9);
- doreşte ca
lumea să i se închine (cf. Mt 4,9);
- împiedică
răspândirea Evangheliei (cf. Mt
13,19; 2Cor 4,3-4; 1Tes 2,18);
- se preface în
înger de lumină pentru a amăgi pe oameni (cf. 2Cor 11,14);
- a făcut
planuri pentru pierzarea noastră (cf. 2Cor
2,11; Ef 6,11);
- persecută
biserica (cf. Ap 2,10; Ap 12,13-17);
- foloseşte
puterea morţii (cf. Evr 2,14-15)
Dar relele şi
obrăzniciile satanei faţă de Isus şi faţă de ucenicii săi din toate timpurile,
nu se opresc numai la cele enumerate mai sus. Mai sunt încă multe altele. De
exemplu: Satana şi aliaţii săi, îi numesc pe Isus şi ucenicii, nişte
„înşelători” (cf. Mt 27,62; 2Cor 6,8) şi „stricători de datini
strămoşeşti” (cf. Mt 15,2); nişte
„lacomi în mâncare şi băutură” şi nişte prieteni „cu vameşii şi păcătoşii
publici” (cf. Lc 7,34); nişte „nebuni
şi posedaţi de diavol” (cf. In 10,20;
Mc 3,21-22). Diavolul şi aliaţii săi
merg până la hulă împotriva Duhului Sfânt, spunând că Isus lucrează minunile
sale cu puterea lui Belzebub şi nu cu puterea lui Dumnezeu (cf. Mc 3,22). Iar acest păcat, spune Isus,
că nu se iartă (cf. Mc 3,29)… Şi interesant, mai sunt încă mulţi oameni
orbiţi care îl mai urmează încă.
După cum reiese
din paginile Sfintelor Scripturi:
Dumnezeu Tatăl
are putere deplină asupra diavolului (cf. Iov
1,6-12; Iov 2,1-6; Lc
22,31-32)
Isus Cristos a
venit pentru a-l distruge (cf. 1In 3,8); l-a biruit în ispitele sale (cf. Mt 4,1-11); l-a scos afară din oameni
(cf. Lc 10,18; Lc 11,20); l-a dezarmat prin Crucea sa (cf. In 12,31-33; Col 2,15; Ap 12,11); l-a legat şi i-a luat prada
(cf. Mc 3,27);îl va învinge total pe
el şi pe aliaţii săi (cf. Ap
20,11.14)
Isus a spus în
Evanghelia de astăzi: „Nimeni nu poate intra în casa unui om puternic şi nu-l
poate jefui, dacă nu l-a legat mai întâi” (Mc
3,27). Ei bine, Isus este „acel om „mai puternic” care l-a legat pe satana şi
l-a jefuit”; Isus este „acel om mai puternic” care a nimicit moartea (cf. 2Tim 1,10); Isus este „acel om mai
puternic” care a învins şi lumea. (cf. In
16,33)
Deşi, satana
ştie că este un învins, de asemenea şi aliaţii lui ştiu bine că sunt nişte
învinşi pentru vecie de Isus, care a împlinit voinţa Tatălui până la moartea pe
cruce (cf. Fil 2,8), ei totuşi încearcă să strice cât mai mult şi să piardă
pe cât mai mulţi dintre oamenii creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
(cf. Gen 1,26) şi mântuiţi prin
„Sângele lui Cristos (cf. Fap 20,28; Ap 5,9), pentru că ştiu că timpul lor
este scurt (cf. Ap 12,12)
Şi iarăşi
foarte curios, oamenii mai aleargă la nişte învinşi, la nişte săraci lipiţi
pământului şi la nişte condamnaţi pentru veşnicie, în loc să se grăbească să
caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.” (Mt 6,33)
Si noi suntem
chemaţi să-l învingem pe diavol, pentru că Isus se roagă pentru noi (cf. Lc 22,31-32) pentru că Isus ne-a dat
putere ca să-i rezistăm (cf. 1Cor
7,5; Iac 4,7); pentru că Isus ne-a
dat credinţă ca să-i stingem săgeţile (cf. Ef
6,16); pentru că Isus ne-a dat puterea rugăciunii (cf. Mt 6,13); pentru că Isus ne-a dat o „lucrare” care nu-i permite diavolului
să se apropie de noi (cf. 1Tim 5,13-15); pentru că Isus ne-a dat o mare putere
asupra lui (cf. 1In 2,13; Ap 2,10-11; Ap 12,10-11)
Era după un
prânz bogat. François-Marie Arouet de Voltaire (1694-1778) înveselise toată curtea regelui Friederich al
II-lea (1740-1786), cu tot felul de glume proaste despre religie. La un moment
dat, se ridică de la masă şi spune : “Iată, sunt gata să-mi vând locul din
Rai pentru un pungă de aur!” Un ofițer bătrân, cu părul alb, care până atunci nu
scosese nici o vorbă, nu mai putu să tacă, şi i-a replicat: “Domnule, în
cuprinsul țării Majestății Sale, regele Prusiei, este oprit de-a pune în
vânzare ceva pe care nu-l stăpânești cu
adevărat. Dovediți-mi că aveți un loc în Rai și vi-l cumpăr imediat.”
Tot aşa ne
amăgeşte şi pe noi satana şi aliaţii lor, cu ceea ce nu au şi nu au avut
niciodată în proprietate.
Diavolul şi
aliaţii săi promit şi dau uneori, lucruri de aici, plăceri de aici, cinste de
aici. Insă nu pot da fericire, pentru că nu o au.
În mod
admirabil scriitorul nostru, Ion Creangă (1821-1889), a descris în povestirea
sa: Ivan Turbincă, cum diavolul, în
dorinţa lui de a-i pierde pe oameni, îi amăgeşte pe oameni, aşa cum pescarul amăgeşte peştii cu nada, cu lucruri
pierzătoare de suflet: plăceri, distracţii, onoruri, dar lucruri care nu numai
că nu satură niciodată, dar şi golesc sufletul
de pace, linişte şi bucurie.
Când Sfântul
Antonin de Florenţa (1389-1459), avea 35 de ani, a voit să se retragă din lume,
pentru a se dedica pe de-a întregul, trup şi suflet, slujirii lui Dumnezeu şi
mântuirii sufletului său şi al altora. Atunci diavolul a încercat să-i
zădărnicească hotărârea, aruncându-i pe cale un disc de argint, cu care Sfântul
să facă pomană, dar să şi se întoarcă din drumul ales. Sfântul a înţeles pe loc
şiretenia diavolului, şi însemnându-se cu Sfânta Cruce, a zis: „Pleacă de la
mine, Satană!” Imediat a apărut o flacără şi o urmă de fum, ia discul de argint
a dispărut.
Diavolul ne
amăgeşte cu lucrurile pieritoare ale acestui pământ, iar apoi tot el ne acuză
cu ele în faţa lui Dumnezeu.
Se spune că un
croitor, amăgit de diavol cu lăcomia, nu dădea niciodată înapoi oamenilor
resturile de material care rămâneau. Ajungând pe patul de moarte şi gata de a
părăsi această lume, l-a văzut pe diavol, care făcându-şi un steag din bucăţile
de material la care el s-a lăcomit, se plimba înaintea lui şi ameninţa că va
arăta steagul la Judecata
lui Dumnezeu. Atunci omul s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i mai lase viaţa numai
cât ar avea nevoie să repare răul făcut, asemenea lui Zaheu (cf. Lc 19,8). Iar Dumnezeu i-a mai dat viaţă
încă mulţi ani după reparaţie, spre mai marea durere a diavolului. Şi de câte
ori de atunci era ispitit să înşele iar, îşi zicea singur: „Adu-ţi aminte de
steag!” Şi astfel câştiga lupta cu diavolul.
Isus şi
ucenicii săi, nu ne promit şi nu ne dau lucruri de aici. Ei ne promit lucruri
care nu se strică, lucruri care nu le putem pierde, şi lucruri care ne fac
fericiţi pe veci. „Adunaţi-vă
comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde hoţii nu le sapă
şi nu le fură (Mt 6,21).
Sfântului
Apostol şi Evanghelist Ioan, Dumnezeu i-a arătat odată, Cerul. Era ca o cetate
cu străzi de aur curat, cu ziduri de pietre preţioase, cu palate de smaralde,
cu lumină din Dumnezeu, cu ospăţ veşnic la care se serveşte mana ascunsă şi
vinul nou (cf. Ap 2,17; 21,9-27)
Sfântul Paul
răpit în al treilea cer, spune: "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut,
urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe
care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (1Cor 2,9)
In cer nimeni
nu va purta coroană, dacă pe pământ nu a purtat cruce, aşa ne spune Sfântul
Paul în cea de-a doua lectură de astăzi: „Căci suferinţele noastre de acum sunt
uşoare în comparaţie cu gloria neasemuit de mare şi veşnică pe care ele ne-o
pregătesc” (2Cor 4,17).
Se spune că un
căpitan de vapor reuşea să aducă mereu heringi proaspeţi în port, pe când alţii
nu puteau lăuda cu acest lucru. Secretul lui era că în bazinul cu heringi dădea
drumul la o pisică de mare, care menţineau herigii mereu activi şi proaspeţi.
Şi Domnul ne trimite pisica lui de mare, suferinţa, pentru a ne ţine toată
viaţa activi şi plăcuţi lui.
Deşi trăim pe
pământ, unde diavolul şi îngerii lui au fost aruncaţi după răzvrătire (cf. Ap 12,9), deşi aliaţii lui de pe pământ par a domni
pentru puţină vreme (cf. Ap 12,12),
totuşi noi să fim înţelepţi şi să ne împotrivim oricărui rău, şi să ne apropiem
de Dumnezeu, care se va apropia de noi (cf. Iac
4,7-8).
Preot Ioan
Reflecţie la NAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN
BOTEZĂTORUL
Sfântul Ioan Botezătorul ne aminteşte astăzi, că fiecare creştin este un
profet al lui Isus.
Se spune despre un învăţător că atunci când intra în sala
de clasă, îşi scotea mai întâi pălăria şi saluta cu respect pe toţi copiii.
Observându-l cineva l-a întrebat de ce face acest lucru? El a răspuns: „Salut
cu respect pe toţi copiii, pentru că în ei se pot ascunde oameni mari:
scriitori, savanţi, mari conducători de stat şi guverne, şi nu în ultimul rând
sfinţi.”
Din acelaşi motiv, noi salutăm şi sărbătorim naşterea lui
Ioan Botezătorul, pentru că „acest copil” ajuns mare profet al Domnului, mare
reparator de drumuri duhovniceşti, mare sfânt şi mare fericit în Cer.
Sfântul
Augustin (354-430), făcând referinţă la ceea ce se întâmplă în natură, spune: “Ioan
s-a născut pe 24 iunie când zilele încep să se micşoreze, iar Cristos s-a
născut pe 25 decembrie când zilele încep să crească. Ioan se micşorează chiar
de la naşterea sa, pentru ca Isus să crească chiar de la naşterea sa. (S.
Augustin,Sermo 287,1-4). Deci,
chiar în data sărbătorii Naşterii sfântului Ioan Botezătorul, este ascuns
înţelesul vieţii şi activităţii sale.
Dacă analizăm bine lecturile sărbătorii de astăzi, vedem
că Dumnezeu l-a dăruit părinţilor săi pe Ioan Botezătorul, pentru ca el să fie:
profetul şi înainte mergătorul lui Isus; cel care avea să pregătească calea
înaintea lui Isus (cf. Lc 1,76); cel
care avea să vorbească oamenilor despre Isus; cel care avea să-L arate
oamenilor pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (cf. In
1,29); cel care se dă la o parte din calea lui Isus către oameni; cel care avea
să se micşoreze pentru ca Isus să crească (cf. In 3,30); cel care să se jertfească pentru mântuirea adusă de Isus.
Biserica ne chemă astăzi să preamărim Preasfânta Treime, pe
de o parte, pentru dăruirea lui Ioan Botezătorul părinţilor săi care l-au
cerut, care l-au aştepta şi care n-au încetat să spere că îl vor primi, în
ciuda vârstei lor înaintate; apoi pentru chemarea de profet dată acestui copil;
şi nu în ultimul rând, pentru lucrarea minunată realizată în viaţa lui copil. Dar
Biserica ne mai cheamă astăzi ca să şi mai observăm corespunderea la har şi
răspunsul minunat dat de Ioan Botezătorul.
Mai exact Biserica ne cheamă astăzi în jurul altarului, pentru
a aminti în primul rând părinţilor, că trebuie să ceară, să aştepte şi să spere
trimiterea copiilor în familiile lor; apoi pentru a ne aminti unuia fiecăruia
dintre noi că, am fost dăruiţi de Dumnezeu părinţilor şi semenilor noştri, că
am venit pe lume cu aceeaşi chemare şi misiune cu a lui Ioan Botezătorul,
adică: aceea de a fi şi noi profeţii şi înainte mergătorii ai lui Isus să în
lumea de astăzi; aceea de a pregăti calea lui Isus spre oameni şi a oamenilor
spre Isus; aceea de a vorbi oamenilor despre Isus; aceea de a-L arăta oamenilor
pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii; aceea de a nu umbri
chipul lui Isus către oameni; aceea de a ne micşora pentru ca Isus strălucească
mai bine; şi aceea de a ne jertfi pentru mântuirea adusă de Isus.
Ştim din Sfânta Scriptură că Dumnezeu a rânduit ca Isus
să aibă mai multe rânduri de înainte mergători. Astfel: înainte de naşterea Sa,
i-a rânduit pe profeţii şi drepţii Vechiului Testament; înainte de arătarea sa în
public l-a rânduit pe Ioan Botezătorul; înainte de călătoriile sale misionare,
i-a rânduit pe cei 72 de ucenici; iar înainte de venirea sa de-a doua, Dumnezeu
ne-a rânduit pe unul fiecare dintre noi cei botezaţi.
Înainte de venirea lui Isus în lume, darul profeţiei îl
primeau doar unii “aleşi” din popor, fapt pentru care profeţia era râvnită şi
dorită de foarte mulţi. Dar Dumnezeu a venit în întâmpinarea acestei dorinţe a oamenilor
şi a anunţat mai dinainte prin profetul Ioel, că :” În zilele de pe urmă, va revărsa
Duhul său peste orice om. Şi vor profetiza fiii şi fiicele, tinerii şi
bătrânii. Va pune Duhul său chiar peste servitori şi servitoare, şi toţi vor
profetiza” (cf. Ioel 2,28; Fap 2,17-18).
Şi într-adevăr, acum “în zilele de pe urmă”, acum “la
plinirea timpurilor” (Gal 4,4), când
Isus s-a născut, a învăţat, a pătimit, a murit, s-a îngropat, a înviat din
morţi şi s-a înălţat la dreapta Tatălui, l-a trimis asupra celor care cred în
El, pe Duhul Sfânt, pe Duhul profeţiei şi al mărturiei creştine.
Şi aşa cum odinioară Dumnezeu i-a spus lui Sfântul Ioan
Botezătorul, la fel şi astăzi Dumnezeu spune astăzi şi fiecărui botezat:
-„Şi pe tine te-am chemat de la naşterea ta,
din sânul mamei tale ţi-am spus pe nume. Am
făcut din gura ta o sabie ascuţită, şi te-am ocrotit la umbra mâinii mele. A
făcut din tine o săgeată preferată şi te-am pus în tolba mea. Tu eşti
servitorul meu, în tine mă voi preamări" (cf. Is 49,1-3)
- “Şi tu vei fi mare înaintea Domnului căci te-am
consacrat şi te-am umplut cu Duhul Sfânt, pentru ca şi prin tine să readuc pe
Israel la o relaţie corectă cu Mine” (Lc
1,15).
- “Şi tu vei fi profet al Celui Preaînalt, căci şi tu vei
merge înaintea Domnului ca să-i pregăteşti căile sale” (Lc 1,76).
- “Şi tu eşti
servitorul meu, căci şi tu vei ridica seminţiile lui Iacob şi vei întoarce pe
Israel. Voi face şi din tine lumina popoarelor, căci şi tu vei duce mântuirea
mea până la marginile pământului” (Is
49,6).
Sfântul Augustin spune: „Numărul sfinţilor se înmulţeşte
din numărul păcătoşilor. De aceea un creştin care nu face noi creştini, nu este
creştin.” De aceea, adevăratul credincios are o singură misiune pe pământ,
aceea de a înălţa mântuirea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeul mântuirii.
Un cunoscut vestitor al Evangheliei din Anglia, Richard J.
Hill (1872-1954), pe când predica odată într-un oraş, a văzut o nobilă doamnă
strecurându-se din curiozitate printre ascultători săi. Numaidecât Richard J. Hill
strigă, spre spaima acelei nobile doamne: „Iată şi pe Lady Erskine!
S-o punem la licitaţie:
- Lume, ce dai pentru ea? Toată măreţia vieţii acesteia!
Altceva nimic? E prea puţin, căci ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea
întreagă, dar dacă apoi îşi va pierde sufletul? (cf. Mt 16,26)
- Satan, tu ce dai pentru ea? Eu îi dau voie să
păcătuiască după dorinţă! Şi ceri pentru asta? Sufletul ei! Preţul este prea
mare, nu poţi să o ai!
- Doamne Isuse , tu ce dai pentru ea? Eu mi-am dat deja
sângele şi viaţa pentru ca ea să intre în fericirea veşnică! Şi ce trebuie
să-ţi dea în schimb? Să-mi dea păcatele ei! A ta este Doamne Isuse, acum şi în
veci!
Lady Erskine, sunteţi mulţumită cu aceasta? Da, a răspuns
aceasta, şi din acea clipă a venit la credinţă, şi a început să trăiască o
viaţă nouă.
Venirea lui Cristos este asemănată cu răsăritul soarelui.
Veacuri de-a rândul, lumea zăcuse în întuneric (cf. Mal 4,2). Acum nu trebuie decât să primim această lumină.
Viaţa trăită fără Dumnezeu şi fără slujirea lui Dumnezeu,
este o viaţă trăită în întuneric şi în zadar. Aşa au trăit mulţi oameni înainte
de Cristos, aşa trăiesc, din păcate, şi mulţi oameni de astăzi.
O persoană credincioasă astfel povesteşte schimbarea care
s-a făcut în ea, atunci când s-a întors la Dumnezeu : ” De când m-am întors la Dumnezeu , mi s-a părut că
până atunci am trăit degeaba şi în întuneric, căci înainte am avut adesea clipe
în care aş fi dorit mai bine să mor.” Acestei persoane îi răsărise cu adevărat
lumina din înălţime (cf. Lc 1,78)
Ioan Botezătorul, în viaţa lui pământească, a ajuns la o
aşa asemănare cu Isus: în gânduri, cuvinte şi fapte, că oamenii l-au confundat
cu Mesia, că oamenii se întrebau dacă nu cumva este el Mesia. Şi numai smerenia
lui, i-a întors pe oameni de la el, spre Cristos.
Oare atunci când oamenii ne văd cum lucrăm, sau, ne aud
cum vorbim, ne confundă cu Isus, ca pe Ioan Botezătorul? Să nu credem că acest
lucru este imposibil, pentru că şi pe sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859),
oamenii îl confundau cu Isus, spunând: „L-am văzut pe Dumnezeu într-un om!”
Ioan Botezătorul, pentru ca Isus să fie remarcat de
oameni, a lucrat toată viaţa lui în aşa fel ca figura şi activitatea lui, să nu
împiedice cu nimic lumina lui Cristos spre oameni.
Şi astăzi se găsesc mulţi oameni care să ţină conferinţe
şi să vorbească despre Cristos, dar prin discursurile şi vorbirile lor, se scot
în evidenţă mai mult pe ei înşişi, decât pe Isus. Ioan Botezătorul n-a făcut
aşa ceva. Iar acest lucru este posibil.
Sfântul Augustin (354-430),
în multe din scrierile sale, a mai făcut şi afirmaţii greşite. Când autoritatea
Bisericii i-a comunicat acest lucru, sfântul Augustin a spus: „Nu eu, ci
Cristos trebuie pus în lumină!” Şi imediat a scris o nouă carte, numită
„Retracţii”, în care el şi-a recunoscut şi asumat toate greşelile, pentru ca nu
el să iasă în evidenţă, ci Cristos să fie lăudat prin toate scrierile sale.
Făclia pentru a da lumină şi căldură, trebui să se
consume pe sine. La convertirea Sfântului Paul, Dumnezeu a spus: „Îi voi arăta
eu cât va trebui să sufere pentru Numele Meu.” (cf. Fap 9,15-16)
Ioan Botezătorul a avut şi el multe necazuri din cauză că
a fost profet al Domnului: neascultare din partea oamenilor la care a fost
trimis, batjocură de la autorităţilor religioasă, închisoare de la autorităţile
civile…dar şi o bucurie deplină în veşnicie.
În timpul marii prigoane din Spania, din anul 1597, trăia
la curtea imperială un tânăr, care avea o rudă creştină pe care o iubea foarte
mult. Când începu prigoana, îi scrisese acesteia să fugă din calea prigoanei,
dar s-a înşelat, pentru că femeia se bucură de apropiata suferinţă şi moarte.
De aceea împreună cu fiica ei, s-au îmbrăcat cu cele mai frumoase haine şi s-au
pregătit pentru martiriu. La fel Sfântul Ioan Botezătorul, el nu a fugit când soldaţii
lui Irod Agripa au venit ca să-l aresteze, şi nu numai că nu a fugit, dar
credem că s-a şi bucurat de ocazia de a suferi ceva pentru Isus, asemenea cu ucenicii
bătuţi pentru acelaşi motiv (cf. Fap
5,41).
Alexandra Flores, o culegătoare de istorioare creştine,
ne spune: „Dumnezeu mi-a dat să ţin în mâini două cutii, una aurie şi una
neagră. Apoi mi-a spus: pune toate durerile în cutia cea neagră şi toate
bucuriile în cea aurie. I-am ascultat cuvintele, şi în ambele cutii mi-am
păstrat bucuriile şi necazurile. In timp, cutia aurie a devenit din ce în ce
mai grea, iar cutia cea neagră era la fel de uşoară ca mai înainte. Din
curiozitate am deschis cutia cea neagră ca să văd de ce era la fel de uşoară,
cu toate cu pusesem într-însa multe necazuri. Şi am descoperit că pe fundul ei
era o gaură prin care căzuseră toate necazurile mele.
I-am arăt lui Dumnezeu gaura, şi L-am întrebat, unde oare
s-au dus durerile mele. Atunci Dumnezeu mi-a răspuns că necazurile mele sunt la El. Atunci L-am
întrebat pe Domnul că, de ce mi-a mai dat o cutie aurie şi una neagră spartă? Şi
atunci Dumnezeu mi-a răspuns: Cutia aurie ţi-am dat-o pentru a-ţi număra mai
bine bucuriile, iar cutia cea neagră şi spartă, ţi-am dat-o pentru ca să-ţi
uiţi mai uşor necazurile.”
Dumnezeu a spart cutia cu necazuri a sfântului Ioan
Botezătorul, dar o sparge şi pe a fiecărui ucenic al său, dar i-o umple pe cea
cu binecuvântări. Deci să nu ne fie teamă să ne deschidem inima lui Isus care
ne-a ales şi ne-a chemat în slujba de profeţi, ca pe sfântul Ioan Botezătorul.
Pr. Ioan Lungu
Reflecţie la DUMINICA XIII DE
PESTE AN „B”
Să nu avem nici o teamă, Isus este acela care ne va elibera de boli şi
moarte.
Ascultând în Evanghelia de astăzi cum Isus a vindecat cu
atâta uşurinţă boala veche şi fără leac a unei femeii ce suferea de 12 ani, şi
apoi cum a înviat cu aceeaşi uşurinţă pe fiica lui Iair, scoţând din ea otrava
păcatului şi a morţii, noi credem cu tărie că vindecările miraculoase şi
învierile trupeşti, începute de Isus la venirea sa în lume, vor continua şi se
vor desăvârşi la venirea sa de-a doua.
Prima lectură de astăzi, luată din Cartea Înţelepciunii
(cf. Înţ 1,13-15; 2,23-24), răspunde
astăzi la una dintre întrebările cele mai grele ale omenirii: de unde moartea?.
Nu numai că moartea oamenilor nu vine de la Dumnezeu , dar Dumnezeu nici n-a pus otravă de
moarte în om, nici nu se bucură de moartea omului. Moartea a intrat în lume
prin invidia diavolului.
Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu, prin profeţii săi,
ne-a vorbit despre faptul că El ne va
salva de moarte. Astfel prin:
- profetul Isaia (745-695 îC) ne spune: „Morţii vor
învia, şi cei care zac în morminte se vor ridica” (Is 26,19).
- profetul Daniel (606-534) ne spune: „Cei care dorm în
ţărâna pământului se vor scula” (Dan 12,2).
- profetul Ezechiel (592-570) ne spune: ”Iată, vă voi
deschide mormintele voastre şi vă voi scoate din ele” (Ez 37,12).
Înainte de venirea sa în lume, Isus Cristos i-a spus
Tatălui său ceresc: „Părinte, cruţă-l pe om, vreau să mor eu în locul lui”. Şi,
într-adevăr, Isus a venit pe pământ, a îndurat dureri şi chinuri, şi apoi a
murit pe Cruce şi a înviat pentru ca noi oamenii să putem fi vindecaţi şi
înviaţi.
În fiecare duminică facem sărbătoare pentru că Isus a
înviat, pentru că Isus a învins suferinţa şi moartea noastră, cu moartea şi învierea
sa. Din ziua învierii lui Isus nu ne mai temem de moarte. Iată ce a promis
Isus : “Cine crede in Mine, chiar daca moare, va trai. Si oricine traieste
si crede in mine nu va muri niciodata" (In 11,25,-26).
André-Marie Ampère (1775-1836), a fost un fizician si
matematician francez. Acesta fiind întrebat odată cum vor învia morţii, a luat
un pumn de pilitură de fier şi a amestecat-o cu un pumn de pământ. Apoi a luat
un magnet şi cu el a separat pilitura de fier de pământ. Apoi a adăugat : “Dacă
un magnet poate separa pilitura de fier de pământ, atunci şi Dumnezeu va putea
să adune trupurile noastre din ţărâna pământului?”
Răscumpăraţi de pedeapsa păcatului şi a morţii, la Crucea lui Isus de pe
Golgota, ne putem socoti deja înviaţi prin credinţa şi speranţa pe care le
avem.
Chiar de la începutul
creştinismului, credincioşii au crezut că tărie în învierea morţilor. Astfel a
fost cazul sfântului Sabin (+ 304), episcop de Spoleto, Italia. Pentru credinţa
sa în Cristos, a fost arestat şi duşi în faţa judecătorilor păgâni din Assisi,
dar el nu s-a înspăimântat. Guvernatorul Ventuzian i-a spus:”Cum de îndrăzneşti
să îndupleci poporul să părăsească zeii noştri şi să urmeze un mort pe cruce?
Tu numai te prefaci că nu ştii, că Isus după moarte a înviat!” Guvernatorul
schimbând vorba îi zise: „Este în puterea ta să alegi ca să jertfeşti zeilor
noştri şi să trăieşti, ori să mori în chinuri groaznice, aşteptând învierea
promisă de Învăţătorul tău! Atunci sfântul Sabin a răspuns: „Aceasta este
dorinţa mea cea mai arzătoare, să mor şi apoi să înviez ca Mântuitorul meu!”
Atunci Ventuzian a poruncit să i se taie mâinile episcopului Sabin şi să fie
schingiuit până la moarte. Cu mâinile tăiate sfântul Sabin s-a întors spre cei
arestaţi şi condamnaţi la moarte împreună cu el, şi i-a încurajat în credinţa
învierii unde vor primi înapoi trupurile sfâşiate; iar ei rezistat împreună cu
el, atât promisiunilor cât şi ameninţărilor, atât chinurilor cât şi morţii.
Sfânta Perpetua (+ 202), era o mamă profund creştină. Ea
nu a putut fi înduplecată cu nimic, ca să se lepede de Isus, mort şi înviat
pentru dânsa. Dusă în faţa călăilor pentru a fi chinuită în chipul cel mai
îngrozitor, ea le-a spus călăilor: „Astăzi voi judecaţi peste noi, dar în
curând voi veţi fi judecaţi de Mântuitorul nostru. Însemnaţi-vă bine chipurile
noastre, ca să ne recunoaşteţi la judecata de apoi şi la învierea de pe urmă!”
Karl Friedrich Stumpf Brentano (+ 1884) profesor de
istorie la Insbruck ,
fiind pe patul de moarte, şi-a chemat soţia şi copiii şi le-a zis: „Ştiinţa,
frumuseţea, onoarea, puterea, bogăţia, toate acestea sunt nimic fără credinţă.
Numai credinţa te ţine drept şi cinstit în viaţă şi la moarte”. Apoi cu mâna
tremurândă, făcu tuturor semnul Crucii pe frunte lor, şi apoi adormi în Domnul.
Dar iată ce ne spune sfântul Paul astăzi: “Fraţilor, aşa
cum vouă vi s-au dat cu generozitate toate darurile, credinţa, cuvântul şi
cunoaşterea lui Dumnezeu, acest zel şi această dragoste pe care le aveţi de la
noi, tot aşa şi fapta voastră de dragoste să fie făcută cu generozitate” (2Cor 8,7-8).
Viaţa, vindecarea şi învierea sunt daruri ale lui
Dumnezeu pentru noi. Ca să ne învrednicim de ele, noi trebuie să dăruim altora
din ceea ce am primit de la Dumnezeu. Dăruind , îi spunem semenului nostru că
vrem ca el să trăiască şi şi să fie fericit. In funcţie pe câţi i-am fericit în
această viaţă prin faptele noastre bune, vom primi şi noi bucurie în cer.
Din secolul I, datează o legendă despre Toma,
ucenicul, care a fost trimis de Cristos în India. Toma a fost angajat de regele
ţării, Gundaphorus să coordoneze lucrarea de construcţie a unui palat. Regele
i-a dat banii necesari pentru angajarea de lucrători şi pentru achiziţionarea
materialelor de construcţie. Toma a dat banii la săraci, în acelaşi timp
asigurându-l pe rege că palatul se înălţa în ritm constant. Dar pentru că tot
amâna să îi arate cum evolua lucrarea, regele a devenit suspicios. În cele din
urmă, nemaiputând răbda, l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: „Mi-ai construit
palatul?” „Da”, a răspuns Toma. „Atunci vom merge ca să îl vedem acum,” a dispus regele. Toma i-a răspuns: „Acum nu îl poţi vedea, însă când vei părăsi
această lume, îl vei privi cu ochii tăi. Ţi-am înălţat palat în ceruri prin
dăruirea banilor tăi săracilor împărăţiei tale.”
Regele, furios, a poruncit ca Toma să fie
aruncat în temniţă. Iar în noaptea ce a urmat s-a gândit şi a chibzuit cum să
îl execute. „Hm, am să ordon să fie ars pe rug!” Însă în chiar acea noapte a
murit fratele regelui, care, ajuns în ceruri, a văzut palatul pregătit de Toma
pentru rege. Imediat a cerut să-i fie îngăduit să se întoarcă pe pământ.
Cererea i-a fost ascultată şi trupul mort a prins din nou viaţă. Înviatul a
mers şi i-a povestit regelui despre palatul care îl aşteaptă în ceruri.
Toma a fost eliberat din închisoare, iar regele şi fratele lui au devenit
creştini.
Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega (1562-1635), se
afla pe patul de moarte. Viaţa i se derula înaintea ochilor ca un film. A avut
multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşita de multe aplauze. I-a
entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru.
Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui sa fie mulţumit acum la sfârşitul
unei vieţi aşa de rodnice?
Când se apropie ceasul din urmă, deodată a început să
vadă lucrurile altfel. Medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie:
Puteti sa muriti fericit. Lumea nu va va uita niciodată. Veţi intra în istorie.
"Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înteleg: înaintea lui
Dumnezeu este mare doar acela care a lucrat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru
mântuirea sufletelor. Aş da acum toate
aplauzele vieţii mele, dacă în schimbul lor mi s-ar mai adăuga încă o faptă
bună!".
O tânăr, pe nume Andrei, mărturisşte: “Un preot mi-a spus
ca atunci când întâlnesc un cerşetor, să mă gândesc că Isus este cel care îmi
cere ceva, prin intermediul lui. Şi cum să îl refuzi pe Isus? Cum să nu-i dai
din toată inima tot ceeea ce ai mai bun, Celui care te iubeşte atât de mult,
Celui care ţi-a dat tot ceea ce ai şi eşti?”
“Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu” (Prov 19,17)
Pr. Ioan Lungu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
! comentariile sunt moderate!
--------------------------------------------