Reflecţie la DUMINICA  XXI  DE  PESTE  AN  “C”

Intraţi acum pe poarta cea îngustă, pentru a nu fi nevoiţi apoi a bate veşnic la o poartă încuiată.

Viaţa lui Isus pe pământ a fost o continuă urcare spre Ierusalim şi spre Tatăl ceresc. În acest drum, Isus, este înconjurat de ucenicii lui, dar şi de mulţi oameni fascinaţi de învăţăturile sale. Tot în acest drum al său, Isus interpelează oameni şi se lasă interpelat de ei.

Deşi, voinţa  lui Dumnezeu este că toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1Tim 2,4); deşi Isus căuta noi şi noi ucenici pentru împărăţia cerurilor, discursul lui pare mai degrabă unul descurajant, decât unul de atragere. Dacă duminica trecută, Isus, le-a vorbit oamenilor care voiau să-l urmeze de focul suferinţelor şi de botezul sângelui care îi aşteaptă pe cei care doresc să-i devină ucenicii (cf. Lc 12,49-50); duminica aceasta le vorbeşte despre „poarta îngustă” şi „poartă încuiată”; despre faptul că mulţi din Israel, consideraţi a fi aleşi, nu vor intra în împărăţie şi că mulţi dintre străini vor avea parte de ea.

Atunci, când cineva din mulţime, l-a ispitit cu întrebarea: “Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?”, Isus, i-a surprins pe cei toţi cei care îl urmau cu afirmaţia că, trebuie să intre prin „poarta cea îngustă”, că mulţi din Israel nu vor găsi „poarta cerului încuiată”, în timp ce mulţi dintre păgâni veniţi de la răsărit şi de la apus, de la miază-noapte şi de la miază-zi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Iudeii aveau o credinţă falsă conform căreia ei vor fi mântuiţi automat, şi chiar vor fi singurii mântuiţi, pentru faptul că aveau de tată pe Abraham (cf. In 8,48-59). În această idee, profetul Iona a refuzat să vestească mântuirea lui Dumnezeu în Ninive (cf. Iona 4,2).

Prin acest răspuns, că trebuie să intre pe „poarta cea îngustă”, şi că în împărăţie vor mai fi şi mulţi „de la răsărit şi de la apus, de la miază-noapte şi de la miază-zi”, Isus, nu a voit să-i supere, aşa cum au înţeles ei, ci a voit să le spună că toţi oamenii sunt invitaţi să intre în împărăţia lui Dumnezeu; numai că le-a atras atenţia că în privinţa mântuirii nu sunt şi nu vor fi persoane privilegiate, aşa cum credeau iudeii că sunt datorită lui Abraham, căci fiecare om va trebui să treacă prin „poarta cea strâmtă”, poartă care este el însuşi. Isus este poarta cea strâmtă prin care vor trebui să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Isus este singura poartă deschisă de Tatăl prin care se poate intra în cer: „Eu sunt poarta oilor. Dacă intră cineva prin mine v-a fi mântuit” (In 10,9). „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). Cine nu va intra prin poarta „Isus”, va găsi „o poartă încuiată” la care vor bate şi striga în zadar (cf. Lc 13,25-27).

Mântuirea este universală, mântuirea este pentru toţi: evrei şi păgâni, mari şi mici, puternici şi slabi, sănătoşi şi bolnavi, bogaţi şi săraci: „Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii” (Lc 13,30). Această universalitate a mântuirii, a fost anunţată de Dumnezeu, cu mult timp înainte, de profetul Isaia, care ne-a vorbit în prima lectură de astăzi: „Vin să adun pe oamenii din orice naţiune şi de orice limbă. Ei vor veni şi vor vedea slava mea” (Is 66,18).

Isus subliniază astăzi faptul că, nu este important a şti cât de puţini, sau cât de mulţi sunt cei care se mântuiesc, ci important este să ştim că nimeni nu este exclus la mântuire; nu este important a-i şti pe oamenii care se pierd sau care se mântuiesc, ci important este să ştim dacă noi ne vom mântui; nu este important de a-i şti pe oamenii care vor plânge şi vor scrâşni din dinţi sau pe cei care se vor bucura în împărăţia lui Dumnezeu, ci important este ca noi să scăpăm de iad, şi să ajungem în rai.

Evanghelia şi lecturile de astăzi, ne arată ceea trebuie să facem pentru a intra pe „poarta cea îngustă” şi a nu rămâne pe dinafara „porţilor încuiate”:

1. Trebuie ca atunci când i-am ascultat cuvântul lui Isus, şi i-am auzit chemarea la mântuire, să lăsăm toate ca apostolii (cf. Mt 19,27), şi să venim imediat la el, şi să ne convertim.  

