Reflecţie la DUMINICA  XXII  DE  PESTE  AN  „C”

„Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 14,15).

Isus se îndreaptă spre Ierusalim, locul unde îşi va împlini jertfa sa mântuitoare pentru noi oamenii; iar în acest drum el predică evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre ospăţul ei veşnic pregătit acolo de Tatăl pentru cei care îl vor primi pe el ca mântuitor şi învăţător.

Iar ocazia de a vorbi despre împărăţia fericită a cerului şi despre ospăţul ei veşnic, este facilitată de faptul că, acţiunea are loc într-o zi de sâmbătă, simbolul odihnei veşnice din împărăţia cerurilor; şi de faptul că Isus însuşi a fost invitat la o masă festivă în casa unui fariseu bogat, imagine a ospăţului veşnic din casa Tatălui său.

Toată viaţa sa, Isus, s-a folosit de orice ocazie, de orice circumstanţă, de orice întâmplare, şi de orice observaţie, pentru a le vorbi oamenilor despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre ospăţul ei veşnic. 

În evanghelia de astăzi, Isus, îşi începe învăţătura despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre ospăţul veşnic, pornind de la trei observaţii: 1. ospăţul gratuit al fariseului din acea zi de sâmbătă, imagine a ospăţului gratuit al lui Dumnezeu; 2. goana după locurile dintâi la ospeţele pământeşti şi uitarea locurilor din cer; 3. lipsa săracilor de la această masă festivă, unde ar fi trebuit să fie primii şi în locurile de frunte.

1. Fiind zi de sâmbătă, aceasta era ziua odihnei lui Dumnezeu după terminarea operei creaţiei, dar şi ziua de odihnă a lui Israel. În această zi toţi erau opriţi de la lucrări servile pentru a cinsti pe Dumnezeul creaţiei şi darurile primite de la el (cf. Ex 20,8-11). Însă mesenii nu ştiau, sau au uitat că această odihnă a fost întreruptă de păcat, atât pentru Dumnezeu care a început munca noii creaţii, cât şi pentru omul căzut care trebuie să-şi caute mântuirea la Dumnezeu. De aceea, Isus, a spus: „Tatăl meu lucrează până acum; eu de asemenea lucrez” (In 5,17); şi apoi adresându-se tuturor oamenilor a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi apoi toate celelalte vi se vor adăuga pe deasupra” (Mt 6,33). Iar prin ucenicul său, sfântul Paul, acelaşi Isus, ne spune: „Lucraţi cu frică şi cutremur la mântuirea voastră” (Fil 2,12).

Pericopa evanghelică de astăzi ne oferă acest cadru nou al mântuirii, cu munca lui Dumnezeu şi cu munca oamenilor pentru mântuire. Chiar dacă este zi de sâmbătă, Isus lucrează pentru a sădi dorul după împărăţia lui Dumnezeu şi ospăţul ei veşnic în inimile oamenilor (cf. Lc 17,21). Astfel, Isus: predică, învaţă, cheamă la convertire, face minuni, şi merge hotărât spre jertfa sa supremă (cf. Lc 14,1.7-14). Şi omul bolnav din cauza păcatului (ca cel suferind de dropică) este şi el în căutarea mântuitorului Isus, cel care are putere să le ridice păcatul şi urmările lui (cf. In 1,29). Fariseii, neînţelegând noua situaţie în care se aflau, comentează, vorbesc împotriva lui Isus, şi chiar pun la cale uciderea lui.

Lectura a doua de astăzi, din Scrisoarea către evrei (cf. Evr 12,18-24), le spune tuturor celor care sunt ispitiţi să-l respingă pe Isus care lucrează la noua creaţie şi să se întoarcă la Legea veche că, trebuie să-şi aducă aminte de împrejurările groaznice care au însoţit darea Legii vechi şi să tragă de acolo învăţămintele necesare.

Scena descrisă astăzi de lectura a doua, s-a petrecut pe muntele Sinai, munte cuprins de cutremur şi foc, care atunci când a fost dată Legea cea veche, au murit 3000 de oameni (cf. Ex 32,28). O altă scenă pe care nimeni nu trebuie să o uite, este cea de la Rusalii, când s-a dat Legea cea nouă, şi când tot cutremur şi foc au apărut la revărsarea Duhului Sfânt trimis de Isus de la Tatăl; însă atunci, nu numai că nu a murit nimeni, dar au fost mântuiţi 3000 de oameni (cf. Fap 2,41). Dacă atunci nimeni nu se putea apropia de muntele Sinai fără să fi fost pedepsit cu moartea, chiar şi un animal (cf. Ex 19,13); acum orice om se poate apropia chiar de Dumnezeu, ca de cel mai bun prieten, datorită lui Isus Cristos, care este aproape de fiecare om şi care ne oferă sângele său, mai curat ca al lui Abel, spre mântuire.

Cu Isus şi cu revărsarea Duhului Sfânt, s-a inaugurat o nouă eră a istoriei şi noutatea cea mai mare: cei îndepărtaţi şi cei apropiaţi, au primit acelaşi mesaj de pace (cf. Fap 2,39; Ef 2,14-18), şi au devenit un singur popor în Isus care este pacea noastră. Fariseii n-au înţeles acest lucru. Noi îl înţelegem?

Şi noi putem să cădem în această greşeală de a nu înţelege că după păcatul strămoşesc şi al nostru, Isus, este la lucru mântuirii pentru toţi oamenii şi prin toţi ucenicii săi, şi să ne ridicăm împotriva lui (cf. Lc 10,16); şi noi putem să nu înţelegem că trebuie să scăpăm de păcatul care ne învăluie atât de lesne, şi că numai Isus ne poate scăpa de el (cf. Evr 12,1), şi ne poate oferi intrare liberă în împărăţia cerurilor şi la ospăţul ei veşnic (cf. In 8,32); şi noi putem să nu înţelegem că trebuie să lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră (cf. Fil 2,12); şi noi putem să nu înţelegem că trebuie să alergăm mereu la Isus, fără de care nu putem face nimic (cf. In 15,5), şi fără de care nu ne putem mântui (cf. 1Tim 2,5).  

2. Isus văzând goana invitaţilor după locurile dintâi de la acea masă festivă, în calitatea sa de învăţător, nu a putut să nu-i înveţe adevărul: că există cineva mai de vază decât unul fiecare dintre ei, şi că acesta era chiar el însuşi, care venise de la Tatăl ceresc, şi care îi va pune într-o zi pe locul cel din urmă (cf. Lc 14,8-9); Scriptura spune: numai lui Dumnezeu i se cuvine slava în locurile cele mai înalte (cf. Lc 2,14);  numai lui Dumnezeu i se cuvine slava şi cinstea (cf. 1Tim 1,17; Iuda 1,25). Dar, în ura lor oarbă faţă de el, n-au ţinut seama de toate acestea.

În altă ordine de idei, Isus le-a sugerat că, ospăţul la care participă se va termina repede şi că locurile dintâi ocupate se vor pierde şi ele tot repede; de aceea ar trebui să se silească să intre în sala împărăţiei lui Dumnezeu şi la ospăţul său, şi să dobândească un loc bun acolo, unde toate sunt veşnice.

În Evanghelia duminicii trecute, Isus, vorbindu-ne despre împărăţia cerurilor şi despre ospăţul cel veşnic aduse de el, spunea: “Daţi-vă silinţa să intraţi pe poartă cea îngustă” (Lc 13,24). Astăzi, Isus, ne spune că poarta cea îngustă prin care putem intra în împărăţia cerurilor şi să dobândim un loc de frunte la ospăţul cel veşnic, este umilinţa în viaţa de acum. „Când eşti poftit, du-te şi aşează-te în locul cel mai de pe urmă; pentru ca atunci când va veni cel ce te-a poftit să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus. Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Lc 14,10-11).

Smerenia la care Isus îi chemă pe toţi cei care vor să intre în împărăţia sa şi la ospăţul său veşnic, era cunoscută încă din Vechiul Testament, care spune: „Fiule, săvârşeşte faptele tale cu multă modestie şi vei fi iubit mai mult decât un om de vază. Cu cât eşti mai mare (adică cu cât ai primit mai mult), cu atât să te umileşti mai mult şi vei afla har înaintea Domnului. Mare este puterea Domnului şi el este preamărit de cei smeriţi. Starea celui îngâmfat nu se poate îndrepta, căci răutatea a prins rădăcini în inima lui” (Sir 3,19-21.30-31).  „Nu te făli înaintea împăratului şi nu lua locul celor mari; căci este mai bine să ţi se zică: „Suie-te mai sus!” decât să fii coborât înaintea voievodului pe care ţi-l văd ochii” (Prov 25,6-7); „Mândria unui om îl coboară, dar cine este smerit cu duhul capătă cinste” (Prov 29,23); „Dumnezeu ajută pe cel cu ochii plecaţi” (Iov 22,29); „Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul meu” (Is 66,2).

Învăţătura Noului Testament merge pe aceeaşi linie. Astfel: „Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Lc 14,11); „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1Pt 5,5; Iac 4,6).

De ce trebuie să ne smerim şi să refuzăm mândria? Pentru că suntem păcătoşi şi că datorită păcatului, suntem praf şi cenuşă (cf. Gen 3,19; 18,27). Pentru că tot ce suntem, şi tot ce avem bun în noi, este darul lui Dumnezeu. „Ce ai omule ce nu ai primit? Şi dacă ai primit de ce te lauzi ca şi cum nu ai fi primit!” (1Cor 4,7). De aceea, aşa cum spune prima lectură de astăzi: „Cu cât eşti mai mare (adică cu cât ai primit mai mult), cu atât să te umileşti mai mult şi vei afla har înaintea Domnului” (Sir 3,20).

