Reflecţie la DUMINICA  XX  DE  PESTE  AN  „C”

"Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins!” (Lc 12,49).

În urcarea sa spre Ierusalim, spre jertfa vieţii sale pentru mântuirea lumii, Isus, datorită minunilor, învăţăturilor, şi căutărilor sale de noi ucenici pentru împărăţia cerurilor, a adunat ceva oameni în jurul său. Senzaţionalul şi curiozitatea erau mari, dar determinarea lor pentru această împărăţie, era mică; iar cu lucrători fără determinare, Isus nu are ce face, mai ales că această lucrare se face în sufletele şi viaţa oamenilor (cf. Lc 17,21). La această mare lucrare se cere multă muncă sârguinţă, aşa cum spune şi crezul iudeului: „când stai în casă şi când mergi pe drum, când te culci când te scoli” (cf. Dt 6,7); apoi cum a mai spus Isus, la ea se mai cere şi: plecare în grabă, plecare în sate şi oraşe, plecare fără resurse materiale, vestire şi slujire gratuită (cf. Mt 10,6-14); vestire şi slujire care solicită şi multă silă din partea lucrătorilor ei, pentru că vor întâlni şi multe neplăceri (cf. Mt 11,12).

De aceea, Isus, când le vorbeşte astăzi celor care vor să-l urmeze: de sabie, foc şi dezbinare, o spune cu gândul la prigoanele, suferinţele şi chiar moartea pe care trebuie să le suporte toţi cei care primesc să devină ucenici ai împărăţiei lui Dumnezeu, chiar de la dragii familiilor lor (cf. Lc 12,49-53; Mt 10,34).

De toate aceste prigoane nedrepte şi nemeritate, din cauza fidelităţii faţă de cuvântul şi împărăţia lui Dumnezeu, au avut parte toţi profeţii, în frunte cu Ieremia, care a fost bătut şi aruncat într-o fântână (cf. Ier 38,4-10); cu regele David, care ne vorbeşte în psalmi; apostolii care stau astăzi lângă Isus; şi Isus însuşi care a fost schingiuit şi ucis pe nedrept.

Se spune că în Sicilia, pe timpul când musulmanii făceau multe incursiuni de cotropire prin violenţă, iar autorităţile locale luptau contra lor, concomitent cu urmărirea localnicilor trădători, zic, în acel timp de Ev Mediu, trăia un om care a găsit o cale prin care să se pună la adăpost atât de musulmani, cât şi de creştini. Şi în acest sens, în două dintre multele camere ale casei sale, el şi-a construit câte un altar, unul creştin şi altul musulman. Când venea musulmanul la el, îl conducea la altarul lui Alah; când venea principele creştin la el, îl conducea la altarul lui Isus.

Aşa sunt şi mulţi creştini astăzi, după plac şi în funcţie de avantaje, sunt fie catolici fie de altă religie.

Dar partea rea este că nu putem sluji la doi stăpâni deodată, căci Dumnezeu urăşte duplicitatea.

Aşa erau şi mulţi iudei de pe timpul lui Isus, care datorită amestecului cu păgânii, fie în căsătorie, fie în relaţii de afaceri, sau fie în relaţii de amiciţie, s-au contaminat cu ideile lor, trăind după plac şi după avantaje, fie ca iudei, fie ca păgâni. Iar cât privesc lucrurile duhovniceşti, aceşti oportunişti, au luat de la iudei pe Isus cel cu puteri divine; iar de la păgâni au luat concepţia pur pământească despre împărăţia sa, împărăţie pământească de la care ei aşteptau să primească diferite funcţii sau locuri. Aici trebuie să spunem că chiar unii dintre apostoli, ca de exemplu Iacob şi Ioan, gândeau aşa (cf. Mc 10,35; Mt 20,20-21). Văzând ei că Isus înmulţise pâinea şi vinul, că vindecase bolnavi şi înviase morţi, aşteptau acum ca să mănânce şi să bea pe gratis, aşteptau să trăiască fără boli şi pentru totdeauna în împărăţia visată de ei. Şi pentru că priveau împărăţia lui Isus din perspectivă pământească, asemenea lui Petru, erau gata oricând să-i facă opoziţie chiar lui Isus (cf, Mt 16,22) şi să folosească şi sabia (cf. Mt 26,51; In 18,10).

Biblia ne spune că, Isus a combătut chiar de la începutul misiunii sale această mentalitate greşită, căci

s-a ascuns atunci când, după înmulţirea pâinilor, ei voiau să-l facă rege pământesc cu forţa (cf. In 6,15);

i-a oprit pe oameni să vorbească despre minunile sale pentru a nu alimenta o astfel de mentalitate (cf. Mt 8,4; Mt 9,30; Mt 12,16; Mt 17,9; Lc 5,14); a mărturisit pe faţă că împărăţia lui nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36); i-a oprit pe ucenici să folosească sabia (cf. Mt 26,52); iar prin sfântul Paul a spus că împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare şi băutură, aşa cum credeau mulţi (cf. Rom 14,17).

Vorbind de sabie, foc şi dezbinare, Isus n-a sugerat ca ucenicii să le folosească sau să provoace pe alţii cu ele, ci a spus că ucenicii vor avea parte de ele, dacă vor alege să-l urmeze şi să lucreze împreună cu el. Iar dacă ucenicul ar avea totuşi nevoie de o sabie şi de un foc, acestea ar fi sabia şi focul Duhului Sfânt, prin care să-şi învingă frica de suferinţă şi moarte şi să rabde orice dezbinare din cauza lui Isus şi a împărăţiei sale.

Şi a avut dreptate Isus, că multora dintre cei care mergeau după el, le lipsea determinarea şi că îl urmau numai din curiozitate sau din motive pur pământeşti, căci din miile de oameni care-l aclamau ca Mesia la intrarea în Ierusalim, peste numai o săptămână aproape toţi strigau condamnarea lui la moarte (cf. Mt 27,22-23).

Urmarea lui Isus atrage după sine sabia, focul şi dezbinarea necredincioşilor, chiar asupra propriilor familii:

1. Urmarea lui Cristos a dezbinat pe tată împotriva fiilor săi, şi pe fii împotriva tatălui lor.

Sfânta Varvara (+306), a fost schingiuită şi omorâtă chiar tatăl ei, pentru că aceasta s-a făcut creştină. Sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), a dezmoştenit şi urât de propriul tată, pentru că s-a consacrat lui Cristos şi împărăţiei sale veşnice. Sfânta Panasia (+1383), a fost persecutată şi ucisă de mama ei vitregă, înfingându-i un fus de tors în gât, din cauza credinţei rugăciunii Rozariului. Sundar Sing (1889-1933), scriitorul indian, a fost dezmoştenit şi urât până la moarte, pentru că s-a făcut creştin.  

Dacă e să vorbim de copiii care şi-au prigonit părinţii credincioşi, trebuie să amintim în primul rând pe cei doi fiii risipitori ai tatălui iubitor şi răbdător din evanghelie (cf. Lc 15,11-32). Cartea Vieţile Sfinţilor, ne vorbeşte fiii  lâncezi spiritual ai sfintei Ioana Francisca de Chantal (1572-1641), care s-au împotrivit ca mama lor să-i slujească lui Dumnezeu. Mass-Media scrisă şi vorbită, ne prezintă zilnic fel de fel de copii denaturaţi care îşi prigonesc părinţii credincioşi şi chiar îi ucid.  

2. Urmarea lui Cristos dezbinat pe soţ împotriva soţiei şi pe soţie împotriva soţului.

Paul Ferdinand, soţul alcoolic şi necredincios, a persecutat-o şi maltratat-o pe soţia sa, sfânta Rita de Cascia (1381-1457), toată viaţa. Dar cu un an înainte de a muri, credinţa şi răbdarea Ritei l-a convertit.

Biagia Cerretani, mediocră spiritual, şi-a persecuta toată viaţa soţul credincios, sfântul Ioan Colombini (1304-1367). Deşi mai înainte se rugase pentru convertirea lui, după convertire îi reproşa mereu: „Eu m-am rugat să vină ploaia, nu potopul”!

3. Urmarea lui Cristos a dezbinat pe soacră împotriva nurorii şi pe noră împotriva soacrei.

Sofia, soacra necredincioasă a sfintei Elisabeta a Ungariei (1207-1231), şi-a urât şi persecutat nora pentru credinţa ei. Iar când Ludovic, soţul ei a murit, soacra a alungat-o de la castel, împreună cu cei doi copii, deşi era iarnă; ba mai mult le-a cerut oamenilor să n-o primească. A murit la numai 24 de ani.

Drahomira, nora reginei sfinte a Boemiei, Ludmila (860-921), şi-a persecutat soacra rămasă văduvă, pentru că a îmbrăţişat credinţa creştină, iar apoi a dat ordin unui soldat să o ucidă.

4. Urmarea lui Cristos a dezbinat şi dezbină lumea întreagă.

Păgânii şi necredincioşii din toate timpurile, pentru că nu au suportat numele lui Cristos şi învăţătura lui sănătoasă (cf. 2Tim 4,3); pentru că nu au suportat credinţa şi speranţa lumii în el; pentru că nu suportau să-i vadă pe oameni făcând bine şi trăind frumos de dragul lui; zic, pentru toate acestea, i-au persecutat şi i-au ucis mereu pe creştini. Începând cu sfântul Ştefan, continuând cu apostolii şi martirii din toate timpurile, toţi au fost persecutaţi şi ucişi pentru Cristos. Unii au fost răstigniţi, altora li s-au tăiat capul, altora li s-au tăiat mâinile şi picioarele; altora li s-a tăiat limba şi li s-au scos ochii.

Nu trecem prin foc şi sabie, prin dezbinări şi neînţelegeri, numai de dragul de a trece. În primul rând, după păcat, aceasta a fost, este, şi va fi, singurul cale rămasă şi de urmat pentru a afla mântuirea.

În al doilea rând suferinţa de dragul lui Isus, este o taină care converteşte pe prigonitori şi necredincioşi. Isus, apostolii şi martirii, a convertit popoarele; sfânta Maria Goretti (1890-1902), l-a convertit pe criminalul ei, Alexandru; sfânta Monica (322-387), l-a convertit pe soţul ei păgân, Patriciu; sfânta Rita, l-a convertit pe soţul ei violent, Ferdinand; o fetiţa orfană l-a convertit pe ofiţerul care i-a ucis părinţii. În al treilea rând, cei care au primit focul, sabia şi dezbinarea, de dragul lui Cristos şi a împărăţiei sale veşnice, au format şi formează pentru noi, „norul de martori”, pentru momentele grele; au rămas şi rămân pentru noi un viu model de luptă „până la sânge” cu păcatul, luptă la care suntem şi noi chemaţi astăzi; şi dau marturie pentru noi de ajutorul primit în astfel de încercări: “M-a scos din prăpastia morţii, din noroi şi mocirlă, mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a făcut paşii siguri. Mi-a pus pe buze un cântec nou, 
un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru” (Ps 39,3-4).

                                                                                                                         Pr. Ioan Lungu