      

Isus, a spus astăzi o povestire despre un om care a dat o masă (simbol al împărăţiei). După ce a încuiat uşa sălii unde avea loc ospăţul, nici unul dintre cei veniţi mai târziu n-au mai putut intra (cf. Lc 13,25), aşa cum n-au mai putut intra nici fecioarele nechibzuite (cf. Mt 25,1-13). Gazda ospăţului îi numeşte îi numeşte pe cei veniţi mai târziu „lucrători ai fărădelegii”. Iar când cei veniţi mai târziu, i-au replicat că au mâncat şi că au băut cu el, că au mers cu el şi i-au ascultat învăţăturile, stăpânul le-a răspuns: „Nu ştiu de unde sunteţi! Plecaţi de la mine toţi lucrători ai fărădelegii, acolo unde este plâns şi scrâşnirea dinţilor” (Lc 13,27-28).

O bătrână necredincioasă, auzind cuvintele evangheliei de astăzi, voind să-şi bată joc de un credincios, s-a dus şi i-a spus că ei nu i se potrivesc aceste cuvinte cu „scrâşnirea dinţilor”, căci ei i-au căzut toţi dinţii. Atunci credinciosul a asigurat-o că, dacă va ajunge în iad, i se vor da dinţi noi din care să poată „scrâşni”.

Povestirea lui Isus cu „uşa încuiată”, face aluzie la oamenii de pe timpul potopului, când numai dreptul Noe şi cu familia lui au putut intra în corabia salvatoare, iar ceilalţi toţi care nu s-au convertit la chemarea lui Dumnezeu făcută timp de mai bine 100 de ani prin Noe şi familia lui, au pierit, căci „Domnul a închis uşa după Noe“ la intrarea lui în corabie (Gen 7,16). Şi cu toate că pe vremea aceea pe pământ trăiau uriaşii (cf. Gen 6,4), nici unul din ei nu a avut puterea să forţeze uşa corăbiei (cf. Gen 7,23); cu toate că la venirea Mirelui, nechibzuitele erau fecioare fermecătoare, şarmul nu le-a de nici un folos (cf. Mt 25,11-12); căci atunci când Domul închide o uşă, nimeni nu o mai poate deschide (cf. Is 22.22).

Aşa cum Dumnezeu a închis uşa corăbiei salvatoare de la potop şi nimeni nu a mai putut-o deschide pentru a intra, nici măcar uriaşii, tot astfel el va închide în curând uşa harului prin care se intră în cer, şi nimeni nu o va putea deschide. Atunci nu va conta nici puterea uriaşilor, nici şarmul femeilor, nici banii bogaţilor, nici cunoştinţele avute, ci numai „făptura nouă în Cristos” (2Cor 5,17).

Un tânăr, fiul unui judecător, în timp ce conducea maşina în mod necorespunzător regulamentului de circulaţie, a fost ridicat de poliţie, apoi predat justiţiei. În sala de judecată, pe banca magistraţilor, tânărul l-a văzut pe tatăl său. Tânărul a fost întrebat: numele, domiciliul, profesia etc. Uimit, el s-a adresat tatălui său zicând: „Tată, vrei să zici că nu mă cunoşti?“ Tatăl său a bătut cu ciocănelul în masă şi i-a spus aspru: „Tinere! Nu te cunosc. Răspunde-mi la întrebări!“. Tot aşa procedează şi Dumnezeu: ne cunoaşte pe fiecare în parte, de aceea, zilnic ne îndeamnă la convertire şi pocăinţă.

Atunci când Mirele va sosi, numai cei care l-au primit în viaţa lor pe Isus ca mântuitor, vor fi gata să-i iasă în întâmpinare şi să intre cu el la veşnica nunta cerească. (cf. Mt 25,6.10). Atunci cei adormiţi vor fi înviaţi, iar cei ce sunt în viaţă vor fi preschimbaţi (cf. 1Tes 4,16-17). Iar când toţi necredincioşii vor striga disperaţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!“; nu vor auzi decât cuvintele: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!“ (Lc 13,25).

De mai bine de două mii de ani, uşa harului, uşa mântuirii prin credinţa în Isus Cristos este deschisă şi mulţi au intrat prin ea. Să nu aşteptăm până ce va fi prea târziu! Biblia ne spune: Astăzi este ziua mântuirii şi acum este vremea potrivită, mâine poate fi prea târziu! (cf. 2Cor 6,2).

Să fim atenţi la ceea ce spun cei care au rămas pe dinafara porţilor cerului: „Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre”. Însă, Isus, le va spune: „Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi nelegiuirea” (Lc 13,26-27). Poţi să fi ascultat cuvintele lui Cristos oricât de mult; poţi să fi primit ajutoare de la Isus oricât de multe; poţi să fi făcut unele fapte bune; dar dacă nu l-ai primit pe Isus ca mântuitor al tău, dacă nu i-ai predat cârma vieţii tale (cf. Gal 2,20), dacă n-ai trăit după pilda şi învăţătura lui (cf. 1In 2,6), toate faptele tale vor fi înaintea lui ca o haină mânjită (cf. Is 64,6), totul va fi zadarnic. Sfântul Paul ne spune că cine-l caută pe Isus numai pentru lumea aceasta, este cel mai nefericit dintre oameni (cf. 1Cor 15,19).

2. Trebuie să ne dăm toată silinţa şi să ne luptăm pentru a intra în împărăţie prin „poarta cea îngustă”, căci se ia cu năvală (cf. Mt 11,12).

De aceea, Isus, ne spune astăzi: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea”, căci împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea (cf. Mt 11,12). Cuvântul „nevoiţi-vă”, îşi are rădăcina în grecescul, „agonizomai”, care înseamnă agonie, chin, luptă, nevoinţă. Cuvântul „agonizomai”, se foloseşte atunci când se face referire la agonia şi la efortul imens depus de un luptător într-o întrecere atletică pentru câştigarea premiului. Să nu uităm că primul care a trecut prin agonie şi efort imens, a fost Isus, atunci când ne-a câştigat mântuirea. Cu acelaşi sens de agonie şi efort imens, îl foloseşte şi sfântul Paul atunci când face referire la lupta creştinului pentru a câştiga împărăţia cerurilor (1Cor  9,25; Col 1,29); cu sensul de lupta cea bună pentru credinţă şi pentru Cristos (cf. 2Tim 4,7; In 18,36); cu sensul de „luptă până la martiriu” pentru mântuire (1Tim 6,12).  

Sfântul Arsenie (354-449), întrebat de ce se teme de moarte după ce a trăit toată viaţa în pocăinţă, a răspuns: Tremur, nu numai acum în faţa morţii, ci de cincizeci de ani tremur, mă lupt şi mă pregătesc cu frică pentru judecata celui Atotputernic (Fil 2,12).

Pe cei pe care îl primesc pe Isus prin agonie şi luptă chinuitoare, şi Dumnezeu îi ajută, căci îi atrage la sine: "Nimeni nu vine la mine dacă nu îl atrage Tatăl" (In 6,65), căci: "Dumnezeu le dă har celor smeriţi" (1Pt 5,5). De aceea, autorul Scrisorii către evrei, ca un părinte iubitor, ne spune astăzi că, Dumnezeu ne atrage la sine şi la Cristos, prin lecţii de disciplină: mustrare, încercări, pedeapsă, lovire cu varga; căci pe cine-l iubeşte Domnul îl pedepseşte, şi îl bate cu varga pe fiul care îi este drag" (cf. Evr 12,5-7). Deci, încercările prin care trecem, deşi uneori sunt percepute ca pedepse, în realitate sunt „lecţii divine”, şi „ajutoare părinteşti”, „atrageri la Isus”, pentru care trebuie să mulţumim.

De aceea, sfântul Petru de Alcantara (1499-1562, care în viaţă a suferit mult, apărând după moarte fiicei sale spirituale, sfânta Tereza de Avila (1515-1582), i-a spus: „Fericite încercări şi suferinţe, care mi-au dobândit bucurii atât de mari în cer”. Iar Cardinalul Ştefan Wyszynski (1901-1981), primatul Poloniei, scria în septembrie 1953: "Viaţa mea ar fi fost imperfectă dacă nu aş fi cunoscut chinurile închisorii".

3. Trebuie să mergem şi să vestim şi altora mântuirea prin Cristos.

Dumnezeu ne spune în prima lectură de astăzi: „Voi trimite pe unii dintre cei scăpaţi cu viaţă din poporul meu la popoarele cele mai îndepărtate, către insulele din depărtare, care n-au auzit vorbindu-se de mine şi n-au văzut slava mea. Aceşti trimişi ai poporului meu vor vesti slava mea printre popoare şi dintre toate popoarele îi vor aduna pe toţi fraţii voştri ca ofrandă pentru Domnul” (Is 66,18-20). Iar prin psalmul responzoriul, ni se spune tuturor: „Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi evanghelia!” (Mc 16,15).  

Noi suntem cei salvaţi dintre popoare şi, de aceea, noi suntem cei trimişi pentru a vesti slava şi mântuirea lui Dumnezeu printre popoare, spre convertirea lor, spre intrarea lor prin Cristos, „poarta cea strâmtă”, în împărăţia lui Dumnezeu. Să nu ne ruşinăm nici de el şi nici de evanghelia lui pe care ne-a încredinţat-o ca s-o vestim, ca nici el să nu se ruşineze de noi în faţa Tatălui, a îngerilor şi a sfinţilor (cf. Lc 9,26).

Deja am făcut vorbire de doi trimişi al Domnului cu vestirea mântuirii, Noe şi Iona. Noe, a predicat 100 de ani fără nici un rezultat. Iona, însă, a fost trimis la păgâna Ninive, a predicat numai trei zile, iar rezultatul a fost total atunci, căci toţi ninivitenii au făcut pocăinţă şi s-au întors la Domnul. (cf. Iona 3,1-5). însă Ninive a fost pierdută 125 de ani mai târziu, pentru că s-a îndepărtat de Domnul. Nu contează câţi te ascultă, important este ca să mergi şi să vesteşti chemarea la mântuire, pentru ca şi ultimul suflet deschis, să primească mântuirea.

Sfântul Paul ne îndeamnă: „vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, convinge, ameninţă, îndeamnă, cu toată răbdarea şi învăţătura” (2Tim 4,2). Iar, sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), ne spune: “Vesteşte Evanghelia în orice vreme, iar atunci când trebuie foloseşte şi cuvinte !”

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu