Reflecţie la duminica I din Advent - A

Aşteptând venirea lui Isus de la Crăciun, suntem atenţi la "venirile" cotidiene şi ne pregătim prin trezire şi veghere activă pentru venirea sa de-a doua.

Cu această duminică, numită "prima din Advent", am început noul an liturgic şi am intrat în noul an bisericesc, notat simbolic "Anul A". În acest nou an liturgic îl vom urma pe Cristos, călăuziţi fiind de sfântul apostol şi evanghelist Matei. Cu această primă duminică din advent, suntem mai atenţi la venirile cotidiene ale lui Isus în mijlocul nostru, începem timpul de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, continuăm pregătirea pentru cea de-a doua venire a lui Isus începută la botezul nostru. Pentru ca în acest timp binecuvântat de Advent să putem culege cât mai multă "ambrozie şi nectar" sufletesc, propun să începem acest nou an liturgic: "În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt. Amin".

Cuvântul "advent" înseamnă venire aşteptată şi pregătită. Venire a cui? Venirea anuală a lui Isus Cristos la Crăciun, venirea lui de-a doua de la sfârşitul timpurilor, dar şi venirea lui Isus de fiecare zi la noi. De prima venire ne amintesc oamenii care, începând de astăzi şi până la Naşterea Domnului, pregătesc ieslea, împodobesc brazii verzi, aprind lumini, cântă colinde alături de îngeri, se roagă, se convertesc şi fac fapte bune. Iar de a doua venire ne amintesc semnele puterii sale minunate peste întreaga creaţie, ca să îmbucure "mireasa" şi pentru ca toţi să se convertească şi să-i dea slavă (cf.Ps 29,3-9); iar de semnele venirii sale cotidiene ne vorbesc miile de minuni zilnice pentru noi, prezenţa sa pe toate altarele lumii şi în toate Bibliile, şi nu în cele din urmă chipul şi asemănarea sa din toţi oamenii (cf. Gen 1,26).

Unui căutător de cele sfinte, Isus i-a promis că a doua zi va veni la el în chip vizibil, numai el să aibă ochi să-l vadă şi urechi să-l audă. S-a trezit dimineaţa mai devreme ca altădată şi a auzit clopotele sunând pentru sfânta Liturghie, dar nu s-a dus, pentru că îl aştepta pe Isus. A intrat în casă, a văzut Biblia rămasă de la părinţi pe masă, dar n-a deschis-o, pentru că trebuia să fie atent la Isus. Ceva mai târziu, o vecină voia să-i lase puţin copilul în pază ca să meargă până la farmacie, dar n-a acceptat pe motiv că îl aşteaptă pe Isus. După amiază a venit un orfan la uşa lui pentru un mic ajutor, dar n-a avut timp de el, pentru că îl aştepta pe Isus. Şi aşa a aşteptat toată ziua fără a-l vedea şi auzi pe Isus. De fapt Isus fusese la el de cel puţin patru ori, dar el n-a avut ochi şi urechi pentru a-l remarca. De aceea sfântul Augustin se plângea adesea: "Mă tem de Isus care trece, iar el nu-l pot remarca".

Sfântul Ludovic al IX-lea (1214-1270), regele Franţei, spunea: "Toate venirile lui Isus la noi trebuiesc pregătite cu seriozitate. Dacă ne pregătim atunci când ne vine un oaspete pământesc, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim atunci când vine la noi, Fiul lui Dumnezeu cel viu, cel prin care s-au făcut toate, cel care vine să se jertfească, cel care vine să ne ajute şi să ne mântuiască".

Şi, întrucât, Isus, nu se mai naşte la Betleem într-un grajd sărac, dar în inimile noastre (cf. Prov23,26; Lc 17,21; Ap 3,20), pregătirile, atât pentru Naşterea Domnului, pentru Venirea sa de-a doua, şi pentru venirile sale cotidiene, trebuiesc făcute mai întâi în suflete. 

Acest adevăr îl ştiu până şi copii. Aici îmi amintesc de anii copilăriei şi de dragul cu care dimineaţa devreme participam la sfintele Liturghii "de rorate", la care mergeam purtând "candele" improvizate; îmi amintesc de predicile frumoase ce se ţineau, de desele spovezi şi de împărtăşanii zilnice pe care le făceam cu evlavie; îmi amintesc de micile noastre rugăciuni făcute până la biserică şi în biserică; îmi amintesc de cântările şi de micile fapte bune făcute în acest timp de Advent.

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, judecată care a fost aceeaşi în toate timpurile: "Plata păcatului este moartea" (cf. Rom 6,23).

Înainte de potop, stricăciunea lumii ajunsese la culme, şi trebuia să vină judecata dreaptă a lui Dumnezeu, pentru a pune capăt acestei stări. Omenirea de atunci nu a ţinut seamă de Dumnezeu care i-a vorbit de renunţarea la păcat şi la întoarcere la el, prin Noe, timp de 120 de ani, cât a durat construcţia corăbiei. Ei nu au crezut, aşa cum nu cred nici oamenii de astăzi. Dar cum s-a întâmplat în zilele lui Noe când a venit potopul şi i-a înghiţit pe toţi, la fel se va întâmpla şi la venirea Fiului Omului.

După cum am auzit în evanghelia de astăzi, Isus nu înşiră păcatele ale contemporanilor lui Noe, ci numai lucruri necesare pentru viaţă, transformate de ei în păcate. Contemporanii lui Noe au făcut din împlinirea necesităţilor trupeşti: mâncatul, băutul, căsătoritul, păcate grele, căci le-au împlinit în nepăsare faţă de Dumnezeu şi faţă de realităţile veşnice.

Este o istorioară creştină, în care diavolul a stabilit ca strategie de luptă pentru pierzarea oamenilor: mutarea accentului de pe important pe banal; de pe veşnic pe temporal; de pe suflet pe trup; de pe normal pe excepţie. Şi mulţi oameni, de la cei de pe timpul lui Noe şi până astăzi, au căzut pradă acestei strategii diabolice. Diavolul nu mai ispiteşte lumea cu luptă făţişă împotriva lui Dumnezeu, ci o ispiteşte cu lucruri aparent drepte: câştigarea pâinii, familia, sănătatea trupească, numai ca ea să rămână rece şi nepăsătoare faţă de cerinţele lui Dumnezeu. Nepăsarea faţă de cerinţele lui Dumnezeu este un lucru tot atât de groaznic ca şi necredinţa, ca şi mândria, ca şi uciderea. Tot ceea ce ne desparte şi ne îndepărtează de Dumnezeu este totdeauna un păcat mare.

Oamenii de pe timpul potopului nu au ştiut nimic despre cerinţele lui Dumnezeu până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi (cf. Mt 24,39). Păi, cum să ştie ei de lucrurile lui Dumnezeu, dacă şi-au ocupat timpul şi viaţa numai cu mâncatul, băutul şi cu distratul? Au ştiut de toate, dar numai lucrul cel mai important, mântuirea sufletului, nu au ştiut (cf. Os 4,6).

Este povestea hazlie despre un savant care, trebuind să facă o călătorie pe mare, s-a pregătit cu multe cunoştinţe despre izvoarele apelor, despre istoria navigaţiei şi despre navigatori, despre luptele şi victoriile câştigate pe mare; dar un singur lucru nu s-a silit să înveţe când a pornit în călătoria pe mare, înotul. Şi tocmai această lipsă, i-a fost fatală, căci vaporul naufragiind, el a murit înecat. Povestea aceasta hazlie este din păcate şi povestea multor creştini. Învaţă multe lucruri interesante: clasamente sportive, topuri muzicale, nume de sportivi şi artişti, cărţi tematice, filme şi emisiuni de divertisment etc.; dar nu învaţă singurul lucru necesar şi cu adevărat important, cum să-şi mântuiască sufletul. Sunt doctori în multe ştiinţe pământeşti, dar repetenţi în ştiinţa mântuirii. Pedeapsa pentru schimbarea accentului de pe important pe banal vine încă de aici pentru mulţi oameni, trăind o viaţă întunecată şi sterilă.

Aşa cum într-un naufragiu, unii se pierd şi alţii se salvează, aşa se va întâmpla şi la venirea Fiului Omului.

Isus ne spune astăzi că, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat (cf. Mt 24,40). Sunt câteva înţelesuri interesate a acestor cuvinte ale lui Isus. Împărăţia lui Dumnezeu este atât de mare că nici o minte omenească nu o poate cuprinde; totuşi este atât de mică, că în ea nu încape decât o singură "fiinţă", Dumnezeu. Două fiinţe, două stări, două părţi, nu încap în ea. Pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să devenim o singură fiinţă cu el. Evanghelia ne spune că Isus şi cu Duhul Sfânt sunt de o fiinţă cu Tatăl. Şi apoi Isus se roagă ca şi noi să fim una în el (cf. In 17,21).

Sunt două istorioare frumoase care ilustrează acest adevăr. Una ne vorbeşte despre o tânără care, fiind invitată de logodnicul ei pentru a-i arăta viitoarea lor casă de locuit, ajungând la poarta casei şi sunând, a auzit întrebarea: "Cine eşti?" Ea şi-a spus numele, dar poarta nu s-a deschis. Scena s-a repetat de mai multe ori. În final, intuind că a răspuns greşit la întrebare, când a mai fost întrebată cine este, a răspuns: "Eu sunt, tu însuţi!" Atunci poarta i s-a deschis. Altă istorioară ne vorbeşte despre un om credincios care, murind, a ajuns la poarta cerului, unde a sunat; iar la întrebarea cine eşti, a răspuns cu numele său. Poarta nu s-a deschis. A bătut iar şi iar, şi a răspuns ca prima dată, dar poarta nu s-a deschis. În sfârşit, s-a luminat; când a mai fost întrebat cine este, a răspuns: "Sunt tu, Isus!" Şi poarta cerului i s-a deschis.

Acum înţelegem mai bine sensul cuvintelor lui Isus că din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; că două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată (cf.Mt 24,40-41). Rău a fost că erau "doi" şi că nu era "unul" în Cristos. Rău a fost că erau două şi nu "una" în Cristos. De aceea, unul a fost luat în slavă şi altul lăsat pentru judecată; una a fost luată în slavă şi alta lăsată pentru judecată. În soare nu poate exista lumina şi întunericul. Diavolul a făcut din unul, doi. Isus a venit să strice lucrarea diavolului (cf. 1In 3,8) şi să facă din doi, unul (cf. Ef 2,14).

Scriptura, când vorbeşte de câmp, de cele mai multe ori se referă la câmpul evangheliei. Pe acest câmp, creştinii trebuie să se lucreze în unitatea credinţei, speranţei şi iubirii; trebuie să lucreze într-o inimă şi un suflet (cf. Fap 4,32). În câmpul evangheliei trăiesc toţi oameni, însă nu toţi lucrează în el. De aceea şi Isus se plângea: "Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini" (Lc 10,2). Anania şi Safira, nefiind "o inimă şi un suflet", cu Isus, cu apostolii, cu primii creştini, şi-au pierdut sufletele (cf.Fap 5,9-10). Acum poate înţelegem mai bine de ce unul a fost luat în slavă şi altul a fost lăsat pentru judecată; şi de ce Paul spune: "Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu (cf. Ef 4,5-6).

În sfânta Scriptură, femeia este imaginea Bisericii, a fiicei Sionului, a miresei pregătită pentru Mirele ei (cf. Ap 12,1; 19,7; 21,2). Dar, femeia mai poate fi şi o imagine a bisericii false, a bisericii popoarelor păgâne, simbolizate prin: fiica Tirului (cf. Ps 45,12), şi prin fiica Babilonului (cf. Ps 137,8). Dar ele se pot deosebi uşor: Biserica adevărată trece smerită prin lume şi "macină" spre edificarea împărăţiei lui Dumnezeu; iar biserica falsă umblă după stăpânire şi satisfacerea poftelor (cf. Ap 17,1-18) şi "macină" spre ruinarea împărăţiei lui Dumnezeu din sufletele oamenilor (cf. Lc 17,21). De aceea, una va fi luată de Isus în slavă, iar alta va fi lăsată pentru judecată.

Să fim una cu Isus, să fim o singură inimă şi un singur suflet împreună cu el şi cu fraţii, să lucrăm cu evanghelia câmpul lumii în care trăim şi să măcinăm cu ea numai spre mântuirea lumii.

Tot ce-am spus până aici, comentând evanghelia de astăzi, ar părea să fie ceva trist. Dar nu este aşa. Adventul este un timp de bucurie şi de speranţă neclintită. Acest adevăr ni-l dezvăluie celelalte lecturi.

Isaia ne vesteşte astăzi că în Ierusalim vor fi convocate toate popoarele pământului pentru judecata universală a lui Dumnezeu. Dar dacă aceste popoare se vor converti pe cale, atunci pentru ele judecata va însemna mântuire şi pace, şi nu condamnare, pedeapsă şi rău (cf. Is 2,1-5). Psalmul responsorial ne cheamă să ne alăturăm popoarelor care se întorc la Dumnezeu, pentru a putea primi şi noi judecata mântuitoare aplicată lor şi pentru a intra în lăcaşul cerului (cf. Ps 121,1-9). Iar pentru toate acestea, sfântul Paul ne spune că este de trebuinţă să ne trezim din somnul păcatului (cf. Rom13,11-14).

Un creştin adormit este acel om venit la Isus prin credinţă, dar a adormit din nou în păcat; este un creştin care a pierdut dragostea dintâi pentru Cristos, ca biserica din Efes (cf. Ap 2,4). Sunt creştinii care într-o vreme şi-au dat seama de păcătoşenia lor, dar apoi au uitat starea periculoasă în care se află şi au început să trăiască iar în chefuri şi beţii, în desfrânări şi fapte de ruşine, în ceartă şi în invidie (cf. Rom 13,13). 

Acum, pentru unul fiecare dintre noi oamenii, este ceasul să ne trezim din somn, căci mântuirea este de acum mai aproape de noi, decât atunci când am primit credinţa (cf.Rom 13,11). Prin Isus, mântuirea este foarte aproape de noi; aproape prin prezenţa lui Isus în mijlocul nostru până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20); aproape prin cuvântul Scripturii (cf. Dt 30,14; Rom 10,8), aproape prin prezenţa lui pe altare şi aproape prin prezenţa lui în oricare din semenii noştri (cf. Mt 25,40); aproape prin iminenta sărbătoare a Naşterii Domnului; şi aproape prin ziua judecăţii care stă să vină începând cu moartea noastră.

Un om aştepta de foarte multă vreme deschiderea unei porţi a fericirii. A vegheat şi a fost gata multă vreme. Dar, odată a adormit vreme de numai o oră. Tocmai în acea oră s-a deschis poarta, iar cei care erau treji au putut intra în grădina fericiri. Când poarta s-a închis şi a căzut zăvorul veşnic peste ea, s-a trezit şi acel om. A fost prea târziu. De aici şi invitaţia lui Isus, de a fi atenţi, de a veghea şi de a fi gata (cf. Mt 24,42-44).

Sfântul Augustin (354-430) este un exemplu potrivit de creştin adormit în păcate, în chefuri şi beţii, în desfrânări şi fapte de ruşine, în ceartă şi în invidie; dar care s-a trezit la timp din ele şi a intrat în arca Bisericii, prin poarta strâmtă Cristos, şi a ajuns în portul mântuirii (cf. Mt 7,13-14).

Dar un exemplu şi mai elocvent, despre un om adormit şi apoi trezit din somn, a fost Enoh, care a trăit înainte de potop. Viaţa sa a constat din două părţi: primii 65 de ani, despre nu se relatează nimic, şi ceilalţi 300 de ani, despre care Biblia spune că: "Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani". A existat deci un punct de întoarcere în viaţa acestui bărbat. Din Noul Testament aflăm că Enoh ştia că va veni judecata divină, potopul. El a luat seama la atenţionarea lui Noe şi s-a întors la Dumnezeu, a crezut în el şi a trăit de atunci în deplină încredere în el. Cum s-a sfârşit această viaţă cu Dumnezeu? Direct la Dumnezeu, fără să mai vadă marea strâmtorare din timpul potopului! "Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că Dumnezeu îl mutase la cer" (cf. Gen 5,21-22; Evr 11,5-6).

Enoh este imaginea Bisericii, este imaginea credinciosului, care prin convertire, prin părăsirea păcatului, prin trezire şi veghere, va fi păzit de ceasul strâmtorării (cf. Ap 3,10). Pentru cei aleşi, deşi vor avea parte de suferinţele pământului, ei nu vor trece prin marea strâmtorare. Noi, Mireasa şi Biserica lui Isus, vom fi răpiţi în slavă înainte de timpul strâmtorării şi ne vom arăta cu el în văzul tuturor (cf. Ap 1,7).

                                                                                                 

                                                                                               Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Cristos, Regele Universului - C

La cruce, Isus ne-a făcut să domnim împreună cu el în ceruri

Biserica Catolică celebrează în ultima duminică din anul liturgic solemnitatea lui Cristos, Regele Universului. Isus i-a declarat lui Pilat că el este rege, că împărăţia lui nu este din lumea aceasta şi că el a venit în lume ca să dea mărturie de acest adevăr (cf. In 18,36-37). De fapt şi îngerul, când i-a anunţat naşterea în lume, a spus că el va domni în veci şi că împărăţia lui nu va avea sfârşit (cf. Lc1,32-33).

În Evul Mediu, pe baza Scripturilor care, în Vechiul Testament, prevedeau cetăţi de scăpare pentru cei care au greşit şi erau urmăriţi de răzbunătorii lor (cf. Ios 20,1-9), în multe oraşe din Europa s-au înfiinţat mai multe biserici care să slujească de adăpost acelora care erau urmăriţi de ura duşmanilor lor. La aceste biserici se mai vede şi astăzi un ciocan mare suspendat la poarta de la intrare. Doi portari locuiau deasupra. De îndată ce fugarul lovea cu ciocanul în poartă, paznicii deschideau uşa şi omul era în siguranţă. Celor care căutau scăpare în aceste biserici li se cereau patru lucruri: să-şi mărturisească păcatul, să depună orice armă, să îmbrace haina pocăinţei şi să jure supunere Bisericii lui Cristos. Nimic de plătit, nimic de dat. Bogat sau sărac, uşa se deschidea în faţa lui.

Cetăţile de scăpare, rânduite de Dumnezeu pentru poporul său din vechime, au fost o prefigurare a refugiului rânduit de acelaşi Dumnezeu în rănile Domnului nostru Isus Cristos, mântuitorul lumii. Şi bisericile de scăpare din Evul Mediu exprimă aceeaşi chemarea făcută de Dumnezeu celor cei păcătoşi de a se refugia şi a se adăposti de urmările păcatului lor, în rănile şi în inima lui Isus.

În faţa lui Dumnezeu, toţi oamenii suntem păcătoşi (cf. Ps 53,3; Rom 3,10-12), iar dreptatea divină îşi cere drepturile sale. Dar există şi pentru noi o cetate de scăpare, la crucea de pe Golgota, în rana coastei lui Isus. De fapt, fiecare rană a lui Isus este pentru noi un lăcaş de scăpare, căci prin rănile lui am fost mântuiţi (cf. Is 53,5). Acolo, la cruce, aşa cum ne şi spune evanghelia de astăzi, Isus, regele şi mântuitorul nostru, a luat asupra sa mulţimea păcatelor noastre şi le-a ispăşit. Mânia divină, care trebuia să ne ajungă pe noi, l-a lovit pe Isus. Cel drept a murit pentru cei nedrepţi, ca să-i ducă la Dumnezeu şi la viaţa veşnică (cf. Is 53,5). Oamenii răi şi călăii de pe drumul crucii sunt o imagine a satanei care caută să ne piardă cu orice chip. Iar un exemplu de om păcătos care şi-a găsit scăpare în rana coastei lui Isus este tâlharul din dreapta crucii (cf. Lc 23,43). De aceea, să batem şi noi la uşa lui Inimii lui Isus, aşa cum şi el bate la uşa inimii noastre (cf. Ap 3,20); să ne recunoaştem vinovăţia, să acceptăm mântuirea sa prin cruce şi să ne supunem Legilor sale sfinte.

La fiecare 25 de ani, se ţine la Roma anul jubiliar. În anul 1925, cu ocazia anului jubiliar, au venit la Roma mulţimi nenumărate de creştini din toată lumea. Sfântul Părinte de atunci, papa Pius al XI-lea (1857-1939), privind spre aceste mulţimi suferinde, necăjite, dezorientate, rătăcite, şi a voit să le redea speranţa, orientându-le privirea spre regele Cristos, unica lor cetate de scăpare de pe acest pământ. Dumnezeu însuşi i-a pus la adăpost sigur, în rana coastei lui Isus, la botezul lor. "Dumnezeu ne-a eliberat de sub puterea satanei şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului său preaiubit, prin care am fost răscumpăraţi, adică am primit iertarea păcatelor" (Col 1,14), ne spune sfântul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi. De aceea, la încheierea anului jubiliar, prin enciclica Quas primas, papa a instituit, la 11 decembrie 1925, sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului, pentru ca oamenii să nu mai uite niciodată că au un rege puternic şi un mântuitor divin, în care îşi pot găsi adăpost sigur şi ajutor bun în toate problemele lor.

Un an mai târziu, în anul 1926, când s-a celebrat pentru prima dată sărbătoarea în cinstea lui Cristos Rege, Sfântul Părinte, Pius al XI-lea, imitând discursul lui Iosue către poporul evreu (cf. Ios 24,14-16), s-a adresat creştinilor astfel: "Sufletele noastre au un rege divin, un rege mare şi bun, un rege care a luat asupra sa firea noastră cu păcatele si neputinţele noastre, un rege care ne-a dat trupul său să-l mâncăm şi sângele lui să-l bem, un rege care a murit şi a înviat spre mântuirea noastră, un rege care s-a înălţat la cer şi ne atrage pe toţi la sine. Alegeţi azi cui să-i slujiţi, lui Satan, care v-a pierdut, sau lui Cristos, care v-a mântuit? Atunci creştinii au răspuns toţi într-un glas: "Noi vrem să fim supuşii Regelui Isus şi ne lepădăm de Satana şi de toate faptele lui".

Mulţi creştini au fost "macabei şi evrei credincioşi", care nu i-au permis niciunui "Antioh Epifan" şi nici unui "Caligula" să ridice în inima lor idolii pustiirii (cf. 1Mac 1,57-60.65-67). Au murit, dar nu şi-au trădat regele.

Astfel, în anul 1927, la un an după inaugurarea sărbătorii lui Cristos Rege, a izbucnit în Mexic o prigoană crâncenă împotriva credinţei. A fost prins un tânăr cunoscut pentru viaţa sa creştină exemplară, Juan Sanchez. I s-a poruncit să facă o declaraţie de lepădare de credinţă. Tânărul a răspuns: "Trăiască Regele Cristos!" A început un martiriu îndelungat şi sălbatic. I s-a tăiat o ureche, apoi alta, apoi un picior, apoi celălalt; scăldat în propriul său sânge, tânărul striga neîncetat: "Trăiască Regele Cristos!" Cuprinşi de o ură satanică, călăii i-au frânt gâtul, dar limba tot i se mai mişca; în cele din urmă, i-au smuls limba făcându-l să amuţească. Acest creştin l-a iubit pe Regele Cristos mai mult decât pe viaţa lui şi astfel a intrat alături de el în împărăţia sa veşnică.

Şi noi trebuie să-l cinstim pe Isus ca rege şi stăpân al nostru, cu viaţa şi cu trăirea noastră. Să-l lăsăm pe el să domnească, cu legile sale, în tot ce gândim, în tot ce vorbim, în tot ce săvârşim. Viaţa noastră trebuie să fie un continuu imn de preamărire şi un strigăt neîntrerupt de: "Trăiască Regele Cristos!"

A fost un timp când poporul evreu l-a declarat pe Dumnezeu regele său (cf. Ios 24,15-17). În tot acest timp cât Dumnezeu a fost regele său, poporul evreu s-a simţit mereu ocrotit şi protejat. Dumnezeu i-a purtat luptele, Dumnezeu l-a hrănit şi, mai ales, Dumnezeu l-a condus într-o ţară în care curge lapte şi miere. Ajuns într-o ţară bogată şi frumoasă, ţară pentru care nu a luptat şi nu a muncit, poporul ales n-a ştiut să o preţuiască şi nici să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru că i-a adus acolo. Plecaseră dintr-o ţară idolatră şi au ajuns în alta, tot idolatră. Pe tot drumul pustiei de 40 de ani, evreii au făcut o experienţă neobişnuită pentru ei, au fost purtaţi de Dumnezeu "ca pe aripi de vultur" (Ex 19,4), din Egiptul sclaviei până în Canaanul libertăţii; dar au fost purtaţi pe unde ei nu voiau. În Egipt, şi acum în Canaan, oameni îi purtau pe zei lor pe unde voiau ei, şi nu ei se lăsau purtaţi de zei. Şi asta au început să-şi dorească şi ei ajunşi în Ţara Canaanului.

Deci, văzând ei că Dumnezeu le-a dat legi care nu erau pe placul lor şi că i-a purtat pe căi nevoite de ei (cf. Is 55,8-9), nu l-au mai voit ca rege. De ce? Pentru că atotputernica lui îi deranja în trăirea lor după trup. Ei, voiau să trăiască după "legea bunului plac", ca în Egipt; mai exact, voiau să trăiască după legea: "Fă ceea ce îţi place", aşa cum a ironizat François Rabelais (1494-1553), călugăr, scriitor şi medic francez, traiul călugărilor şi creştinilor din timpul său. De aceea i-au cerut profetului Samuel, care conducea în numele lui Dumnezeu, să le dea un rege om, aşa cum aveau şi popoarele păgâne; adică un rege om care să fie uşor de manipulat. Când Samuel a început să plângă de cererea lor nesăbuită, Dumnezeu i-a spus să le dea ceea ce cer, că pe el, Domnul, l-au lepădat, şi nu pe profet (cf. 1Sam 8,1-22). Consecinţele unei astfel de cereri le putem vedea în Cărţile Regilor. Aproape fără excepţie, după fiecare rege, s-au scris aceste cuvinte: "Şi a făcut fapte rele înaintea Domnului, la fel ca tatăl său" (1Rg 15,26).

Aşa a început istoria oamenilor care, în numele libertăţii, au decis să trăiască fără Dumnezeu şi să introducă fără ruşine cultul zeilor falşi, devenind prin asta mai puţin liberi şi mai puţin oameni. Tare mulţi sunt şi oamenii de astăzi, care se declară creştini, dar care trăiesc după "legea bunului plac", fără să ţină cont de legile lui Dumnezeu.

Prima lectură de astăzi surprinde poporul evreu sătul deja de domnia regelui Saul pe care l-au cerut, un rege om, un rege fără teamă de Dumnezeu şi fără respect de oameni, ca şi judecătorul necredincios din evanghelie (cf. Lc 18,2), şi un rege care le-a luat tot ceea ce au avut (cf. 1Sam 8,11-18). De aceea când a apărut un rege bun, regele David, un rege după inima lui Dumnezeu (cf. 1Sam13,14), au alergat la el şi i-au cerut ca Dumnezeu să-i conducă prin el.

Dumnezeu l-a ales pe David, pentru fidelitatea lui, ca să fie un strămoş şi un chip al adevăratului rege după inima sa pe care îl va trimite în lume, Isus Cristos, despre care fiecare om să poată spune: "Noi suntem din acelaşi sânge cu tine" (2Sam 5,1), căci el, nu numai că a purtat un trup ca al nostru născut din femeie (cf. Gal 4,4), ci s-a şi luptat până la moarte pentru mântuirea noastră, aşa cum frumos ne spune sfântul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. Col 1,12-20).

Ceea ce regele David şi toţi conducătorii buni ai lui Israel au înfăptuit pentru popor a fost doar o pală prefigurare a ceea ce avea să facă Cristos, regele nostru, pentru întreaga omenire.

Continuând meditaţia începută de sfântului Paul, pe baza Scripturilor, noi mai putem spune că: Isus Cristos a reunit nu numai triburile lui Israel, ci şi toate popoarele lumii, în ascultarea şi cinstirea lui Dumnezeu, în Biserica sa; a pornit popoarele într-un plăcut exod ce are ca ţintă Canaanul ceresc, acel Canaan despre care apostolul Ioan ne spune că este fără trudă, durere şi moarte (cf. Ap 21,4); pe acest nou popor, Isus, nu l-a mai hrănit cu apă din stâncă şi cu mană, dar cu carnea şi apa ţâşnită din inima sa (cf. In 6,35). Iar pentru a-i reda libertatea şi pentru a-l readuce la fericirea dintru început, Isus se lasă răstignit pe cruce (cf. Lc 23,33); ca tărie ni l-a dat pe Duhul Sfânt (cf. In 15,26); iar ca tron, unde să domnească împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi-a ales inima oamenilor (cf.Ap 3,20).

Isus a spus într-o zi: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Lc 17,21). Înlăuntrul fiecăruia dintre noi există un tron. Iar atunci când pe acest tron şede Cristos cu toată Legea lui şi omul i se supune, atunci el trăieşte şi domneşte în acea inimă. În lăuntrul nostru este cu adevărat o împărăţie. Dacă acolo domneşte Isus, atunci acolo este împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii, aşa cum frumos ne spune astăzi rugăciunea "Prefaţa"; atunci acolo se află Biserica lui Dumnezeu cel viu (cf. 2Cor 6,16). De acolo suntem conectaţi la puterea divină a lui Cristos; de acolo Isus, ne potoleşte furtunile sufleteşti şi trupeşti; de acolo Isus ne vindecă de orice boală; de acolo şi învie din moartea păcatului; de acolo Isus ne împăcă cu Tatăl şi ne aduce pacea; de acolo Isus ne conduce în paradis (cf. Lc 23,42-43); de acolo Isus ne ţine legaţi de dragostea sa (cf. Rom 8,18,36-39).

Dar să nu uităm că împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36-37); să nu uităm că împărăţia lui Dumnezeu în această lume poate locui numai în inima noastră curată (Lc 17,21); să nu uităm că Isus şi toţi cei care credem el, nu suntem din lumea aceasta (cf. In 15,19); să nu uităm că Regele nostru, în lumea de păcat a purtat o cruce, şi că noi nu putem trăi pe pământ altfel (cf. In15,20); să nu uităm că el, Regele răstignit, mântuieşte pe toţi cei care, răstigniţi de lume, strigă către el şi-i duce în împărăţia sa, aşa cum l-a dus pe tâlharul cel bun (cf. Lc 23,42-44).

Johann Sebastian Bach (1685-1750), un om credincios care a suferit mult în trup şi suflet în această lume, în una din ultimele nopţi ale vieţii sale, a compus o melodie plăcută, pe care a numit-o: "În faţa tronului tău, Doamne, păşesc". Cu acea ocazie, el i-a zis soţiei sale, Magdalena: "Acolo, în cer, unde voi merge în curând, ochii mei îl vor vedea pe Domnul, Regele meu; acolo toate problemele mele vor fi rezolvate; acolo voi asculta o muzică la care noi, pământenii, nici nu visăm".

Un predicator contemporan spune într-o predică: În şah poţi să pierzi orice piesă: pion, cal, nebun, turn şi regină; dar când ai pierdut regele, ai pierdut totul. Isus Cristos este Regele nostru, al lumii, şi al universului întreg; el a venit la noi, dar nu am voit să-l cunoaştem, nu am voit să-l primim, nu am voit să-l iubim şi nu am voit să-l slujim. Ba mai mult, l-am trădat, l-am judecat, l-am dat la schimb cu Baraba, l-am condamnat şi l-am ucis. Mai exact, am pierdut tocmai ceea ce nu trebuia pierdut, am pierdut Regele iubirii şi al mântuirii noastre. De atunci am rămas cu pionii, cu caii, cu nebunii, cu turnurile şi cu tot felul de regine; iar toţi aceştia ne-au adus, ca şi poporului evreu care s-a lepădat de Dumnezeu pentru oameni, prigoane, săbii, durere, singurătate, tristeţe şi moarte, pentru că nu am cunoscut vremea cercetării noastre de către Mesia, Regele lui Dumnezeu (cf. Lc 19,44).

Măcar începând de astăzi să nu mai refuzăm de a-i deschide uşa inimilor noastre şi să-l primim pe Regele Isus în ele, prin cuvânt şi prin Euharistie! Să nu mai refuzăm de a-l adora, de a-l iubi, de a-l sluji şi de a-l mărturisi, căci în nimeni altul nu ne putem mântui (cf. Fap 4,12)!

Pr. Ioan Lungu

DUMINICA  XXXIII  DE  PESTE  AN  “C”

Ziua venirii Domnului, ziua judecăţii, este zi de mare bucurie şi de speranţă neclintită

Tema lecturilor din această duminică, este:” Venirea zilei Domnului şi a judecăţii lui”, zi care va face, ca peste cei drepţi, adică peste creştinii buni, să răsară Soarele dreptăţii; iar peste cei răi, va arde ca un cuptor (cf. Mal 4,1-2).

Obişnuit, oamenii se gândesc cu groază la ziua venirii Domnului şi la judecta sa. Dar,  lecturile de astăzi şi multe pasaje din Biblie, ne spun că ziua judecăţii va fi o zi de mare bucurie şi de speranţă neclintită: „Pentru voi, care vă temeţi de numele meu, va răsări Soarele dreptăţii” (Mal 4,2). “Strigaţi către Domnul cu strigate de bucurie, toţi locuitorii pământului; chiuiţi, strigaţi şi cântaţi-i laude, căci el vine să judece pământul” (Ps 98,4.9). Iar versetul de la evanghelia de astăzi, ne spune referitor la sosirea zilei şi judecăţii Domnului: „Ridicaţi-vă privirea spre ceruri, căci se apropie mântuirea voastră” (Lc 21,28).

În lecturile de astăzi, avem ilustrată, aşa zisa, lege a dublei referiri; adică avem nişte preziceri care, o parte din ele se vor împlini imediat (cum este moartea celor răi, asedierea Ierusalimului şi distrugere templului), şi o altă parte care se vor împlini complet în ceruri; acolo, drepţii vor fi fericiţi veşnic în rai, iar cei răi vor fi nefericiţi veşnic în iad.

Astăzi, îmi voi începe Reflecţia pe marginea lecturilor propuse de Biserică, pornind de la cuvintele Domnului: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile mele. Căci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,8-9).

Într-adevăr, când oamenii admirau pe cei bogaţi care aruncau mulţi bani în visteria templului, Isus remarca pozitiv numai pe văduva săracă care punând în visteria templului ultimii ei bănuţi, a pus mai mult decât toţi cei bogaţi la un loc, căci la Domnul nu contează cât ai pus, ci cât ai păstrat pentru tine (cf. Lc 21,1-4). Când oamenii admirau frumuseţea templului şi a podoabelor sale, Isus admiră podoabele şi frumuseţea unui alt templu, templul ceresc, ale cărui podoabe sunt divine; de aceea, prezice dărâmarea templului de piatră, şi revelarea cel ceresc (cf. Lc 21,5-6). Când oamenii pregăteau prigoana şi moartea sa, dar şi ucenicilor săi, Isus le vorbeşte şi le pregăteşte o bucurie veşnică în împărăţia sa, unde vor stă veşnic împreună cu el (cf. Lc 21,12-19).

Aici pe pământ, ucenicii vor fi respinşi, urâţi, prigoniţi şi ucişi, pentru că duşmanii mântuirii, l-au respins, urât, prigonit, şi ucis şi pe Isus: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe mine m-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea” (In 15,18-19).

Ucenicii, în perioada lor pământească, din pricina numelui lui Isus, vor fi urâţi de toţi cei răi, vor fi arestaţi, persecutaţi, vor fi judecaţi înaintea autorităţilor religioase şi civile, vor fi aruncaţi în închisori, şi vor fi chiar ucişi. Vrăjmaşilor lor, s-ar putea să li se pară că toate acestea sunt semnele unei jalnice înfrângeri; dar în realitate, Domnul va produce cea mai neaşteptată răsturnare de situaţie, transformând aparentul eşec într-o mare victorie, şi într-o minunată mărturie a slavei sale.

În această perioadă de strâmtorare, nimeni nu va fi nevoit să-şi pregătească din timp discursul de apărare, pentru că, Dumnezeu le va da o aşa mare înţelepciune, că îi va pune în totală încurcătură totală adversarii lor. Iar la venirea sa de-a doua, Isus, îi va lua cu el în lăcaşurile sale veşnice (cf. In 14,2-3).

Chiar, în sânul familiilor se vor ivi cazuri de trădare. Rudeniile care nu s-au lăsat convertite, îi vor vinde pe creştinii din mijlocul lor, păgânilor, care îi vor prigoni şi chiar ucide pentru credinţa lor în Isus. Ei vor muri, dar nu vor pieri, căci vor fi înviaţi, înălţaţi şi glorificaţi împreună cu Isus, la dreapta lui Dumnezeu.

Iată câteva exemple de prigoane în familii, din cauza lui Cristos: sfânta Apolonia (sec. III), a  fost ucisă de însuşi tatăl ei pentru că s-a făcut creştină; sfânta Cristina (sec. IV), o tânără de unsprezece ani, din Tir, Libanul de astăzi, a fost predată călăilor, spre a fi ucisă pentru credinţa ei, de tatăl ei, Urban; sfântul Venceslau (907-929), a fost ucis de fratele său Boreslau, în colaborare cu mama sa, Drahomira; sfânta Panasia (+ 1383), a fost ucisă de mama vitregă pentru credinţa ei. etc. Isus, ne spune şi nouă astăzi: „Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu; dar pentru faptul că veţi îndura toate, vă veţi câştiga vieţile voastre" (Lc 21,17-19).

Cum să nu se bucure creştinii cei buni de ziua judecăţii care stă gata să vină, când ei au cinstit mereu numele său, şi când Domnul însuşi le spune să nu se teamă, căci va veni pentru ei, ca Soarele dreptăţii? (cf. Mal 4,2). Cum să nu se bucure creştinii buni de sosirea judecăţii, când Domnul le va face dreptate pentru toate nedreptăţile îndurate, şi îi va pedepsi pe cei răi, care i-au făcut săraci, care i-au făcut să plângă, care i-au făcut să înfometeze şi să înseteze după dreptate, şi care i-au prigonit din cauza neprihănirii lor? Cum să nu se bucure creştinii de sosirea zilei Domnului şi a judecăţii, când însuşi Domnul le spune: „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci mare va fi în ceruri răsplata voastră? (cf. Mt 5,3-12).

Şi iarăşi, cum să nu se bucure creştinii cei buni de sosirea zilei judecăţii: când ei în viaţă, asemenea Mariei din Betania, au ales partea cea mai bună, adică pe el (cf. Lc 10,42); când ei au căutat mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei (cf. Mt 6,33); când ei nu s-au lăsat amăgiţi de cei răi, rămânând statornici în credinţă (cf. Lc 21,8); când ei pe care i-au urât şi prigonit, atât străinii, cât şi familiile lor, nu s-au clătinat? (cf. Lc 21,12-17); când ei au avut răbdare şi încredere în cuvintele lui Isus, şi l-au aşteptat? (cf. Lc 21,19). Iar acum după toate acestea, a sosit ziua răsplăţii, ziua în care li se vor da toate bunurile împărăţiei cerurilor, în care au crezut?

Creştinii buni, asemenea miresei din Cântarea cântărilor (cf. Ct 3,6-11); asemenea Penelopei, soţia credincioasă a legendarului erou grec, Ulise; când vor auzi semnele sosirii Mirelui lor, semne apocaliptice pentru duşmanii lor, ei se umplu de bucurie, căci pentru ei aceste semne nu le va clinti nici un fir de păr din cap, dar le va aduce izbăvirea, mântuirea şi bucuria veşnică alături de el (cf. Lc 21,18).

Deci, pentru creştinii cei buni, războaiele, răscoalele, căderea clădirilor mari şi importante, căderea unor popoare sub jugul altor popoare, aruncarea celor buni în tribunalele şi închisorile regilor şi guvernatorilor acestei lumi, prigoanele din partea necredincioşilor, dar şi din partea părinţilor, fraţilor, rudelor, prietenilor şi familiilor, chiar şi condamnarea nedreaptă la moarte, zic, toate aceste sunt şi vor fi pentru ei, motive de mare bucurie; vor fi semne bune care prevestesc apropiata sosire a Mirelui şi a răsplăţii lui; vor fi ocazii de a se mândri şi de a da mărturie pentru el; vor fi ocazii de a simţi cum Duhul Sfânt vorbeşte şi lucrează prin ei; vor fi ocazii pentru a se exersa în credinţă şi răbdare; şi mai ales, vor fi ocazie de a vedea adeverindu-se pentru ei, cuvintele de mângâiere ale lui Isus. (cf. Lc 21,5-19).

Un preot povesteşte, că odată ivindu-se o furtună puternică, ca din senin, toţi oamenii unei petreceri în aer liber, au început să alerge, făcându-şi semnul crucii, şi căutând cât mai repede un adăpost. Numai un singur trecător credincios, a rămas pe loc, privindu-i, şi uimindu-se de ei, care acum îi auzea chemându-l pe Domnul într-ajutor, când cu puţin mai înainte nu le păsa de el, sau chiar îi ocărau numele. Credinciosul, îl lăuda acum bucuros pe Dumnezeu, pentru acea puternică furtună, căci, zicea el, măcar cu o astfel de ocazie, păcătoşi îl mai căută şi se mai roagă lui Dumnezeu.

Dar, pentru cei răi, venirea de-a doua a lui Isus, va fi un timp de groază, cum ne spune profetul Malahia. Căci, tocmai atunci când cei răi vor spune, câtă pace şi câtă linişte, tocmai atunci, ca şi peste bogatul căruia i-a rodit ţarina şi credea că are pace şi provizii pentru mulţi ani (cf. Lc 12,20), zic, tocmai atunci va veni peste ei prăpădul neaşteptat, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu vor mai avea chip de scăpare” (cf. 1Tes 5,3).

De sosirea zilei şi judecăţii Domnului, se tem cei care nu şi-au făcut datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Cei răi, asemenea administratorului rău, care nu şi-a făcut datoria faţă de stăpân şi faţă de semeni (cf. Mt 24,48-51); cei răi, asemenea arendaşilor ucigaşi (cf. Mt 21,33-41); cei răi care nu s-au îngrijit de candela şi uleiul sufletelor lor (cf. Mt 25,1-13); cei leneşi care nu au lucrat cu talanţii primiţi (cf. Mt 25,14-30); toţi aceştia nu vor aştepta niciodată venirea de-a doua a lui Isus.  

De sosirea zilei şi judecăţii Domnului, se tem cei care s-au lepădat de el pentru stimă şi câştig efemer.

În anul 489, Italia a fost cucerită de armatele barbare ale ostrogoţilor, conduse de Teodoric (474-526), care a fost încreştinat de ereticii ariani. Între timp, Teodoric, şi-a dat seama de greşeala botezului său şi aştepta un moment potrivit pentru a primi credinţa adevărată, împreună cu toată armata sa. Un om din Roma, pentru a câştiga simpatia lui Teodoric, s-a lepădat credinţa adevărată, şi s-a făcut arian. Când Teodoric a auzit despre fapta acelui om, care pentru a-i câştiga simpatia sa, şi-a trădat Creatorul şi credinţa, s-a indignat adânc şi a spus: „Un om care îi este necredincios Dumnezeului său, nu poate fi credincios regelui său”? Şi l-a alungat de la palat, fără să-i dea vreo o funcţie.

De sosirea zilei şi judecăţii Domnului, se tem cei care s-au afirmat, făcând răul.

Erostrat este numele unui grec obscur din Efes, ambiţios peste măsură, care ţinea neapărat să ajungă celebru şi numele lui să fie transmis posterităţii. Nefiind însă capabil să-şi câştige reputaţie printr-o descoperire, o cucerire, o capodoperă sau altă lucrare utilă şi remarcabilă, a dat foc templului Diana, din Efes, una din cele şapte minuni ale lumii antice. Fapta a fost săvârşită în anul 356 î.Cr. Atunci efesienii au emis un decret prin care se interzicea, sub pedeapsa cu moartea, de a i se rosti numele acestui rău.

De sosirea zilei şi judecăţii Domnului, se tem cei care deşi au trăit păcătos, au purtat mască de cucernicie.

Sfântul Bruno (1035-1101), s-a născut la Koln, în Germania, dintr-o familie dintre cele mai nobile. La universitatea din Paris, l-a avut de prieten, pe renumitul canonic, Raymund Diocres (+ 1082), a cărei ştiinţă teologică o admira toată lumea. Dar, s-a întâmplat ca acest canonic vestit, să moară subit. Bruno, în calitate de prieten, a participat şi el la ceremoniile funerare. La cuvintele din Cartea lui Iov, care se citeau la vechile ceremonii funerare: „Câte sunt nelegiuirile şi păcatele mele? Fă-mă să-mi cunosc fărădelegea şi păcatul meu!” (Iob 13,23), mortul se ridică în şezut şi zise spre spaima tuturor: „Sunt acuzat de dreapta judecată a lui Dumnezeu”! Înmormântarea a fost amânată pentru a doua zi. La aceeaşi întrebare, mortul se ridică din nou şi zise iar: „Sunt judecat de dreapta judecată a lui Dumnezeu”! Iarăşi o nouă panică şi nouă amânare a înmormântării. A treia zi, la aceeaşi întrebare, mortul se ridică din nou, şi zise cu o voce înspăimântătoare: „Sunt condamnat la iad de dreapta judecată a lui Dumnezeu”!

Această întâmplare, l-a făcut să abandoneze lumea şi să se facă sihastru.

De sosirea zilei şi judecăţii Domnului, se tem cei care nu au căutat să se împace cu Domnul în viaţă.

O istorioară, ne spune că, un om bătrân mergea zilnic la biserică şi petrecea multe ore în rugăciune. Prietenii săi îl cam luau peste picior... Dar el se scuza în felul următor: Am pe spatele meu un proces greu. Dacă nu voi reuşi să-l câştig, voi fi nenorocit pentru totdeauna. Dar am găsit un avocat, care m-a invitat cu gentileţe în casa sa, ca să studiem dosarul şi să găsim calea apărării. Ce spuneţi, unde ar trebui să merg? Sigur, i-au spus ei, trebuie să mergi la el. Aşa m-am gândit şi eu. Dragi prieteni, trebuie să ştiţi că procesul meu este cu Dumnezeu în faţa căruia am greşit mult; iar l-a biserică l-am găsit pe cel mai bun avocat, care este Isus Cristos. Aş fi nebun dacă înainte de judecată n-aş sta cu el ca să analizăm dosarul vieţii mele, pentru judecata din Ziua de apoi.

Sfânta Elisabeta de Turingia (1207-1231), deşi prinţesă, îngrijea bolnavii cu propriile ei mâini, îi odihnea chiar în patul ei, şi le ducea ajutoare acasă. Unele dame de la curte îi spuneau că, aşa ceva nu se prea potriveşte cu rangul ei. Acestora, Elisabeta le răspundea: „Eu mă pregătesc aşa cum pot pentru ziua judecăţii. Vreau, ca atunci când voi fi chemată spre a da seamă de viaţa mea, să pot spune Judecătorului: Doamne, ţi-am dat de mâncare în persoana săracilor; ţi-am dat de băut în persoana celor cuprinşi de arşiţa bolilor; te-am îmbrăcat în persoana celor goi; te-am vizitat şi te-am îngrijit în bolnavii şi închişii tăi; te-am făcut cunoscut tuturor celor care nu te cunoşteau bine. Acum, fii, aşadar, milostiv cu mine!” (cf. Mt 25,34-36).  

Închei cu o frumoasă istorioară creştină, care ne spune că, după o viaţă simplă şi senină, o femeie muri şi se trezi că face parte dintr-un şir de oameni, care înaintau încet spre Judecătorul suprem. Cu cât se apropia mai mult, cu atât putea auzi mai clar cuvintele Domnului. Astfel, auzi că, Domnul, îi spunea unuia: „Tu m-ai ajutat un răniţi şi bolnavi, intră în raiul meu!” Altuia, i-a zi: „Tu, ai împrumut fără dobândă unei văduve, vino să primeşti răsplata veşnică!” Altuia, i-a spus: „Tu ai făcut operaţii chirurgicale dificile gratuit, dând speranţe multora, intră în împărăţia mea!” Şi aşa mai departe. Sărmana femeie a fost cuprinsă de spaimă, căci, oricât s-ar fi gândit ea, nu-şi aducea aminte să fi făcut vreuna din faptele auzite pe care le-au făcut cei dinaintea ei. A încercat să iasă din rând şi să se aşeze mai la coadă, ca să aibă timp de gândire, dar un înger, menit să ţină ordinea, zâmbitor, nu-i dădea voie să iasă din rând. Cu inima bătând de emoţie, femeia a ajuns în faţa Domnului. Imediat, surâsul Judecătorului, a făcut-o să-şi revină. Acesta i-a spus: „Tu ai călcat toate cămăşile mele... Intră în fericirea veşnică!” (cf. Mt 25,31-46).

Să ne pregătim şi noi pentru ziua venirii Domnului şi a judecăţii lui, asemenea sfinţilor, şi nu vom rămâne nicicând de ruşine!

                                                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

Reflecţie sa sărbătoarea sfinţirii bazilicii din Lateran  2013

Aceasta este biserica care "prezidează în dragoste" (Sfântul Ignaţiu din Antiohia).

Astăzi, 9 noiembrie, Biserica celebrează hramul şi aniversarul sfinţirii bazilicii din Lateran, închinată lui Isus Mântuitorul, şi patronată de sfinţii Ioan Botezătorul şi Ioan apostol şi evanghelist. Bazilica se numeşte „din Lateran”, pentru că a fost ridicată pe domeniul unei nobile familii creştine din Roma, numită „Laterani”. Pe acest domeniu se aflau un palat imperial şi o cazarmă militară. Împăratul creştin, Constantin cel Mare (272-337), a demolat cazarma militară şi a ordonat construcţia actualei bazilici, a baptisteriului alăturat şi renovarea palatului imperial. Lucrările au început pe timpul papei Melchiade (311-314), şi au fost finalizate pe timpul papei Silvestru I (314-335).   

Când construcţia bazilici şi renovarea palatului au fost finalizate, împăratul Constantin cel Mare, le-a dăruit papei Silvestru şi prin el întregii Biserici creştine. Papa Silvestru, a sfinţit bazilica şi a dedicat-o lui Isus Mântuitorul, sub patronajul sfinţilor Ioan Botezătorul şi Ioan apostol şi evanghelist, la data de 9 noiembrie a anului 320. Atunci palatul imperial a devenit reşedinţa papilor, reşedinţa urmaşilor lui Petru, reşedinţă tuturor aleşilor de Cristos în fruntea Bisericii sale. Iar bazilica din voinţa donatorului, a devenit „Mama şi capul tuturor bisericilor creştine din lume”, „catedra urmaşilor sfântului apostol Petru”, şi „semnul vizibil al unităţii creştinilor”. De aceea, în acest complex din Lateran, bazilică şi palat, s-au ţinut cele mai multe concilii, prezidate de papi, care au reglementat, pe baza Scripturilor, credinţa Bisericii de la început, care este şi credinţa noastră a celor de astăzi.

De aceea, de la primii creştini şi până astăzi, se spune: „Unde este Petru, acolo este Biserica”! (cf. Mt 16,18); iar acest dicton, îi corespunde unui alt dicton: „Unde este mama, acolo sunt şi copilaşii ei”!

Oamenii tuturor timpurilor, au căutat să construiască lăcaşuri pentru închinarea la Dumnezeu. Unele s-au numit “corturi ale întâlnirii cu Dumnezeu”, iar altele “Temple ale întâlnirii cu Dumnezeu”. Primul cort al întâlnirii, plăcut lui Dumnezeu, l-a construit Moise, căci l-a construit după planul lui Dumnezeu. Primul templu al întâlni, plăcut lui Dumnezeu, l-a construit Solomon, tot pentru că l-a construit după planul lui Dumnezeu. Prima bazilică creştină, plăcută lui Dumnezeu, a construit-o, din voinţa lui Dumnezeu, primul împărat creştin, cel care i-a scos pe creştini din catacombe, împăratul, Constantin cel Mare.

Dar, primul templu, cu adevărat plăcut şi măreţ, a fost Isus Cristos, cel trimis de Tatăl ceresc, prin puterea Duhului Sfânt, pentru care toate celelalte lăcaşuri pământeşti de închinare, au fost doar imagini şi prefigurări a ceea ce îi place lui Dumnezeu; pe Isus, Dumnezeu l-a constituit model pentru toate celelalte temple spirituale. Conform planului lui Dumnezeu, Isus Cristos, a venit pe pământ, a luat omul căzut în mocirla păcatului, şi prin harul Duhului Sfânt, l-a modelat după chipul său, un templu şi o locuinţă plăcută lui Dumnezeu. Deci, poporul lui Dumnezeu, câştigat de Cristos, este Biserica plăcută lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,16). De aceea, în multe biserici, cu ocazia sărbătorii de astăzi, pentru a arăta lucrarea lui Isus în om, se citeşte evanghelia convertirii lui Zaheu (cf. Lc 19,1-10).

De la izgonirea omului din paradis, Dumnezeu a prefigurat templul fiinţei noastre care-i place, atât prin prima bazilică creştină, cât şi prin cortul lui Moise, şi prin templul din Ierusalim; toate au fost simboluri şi prefigurări ale templui plăcut lui Dumnezeu, Isus şi omul mântuit de el; atenţia ne-o atrage, templu din Ierusalim, care s-a construit pe un loc al iubirii dintre fraţi (cf. Legenda construirii templului); care a fost construit al tăcerii şi liniştei mântuitoare (cf. Is 30,15), căci a fost construit fără lovituri de securi şi ciocan (cf. 1Rg 6,7); care a fost poleit şi s-a umplut cu vase confecţionate din aur curat (cf. 1Rg 6,22), simbol al purificării divine ((Mal 3,2-3; 1Pt 1,6-7)); toate acestea trebuiau să fie o imagine a curăţiei de suflet a fiecărui om, care a devenit o copie a lui Isus, dar şi o „umbră a lucrurilor şi bunurilor cereşti" (Evr 8,5; Evr 10,1). „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1Cor 6,19-29).

Deci, astăzi, Biserica, ne cheamă să medităm esenţialul acestei frumoase sărbători, adică, ne chemă să medităm şi să înţelegem că, adevăratul templu al lui Dumnezeu, este în primul rând Isus; apoi sunt şi creştinii care s-au lăsat modelaţi după chipul lui. Conform Noului Testament, Isus, este, atât piatra unghiulară care stabilizează clădirea, cât şi temelia, cât şi vârful care închide edificiul adevăratei bazilici spirituale, făcând din ea o clădire stabilă şi bine închegată (cf. Fap 4,11; 1Cor 3,11; 1Pt 2,7; Ef 2,20-22); că noi creştinii din toate timpurile suntem cărămizile vii din care se mai construieşte încă această bazilică a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9; 1Pt 2,7); că liantul dintre noi şi Cristos este dragostea (cf. In 13,34-35; Fap 10,38); că jertfele plăcute lui Dumnezeu, sunt jertfa lui Cristos unită cu jertfele de noi înşine din fiecare zi (cf. Evr  9,12; Rom 12,1).  

Diavolul, de când a fost alungat din templul cerului pe pământ (cf. Ap 12,9), vine cu furie, ca să spurce şi chiar dărâme noul templu al lui Dumnezeu, ridicat de Cristos în sufletele noastre. Şi dacă este alungat, el revine de fiecare dată, cu putere înşeptită, pentru a întina şi ruina (cf. Mt 12,43-45; Lc 11,24-26). Pentru purificarea şi eliberarea sufletelor noastre de sub dominarea diavolului, Isus s-a luptat toată viaţa sa (cf. 1In 3,8). Evangheliile menţionează două purificări ale templului înfăptuite de Isus, una la începutul activităţii sale pământeşti şi alta la sfârşit activităţii sale, prin care vor să ne spună că, lupta lui Isus cu diavolul, pentru noi, a fost o luptă continuă continua (cf. In 2,13-22; Mt 21,10-13).

Dar, bătălia decisivă, când Isus i-a luat satanei dreptul asupra noastră, când i-a smuls zapisul trădării noastre, a fost cea pe cruce (cf. Col 2,14). La cruce diavolul şi-a pierdut dreptul de proprietate câştigat asupra noastră prin păcatul lui Adam; dar dreptul de a ne amăgi şi ispiti, din voinţa lui Dumnezeu, i-a rămas, pentru a-i adeveri pe cei aleşi. Deci, mai putem fi amăgiţi, ispitiţi, şi mai ales putem cădea; de aceea, mai este nevoie de purificare zilnică a acestui templu viu al inimilor noastre; dar, purificarea zilnică, prin biciul pocăinţei şi a păzirii poruncilor divine (cf. In 2,13-22), o putem face numai împreună cu Cristos, care în acest scop, a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

Un preot zelos a fost numit paroh într-o localitate în care viaţa spirituală era la pământ. După ce luni de zile s-a străduit să trezească pe credincioşii-necredincioşi, în majoritate, ai parohiei sale şi a trebuit să constate cu tristeţe că totul a fost în zadar; atunci, a făcut un anunţ prin toate mediile de informaţie posibile că, într-o anumită duminică, după-amiază, vor avea loc funeraliile de înmormântare a parohiei, adică: sfânta Liturghie, prohodul şi înhumarea. Într-adevăr, în duminica stabilită, în faţa unui număr considerabil de enoriaşi necredincioşi, atraşi de curiozitate, parohul şi-a început sfânta Liturghie cu un mare catafalc închis în mijlocul bisericii, a făcut necrologul parohiei de la naştere şi până în clipa de faţă, iar când a început celebrarea solemnă a prohodului, a cerut sacristanului să descopere catafalcul, pentru ca toţi să poată veni şi să vadă mortul. Curioşii au venit unul după altul ca să vadă cum arată o parohie moartă în sicriu, gata de a porni pe ultimul drum. Şi ce au văzut? În sicriu era o oglindă mare în care fiecare s-a văzut pe sine în toată moartea sa de suflet

Nu trebuie să uităm că, ruperea de Biserică, de Cuvântul divin de Euharistie şi de fraţi, este ca ruperea de elementele care întreţin viaţa, iar această rupere duce la ruină sufletească şi la moartea veşnică.

Hermas (sec. II), un sclav eliberat, un sclav chemat de Dumnezeu la convertire şi mărturisirea credinţei, împrună cu întreaga sa familie, un sclav eliberat, frate cu papa Pius I (140-155), care a scris cartea numită, “Păstorul”, a cărei temă principală este îndemnul la pocăinţă. El ne spune în această carte că, „aşa cum iarna toţi copacii, verzi şi uscaţi, arată la fel; tot astfel, în această viaţă, oamenii credincioşi şi necredincioşi, pot arăta la fel. Însă în lumea cealaltă, unde este mereu vară, unde străluceşte mereu „soarele dreptăţii”, Cristos Domnul, drepţii se vor recunoaşte după verdeaţa şi fructele lor, iar cei necredincioşi se vor recunoaşte uscăciunea şi lipsa lor de roade; când vor ajunge în veşnicie, dacă aici pe pământ nu se convertesc, cei răi vor fi aruncaţi în adâncul iadului pentru a arde veşnic (cf. Păstorul, pilda III).

Parohul unei bisericuţe din New England, SUA, a observat că unul dintre cei mai ferveţi credincioşi ai săi, lipsea de ceva timp de la Liturghia duminicală. Într-o zi, s-a hotărât să îl viziteze. L-a găsit în faţa sobei unde se încălzea. L-a salutat, şi fără să-i spună un cuvânt, a luat cu vătraiul un cărbune din sobă, şi l-a aşezat undeva alături, pe vatră. Deşi era roşu aprins când l-a luat din sobă, după câteva momente, şi-a pierdut strălucirea şi s-a înegrit. Omul a priceput mustrarea prin acest gest, şi i-a zis preotului: “Mi-aţi făcut o predică înţeleaptă. De mâine, voi fi la Liturghie şi în zilele de lucru.

Prima lectură de astăzi, ne spune că, din templul văzut al lui Dumnezeu, din bisericile unde credincioşii de pe pământ, se adună în dragoste reciprocă şi toţi împreună în dragoste pentru Cristos, şi participă la ascultarea şi meditarea Cuvântului, la sfânta Liturghie şi la rugăciune, pentru ei, din templu în care se adună, şi din altarul în jurul căruia se strâng, se revarsă un fluviu al Duhului Sfânt, un fluviu cu apa divină, un fluviu care binecuvântează toate lucrurile din “marea moartă a lumii”, transformând în bine tot ce atinge. “Acolo unde va ajunge apa acestui fluviu, va fi viaţă. Pe amândouă malurile râului vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunzele lor nu se vor veşteji şi fructele din ei nu se vor termina. În fiecare lună se vor coace fructe noi, pentru că apa pentru ele vine din sfântul lăcaş; fructele lor vor servi ca hrană, iar frunzele lor ca medicamente" (Ez 47,9-12).

Sfântul Nicolae de Flue (1417-1487), un pustnic din Elveţia, a văzut odată într-o revelaţie, din timpul unei sfintei Liturghii, un copac foarte mare, plin în acelaşi timp, şi cu flori foarte frumos parfumate şi cu fructe foarte gustoase, ce se revărsau peste toţi cei prezenţi la sfânta Liturghie. Dar a mai observat că, la unii florile şi fructele rămâneau proaspete, iar la aţi se ofileau imediat. Pe când se mira el de acest fapt, un glas i-a spus: „Cei cu flori şi fructe proaspete, sunt cei care au intrat în biserică cu respect şi credinţă. Iar ci cu flori şi fructe ofilite, sunt cei care au intrat în biserică distraţi şi fără credinţă”.

Dacă voim să culegem roadele venirii noastre la Liturghie: roadele rugăciunii, ale Euharistiei, ale Cuvântului divin, şi ale întâlnirii frăţeşti, trebuie să venim cu drag, cu regularitate, cu respect şi cu mare credinţă. Altfel, aceste roade, simbolizate de prima lectură, nu sunt pentru noi.

Vorbind despre Euaristia luată cu nevrednicie, sfântul Paul, spune: “Oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Deci, fiecare să se cerceteze, dar, pe sine însuşi, înainte să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi” (1Cor 11,27-29).

Iar sfântul Toma de Aquino (1225-1274), în imnul euharistic, „Lauda Sion”, spune şi el referitor la Euharistia luată nevrednic: „Când nevrednic ai luat, tu menirea i-ai schimbat”!

Închei cu rugăciunea zilei: “Dumnezeule, tu ai voit ca poporul tău, să devină Biserica şi lăcaşul slavei tale. Dăruieşte-le credincioşilor tăi harul să te adore, să te iubească şi să te urmeze; şi fiind călăuziţi de tine, să ajungă la moştenirea veşnică pe care le-ai făgăduit-o”. Amin

                                                                                                                                 Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica XXXII de peste ac  - C

 Cred în învierea morţilor!

După ce la început de noiembrie, prin solemnitatea Tuturor Sfinţilor şi prin Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi, am meditat asupra articolului de credinţă, “Cred în împărtăşirea sfinţilor”, iată că în această duminică, Biserica, ne chemă să medităm asupra unui alt articol de credinţă, “Cred în învierea morţilor”.

Lecturile acestei duminici ne prezintă două istorii, unde protagoniştii sunt şapte fraţi. O istorie este reală şi serioasă, menită să ne întărească în credinţa învierii morţilor; şi o altă istorie, este inventată de saduchei, pentru a combate adevărul învierii morţilor.

Isus nu le spune astăzi saducheilor că, istoria lor inventată, cu cei 7 fraţi, care s-au căsătorit rând pe rând cu o aceeaşi femeie rămasă văduvă, nu ar putea fi reală, căci această lege, numită a “leviratului”, se găseşte în sfânta Scriptură (cf. Dt 25,5-6), şi că de ea s-a bucurat Rut în căsătoria ei cu Booaz (cf. Rut 4,1-22); dar le spune că, povestea lor închipuită, e născută din necunoaşterea Scriturilor şi din necredinţa lor în învierea morţilor (cf. Mt 22,29). Isus, ne lămureşte astăzi pe toţi că, în viaţă de după moarte şi înviere, cei mântuiţi, nu se vor mai căsători. Relaţiile dintre cei mântuiţi vor fi cu totul altele decât ale cele de pe pământ; căci, primind nemurirea, oamenii nu se vor mai căsători, şi vor fi asemenea îngerilor (cf. Lc 20,36). Iar referitor la cele materiale, sfântul Paul avea să ne lămurească şi el, că: “Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci, neprihănire, pace si bucurie în Duhul Sfant. (Rom 14,17).  

Isus, ne spune astăzi că, Dumnezeu, nu a considerat niciodată mort pe un drept plecat din această lume. De aceea, şi Dumnezeu când i-a vorbit lui Moise, din rugul aprins, i s-a prezintat ca fiind: “Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3,6); adică i s-a prezentat ca fiind Dumnezeul celor vii, aşa cum ne-a lămurit astăzi, Isus: “Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii!" (Lc 20,37-38). Pentru că patriarhii, despre care a vorbit Dumnezeu cu Moise, sunt vii, şi pentru că ei sunt şi fiii săi preaiubiţi, Dumnezeu, îşi menţine toate promisiunile făcute lor şi urmaşilor lor în veci; urmaşi din numărul cărora facem parte şi noi, alături de credincioşii din toate timpurile.

Dumnezeu ne-a creat pentru viaţă veşnică. Aceasta este nespusa bucurie pe care, Biserica, prin lecturile biblice propuse, vrea să ne-o împărtăşească astăzi, nouă tuturor, şi tuturor celor care cred în Isus. Dumnezeu nu a creat moartea. Dumnezeu nu a pus sămânţă de moarte în om. Dumnezeu nu se bucură de moartea oamenilor. Moartea şi toate cele care duc la moarte, au fost numai o virgulă într-un text, nu un punct; moartea şi tote câte duc la ea, au fost numai un accident datorat păcatului, de aceea, nu vor dăinui (cf. Înţ 1,13-14). Iar dacă Dumnezeu a permis această virgulă şi acest accident, le-a permis-o ca un semn că pentru noi va urma ceva mult mai bun. Iar, dacă, Dumnezeu, nu a şters imediat această virgulă şi acest accident, el a făcut-o pentru că a voit să le transforme într-o biruinţă asupra morţii; le-a permis pentru ca şi noi, împreună cu Isus: “să călcăm cu moartea pe moarte”. Deci, moartea şi toate cele ale ei nu vor dăinui, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este nemuritoare (cf. Înţ 1,15).  

În urma păcatului, care a avut ca plată moartea (cf. Rom 6,23), taina învierii a devenit atât grea de înţeles pentru omul căzut, căci, diavolul l-a orbit pe om până acolo că, nici măcar nu mai suporta să audă vorbindu-se despre înviere (cf. Fap 17,32). De aceea, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu, s-a adaptat puterii de înţelegere a omului, şi i-a revelat adevărul învierii puţin câte puţin. 

Chiar de la începutul revelaţiei, Dumnezeu a sădit în sufletele oamenilor, credinţa în învierea morţilor, dezvăluindu-le, prin Moise, că el este Dumnezeul celor vii şi nu al celor morţi; că la el, toţi drepţii plecaţi din această lume, toţi sunt vii (cf. Ex 3,6); apoi, prin slujitorii săi Ilie (cf. 1Rg 17,17-24) şi Elisei (cf. 2Rg 4,34-35; 13,20-21), a înviat nişte morţi, şi a vindecat boli mortale, precum lepra (cf. 2Rg 5,14-17), prin care a căutat să adâncească în ei, credinţa învierii.   

Folosindu-se de aleşii săi, Dumnezeu, le-a vorbit continuu oamenilor despre realitatea învierii. Astfel, Domnul, l-a luat într-o zi pe profetul Ezechiel, şi l-a condus în „valea oaselor uscate ale fiilor lui Israel”, şi a făcut ca toţi morţii de acolo, să învie (cf. Ez 37,1-10). Apoi, a rostit oracolul învierii pentru toate generaţiile: „Iată, eu voi deschide mormintele voastre, vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu. Veţi cunoaşte că eu sunt Domnul când voi deschide mormintele voastre şi vă voi face să ieşiţi din ele, poporul meu! Voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi. Eu, Domnul, am vorbit şi am făcut” (Ez 37,12-14).

Acelaşi adevăr al învierii, Dumnezeu, l-a rostit şi prin profetul Daniel, când a spus: „Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru ocara şi dezgustul veşnic. Cei înţelepţi vor străluci ca firmamentului cerului, iar cei care i-au făcut pe mulţi să umble în neprihănire, vor fi ca stelele, în veci şi pentru totdeauna” (Dan 12,2-3).

Iar, pe Iov, cel bolnav de moarte, l-a inspirat să scrie: „Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua de pe urmă din pământ voi învia. Şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu însumi îl voi vedea şi nu altul. Aceasta este speranţa care se află în adâncul sufletului meu” (Iob 19,23-27).

Pe aceste temeiuri date de Dumnezeu, înţeleptul biblic, a scris: „Sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu, şi chinul nu se va atinge de ele” (Înţ 3,1); psalmistul, a exclamat şi el: „Domnul, nu va lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea" (Ps 16,10). “Cred că voi vedea bunătăţile Domnului, în împărăţia celor vii” (Ps 26,13).

În vremea domniei infamului, Antioh IV Epifanul (215-164 î.Cr), aşa cum ne arată prima lectură, credinţa tare că morţii vor învia, i-au determinat pe o mamă evreică şi pe cei şapte fii ai ei, să îndure moartea cu mult curaj, deşi puteau să scape, călcând Legea lui Dumnezeu. Aceeaşi credinţă tare în învierea fericită, i-a determinat pe cărturarul, Eleazar, în vârstă de 90 de ani (cf. 2Mac 6,18-31), şi pe mulţi alţi evrei, să-şi dea viaţa pentru credinţă, deşi puteau să scape şi ei, călcând Legea. Aceşti martiri s-au despărţit mai degrabă de mădularele şi de viaţa lor, decât să se despartă de Dumnezeu, de care erau convinşi că-i va învia. „Regele universului ne va învia la o viaţă veşnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui!" (2Mac 7,9). „Pentru că eu aştept învierea promisă, este mai bine să mor ucis de mâna oamenilor; dar pentru tine învierea nu va fi spre viaţa veşnică" (2Mac 7,14; Dan 12,2).

Autorul Scrisorii către evrei, avea să spună mai târziu despre aceşti eroi, şi despre toţi martirii: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi dobândit lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ şi că aşteapta o patrie mai bună” (Evr 11,13.16).

Dar, credinţa şi speranţa noastră, a celor din Noul Testament, trebuie să fie cu mult mai mare decât a lor, căci la noi a venit: Cel care s-a numit pe sine „învierea şi viaţa” (In 11,25); Cel care a avut putere să-şi dea viaţa şi putere a avut să o ia înapoi (cf. In 10,18); Cel care a murit şi a înviat; Cel care are cheile morţii şi ale vieţii (cf. Ap 1,18); Cel care l-a înviat pe tânărul din Naim (cf. Lc 7,11-17); Cel care a înviat-o pe fiica lui Iair (cf. Lc 8,41-56); Cel care l-a înviat pe Lazăr din Betania (cf. In 11,1-45); Cel care a înviat mai mulţi morţi la învierea sa (cf. Mt 27,53); Cel care deja a înviat-o şi înălţat-o la trupul şi sufletul la cer, pe Maria, (cf. 1Cor 15,23); Cel care ne va învia şi pe noi toţi care credem în el (cf. 1Cor 15,53-54).

De aceea cântul de la evanghelia de astăzi (cf. Ap 1,5-6), ne îndeamnă să avem încredere în Isus care a înviat din morţi, în Isus care ne va învia şi pe noi, căci el este: 1. “Martorul credincios” 2. “Cel dintâi născut dintre cei morţi”.  3. “Împăratul împăraţilor”. 4. “El ne iubeşte”.  5. “El ne-a spălat de păcatele noastre în sângele său”.  6. “El a făcut din noi o împărăţie”. 7. El a făcut din noi preoţi împărăteşti”.  

Pornind de la certitudinea învierii, adeverită de Isus, apostolul Paul, avea să spună foarte frumos: „Aşa este învierea morţilor, ca şi bobul de grâu...trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire; este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere” (1Cor 15,42-44). Şi, a adăugat: „Dacă ni se desface casa noastră pământească, cortului nostru trupesc, avem o altă casă în cer, la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână de om, ci este veşnică” (2Cor 5,1); avem o casă în cer, făcută de Isus pentru noi, aşa cum avea să ne lămurească sfântul apostol Ioan (cf. In 14,2-3).

Primind această certitudine de la Isus, apostolii şi o mulţime imensă de alţi martiri, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi din orice limbă, au murit cu speranţa învierii fericite (cf. Ap 7,9).  

Puţini se mai îndoiesc astăzi de învierea morţilor. Chiar şi gruparea fariseilor, ostilă lui Isus la început, grupare din care făcea şi apostolul Paul, se converteşte, şi îşi însuşeşte doctrina învierii. Doar saducheii înglodaţi în averi şi plăceri, nu s-a convertit nimeni niciodată; urmaşii lor, sub diferite nume, şi în diferite moduri, au continuat şi continuă până astăzi lupta împotriva lui Isus şi a ucenicilor săi (cf. Fap 4,1-3).   

Banii şi plăcerile, îi împiedică pe saducheii din toate timpurile, ca să vadă adevărul lui Dumnezeu, din Scripturi (cf. Mt 22,29). Cardinalul englez, Nicholas Wiseman (1802-1865), cel care a scris romanul “Fabiola” (1854), unde arată martiriul primilor ceştini, i-a demonstrat acest adevăr unui afacerist, care refuza să creadă adevărul învierii. A luat o coală de hârtie pe care a scris numele lui Dumnezeu, apoi a acoperit scrisul cu un ban. Ce vezi, l-a întrebat cardinalul pe afacerist? Un ban! A dat banul la o parte şi l-a întrebat, ce vezi? Numele lui Dumnezeu! Apoi, i-a zis, banii te împiedică să vezi şi să crezi adevărul!

Violenţa lui Antioh asupra acelei mame credincioase cu cei şapte copii credincioşi, şi apoi violenţa lui şi asupra bătrânului cărturar, Eleazar; violenţa saducheilor asupra lui Isus şi asupra ucenicilor săi (cf. Fap 4,1-3); este violenţa tuturor libertinilor necredincioşi, care, sub diferite nume şi forme, s-a prelungit până astăzi în istorie, continuând polemica, ameninţările, prigoana şi chiar uciderea credincioşilor.   

Aşa cum ne spune istoria, confirmând Biblia (cf. In 15,20; 16,2), şi astăzi vedem cum unii persecută şi alţii cum suferă prigoana. Ne surprinde faptul că, mulţi credincioşi, deşi puteau să scape de martiriu, n-au voit să primească izbăvirea care li se dădea prin renegarea credinţei, ci s-au lăsat chinuiţi, pentru că învierea este mai tare ca moartea. Toţi martirii au suferit, după placul păgânilor: batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi şi munciţi; ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului (cf. Evr 11,35-38).

Scriitorul bisericesc, Origene (182-254), spunea: “Când vom ajunge să nu mai avem de la cine să învăţăm cum să ne pregătim pentru moarte şi înviere, să privim la viemii pământului şi să luăm aminte”. După mai multe secole, artistul, Lonardo da Vinci (1452-1519), avea să explice această frază a lui Origene, creind următoarea istorioară: “Oprit pe un prag, viermele privea la insectele din jur: care săreau, care cântau, care alergau, care zburau. Numai el, era fără glas, nu alerga şi nu zbura. Dar nici nu invidia pe nimeni. Ştia că este un vierme şi că viermii trebuie să înveţe să producă un lichid din care să-şi facă o căsuţă. De aceea, cu multă angajare, şi-a început munca. În scurt timp era închis într-un ghem de mătase şi izolat de lume. Acum, s-a întrebat, ce se va întâmpla? „Acum stai liniştit, aşteaptă şi vei vedea”, i-a răspuns o voce. Şi, la momentul potrivit, viermele s-a schimbat şi nu mai era un vierme. A ieşit din ghem cu două aripi foarte frumoase, vopsite în culori vii, şi imediat s-a ridicat spre ceruri”.

Voind să merg pe linia primei lecturi şi a evangheliei, unde ni se vorbeşte de “şapte fraţi”, am selectat din Istoria martirilor, câteva exemple, tot „cu şapte fraţi”, pentru a arătă că dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de învierea sa, continuă ca la început (cf. 2Mac 7,1-2.9-14); că dragostea faţă de Mirele nostru ceresc continuă să fie mai tare ca moartea (cf. Ct 8,6); că munca aleşilor pentru mântuire, continuă cu frică şi cutremur (cf. Fil 2,12); că împotrivirea până la sânge contra păcatului, continuă şi ea (cf. Evr 12,4); şi că aşteptarea unei patrii mai bune, nu s-a epuizat în oameni (cf. Evr 11,14-16).

Lângă Roma, pe timpul împăratului, Adrian (76-138), a suferit martiriul, sfânta Simforoza (+ 138), o văduvă creştină cu şapte copii: Crescenţius, Iulian, Nemesio, Primiţius, Jiustin, Stacetus ed Eugenius. Ea a fost soţia sfântului Getulio şi locuiau aproape de Roma. Adusă fiind înaintea împăratului, acesta le porunci să jertfească zeilor păgâni. Ea a refuzat să facă aceasta; la fel şi copiii ei; atunci împăratul, cuprins de furie, porunci să fie ucişi prin cele mai crude instrumente de tortură.

La Roma, din porunca împăratului Antoniu (188-217), a avut loc moartea glorioasă a şapte fraţi martiri, împreună cu mama lor, sfânta Felicitas (+ 202). Ei sunt: Ianuariu, Felix, Filip, Silvan, Alexandru, Vitale şi Marţian; cu toţii au fost martirizaţi de prefectul de atunci al Romei, Publius. Dintre ei, Ianuariu, a fost bătut cu vergi şi torturat în temniţă, apoi şi-a dat sufletul sub loviturile de bice cu vârfuri plumbuite; Felix şi Filip au fost zdrobiţi cu lovituri de bastoane; Silvan a fost aruncat într-o prăpastie; Alexandru, Vitale şi Marţian au fost executaţi prin tăierea capului; în acelaşi fel a sfârşit şi sfânta Felicitas.

În Siria, pe timpul împăraţilor Diocleţian (244-311) şi Maximilian Hercules (250-310), în anul 305, au suferit martiriul, Sfinţii Terentie şi Neonila, soţi creştini, împreună cu cei şapte fii ai lor, crescuţi în credinţa învierii: Sarvil, Fota, Teodul, Vila, Ierax, Nitul si Eunichie. Pârâţi că sunt creştini, au fost duşi la judecată, unde l-au mărturisit pe Cristos şi au refuzat idolii. De aceea, călăi i-a schingiuit până la moarte, în multe chipuri. Văzând ei că nimic nu-i poate atinge pe martiri, au poruncit să li se taie capetele.   

O, ce scumpă este credinţa învierii pentru eroii credinţei, şi ce uşor se leapădă necredincioşii de ea! Imitându-i pe sfinţii martiri, să ne pregătim pentru moarte şi înviere, şi să lucrăm cu înţelepciunea “viermilor”, asemenea lor.

Aşa cum fraţii Macabei; aşa cum Isus şi apostolii; aşa cum martirii din toate timpurile; aşa cum toţi aceştia s-au întâlnit cu oameni care nu credeau în Dumnezeu şi în învierea fericită a morţilor, dar şi cu prigoana; să fim siguri că acest pericol nu a trecut încă, şi că ne poate ajunge şi pe noi. De aceea, să urmăm îndemnul sfântului Paul, care ne spune astăzi: „Rugaţi-vă, ca să scăpăm de perversitatea oamenilor răi; căci nu toţi au credinţă. Iar, Domnul care este fidel, vă va întări şi vă va apăra de Cel rău” (2Tes 3,2-3).  Iar dacă, Dumnezeu, va îngădui ca prigoana să ne ajungă şi pe noi, să avem speranţă neclintită, să ne întărim inimile, să săvârşim binele, şi să fim statornici în a aştepta răbdători venirea lui Isus, ca Paul.

                                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu