Ilustratii

  PRIETENIA CU DUMNEZEU

„V-am numit pe voi prieteni.” (In 15, 15)   Oare cum putem noi deveni prieteni cu Dumnezeu?

Prin conversaţie şi legătură constantă cu El. Dumnezeu doreşte să fie inclus în toate activităţile noastre.

In cartea sa: „Practica prezenţei lui Dumnezeu”, Fratele Lawrence, un bucătar umil dintr-o mănăstire franceză, scrie: „Cheia prieteniei cu Dumnezeu este nu să schimbi ceea ce faci, ci să schimbi atitudinea faţă de ceea ce faci. Lucrul pe care în mod normal îl faci pentru tine însuţi, începi să-l faci pentru Dumnezeu, fie că e vorba de mâncat, spălat, dus gunoiul, făcut piaţa, plimbat, lucrat, dormit, etc.”

Unii dintre noi cred că trebuie „să pleci departe”, sau „să faci lucruri extraordinare” pentru a experimenta prietenia şi intimitatea cu Dumnezeu. Nici un loc nu este mai aproape de Dumnezeu decât locul în care te afli chiar acum. Nici o lucrare pe care o faci nu este mai nobilă decât cea pe care o faci chiar acum.  

„Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” (1Cor 10, 31)

„Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” (Col 3, 17)

Tot Fratele Lawrence, în aceeaşi carte, ne spune că putem fi prieteni cu Dumnezeu, prin rostirea de rugăciuni scurte, prin rostirea de Jaculatorii dese, în locul rugăciunilor lungi. Astfel „ne rugăm neîncetat”, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Paul. (cf 1Ts 5, 17)

Deci noi, asemenea unui sportiv care exersează şi se antrenează în fiecare zi pentru a obţine rezultate bune în competiţii, zic, astfel şi noi, prin împlinirea datoriilor „spre slava lui Dumnezeu” şi prin practica „Jaculatoriilor, rugăciunilor scurte şi dese”, ajungem la bucuria prezenţei şi prieteniei cu Dumnezeu.


                                                                                                                  Preot Ioan

CRISTOS POATE SCHIMBA FIREA PĂCĂTOASĂ

Există o povestioară interesantă despre un scorpion care, fiind un foarte prost înotător, a cerut unei broscuţe ţestoase să-l treacă râul în spate. „Ai înnebunit?” a zis ţestoasa. „În vreme ce eu voi înota, tu o să mă înţepi şi am să mă înec.” „Dragă ţestoasă” a râs scorpionul, „dacă te-aş înţepa şi tu te îneci, mă scufund şi eu împreună cu tine. Nu ar fi logic să fac aşa ceva.” „Ai dreptate”, a strigat ţestoasa, „Urcă-te!” Scorpionul s-a urcat la bord. Insă pe la mijlocul râului a înţepat-o puternic pe ţestoasă. Pe când amândoi se duceau la fund, ţestoasa a spus: „Te superi dacă te întreb ceva? A zis că nu e logic ca să mă înţepi. De ce ai făcut-o?” „Ei, nu are nimic de a face cu logica”, a răspuns trist scorpionul aproape înecat, „Aşa mi-e firea!”

Iată unde e nevoia de schimbare: în caracterul omului, în firea lui. Iar aceasta schimbare n-o poate face nici: psihiatria, nici psihologia, nici sociologia,nici curentele politice, nici guvernele, nici sistemele de educaţie, şi nici nimic altceva. Această schimbare radicală în viaţa oamenilor o poate face numai CRISTOS, El singur poate face ca un om „să devină o făptură nouă.”

(cf. 2Cor 5, 17)

                                                                                                                  Preot Ioan

MONAHUL ŞI SCORPIONUL

Un monah stătea pe malul fluviului Gange şi medita adânc asupra naturii. Când îşi deschise ochii, observă un scorpion care căzuse în apă şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Plin de milă, monahul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă îl înţepă teribil de tare pe salvator.După un anumit timp, când îşi deschise ochii din nou, monahul observă că scorpionul căzuse din nou în apă şi ameninţa să se înece. Din nou îl salvă monahul şi acesta îl înţepă pentru a doua oară aşa de tare încât monahul ţipă.

Când se repetă cazul pentru a treia oară, un ţăran care observă de departe toate acestea îi spuse monahului: "Dar de ce o ajuţi pe această biată creatură, dacă în loc să-ţi mulţumească îţi provoacă numai dureri?"

"Amândoi urmăm naturile noastre, răspunse monahul. Ţine de natura scorpionului să înţepe şi de a mea să pun în practică mila şi iubirea".

                                                                                                                                      Preot Ioan

SALVAREA CELOR PIERDUŢI

Evanghelistul D. L. Moody obişnuia să povestească despre un tablou care l-a impresionat deosebit de mult. Era portretul unei femei care apuca o cruce cu amândouă mâinile în timpul salvării ei dintr-o mare furtunoasă. Moody a continuat să relateze că această imagine şi-a pierdut pentru el din profunzimea impresiei, atunci când a văzut o altă pictură mai târziu. A doua pictură avea acelaşi subiect, salvarea unei femei din valurile dezlănţuite. Dar în timp ce femeia se agăţa cu o mână de cruce, cu cealaltă ajuta la salvarea unei alte persoane din valuri.

Această a doua pictură exprimă ceea ce trebuie să facem şi noi, cei salvaţi din marea învolburată a păcatelor noastre. Recunoscând că şi cei din jurul nostru sunt pierduţi şi pier, nu trebuie să fim egoişti, ocupaţi numai de mântuirea noastră, şi uitând de ei.

Apstolul Paul, el însuşi mântuit de vinovăţia păcatelor sale, a fost vital interesat şi de salvarea altora. De fapt a îndurat mari suferinţe în efortul său de a conduce pe cei păcătoşi la Cristos. El a declarat: „M-am făcut totul tuturor, ca, oricum să mântuiesc măcar pe unii dintre ei.” (1Cor 9, 22) Iar în alt loc scrie: „Noi, dar, suntem trimişii împuterniciţi ai lui Cristos, şi, ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Cristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu.” (2Cor 5, 20)

Da, recunoştinţa pentru mântuirea noastră trebuie să ne motiveze să împărtăşim şi altora vestea cea bună a mântuirii prin Cristos. Cei salvaţi, trebuie să devină salvatori, aşa cum cei vindecaţi, ca soacra lui Petru astăzi, trebuie să devină slujitorii lui Cristos şi ai fraţilor.

(cf Mc 1, 31)  (cf. DE HAN Richard, Pâinea cea de toate zilele, 7 feb.)

                                                                                                                Preot Ioan