Iată câteva exemple biblice din care vom putea vedea unde duce lipsa de smerenie: Diavolul a voit să se ridice la înălţimea lui Dumnezeu, şi să se fălească cu darurile primite de la el, ca când şi le-ar fi dobândit singur; pentru asta a fost aruncat în locuinţa morţilor (cf. Is 14,13-15); Adam şi Eva pentru că amăgiţi de diavol, au voit să fie ca Dumnezeu; pentru asta au fost lăsaţi goi şi alungaţi din paradis (cf. Gen 3,16-19); oamenii turnului Babel au voit să-şi facă un turn care să atingă cerul şi un nume ca al lui Dumnezeu; pentru asta au fost risipiţi pe toată faţa pământului şi li s-au încurcat limbile (cf. Gen 11,1-9); uriaşul Goliat pentru că s-a mândrit cu forţa primită de la Dumnezeu ca şi când ar fi fost de el însuşi; dar şi pentru faptul că a folosit-o pentru a hului pe Dumnezeu şi contra poporului său ales, a fost învins şi ucis de copilul, David (cf. 1Sam 16,50); regele Saul, pentru că şi-a atribuit sieşi victoria dată de Dumnezeu poporului, contra amaleciţilor, şi voia să primească laudele oamenilor pentru această victorie a Domnului; pentru aceasta a fost detronat şi şi-a pierdut şi viaţa (cf. 1Sam 15,1-16); regele Baltazar, pentru că a furat vasele sfinte din templul Domnului, şi că a dat cinste zeilor şi slujbaşilor săi cu ele; pentru aceasta şi-a pierdut tronul şi a murit ucis de perşi (cf. Dan 5,1-31). etc.

De aceea, pentru a nu cădea în capcana lui diavolului şi în dizgraţia lui Dumnezeu, Isus însuşi s-a smerit luând firea sclavului şi făcându-se ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8); De aceea a şi spus tuturor cărora voiau să-i devină ucenici: „Învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29). De aceea, Sfânta Fecioară Maria, s-a smerit numindu-se pe sine, „roaba Domnului” (cf. Lc 1,38); de aceea, Ioan Botezătorul s-a smerit spunând că nu e vrednic să-i dezlege cureaua încălţămintei lui Isus (cf. Lc 3,16), şi că el trebuie să se micşoreze şi Isus trebuie să crească (cf. In 3,30); de aceea, Petru se considera nevrednic de a sta lângă Isus, căci era un păcătos (cf. Lc 5,8); de aceea, sfântul apostol Paul se considera primul dintre păcătoşi (cf. 1Tim 1,15) şi nevrednic de a fi numit apostol (cf. 1Cor 15,9).

Nu există sfânt care să nu fi fost smerit în viaţa sa. Tuturor celor smeriţi din lume, Dumnezeu le-a dăruit harul său, intrarea în cer şi un loc la ospăţul său veşnic. Să ne gândim numai la: Isus cel smerit, care a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu (cf. Mc 16,19; Fil 2,9; Evr 8,1); Maica Domnului cea smerită, care are un tron lângă Isus (cf. Ap 12,1); la Ioan cel smerit, care are o laudă veşnică şi un loc lângă mire (cf. Mt 11,11); la apostolii cei smeriţi, care stau pe scaune de domnie şi judecă triburile lui Israel (cf. Mt 19,28).

3. Apoi, i-a spus celui care l-a invitat: "Când dai un ospăţ la prânz sau la cină, nu-i invita pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe părinţii tăi, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi astfel să-ţi primeşti răsplata. Dimpotrivă, când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, pe schilozi, pe şchiopi şi pe orbi. Atunci ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească şi îţi vei primi răsplata la învierea celor drepţi" (Lc 14,12-14).

Păstorul cel bun se îngrijeşte mai întâi de oiţele mai slabe; iar noi în calitate de veghetori şi păstori ai fraţilor noştri (cf. Ez 3,17), trebuie să facem la fel ca Păstorul cel bun, care are în vedere mai întâi oile slabe şi apoi pe celelalte; care îşi paşte oile şi le duce la odihnă; care caută oaia pierdută, şi o aduce înapoi pe cea rătăcită; care pansează pe cea rănită şi o întăreşte pe cea slabă; care le paşte pe toate cum se cuvine (Ez 34,15-16). Şi tocmai săracii, oiţele rănite şi slabe, au lipsit şi lipsesc şi lipsesc încă de la mesele oamenilor (cf. Ez 34,4), săraci care trebuiau invitaţi primii şi să ocupe locurile de frunte.

Potrivit cu legea mozaică, săracii nu trebuie să fie pierduţi din vedere la mese. Aceasta era o datorie sacră pentru orice om (cf. Dt 14,29). De obicei, oamenii îşi invită prietenii, rudele şi vecinii bogaţi, mânaţi de speranţa că vor fi răsplătiţi, că vor fi invitaţi şi ei de alţii; şi puţi fac cum cere Isus (cf. Lc 14,12-13). Isus, ne spune astăzi că, Dumnezeu a rezervat o răsplată aparte pentru cei ce îşi arată bunăvoinţa şi mila faţă oamenii săraci. Dumnezeu a promis că îi va răsplăti pe cei milostivi cu cei săraci la învierea celor drepţi (cf. Lc 14,14). „Fericiţi sunt cei milostivi, căci ei vor afla milă” (Mt 5,7).De aceea, unul care şedea la acea masă cu Isus şi îi ascultase cuvintele, a zis: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 14,15).

Iudeii care înlocuiseră cuvântul lui Dumnezeu cu tradiţiile strămoşeşti, ajunseseră atât de jos pe calea iubirii faţă de aproapele; aveau “învăţături strămoşeşti” pentru animale, dar nu aveau nimic pentru cei săraci. Astfel câinii bogatului din evanghelie aveau porţie de pe masa stăpânilor, dar Lazăr cel sărac care zăcea plin de bube la poarta sa, nu primea nimic (cf. Lc 16,21). Trăiau după datina: “Dacă vezi măgarul fratelui tău sau boul lui căzut pe drum, să nu-l ocoleşti, ci să-i ajuţi să-l ridice” (cf. Ex 23,5; Dt 22,4). Dar dacă vezi pe aproapele tău căzut în timp de sabat, poţi trece pe lângă el (cf. Lc 10,31-32).  

Isus, este cel care din bogat, s-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9). El este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor. El este cel care poartă grijă de cel sărac (cf. Ps 67,6.11). El este cel care eliberează pe săracul care strigă" (Ps 72,12). El este părintele şi prinţul săracilor care se identifică cu unul fiecare dintre săraci; căci a spus: “Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40). El este acela care va da viaţa veşnică tuturor celor care au avut milă de săracii săi (cf. Mt 25,34-40). El va răsplăti pe toţi cei care au fost binevoitori faţă de cei săraci, cu prânzul cel veşnic în împărăţia sa fericită (cf. Lc 14,15). Dă-ne, te rugăm, Doamne, să nu uităm asta niciodată!

                                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la SĂRBĂTOAREA  SFÂNTULUI  LUDOVIC IX,  REGELE  FRANŢEI (1215-1270).

„Fiţi sfinţi, pentru că eu Dumnezeul vostru, sunt sfânt!” (1Pt 1,16).

“Dacă nu am dragoste, nu sunt nimic” (1Cor 13,2).

Biserica, îl laudă şi îl preamăreşte astăzi pe Dumnezeu, pentru sfinţenia şi pentru toate lucrurile minunate pe care le-a realizat în sfântul Ludovic IX, regele Franţei, şi cere de la acelaşi Dumnezeu, puterea ca toţi copiii ei să corespundă la har, asemenea lui.

1. „Fiţi sfinţi, pentru că eu Dumnezeul vostru, sunt sfânt!” (1Pt 1,16). Omul sfânt, aşa cum îl descrie Biblia, este un om pe care Dumnezeu l-a ales şi l-a pus deoparte pentru a fi numai al lui; pentru a fi prietenul lui, alesul lui, şi sfântul lui, aşa cum au fost Abraham, Isaac şi Iacob (cf. Dt 14,2; Is 41,8; Dan 3,35; Iac 2,23).

Dacă în Vechiul Testament, numai puţini oameni s-au învrednicit să fie: prietenii, aleşii şi sfinţii lui Dumnezeu; în Noul Testament, toţi oamenii care l-au primit pe Isus, Fiul său, ca mântuitor al lor şi trăiesc după învăţătura lui, toţi sunt sfinţii, aleşii şi prietenii săi. De aceea, sfântul Paul, adresându-se creştinilor din timpul său, care îl primiseră pe Cristos şi trăiau după învăţătura lui, îi numea sfinţi: sfinţii din Corint şi din toată Ahaia (cf. 2Cor 1,1); sfinţii din Efes (cf. Ef 1,1); sfinţii din Filipi (cf. Fil 1,1); sfinţii din Colose (cf. Col 1,2). De aceea, cei botezaţi nu trebuie să se supere când sunt cheamaţi cu numele de “sfânt”; şi nici nu trebuie să protesteze când cei care formează treptele bisericeşti, primesc să fie chemaţi cu acest nume. “Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” (1Tes 4,3). Deci, “să căutăm sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evr 12,14).

Sfântul Ludovic IX, pe care îl sărbătorim astăzi, deşi era rege, nu s-a considerat nici scutit de a căuta sfinţenia şi prietenia cu Dumnezeu, şi nici jignit când unii oameni neconvertiţi, îl numeau cu ironie, pentru evlavia lui, „sfântul”. Pentru că el trăia într-adevăr prietenia cu Dumnezeu, de aceea, el se simţea onorat de aceste apelativ, şi nu jignit. Numai creştinii răi se simt jigniţi de numele de “sfânt”, aşa cum s-a simţit jignit un creştin numai cu numele, dintr-o povestire, care a preferat să fie numit “drac” decât “sfânt”.

De ce trebuie să fim sfinţi? Pentru că: însuşi Dumnezeu este sfânt şi numele său este sfânt (cf. Lev 11,44-45; 1Pt 1,16; Ps 33,21); pentru că drumurile şi căile Domnului sunt sfinte (cf. Ps 77,13; pentru că împărăţia Cerurilor unde suntem chemaţi să trăim este sfântă (cf. Ps 93,5); pentru că nimic întinat nu poate intra în împărăţia cerurilor (cf. Ap 21,27); pentru că la final tot ceea ce nu este sfânt va fi distrus (cf. Ap 20,15). De aici şi chemarea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: „Fiţi sfinţi, pentru că eu Dumnezeul vostru, sunt sfânt!” (1Pt 1,16); „Urmăriţi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr 12,14). Deci, suntem condamnaţi la a căuta sfinţenia şi la a fi sfinţi, dacă voim împărăţia cerurilor.

Trăia în anii din urmă la Milano un bătrân pictor copist, care de peste 40 de ani trăise în Galeria de artă a Academiei Italiene şi nu făcea altceva decât să copie chipul lui Cristos din renumita pictură „Cina cea de Taină”, a lui Leonardo da Vinci (1452-1519). Acesta a fost idealul vieţii sale. Şi în cele din urmă a reuşit să reproducă atât de bine chipul lui Cristos, încât copiile sale atingeau perfecţiunea; nu se mai deosebeau de original.  

Despre mulţi sfinţi s-a spus că au reuşit să devină „copii” reuşite a lui Cristos. Între aceştia amintim doar pe: sfântul Paul, care spune adesea: „Fiţi imitatorii mei, precum eu sunt imitatorul lui Cristos”! (cf. 1Cor 4,16; 11,1; Fil 3,17; 1Tes 1,16, 2Tes 3,9). Un alt sfânt despre care s-a spus că este o copie reuşită a lui Cristos, este şi Francisc din Assisi (1181-1226). Un altul altul a fost şi sfântul Ludovic IX (1215-1270), regele Franţei, pe care în sărbătorim astăzi. 

Ca şi sfântul Paul, ca şi sfântul Francisc din Assisi, ca şi mulţi alţi sfinţii, sfântul Ludovic IX, regele Franţei, nu au avut un alt ideal în viaţă, decât să fie sfânt, decât să-l copie în chip desăvârşit pe Cristos, nu pe pânză, dar în suflet; nu cu penelul, ci cu faptele. Şi a reuşit! Noi de ce n-am putea reuşi?

Chiar de la început trebuie să spunem că sfântul Ludovic IX, a beneficiat de o educaţie creştină primită de la bunii şi sfinţii săi părinţi: Venerabilul Ludovic VIII, Inima de leu (1187-1226) şi sfânta Blanca de Castilia (1188-1252). Educaţia religioasă primită de la părinţi a fost determinantă pentru toată viala lui ulterioară. Cunoaştem cu toţii cuvintele pe care i le repeta deseori mama sa: „Te iubesc ca pe viaţa mea; dar dacă aş şti că ai să săvârşeşti chiar şi numai un singur păcat de moarte, aş vrea să te văd mai bine mort acum la picioarele mele”. Cu aşa părinţi, nu e de mirare că de mic copil, el spunea: “vreau sfânt”.

Tot aici trebuie să spunem că în lucrurile mari şi frumoase pe care le-a realizat în viaţa sa, a fost ajutat şi de soţia sa, Margareta Provence (1221-1295), pe care a iubit-o şi a ales-o, nu după frumuseţe trupească şi după bogăţie pământească, dar pe care a iubit-o şi-a ales-o după credinţă, după frumuseţe sufletească şi după bogăţie spirituală.  

2. “Dacă nu am dragoste, nu sunt nimic” (1Cor 13,2). Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi ne arată calea cea mai scurtă şi cea mai uşoară pentru a ajunge la sfinţenia la care Dumnezeu ne cheamă, şi care este calea iubirii; calea care cuprinde iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele; cale pe care Ludovic IX, a urmat-o bine; dar cale pe care trebui să o urmăm şi noi pentru a deveni sfinţi şi desăvârşiţi, aşa cum ne cere Dumnezeu (cf. Mt 5,48).

Evanghelia sărbătorii de astăzi, ne spune tuturor: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”. „Să iubeşti şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt 22,27-39).

Prima lectură şi psalmul responzorilal ne prezintă modul cel mai simplu de a transpune în viaţă, dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele (cf. Is 58,6-11; Ps 111,1-9).

Isaia, în prima lectură, făcând portretul omului desăvârşit care îl iubeşte pe Dumnezeu, enumără câteva fapte în favoarea aproapelui: renunţare la răutatea  şi violenţă faţă de el; ridicarea jugului de asuprire de pe el, hrănirea lui când este flămând; adăpostirea lui când este sărac, îmbrăcarea lui când este gol, ajutorarea lui când a ajuns nevoiaş (cf. Is 58,6-8).

Psalmul responzorial de astăzi, făcând şi el portretul omului desăvârşit, a omului sfânt, a omului care trăieşte dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, îi atribuie calităţi aproape de limita cu divinul: puternic pe pământ; neprihănit şi binecuvântat; posesor de belşug şi bogăţie; lumină care răsare în întuneric; neclătinat niciodată; fără teamă de veştile rele; şi cu capul înălţat în slavă. Şi conchide: aşa este omul sfânt care iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele (cf. Ps 111,1-9). Primul Om sfânt care l-a iubit în chip desăvârşit pe Dumnezeu şi pe aproapele, a fost Cristos; el ne-a învăţat şi pe noi cum să iubim.

Iar sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi (cf. 1Cor 13,1-13), făcând şi el portretul omului desăvârşit, îl defineşte ca pe un om care iubeşte pe semeni din dragoste faţă de Dumnezeu. El spune că fără  dragoste, orice om este nimic. Marin Preda, avea să spună şi el: “Unde dragoste nu e, nimic nu e”.

Pe Dumnezeu trebuie să-l iubim pentru că, el ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19); trebuie să-l iubim pentru că el ne iubit pe când noi eram păcătoşi şi neputincioşi (cf. Rom 5,8-10); trebuie să-l iubim pentru că ne-a iubit atât de mult şi ni l-a dat pe Fiul său, Isus, ca să sufere şi să moară în locul nostru, pentru ca noi să nu mai suferim şi să nu mai murim veşnic (cf. In 3,16); trebuie să-l iubim, pentru că prin Cristos ne-a construit o locuinţă în ceruri (cf. In 14,2-3); trebuie să-l iubim pentru că ni l-a trimis şi pe Duhul Sfânt care să ne aducă mereu aminte de iubirea sa, să ne călăuzească spre patria cerească, să ne mângâie, să ne ajute în slăbiciunile noastre şi să se roage pentru noi (cf. In 14,26; Rom 8,26), ca să locuiască în noi ca într-un templu (cf. 1Cor 3,16) şi să ne învie în ziua de pe urmă (cf. Rom 8,11).  

Iar răspunsul nostru la această infinită iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, trebuie să fie iubirea faţă de aproapele. Aşa cum diavolul luptă împotriva omului pentru că poartă chipul lui Dumnezeu în el; tot astfel credinciosul trebuie să-i iubească pe semenii lui pentru că ei poartă chipul lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), şi pentru că prin botez au devenit fraţi ai lui Cristos şi temple ale Duhului Sfânt (cf. 1Cor 3,16). De aceea, porunca lui Isus este: “Să să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi” (In 13,34).

Prin chipul şi asemănarea sa sădită în om la creaţie, şi prin chipul nou sădit la Botez, Dumnezeu cel întreit şi unic, locuieşte în fiecare om. De aceea, tot ceea ce facem pentru oameni, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi, facem pentru Dumnezeu însuşi. Astfel: oferind ceva oamenilor, îl împrumutăm pe Dumnezeu (cf. Prov 19,17); îngrijind, hrănind, îmbrăcând, adăpostind, vizitând pe oamenii, toate acestea le facem tot pentru Dumnezeu (cf. Mt 25,35-40); dar şi prigonind pe oameni, îl prigonim tot pe Dumnezeu (cf. Fap 9,4). Pentru aceasta iubirea aproapelui este una cu împlinirea Legii (cf. Rom 13,8).

Ludovic IX, regele Franţei, şi-a trăit sfinţenia în viaţa de zi cu zi, practicând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, aşa cum a trăit-o însuşi Isus înaintea noastră.

Iubirea de Dumnezeu şi-a exprimat-o printr-o legătura zilnică şi intimă cu Dumnezeu prin: rugăciuni, meditaţii, citirea Scripturilor, participare zilnică la sfânta Liturghie.

Iubirea lui Dumnezeu l-a condus la trăirea Legilor căsătoriei cu privire la naşterea şi educaţia creştină a copiilor. În privinţa căsătoriei este cunoscut ca un exemplu de fidelitate conjugală, ca un exemplu de primire şi educaţie religioasă a copiilor; el a avut 11 copii. Iată ce şi-a scris sfântul Ludovic IX pe inelul său de căsătorie: “Dumnezeu – Franţa – Margareta”.

Iubirea de Dumnezeu, l-a condus să pună demnitatea de fiu al lui Dumnezeu dobândită la Botez, deasupra demnităţii de rege primite de la oameni. Ajuns rege al Franţei, încoronat la Reims, 19 noiembrie 1226, Ludovic prefera să se semneze cu „Ludovic de Poissy", numele localităţii unde a fost botezat.  

Iubirea de Dumnezeu l-a făcut să emită Legi prin care a abolit tortura şi a insistat pe judecata dintre bine şi rău; legi care reglementau camăta, blasfemia, jocurile de noroc, furtul, prostituţia, crima; legi pentru a limita influenţa nefastă a celor care propagau idei anti creştine; tot iubirea lui Dumnezeu l-a făcut să participe la eforturile creştinilor de a elibera locurilor sfinte de sub mahomedani; tot iubirea de Dumnezeu, l-a făcut să de ocupe şi de ridicarea de spitale, cămine, şcoli, mănăstiri şi biserici. Între bisericile construite de el amintim numai de „Sainte-Chapelle” (Capela sfântă), localizată în centrul Parisului, lângă Palatul de Justiție, care este celebră şi astăzi, pentru că adăposteşte în ea  „coroana de spini” şi „un fragment din crucea lui Isus”, pe care le-a cumpărat cu 135 mii de galbeni, de la împăratul Balduin al II-lea al Constantinopolului (1217-1273). Toate aceste fapte i-au atras stima principilor europeni, care l-au supranumit: “Rex Christianissimus” (cel mai creștin rege).

Referitor la practicarea dragostei faţă de aproapele, sunt renumite mesele pe care le oferea săracilor, şi la care el însuşi servea; sunt renumite spitalele ridicate de el şi îngrijirile pe care el însuşi le oferea bolnavilor; sunt renumite şi ajutoarele pe care el le oferea pentru cei flămânzi, goi şi fără adăpost. Sunt renumite şi vizitele sale nocturne la săracii fără bani, fără pâine, fără haine şi fără lemne.

Însă, asemenea lui Isus, a cărui copie a fost în această lume, odată cu pâinea care satură trupul, cu medicamentele care vindecă, cu hainele care acoperă trupul, cu adăpostul celor fără de locuinţe, Ludovic IX, oferea şi cele de trebuinţă pentru suflet. Toate acestea le făcea cu oamenii de la curte, cu oaspeţii veniţi la masa lui, dar şi la cei la care mergea cu ajutoare. 

Sfântul Ludovic IX, regele Franţei, avea un cuvânt potrivit pentru orice om, şi în mod deosebit pentru cei care trăiau în păcat.

Să ne amintim de episodul discuţiei sfântului Ludovic IX, cu ducele de Champagne, pe marginea cumplitei boli a leprei trupeşti şi a păcatului. Când la un moment dat regele l-a întrebat pe duce dacă ar fi să aleagă între lepră şi păcat, ce ar alege?. Iar când acesta i-a răspuns, imediat şi fără ezitare, că ar alege păcatul; atunci regele s-a întristat şi i-a răspuns: „Eşti în mare eroare, duce; păcatul e cea mai cumplită lepră. Dacă lepra trupului trece odată cu viaţa, lepra sufletului, păcatul, continuă să facă rău şi după moarte, şi rămâne pentru toată veşnicia.

Dar sfântul Ludovic IX, avea un cuvânt potrivit şi pentru a-i întări pe cei credincioşi.

Renumite sunt cuvântele sfântului Ludovic IX, către credinciosul sau fiu, Filip III (1245-1285), care urma să-i urmeze la tron. Înainte de a muri, l-a chemat, şi i spus cu limbă de moarte: „Fiul meu, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi păstrează-l în inima ta! (cf. Lc 2,51). Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din toate puterile tale, şi pe aproapele tău. Fără aceasta, nu este mântuire (cf. Mt 13,37-40). Stai departe de orice păcat de moarte; mai degrabă martiriul decât păcatul (cf. Evr 12,1-4). Suportă suferinţele, căci ele sunt spre binele tău (cf. Evr 12,5-7); participă cu evlavie şi de bunăvoie la celebrările Bisericii; să ai o inimă milostivă faţă de săraci, lipsiţi şi suferinzi (cf. Iac 2,5); dacă un sărac se află în judecată cu un bogat, susţine cauza săracului până la descoperirea completă a adevărului; fii evlavios şi ascultător faţă de Biserica romană” (cf. “Testamentul spiritual către fiul său”. Acta Sanctorum, 546).  

Aici să mai amintim de episodul când, într-o dimineaţă, pe când sfântul Ludovic al IX, se afla în biroul său de lucru, a auzit un mare zgomot în faţa uşii sale şi un glas care i-a strigat: Minune! Minune! Veniţi Maiestate, în capelă, ca să-l vedeţi pe pruncul Isus în mâinile preotului care celebrează sfânta Liturghie şi a ajuns la prefacere! Fără a se mişca din loc, regele le-a spus: Mergeţi voi! Eu n-am nevoie să-l văd, pentru că eu cred fără să văd (cf. In 20,29). Doamne, măreşte şi în noi credinţa în prezenţa lui Isus din Scripturi şi din Euharistie, din aleşii tăi şi din orice om, aşa cum ai mărit-o în sfântul Ludovic (cf. Lc 17,5)!  

La mulţi şi fericiţi ani în Domnul, tuturor bărbaţilor şi femeilor care poartă numele de Ludovic şi Ludovica, sau derivate din aceste nume; şi drum bun pe calea sfântului Ludovic IX!

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA  XXI  DE  PESTE  AN  “C”

Intraţi acum pe poarta cea îngustă, pentru a nu fi nevoiţi apoi a bate veşnic la o poartă încuiată.

Viaţa lui Isus pe pământ a fost o continuă urcare spre Ierusalim şi spre Tatăl ceresc. În acest drum, Isus, este înconjurat de ucenicii lui, dar şi de mulţi oameni fascinaţi de învăţăturile sale. Tot în acest drum al său, Isus interpelează oameni şi se lasă interpelat de ei.

Deşi, voinţa  lui Dumnezeu este că toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1Tim 2,4); deşi Isus căuta noi şi noi ucenici pentru împărăţia cerurilor, discursul lui pare mai degrabă unul descurajant, decât unul de atragere. Dacă duminica trecută, Isus, le-a vorbit oamenilor care voiau să-l urmeze de focul suferinţelor şi de botezul sângelui care îi aşteaptă pe cei care doresc să-i devină ucenicii (cf. Lc 12,49-50); duminica aceasta le vorbeşte despre „poarta îngustă” şi „poartă încuiată”; despre faptul că mulţi din Israel, consideraţi a fi aleşi, nu vor intra în împărăţie şi că mulţi dintre străini vor avea parte de ea.

Atunci, când cineva din mulţime, l-a ispitit cu întrebarea: “Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?”, Isus, i-a surprins pe cei toţi cei care îl urmau cu afirmaţia că, trebuie să intre prin „poarta cea îngustă”, că mulţi din Israel nu vor găsi „poarta cerului încuiată”, în timp ce mulţi dintre păgâni veniţi de la răsărit şi de la apus, de la miază-noapte şi de la miază-zi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Iudeii aveau o credinţă falsă conform căreia ei vor fi mântuiţi automat, şi chiar vor fi singurii mântuiţi, pentru faptul că aveau de tată pe Abraham (cf. In 8,48-59). În această idee, profetul Iona a refuzat să vestească mântuirea lui Dumnezeu în Ninive (cf. Iona 4,2).

Prin acest răspuns, că trebuie să intre pe „poarta cea îngustă”, şi că în împărăţie vor mai fi şi mulţi „de la răsărit şi de la apus, de la miază-noapte şi de la miază-zi”, Isus, nu a voit să-i supere, aşa cum au înţeles ei, ci a voit să le spună că toţi oamenii sunt invitaţi să intre în împărăţia lui Dumnezeu; numai că le-a atras atenţia că în privinţa mântuirii nu sunt şi nu vor fi persoane privilegiate, aşa cum credeau iudeii că sunt datorită lui Abraham, căci fiecare om va trebui să treacă prin „poarta cea strâmtă”, poartă care este el însuşi. Isus este poarta cea strâmtă prin care vor trebui să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Isus este singura poartă deschisă de Tatăl prin care se poate intra în cer: „Eu sunt poarta oilor. Dacă intră cineva prin mine v-a fi mântuit” (In 10,9). „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). Cine nu va intra prin poarta „Isus”, va găsi „o poartă încuiată” la care vor bate şi striga în zadar (cf. Lc 13,25-27).

Mântuirea este universală, mântuirea este pentru toţi: evrei şi păgâni, mari şi mici, puternici şi slabi, sănătoşi şi bolnavi, bogaţi şi săraci: „Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii” (Lc 13,30). Această universalitate a mântuirii, a fost anunţată de Dumnezeu, cu mult timp înainte, de profetul Isaia, care ne-a vorbit în prima lectură de astăzi: „Vin să adun pe oamenii din orice naţiune şi de orice limbă. Ei vor veni şi vor vedea slava mea” (Is 66,18).

Isus subliniază astăzi faptul că, nu este important a şti cât de puţini, sau cât de mulţi sunt cei care se mântuiesc, ci important este să ştim că nimeni nu este exclus la mântuire; nu este important a-i şti pe oamenii care se pierd sau care se mântuiesc, ci important este să ştim dacă noi ne vom mântui; nu este important de a-i şti pe oamenii care vor plânge şi vor scrâşni din dinţi sau pe cei care se vor bucura în împărăţia lui Dumnezeu, ci important este ca noi să scăpăm de iad, şi să ajungem în rai.

Evanghelia şi lecturile de astăzi, ne arată ceea trebuie să facem pentru a intra pe „poarta cea îngustă” şi a nu rămâne pe dinafara „porţilor încuiate”:

1. Trebuie ca atunci când i-am ascultat cuvântul lui Isus, şi i-am auzit chemarea la mântuire, să lăsăm toate ca apostolii (cf. Mt 19,27), şi să venim imediat la el, şi să ne convertim.  

      

Isus, a spus astăzi o povestire despre un om care a dat o masă (simbol al împărăţiei). După ce a încuiat uşa sălii unde avea loc ospăţul, nici unul dintre cei veniţi mai târziu n-au mai putut intra (cf. Lc 13,25), aşa cum n-au mai putut intra nici fecioarele nechibzuite (cf. Mt 25,1-13). Gazda ospăţului îi numeşte îi numeşte pe cei veniţi mai târziu „lucrători ai fărădelegii”. Iar când cei veniţi mai târziu, i-au replicat că au mâncat şi că au băut cu el, că au mers cu el şi i-au ascultat învăţăturile, stăpânul le-a răspuns: „Nu ştiu de unde sunteţi! Plecaţi de la mine toţi lucrători ai fărădelegii, acolo unde este plâns şi scrâşnirea dinţilor” (Lc 13,27-28).

O bătrână necredincioasă, auzind cuvintele evangheliei de astăzi, voind să-şi bată joc de un credincios, s-a dus şi i-a spus că ei nu i se potrivesc aceste cuvinte cu „scrâşnirea dinţilor”, căci ei i-au căzut toţi dinţii. Atunci credinciosul a asigurat-o că, dacă va ajunge în iad, i se vor da dinţi noi din care să poată „scrâşni”.

Povestirea lui Isus cu „uşa încuiată”, face aluzie la oamenii de pe timpul potopului, când numai dreptul Noe şi cu familia lui au putut intra în corabia salvatoare, iar ceilalţi toţi care nu s-au convertit la chemarea lui Dumnezeu făcută timp de mai bine 100 de ani prin Noe şi familia lui, au pierit, căci „Domnul a închis uşa după Noe“ la intrarea lui în corabie (Gen 7,16). Şi cu toate că pe vremea aceea pe pământ trăiau uriaşii (cf. Gen 6,4), nici unul din ei nu a avut puterea să forţeze uşa corăbiei (cf. Gen 7,23); cu toate că la venirea Mirelui, nechibzuitele erau fecioare fermecătoare, şarmul nu le-a de nici un folos (cf. Mt 25,11-12); căci atunci când Domul închide o uşă, nimeni nu o mai poate deschide (cf. Is 22.22).

Aşa cum Dumnezeu a închis uşa corăbiei salvatoare de la potop şi nimeni nu a mai putut-o deschide pentru a intra, nici măcar uriaşii, tot astfel el va închide în curând uşa harului prin care se intră în cer, şi nimeni nu o va putea deschide. Atunci nu va conta nici puterea uriaşilor, nici şarmul femeilor, nici banii bogaţilor, nici cunoştinţele avute, ci numai „făptura nouă în Cristos” (2Cor 5,17).

Un tânăr, fiul unui judecător, în timp ce conducea maşina în mod necorespunzător regulamentului de circulaţie, a fost ridicat de poliţie, apoi predat justiţiei. În sala de judecată, pe banca magistraţilor, tânărul l-a văzut pe tatăl său. Tânărul a fost întrebat: numele, domiciliul, profesia etc. Uimit, el s-a adresat tatălui său zicând: „Tată, vrei să zici că nu mă cunoşti?“ Tatăl său a bătut cu ciocănelul în masă şi i-a spus aspru: „Tinere! Nu te cunosc. Răspunde-mi la întrebări!“. Tot aşa procedează şi Dumnezeu: ne cunoaşte pe fiecare în parte, de aceea, zilnic ne îndeamnă la convertire şi pocăinţă.

Atunci când Mirele va sosi, numai cei care l-au primit în viaţa lor pe Isus ca mântuitor, vor fi gata să-i iasă în întâmpinare şi să intre cu el la veşnica nunta cerească. (cf. Mt 25,6.10). Atunci cei adormiţi vor fi înviaţi, iar cei ce sunt în viaţă vor fi preschimbaţi (cf. 1Tes 4,16-17). Iar când toţi necredincioşii vor striga disperaţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!“; nu vor auzi decât cuvintele: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!“ (Lc 13,25).

De mai bine de două mii de ani, uşa harului, uşa mântuirii prin credinţa în Isus Cristos este deschisă şi mulţi au intrat prin ea. Să nu aşteptăm până ce va fi prea târziu! Biblia ne spune: Astăzi este ziua mântuirii şi acum este vremea potrivită, mâine poate fi prea târziu! (cf. 2Cor 6,2).

Să fim atenţi la ceea ce spun cei care au rămas pe dinafara porţilor cerului: „Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre”. Însă, Isus, le va spune: „Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi nelegiuirea” (Lc 13,26-27). Poţi să fi ascultat cuvintele lui Cristos oricât de mult; poţi să fi primit ajutoare de la Isus oricât de multe; poţi să fi făcut unele fapte bune; dar dacă nu l-ai primit pe Isus ca mântuitor al tău, dacă nu i-ai predat cârma vieţii tale (cf. Gal 2,20), dacă n-ai trăit după pilda şi învăţătura lui (cf. 1In 2,6), toate faptele tale vor fi înaintea lui ca o haină mânjită (cf. Is 64,6), totul va fi zadarnic. Sfântul Paul ne spune că cine-l caută pe Isus numai pentru lumea aceasta, este cel mai nefericit dintre oameni (cf. 1Cor 15,19).

2. Trebuie să ne dăm toată silinţa şi să ne luptăm pentru a intra în împărăţie prin „poarta cea îngustă”, căci se ia cu năvală (cf. Mt 11,12).

De aceea, Isus, ne spune astăzi: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea”, căci împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea (cf. Mt 11,12). Cuvântul „nevoiţi-vă”, îşi are rădăcina în grecescul, „agonizomai”, care înseamnă agonie, chin, luptă, nevoinţă. Cuvântul „agonizomai”, se foloseşte atunci când se face referire la agonia şi la efortul imens depus de un luptător într-o întrecere atletică pentru câştigarea premiului. Să nu uităm că primul care a trecut prin agonie şi efort imens, a fost Isus, atunci când ne-a câştigat mântuirea. Cu acelaşi sens de agonie şi efort imens, îl foloseşte şi sfântul Paul atunci când face referire la lupta creştinului pentru a câştiga împărăţia cerurilor (1Cor  9,25; Col 1,29); cu sensul de lupta cea bună pentru credinţă şi pentru Cristos (cf. 2Tim 4,7; In 18,36); cu sensul de „luptă până la martiriu” pentru mântuire (1Tim 6,12).  

Sfântul Arsenie (354-449), întrebat de ce se teme de moarte după ce a trăit toată viaţa în pocăinţă, a răspuns: Tremur, nu numai acum în faţa morţii, ci de cincizeci de ani tremur, mă lupt şi mă pregătesc cu frică pentru judecata celui Atotputernic (Fil 2,12).

Pe cei pe care îl primesc pe Isus prin agonie şi luptă chinuitoare, şi Dumnezeu îi ajută, căci îi atrage la sine: "Nimeni nu vine la mine dacă nu îl atrage Tatăl" (In 6,65), căci: "Dumnezeu le dă har celor smeriţi" (1Pt 5,5). De aceea, autorul Scrisorii către evrei, ca un părinte iubitor, ne spune astăzi că, Dumnezeu ne atrage la sine şi la Cristos, prin lecţii de disciplină: mustrare, încercări, pedeapsă, lovire cu varga; căci pe cine-l iubeşte Domnul îl pedepseşte, şi îl bate cu varga pe fiul care îi este drag" (cf. Evr 12,5-7). Deci, încercările prin care trecem, deşi uneori sunt percepute ca pedepse, în realitate sunt „lecţii divine”, şi „ajutoare părinteşti”, „atrageri la Isus”, pentru care trebuie să mulţumim.

De aceea, sfântul Petru de Alcantara (1499-1562, care în viaţă a suferit mult, apărând după moarte fiicei sale spirituale, sfânta Tereza de Avila (1515-1582), i-a spus: „Fericite încercări şi suferinţe, care mi-au dobândit bucurii atât de mari în cer”. Iar Cardinalul Ştefan Wyszynski (1901-1981), primatul Poloniei, scria în septembrie 1953: "Viaţa mea ar fi fost imperfectă dacă nu aş fi cunoscut chinurile închisorii".

3. Trebuie să mergem şi să vestim şi altora mântuirea prin Cristos.

Dumnezeu ne spune în prima lectură de astăzi: „Voi trimite pe unii dintre cei scăpaţi cu viaţă din poporul meu la popoarele cele mai îndepărtate, către insulele din depărtare, care n-au auzit vorbindu-se de mine şi n-au văzut slava mea. Aceşti trimişi ai poporului meu vor vesti slava mea printre popoare şi dintre toate popoarele îi vor aduna pe toţi fraţii voştri ca ofrandă pentru Domnul” (Is 66,18-20). Iar prin psalmul responzoriul, ni se spune tuturor: „Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi evanghelia!” (Mc 16,15).  

Noi suntem cei salvaţi dintre popoare şi, de aceea, noi suntem cei trimişi pentru a vesti slava şi mântuirea lui Dumnezeu printre popoare, spre convertirea lor, spre intrarea lor prin Cristos, „poarta cea strâmtă”, în împărăţia lui Dumnezeu. Să nu ne ruşinăm nici de el şi nici de evanghelia lui pe care ne-a încredinţat-o ca s-o vestim, ca nici el să nu se ruşineze de noi în faţa Tatălui, a îngerilor şi a sfinţilor (cf. Lc 9,26).

Deja am făcut vorbire de doi trimişi al Domnului cu vestirea mântuirii, Noe şi Iona. Noe, a predicat 100 de ani fără nici un rezultat. Iona, însă, a fost trimis la păgâna Ninive, a predicat numai trei zile, iar rezultatul a fost total atunci, căci toţi ninivitenii au făcut pocăinţă şi s-au întors la Domnul. (cf. Iona 3,1-5). însă Ninive a fost pierdută 125 de ani mai târziu, pentru că s-a îndepărtat de Domnul. Nu contează câţi te ascultă, important este ca să mergi şi să vesteşti chemarea la mântuire, pentru ca şi ultimul suflet deschis, să primească mântuirea.

Sfântul Paul ne îndeamnă: „vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, convinge, ameninţă, îndeamnă, cu toată răbdarea şi învăţătura” (2Tim 4,2). Iar, sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), ne spune: “Vesteşte Evanghelia în orice vreme, iar atunci când trebuie foloseşte şi cuvinte !”

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA  XX  DE  PESTE  AN  „C”

"Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins!” (Lc 12,49).

În urcarea sa spre Ierusalim, spre jertfa vieţii sale pentru mântuirea lumii, Isus, datorită minunilor, învăţăturilor, şi căutărilor sale de noi ucenici pentru împărăţia cerurilor, a adunat ceva oameni în jurul său. Senzaţionalul şi curiozitatea erau mari, dar determinarea lor pentru această împărăţie, era mică; iar cu lucrători fără determinare, Isus nu are ce face, mai ales că această lucrare se face în sufletele şi viaţa oamenilor (cf. Lc 17,21). La această mare lucrare se cere multă muncă sârguinţă, aşa cum spune şi crezul iudeului: „când stai în casă şi când mergi pe drum, când te culci când te scoli” (cf. Dt 6,7); apoi cum a mai spus Isus, la ea se mai cere şi: plecare în grabă, plecare în sate şi oraşe, plecare fără resurse materiale, vestire şi slujire gratuită (cf. Mt 10,6-14); vestire şi slujire care solicită şi multă silă din partea lucrătorilor ei, pentru că vor întâlni şi multe neplăceri (cf. Mt 11,12).

De aceea, Isus, când le vorbeşte astăzi celor care vor să-l urmeze: de sabie, foc şi dezbinare, o spune cu gândul la prigoanele, suferinţele şi chiar moartea pe care trebuie să le suporte toţi cei care primesc să devină ucenici ai împărăţiei lui Dumnezeu, chiar de la dragii familiilor lor (cf. Lc 12,49-53; Mt 10,34).

De toate aceste prigoane nedrepte şi nemeritate, din cauza fidelităţii faţă de cuvântul şi împărăţia lui Dumnezeu, au avut parte toţi profeţii, în frunte cu Ieremia, care a fost bătut şi aruncat într-o fântână (cf. Ier 38,4-10); cu regele David, care ne vorbeşte în psalmi; apostolii care stau astăzi lângă Isus; şi Isus însuşi care a fost schingiuit şi ucis pe nedrept.

Se spune că în Sicilia, pe timpul când musulmanii făceau multe incursiuni de cotropire prin violenţă, iar autorităţile locale luptau contra lor, concomitent cu urmărirea localnicilor trădători, zic, în acel timp de Ev Mediu, trăia un om care a găsit o cale prin care să se pună la adăpost atât de musulmani, cât şi de creştini. Şi în acest sens, în două dintre multele camere ale casei sale, el şi-a construit câte un altar, unul creştin şi altul musulman. Când venea musulmanul la el, îl conducea la altarul lui Alah; când venea principele creştin la el, îl conducea la altarul lui Isus.

Aşa sunt şi mulţi creştini astăzi, după plac şi în funcţie de avantaje, sunt fie catolici fie de altă religie.

Dar partea rea este că nu putem sluji la doi stăpâni deodată, căci Dumnezeu urăşte duplicitatea.

Aşa erau şi mulţi iudei de pe timpul lui Isus, care datorită amestecului cu păgânii, fie în căsătorie, fie în relaţii de afaceri, sau fie în relaţii de amiciţie, s-au contaminat cu ideile lor, trăind după plac şi după avantaje, fie ca iudei, fie ca păgâni. Iar cât privesc lucrurile duhovniceşti, aceşti oportunişti, au luat de la iudei pe Isus cel cu puteri divine; iar de la păgâni au luat concepţia pur pământească despre împărăţia sa, împărăţie pământească de la care ei aşteptau să primească diferite funcţii sau locuri. Aici trebuie să spunem că chiar unii dintre apostoli, ca de exemplu Iacob şi Ioan, gândeau aşa (cf. Mc 10,35; Mt 20,20-21). Văzând ei că Isus înmulţise pâinea şi vinul, că vindecase bolnavi şi înviase morţi, aşteptau acum ca să mănânce şi să bea pe gratis, aşteptau să trăiască fără boli şi pentru totdeauna în împărăţia visată de ei. Şi pentru că priveau împărăţia lui Isus din perspectivă pământească, asemenea lui Petru, erau gata oricând să-i facă opoziţie chiar lui Isus (cf, Mt 16,22) şi să folosească şi sabia (cf. Mt 26,51; In 18,10).

Biblia ne spune că, Isus a combătut chiar de la începutul misiunii sale această mentalitate greşită, căci

s-a ascuns atunci când, după înmulţirea pâinilor, ei voiau să-l facă rege pământesc cu forţa (cf. In 6,15);

i-a oprit pe oameni să vorbească despre minunile sale pentru a nu alimenta o astfel de mentalitate (cf. Mt 8,4; Mt 9,30; Mt 12,16; Mt 17,9; Lc 5,14); a mărturisit pe faţă că împărăţia lui nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36); i-a oprit pe ucenici să folosească sabia (cf. Mt 26,52); iar prin sfântul Paul a spus că împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare şi băutură, aşa cum credeau mulţi (cf. Rom 14,17).

Vorbind de sabie, foc şi dezbinare, Isus n-a sugerat ca ucenicii să le folosească sau să provoace pe alţii cu ele, ci a spus că ucenicii vor avea parte de ele, dacă vor alege să-l urmeze şi să lucreze împreună cu el. Iar dacă ucenicul ar avea totuşi nevoie de o sabie şi de un foc, acestea ar fi sabia şi focul Duhului Sfânt, prin care să-şi învingă frica de suferinţă şi moarte şi să rabde orice dezbinare din cauza lui Isus şi a împărăţiei sale.

Şi a avut dreptate Isus, că multora dintre cei care mergeau după el, le lipsea determinarea şi că îl urmau numai din curiozitate sau din motive pur pământeşti, căci din miile de oameni care-l aclamau ca Mesia la intrarea în Ierusalim, peste numai o săptămână aproape toţi strigau condamnarea lui la moarte (cf. Mt 27,22-23).

Urmarea lui Isus atrage după sine sabia, focul şi dezbinarea necredincioşilor, chiar asupra propriilor familii:

1. Urmarea lui Cristos a dezbinat pe tată împotriva fiilor săi, şi pe fii împotriva tatălui lor.

Sfânta Varvara (+306), a fost schingiuită şi omorâtă chiar tatăl ei, pentru că aceasta s-a făcut creştină. Sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), a dezmoştenit şi urât de propriul tată, pentru că s-a consacrat lui Cristos şi împărăţiei sale veşnice. Sfânta Panasia (+1383), a fost persecutată şi ucisă de mama ei vitregă, înfingându-i un fus de tors în gât, din cauza credinţei rugăciunii Rozariului. Sundar Sing (1889-1933), scriitorul indian, a fost dezmoştenit şi urât până la moarte, pentru că s-a făcut creştin.  

Dacă e să vorbim de copiii care şi-au prigonit părinţii credincioşi, trebuie să amintim în primul rând pe cei doi fiii risipitori ai tatălui iubitor şi răbdător din evanghelie (cf. Lc 15,11-32). Cartea Vieţile Sfinţilor, ne vorbeşte fiii  lâncezi spiritual ai sfintei Ioana Francisca de Chantal (1572-1641), care s-au împotrivit ca mama lor să-i slujească lui Dumnezeu. Mass-Media scrisă şi vorbită, ne prezintă zilnic fel de fel de copii denaturaţi care îşi prigonesc părinţii credincioşi şi chiar îi ucid.  

2. Urmarea lui Cristos dezbinat pe soţ împotriva soţiei şi pe soţie împotriva soţului.

Paul Ferdinand, soţul alcoolic şi necredincios, a persecutat-o şi maltratat-o pe soţia sa, sfânta Rita de Cascia (1381-1457), toată viaţa. Dar cu un an înainte de a muri, credinţa şi răbdarea Ritei l-a convertit.

Biagia Cerretani, mediocră spiritual, şi-a persecuta toată viaţa soţul credincios, sfântul Ioan Colombini (1304-1367). Deşi mai înainte se rugase pentru convertirea lui, după convertire îi reproşa mereu: „Eu m-am rugat să vină ploaia, nu potopul”!

3. Urmarea lui Cristos a dezbinat pe soacră împotriva nurorii şi pe noră împotriva soacrei.

Sofia, soacra necredincioasă a sfintei Elisabeta a Ungariei (1207-1231), şi-a urât şi persecutat nora pentru credinţa ei. Iar când Ludovic, soţul ei a murit, soacra a alungat-o de la castel, împreună cu cei doi copii, deşi era iarnă; ba mai mult le-a cerut oamenilor să n-o primească. A murit la numai 24 de ani.

Drahomira, nora reginei sfinte a Boemiei, Ludmila (860-921), şi-a persecutat soacra rămasă văduvă, pentru că a îmbrăţişat credinţa creştină, iar apoi a dat ordin unui soldat să o ucidă.

4. Urmarea lui Cristos a dezbinat şi dezbină lumea întreagă.

Păgânii şi necredincioşii din toate timpurile, pentru că nu au suportat numele lui Cristos şi învăţătura lui sănătoasă (cf. 2Tim 4,3); pentru că nu au suportat credinţa şi speranţa lumii în el; pentru că nu suportau să-i vadă pe oameni făcând bine şi trăind frumos de dragul lui; zic, pentru toate acestea, i-au persecutat şi i-au ucis mereu pe creştini. Începând cu sfântul Ştefan, continuând cu apostolii şi martirii din toate timpurile, toţi au fost persecutaţi şi ucişi pentru Cristos. Unii au fost răstigniţi, altora li s-au tăiat capul, altora li s-au tăiat mâinile şi picioarele; altora li s-a tăiat limba şi li s-au scos ochii.

Nu trecem prin foc şi sabie, prin dezbinări şi neînţelegeri, numai de dragul de a trece. În primul rând, după păcat, aceasta a fost, este, şi va fi, singurul cale rămasă şi de urmat pentru a afla mântuirea.

În al doilea rând suferinţa de dragul lui Isus, este o taină care converteşte pe prigonitori şi necredincioşi. Isus, apostolii şi martirii, a convertit popoarele; sfânta Maria Goretti (1890-1902), l-a convertit pe criminalul ei, Alexandru; sfânta Monica (322-387), l-a convertit pe soţul ei păgân, Patriciu; sfânta Rita, l-a convertit pe soţul ei violent, Ferdinand; o fetiţa orfană l-a convertit pe ofiţerul care i-a ucis părinţii. În al treilea rând, cei care au primit focul, sabia şi dezbinarea, de dragul lui Cristos şi a împărăţiei sale veşnice, au format şi formează pentru noi, „norul de martori”, pentru momentele grele; au rămas şi rămân pentru noi un viu model de luptă „până la sânge” cu păcatul, luptă la care suntem şi noi chemaţi astăzi; şi dau marturie pentru noi de ajutorul primit în astfel de încercări: “M-a scos din prăpastia morţii, din noroi şi mocirlă, mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a făcut paşii siguri. Mi-a pus pe buze un cântec nou, 
un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru” (Ps 39,3-4).

                                                                                                                         Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la SĂRBĂTOAREA  ADORMIRII  MAICII  DOMNULUI  2013

„Regina stă la dreapta ta împodobită cu aur de Ofir” (Ps 44,10).

Pe la jumătatea secolului al V-lea, împărăteasa Pulcheria a Constantinopolului (399-453), a construit o frumoasă bazilică şi voia să adăpostească într-însa rămăşiţele pământeşti ale Maicii Domnului. De aceea, a trimis o delegaţie la Ierusalim, ca să le aducă. Dar, în loc de moaşte, împărăteasa a găsit la Ierusalim o credinţă care datează de pe vrea apostolilor, o credinţă conform căreia, Maria, la trei zile după adormirea ei în Domnul, a fost înviată de Isus, şi a fost ridicată de îngeri cu trupul şi sufletul la cer.

Această credinţă este confirmată şi de un document din secolul al V-lea, numit „Transitus Beatae Mariae Virginis” (Trecerea la cele veşnice a fericitei fecioare  Maria), unde ni se vorbeşte despre adormirea, învierea şi înălţarea cu trupul şi sufletul la cer a Maicii Domnului. Autorul povesteşte cum Isus Cristos a coborât din cer însoţit de îngeri, a înviat-o şi ridicat-o la cer pe Maica sa.

Această credinţă este conformă Scripturilor, căci încă din Vechiul Testament, Maria fost prefigurată de Betsabea, mama regelui Solomon, căruia fiul ei, un simbol îndepărtat al lui Isus, i-a ridicat un tron lângă tronul său (cf. 1Rg 2,19).

Iar Noul în Testament, Isus, care prin învierea şi înălţarea sa la cer, a purtat acolo firea noastră omenească, ne spune: „Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul - şi chiar acum este - când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi, căci, după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine” (In 5,25-26). Maria a auzit acest glas şi a înviat. Şi iarăşi: „Isus i-a spus Martei: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26). Maria este cea care a crezut în Isus, şi chiar dacă a murit, a înviat. Iar sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, ne spune şi el: „Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă. Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Cristos, după aceea cei care sunt ai lui Cristos” (1Cor 15,20-23). Maria a fost prima, care după Cristos, a înviat, întărind credinţa şi speranţa noastră în înviere.

Iată ce spune despre învierea şi înălţarea Mariei, şi Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965): “La capătul vieţii sale pământeşti, Maria a fost înviată şi ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească; a fost înălţată ca Regină a universului, pentru a fi mai pe deplin asemenea cu Fiului ei, Domnul domnilor şi învingătorul păcatului şi a morţii” (LG, 59).

Pornind de la cuvintele lui Isus, ale apostolilor şi a profeţilor, prin grija sfinţilor Părinţi şi a autorităţii Bisericii, credinţă în învierea şi înălţarea cu trupul şi sufletul la cer a Mariei, de către Fiul ei, Isus, s-a perpetuat peste veacuri şi a ajuns până la noi. Iată câteva gânduri frumoase în acest sens:

Maria înviată şi înălţată la cer de către Fiul ei, Isus, a fost văzută de înţelepţii Bisericii, astfel: sfântul Augustin (354-430), a văzut-o pe Maria ca pe mama pe care Fiul ei iubit nu a lăsat-o în moarte şi putrezire; sfântul Modest (537-634), a văzut-o pe Maria ca pe mama pe care Fiul ei a ştiut să o scoată din mormânt şi s-o înalţe la cer; Sfântul Gherman, (645-740), a văzut-o pe Maria cea scutită de orice pată a păcatului, rămasă neatinsă de putrezire; sfântul Ioan Damascenul (676-749), a văzut în Maria „măslinul verde” pe care moartea nu l-a putut desfrunzi; Robert Bellarmin 1542-1621), a văzut-o pe Maria ca arca sfântă a Tatălui, locuinţa Cuvântului, templul Duhului Sfânt care singura nu s-a prăbuşit; a văzut-o pe mama care nu a fost despărţită de Fiul ei nici după trecerea din această viaţă; Bernadeta Soubirous (1844-1879), a văzut în Maria frumuseţea paradisului; Pius XII (1876-1958), a văzut în Maria „chivotul legământului din lemn care nu putrezeşte”, care a fost aşezat în cer; Papa Paul al VI (1897-1978), a văzut în Maria o stea splendidă precum soarele şi frumoasă precum luna; un astru ceresc care luminează întreg universul, care luminează viaţa noastră pământească, dar care luminează şi calea spre patria cerească; Michel Quoist (1918-1977), a văzut în Maria „chivotul Domnului” aşezat cu cinste în cer. Şi gândurile frumoase despre Maria înviată şi înălţată la cer de către Fiul ei, Isus, pot continua.

Revenind la lecturile biblice ale sărbătorii de astăzi, vedem cum Maria înviată şi înălţată la cer de către Isus, în bucuria îngerilor cerului şi a oamenilor de pe pământ, este comparată sau asemănată de Biserică, cu:

Arca alianţei, pe care David a adus-o cu bucurie şi veselie în Ierusalim; căci tot astfel şi Cristos, din neamul lui David, a purtat noua Arcă a alianţei, pe Maria, în Ierusalimul ceresc (cf. 1Cr 15,3-4.15-16; 16,1-2; Ps 131,1-14).

Mireasa frumoasă din Cântarea cântărilor pe care regele o aduce cu bucurie în palatul său, căci tot aşa şi Cristos o adus-o pe Maria cea fără umbră de păcat şi toată frumoasă (cf. Ef 5,27), în palatul său (cf. Ps 44,10-16).

Cu noua Evă, care fiind purtată în cer de către Fiul ei Isus, pune pe fugă şi umple de groază toate forţele răului, pentru ea şi pentru toţi fii ei, (cf. Ap 11,19a; 12,1.3-6a.10ab), primiţi în grijă sub cruce (cf. In 19,26).

De acum înainte, pentru că roadele mântuirii s-au arătat începând cu Maria, diavolii şi toţi duşmanii noştri, asemenea duşmanilor miresei din Cântarea cântărilor, fug şi strigă de groază: „Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna şi curată ca soarele?" (Ct 6,10).

Un frumos cântec în cinstea Mariei, spune aşa: „Voi merge într-o zi,\\ s-o văd în ceruri sus,\\ pe Maica lui Isus,\\ şi fericit voi fi.\\ La cer, la cer, la cer,\\ voi merge într-o zi.\\

Iată ce ne învaţă iar Conciliul II Vatican: „Mama lui Isus ridicată la ceruri, glorificată de acum cu trupul şi cu sufletul, este imaginea şi începutul Bisericii care îşi va afla desăvârşirea în veacul viitor. Ea străluceşte pentru poporul lui Dumnezeu călător pe pământ, ca un semn de speranţă sigură şi ca o mângâiere neclintită” (L.G. 68). Acest frumos şi mângâietor gând a fost preluat şi de rugăciunea „Prefaţa” a sărbătorii de astăzi, spre întărirea noastră, de a urma în viaţă pe căile Mariei.

Noi, ucenicii lui Isus botezaţi, suntem aceia despre care sfântul Paul spune: „Dumnezeu, pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său, aşa încât el să fie primul născut între mulţi fraţi; pe cei pe care de mai înainte i-a hotărât, i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a şi justificat; pe cei pe care i-a justificat, pe aceştia i-a şi preamărit” (Rom 8,29-30).

Şi, tot noi suntem aceia despre care acelaşi sfânt Paul vorbeşte în lectura a doua de astăzi: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos. Dar fiecare la rândul lui: la început Cristos, apoi cei care vor fi ai lui Cristos, când el va veni din nou. Când Cristos va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi distrus toate puterile răului, atunci totul va fi împlinit (1Cor 15,22-24).

Deci, în planul veşnic al lui Dumnezeu, toţi cei care am fost botezaţi, am fost destinaţi să ajungem la gloria învierii şi înălţării la cer a lui Isus Cristos, aşa cum Maria deja a ajuns, spre adeverirea acestui plan.

Dar, ca totul să fie pentru noi, aşa cum Dumnezeu a stabilit în planul său mântuitor, şi ca să putem spune la sfârşitul vieţii, cu Maria: „Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt (Lc 1,48-49), trebuie să împlinim şi noi cele cerute de Dumnezeu în acest plan binecuvântat, aşa cum a împlinit şi Maria.

Şi aş sublinia numai trei dintre multele idei cuprinse în evagheliile sărbătorii de astăzi: 1. ascultarea şi primirea cuvântului lui Dumnezeu: "Fericiţi mai curând sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!" (cf. Lc 11,28); 2. lauda şi trăirea cuvântului lui Dumnezeu în viaţa proprie: "Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt” (Lc 1,46-49); 3. vestirea şi purtarea cuvântului lui Dumnezeu la toţi semenii noştri: „Şi a rămas Maria trei luni împreună cu Elisabeta; apoi s-a întors acasă” (Lc 1,56); „Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau unul cu altul despre el" (cf. Mal 3,16).  

„A fi în totalitate asemenea lui Isus” (LG 59). Acesta a fost secretul fericirii Mariei, al apostolilor, al patriarhilor, al profeţilor, al drepţilor, al sfinţilor şi al tuturor oamenilor fericiţi de pe pământ! Acesta trebuie să fie şi secretul fericirii noastre!  

                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu

Reflecţie  DUMINICA  XIX  DE  PESTE  AN  „C”

„Nu te teme, turmă mică, deoarece i-a plăcut Tatălui să vă dea împărăţia sa”! (Lc 12,32).

Cu aceste mângâietoare cuvinte, Isus, care-şi continuă drumul spre Ierusalim, spre patima şi moartea sa mântuitoare, îşi începe astăzi cuvântul său pentru toţi cei care cred în el şi vor să-l urmeze. Pe vreme când Isus era pe pământ „turma mică” erau cei 12, cei 72, şi alţi câţiva care îl urmau în drumul său; după ce Isus a înviat şi s-a înălţat la cer, „turma mică”, sunt toţi creştinii cărora Tatăl le-a încredinţat împărăţia.

Deşi Isus i-a chemat pe toţi oamenii la mântuire, numai puţini sunt cei care îi ascultă cuvintele şi-i primesc oferta. Pe timpul când Isus umbla pe pământul nostru, din multele gloate de oameni cărora le-a împărtăşit cuvintele vieţii veşnice şi i-a hrănit cu pâine în pustiu; din multele gloate de oameni pe care i-a iertat, vindecat şi mângâiat, numai pe 12 dintre ei i-a putut alege de apostoli care să rămână alături de el în încercările sale şi să-i fie martori până la marginile pământului (cf. Lc 22,28-29); apoi li s-a mai adăugat cei 72; mai apoi şi câte puţini din fiecare generaţie de oameni, deşi spectatori are mai mulţi.

Vorbind despre numărul celor mântuiţi, Biblia, vorbeşte de multe ori de: „un rest”, (Is 1,9; 10,22; Rom 9,27; 11,5); de „o turmă mică” (cf. Lc 12,32), de „puţini aleşi” (cf. Mt 20,16; 22,16)). Iar dacă vom răsfoi paginile Scripturii vom vedea că din mulţimile de oameni care au trăit pe pământ: pe timpul potopului, s-au mântuit numai 8 persoane (cf. 1Pt 2,20; 2Pt 2,5); pe timpul urgiilor din Sodoma, s-au salvat numai 3 persoane (cf. Gen 19,14-15.30); din numărul celor 600.000 de mii ieşiţi din Egipt, numai 2 au intrat în ţara Canaanului, Iosue şi Caleb (cf. Num 14,30; 26,65 şi 32,12); iar astăzi din 4 locuitori ai lumii, numai 1 este creştin.

De aceea, Isus, atunci când a fost întrebat dacă sunt mulţi cei care se mântuiesc, a răspuns: „Intraţi pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care merg pe ea. Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţini sunt cei care o găsesc” (Mt 7,13-14).  

Isus, le spunea celor 12, celor care îl urmau atunci, dar şi nouă celor care îl urmăm astăzi la distanţă de peste 2000 de ani, că pentru a face parte din „turma lui mică”, trebuie ca aici pe pământ:

1. Să trăim în credinţă faţă de el, zi de zi, şi nu numai din când în când, căci credinţa este garanţia realităţilor sperate, dovada lucrurilor pe care nu le vedem (cf. Evr 11,1).

Evanghelia de astăzi le spune celor care vor să trăiască credincioşi, celor care vor să facă parte din mica sa turmă, celor care vor să fie scăpaţi de lovituri şi să primească împărăţia Tatălui: „Fiţi gata, îmbrăcaţi şi cu făcliile aprinse; să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, gata să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Fericiţi sunt servitorii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind. Vă spun adevărul: îşi va lua haina de lucru, le va porunci să se aşeze la masă şi îi va servi. Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre ziuă, şi-i va găsi veghind, ferice de ei ” (Lc 12,35-38).

Lectura a doua laudă astăzi credinţa lui Abraham şi a familiei şi spune: „datorită credinţei, Abraham a  ascultat de chemarea lui Dumnezeu şi a plecat către o ţară care urma să-i fie dată ca moştenire; a plecat fără să ştie unde merge. Datorită credinţei, el s-a stabilit ca un străin în ţara promisă, a trăit într-un cort, la fel Isaac şi Iacob, moştenitorii aceleiaşi făgăduinţe, căci el aştepta cetatea cu temelii solide, al cărei arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu. Datorită credinţei chiar şi Sara, deşi era înaintată în vârstă, a primit puterea de a deveni mamă, pentru că ea se gândise că Dumnezeu va fi credincios promisiunii făcute” (Evr 11,1-2.8-11).

Prima lectură laudă şi ea credinţa oamenilor din timpul ieşirii din Egipt, şi chiar face o antiteză între evreii credincioşi care au fost salvaţi, şi egiptenii idolatri care au rămas în întuneric. Ei au aşteptat în credinţă acest moment, fiind mereu gata de plecare, având continuu mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână (cf. Ex 12,11). Pentru credinţa lor, li s-a dat să vadă în acelaşi timp, şi salvarea lor, dar şi pieirea duşmanilor lor. (cf. Înţ 18,6-9). De aceea, sfântul Paul ne cheamă şi pe noi să purtăm zilnic armătura credinţei (cf. Ef  6,12-17).

Datorită credinţei, toţi drepţii Vechiului Testament pe care îi laudă astăzi sfânta Scriptură, toţi apostolii şi ucenicii Domnului, începând de la cei 12 şi cei 72, şi până la cei din zilele noastre, au primit toate cele promise şi au ajuns cu bine limanul mântuirii lor, căci toţi sunt astăzi sfinţi pe care îi lauda sfânta Biserică. De aceea şi psalmistul ne spune astăzi: „Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul, fericit este poporul pe care el şi l-a ales de moştenire” (Ps 32,12).

2. Să căutăm din toată inima comorile aduse de el. Iar comoara cea mai de preţ adusă de Isus lumii întregi, este împărăţia veşnic fericită a lui Dumnezeu. La ea trebuie să ne fie mereu inima şi gândul.

Sfântul Paul a spus: „M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii. Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea” (1Cor 9,22-23). „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum îmi este rezervată coroana d dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor e acelora care au iubit arătarea lui” (2Tim 4,7-8).

Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), pe când era seminarist, fiind în recreaţie, cineva l-a întrebat: „Dacă va trebui să mori în cinci minute, ce ai face?” „M-aş juca mai departe, căci sunt pregătit pentru a mă întâlni cu Dumnezeu”!

Un preot din Russenhofen, Germania, care fiind găsit mort în patul său, în anul 1930, aşa a lăsat scris în testamentul său următoarele cuvinte: „Dacă mă veţi găsi mort, să nu vă speriaţi, căci eu am căutat în fiecare zi patria cea mai bună şi comoara pe care a adus-o Isus Cristos, şi m-am pregătit pentru ea”.

Papa Ioan al XXIII (1881-1963), fiind vesel şi bine dispus înainte de moarte, cineva i-a zis: „Sfinte Părinte, ştiţi că mai aveţi doar câteva ore de trăit”? „Ştiu, i-a răspuns papa, dar valizele mele de plecare sunt de mult timp pregătite”!

3. Să trăim cu inima dezlipită de averea pământească, pentru a dobândi comorile cereşti. 

Poetul şi misionarul creştin, Traian Dorz (1914-1989), povesteşte: „Nu de mult m-am întâlnit cu nişte fraţi. Şi unul dintre ei se lăuda: Acum doi ani mi-a rodit ogorul mult porumb. Anul trecut mi-a rodit şi mai mult. Atunci mi s-a umplut inima de întristare şi i-am spus: Mult porumb, frate?… Dar ce o să faci cu el? Mai un tractor, mai o maşină, mai o casă, mai o haină scumpă, mai ceva bun... Şi ce o să faci cu ele? Păi la noi aşa fac toţi. Pentru aceste lucruri pieritoare vă pierdeţi voi sufletele voastre nemuritoare”?

Şi aşa îşi câştigă omul greutate în viaţa aceasta şi osândă în viaţa veşnică. Munca pentru întreţinerea vieţii e o poruncă de la Dumnezeu (cf. Gen 3,19; 2Tes 3,10-13). Dar când noi dorim mai mult decât avem noi nevoie pentru satisfacerea orgoliului şi a celorlalte patimi, aceasta devine păcat, pentru că ne îndepărtează de Dumnezeu şi de împărăţia lui adusă nouă de Isus.

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), moştenind o mare avere de la părinţi, de acord cu sora sa, a vândut şi a împărţit toate la săraci, şi apoi s-au retras în pustiu pentru a căuta şi găsi adevăratele bogăţii. Astfel şi-a făcut o pungă care nu se învecheşte, şi şi-a procurat o comoară nesecată în ceruri, o comoară de care hoţul nu se apropie şi pe care molia nu o roade (cf. Lc 12,33-34). 

Sfântul Iosif Benedict Labre (1748-1783), de acasă era nobil şi bogat. Dar când a văzut titlul nobiliar şi bogăţia îi luau tot timpul şi că nu mai avea timp pentru suflet şi mântuire, după exemplul lui Isus care din bogat s-a făcut sărac (cf. 2Cor 8,9), a renunţat şi el la toate, devenind de bunăvoie umil şi sărac. A căutat mai întâi împărăţia şi a ajuns să fie mereu gata pentru a intra în ea.

4. Să veghem mereu pentru ca hoţii iadului să nu ne spargă casa sufletului (cf. Lc 12,39).

Evanghelistul Dwight Lyman Moody (1837-1899), predica într-o seara în oraşul Chicago; era tocmai acea seară când oraşul a fost devastat de un nimicitor incendiu. Incendiul a început duminică, 8 octombrie şi a durat până marţi, 10 octombrie 1871. Vorbise unui număr de aproximativ 2500 de oameni despre tema „Ce fac cu Isus?“ (cf. Mt 27,22). La sfârşitul acelei predici, a spus: „Luaţi aceste cuvinte cu voi acasă şi meditaţi asupra lor, iar duminica viitoare veniţi iarăşi şi spuneţi-mi ce voiţi să faceţi cu Isus!“ La scurt timp după terminarea acelei predici, s-a dat alarma de incendiu. Nu a durat mult timp şi tot oraşul a fost în flăcări. Spre miezul nopţii a ars şi sala în care a vorbit Dwight Lyman Moody. Mii de oameni au murit în acel incendiu, printre ei aflându-se şi mulţi care au fost în sala unde a predicat evanghelistul. Ei n-au mai avut ocazia să se gândească la întrebarea „Ce fac cu Isus?“ Din ziua aceea, marele predicator nu a mai vorbit ca omul să mediteze şi să ia o  hotărâre mântuitoare urgentă într-o săptămână, ci a accentuat mereu că, „astăzi şi acum”, omul trebuie să mediteze şi să ia o hotărâre privitor la mântuirea lui (cf. Ps 95,7-8; 2Cor 6,2).  

Acum când Isus urcă la Ierusalim ca să sufere şi să moară pentru mântuirea noastră, pentru ca noi să nu mai primim loviturile veşnice datorate păcatelor noastre (cf. Lc 12,47-48), dar ca să primim împărăţia şi comorile cerului, ne cere şi nouă, ca „astăzi şi acum”, să-l alegem pe el ca mântuitor şi să-l urmăm. Mâine poate fi prea târziu! Mulţi au spus „mâine”, dar n-au mai ajuns ziua de mâine.    

O tânără a auzit odată o predică despre urgenţa convertirii, a mers acasă şi a spus că se va spovedi peste o lună. Neputând să adoarmă de mustrările cugetului, a zis că se va spovedi peste o săptămână. Neputând adormi din aceeaşi cauză, a zis că se va împăca cu Dumnezeu mâine dimineaţă; şi chiar a scris asta pe o coală de hârtie. Când dimineaţă mama a venit să o trezească, a găsit-o moartă şi cu hârtia scrisă lângă ea: „mâine mă voi spovedi”. „Mâine”, a fost prea târziu. Trebuia să spună: „astăzi şi chiar acum”.

Nu care cumva spunem şi noi: am să mă întorc la pensie; am să mă întorc când termin şcoala; am să mă întorc la anul viitor; am să mă întorc peste o lună; am să mă întorc peste o săptămână; am să mă întorc mâine? Niciuna din aceste variante nu este bună pentru cel care vrea să facă parte din „mica turmă” a lui Isus. Dumnezeu a zis: „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii.” (2Cor 6,2).

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu