Reflecţie la solemnitatea Cristos, Regele Universului - C

La cruce, Isus ne-a făcut să domnim împreună cu el în ceruri

Biserica Catolică celebrează în ultima duminică din anul liturgic solemnitatea lui Cristos, Regele Universului. Isus i-a declarat lui Pilat că el este rege, că împărăţia lui nu este din lumea aceasta şi că el a venit în lume ca să dea mărturie de acest adevăr (cf. In 18,36-37). De fapt şi îngerul, când i-a anunţat naşterea în lume, a spus că el va domni în veci şi că împărăţia lui nu va avea sfârşit (cf. Lc1,32-33).

În Evul Mediu, pe baza Scripturilor care, în Vechiul Testament, prevedeau cetăţi de scăpare pentru cei care au greşit şi erau urmăriţi de răzbunătorii lor (cf. Ios 20,1-9), în multe oraşe din Europa s-au înfiinţat mai multe biserici care să slujească de adăpost acelora care erau urmăriţi de ura duşmanilor lor. La aceste biserici se mai vede şi astăzi un ciocan mare suspendat la poarta de la intrare. Doi portari locuiau deasupra. De îndată ce fugarul lovea cu ciocanul în poartă, paznicii deschideau uşa şi omul era în siguranţă. Celor care căutau scăpare în aceste biserici li se cereau patru lucruri: să-şi mărturisească păcatul, să depună orice armă, să îmbrace haina pocăinţei şi să jure supunere Bisericii lui Cristos. Nimic de plătit, nimic de dat. Bogat sau sărac, uşa se deschidea în faţa lui.

Cetăţile de scăpare, rânduite de Dumnezeu pentru poporul său din vechime, au fost o prefigurare a refugiului rânduit de acelaşi Dumnezeu în rănile Domnului nostru Isus Cristos, mântuitorul lumii. Şi bisericile de scăpare din Evul Mediu exprimă aceeaşi chemarea făcută de Dumnezeu celor cei păcătoşi de a se refugia şi a se adăposti de urmările păcatului lor, în rănile şi în inima lui Isus.

În faţa lui Dumnezeu, toţi oamenii suntem păcătoşi (cf. Ps 53,3; Rom 3,10-12), iar dreptatea divină îşi cere drepturile sale. Dar există şi pentru noi o cetate de scăpare, la crucea de pe Golgota, în rana coastei lui Isus. De fapt, fiecare rană a lui Isus este pentru noi un lăcaş de scăpare, căci prin rănile lui am fost mântuiţi (cf. Is 53,5). Acolo, la cruce, aşa cum ne şi spune evanghelia de astăzi, Isus, regele şi mântuitorul nostru, a luat asupra sa mulţimea păcatelor noastre şi le-a ispăşit. Mânia divină, care trebuia să ne ajungă pe noi, l-a lovit pe Isus. Cel drept a murit pentru cei nedrepţi, ca să-i ducă la Dumnezeu şi la viaţa veşnică (cf. Is 53,5). Oamenii răi şi călăii de pe drumul crucii sunt o imagine a satanei care caută să ne piardă cu orice chip. Iar un exemplu de om păcătos care şi-a găsit scăpare în rana coastei lui Isus este tâlharul din dreapta crucii (cf. Lc 23,43). De aceea, să batem şi noi la uşa lui Inimii lui Isus, aşa cum şi el bate la uşa inimii noastre (cf. Ap 3,20); să ne recunoaştem vinovăţia, să acceptăm mântuirea sa prin cruce şi să ne supunem Legilor sale sfinte.

La fiecare 25 de ani, se ţine la Roma anul jubiliar. În anul 1925, cu ocazia anului jubiliar, au venit la Roma mulţimi nenumărate de creştini din toată lumea. Sfântul Părinte de atunci, papa Pius al XI-lea (1857-1939), privind spre aceste mulţimi suferinde, necăjite, dezorientate, rătăcite, şi a voit să le redea speranţa, orientându-le privirea spre regele Cristos, unica lor cetate de scăpare de pe acest pământ. Dumnezeu însuşi i-a pus la adăpost sigur, în rana coastei lui Isus, la botezul lor. "Dumnezeu ne-a eliberat de sub puterea satanei şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului său preaiubit, prin care am fost răscumpăraţi, adică am primit iertarea păcatelor" (Col 1,14), ne spune sfântul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi. De aceea, la încheierea anului jubiliar, prin enciclica Quas primas, papa a instituit, la 11 decembrie 1925, sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului, pentru ca oamenii să nu mai uite niciodată că au un rege puternic şi un mântuitor divin, în care îşi pot găsi adăpost sigur şi ajutor bun în toate problemele lor.

Un an mai târziu, în anul 1926, când s-a celebrat pentru prima dată sărbătoarea în cinstea lui Cristos Rege, Sfântul Părinte, Pius al XI-lea, imitând discursul lui Iosue către poporul evreu (cf. Ios 24,14-16), s-a adresat creştinilor astfel: "Sufletele noastre au un rege divin, un rege mare şi bun, un rege care a luat asupra sa firea noastră cu păcatele si neputinţele noastre, un rege care ne-a dat trupul său să-l mâncăm şi sângele lui să-l bem, un rege care a murit şi a înviat spre mântuirea noastră, un rege care s-a înălţat la cer şi ne atrage pe toţi la sine. Alegeţi azi cui să-i slujiţi, lui Satan, care v-a pierdut, sau lui Cristos, care v-a mântuit? Atunci creştinii au răspuns toţi într-un glas: "Noi vrem să fim supuşii Regelui Isus şi ne lepădăm de Satana şi de toate faptele lui".

Mulţi creştini au fost "macabei şi evrei credincioşi", care nu i-au permis niciunui "Antioh Epifan" şi nici unui "Caligula" să ridice în inima lor idolii pustiirii (cf. 1Mac 1,57-60.65-67). Au murit, dar nu şi-au trădat regele.

Astfel, în anul 1927, la un an după inaugurarea sărbătorii lui Cristos Rege, a izbucnit în Mexic o prigoană crâncenă împotriva credinţei. A fost prins un tânăr cunoscut pentru viaţa sa creştină exemplară, Juan Sanchez. I s-a poruncit să facă o declaraţie de lepădare de credinţă. Tânărul a răspuns: "Trăiască Regele Cristos!" A început un martiriu îndelungat şi sălbatic. I s-a tăiat o ureche, apoi alta, apoi un picior, apoi celălalt; scăldat în propriul său sânge, tânărul striga neîncetat: "Trăiască Regele Cristos!" Cuprinşi de o ură satanică, călăii i-au frânt gâtul, dar limba tot i se mai mişca; în cele din urmă, i-au smuls limba făcându-l să amuţească. Acest creştin l-a iubit pe Regele Cristos mai mult decât pe viaţa lui şi astfel a intrat alături de el în împărăţia sa veşnică.

Şi noi trebuie să-l cinstim pe Isus ca rege şi stăpân al nostru, cu viaţa şi cu trăirea noastră. Să-l lăsăm pe el să domnească, cu legile sale, în tot ce gândim, în tot ce vorbim, în tot ce săvârşim. Viaţa noastră trebuie să fie un continuu imn de preamărire şi un strigăt neîntrerupt de: "Trăiască Regele Cristos!"

A fost un timp când poporul evreu l-a declarat pe Dumnezeu regele său (cf. Ios 24,15-17). În tot acest timp cât Dumnezeu a fost regele său, poporul evreu s-a simţit mereu ocrotit şi protejat. Dumnezeu i-a purtat luptele, Dumnezeu l-a hrănit şi, mai ales, Dumnezeu l-a condus într-o ţară în care curge lapte şi miere. Ajuns într-o ţară bogată şi frumoasă, ţară pentru care nu a luptat şi nu a muncit, poporul ales n-a ştiut să o preţuiască şi nici să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru că i-a adus acolo. Plecaseră dintr-o ţară idolatră şi au ajuns în alta, tot idolatră. Pe tot drumul pustiei de 40 de ani, evreii au făcut o experienţă neobişnuită pentru ei, au fost purtaţi de Dumnezeu "ca pe aripi de vultur" (Ex 19,4), din Egiptul sclaviei până în Canaanul libertăţii; dar au fost purtaţi pe unde ei nu voiau. În Egipt, şi acum în Canaan, oameni îi purtau pe zei lor pe unde voiau ei, şi nu ei se lăsau purtaţi de zei. Şi asta au început să-şi dorească şi ei ajunşi în Ţara Canaanului.

Deci, văzând ei că Dumnezeu le-a dat legi care nu erau pe placul lor şi că i-a purtat pe căi nevoite de ei (cf. Is 55,8-9), nu l-au mai voit ca rege. De ce? Pentru că atotputernica lui îi deranja în trăirea lor după trup. Ei, voiau să trăiască după "legea bunului plac", ca în Egipt; mai exact, voiau să trăiască după legea: "Fă ceea ce îţi place", aşa cum a ironizat François Rabelais (1494-1553), călugăr, scriitor şi medic francez, traiul călugărilor şi creştinilor din timpul său. De aceea i-au cerut profetului Samuel, care conducea în numele lui Dumnezeu, să le dea un rege om, aşa cum aveau şi popoarele păgâne; adică un rege om care să fie uşor de manipulat. Când Samuel a început să plângă de cererea lor nesăbuită, Dumnezeu i-a spus să le dea ceea ce cer, că pe el, Domnul, l-au lepădat, şi nu pe profet (cf. 1Sam 8,1-22). Consecinţele unei astfel de cereri le putem vedea în Cărţile Regilor. Aproape fără excepţie, după fiecare rege, s-au scris aceste cuvinte: "Şi a făcut fapte rele înaintea Domnului, la fel ca tatăl său" (1Rg 15,26).

Aşa a început istoria oamenilor care, în numele libertăţii, au decis să trăiască fără Dumnezeu şi să introducă fără ruşine cultul zeilor falşi, devenind prin asta mai puţin liberi şi mai puţin oameni. Tare mulţi sunt şi oamenii de astăzi, care se declară creştini, dar care trăiesc după "legea bunului plac", fără să ţină cont de legile lui Dumnezeu.

Prima lectură de astăzi surprinde poporul evreu sătul deja de domnia regelui Saul pe care l-au cerut, un rege om, un rege fără teamă de Dumnezeu şi fără respect de oameni, ca şi judecătorul necredincios din evanghelie (cf. Lc 18,2), şi un rege care le-a luat tot ceea ce au avut (cf. 1Sam 8,11-18). De aceea când a apărut un rege bun, regele David, un rege după inima lui Dumnezeu (cf. 1Sam13,14), au alergat la el şi i-au cerut ca Dumnezeu să-i conducă prin el.

Dumnezeu l-a ales pe David, pentru fidelitatea lui, ca să fie un strămoş şi un chip al adevăratului rege după inima sa pe care îl va trimite în lume, Isus Cristos, despre care fiecare om să poată spune: "Noi suntem din acelaşi sânge cu tine" (2Sam 5,1), căci el, nu numai că a purtat un trup ca al nostru născut din femeie (cf. Gal 4,4), ci s-a şi luptat până la moarte pentru mântuirea noastră, aşa cum frumos ne spune sfântul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. Col 1,12-20).

Ceea ce regele David şi toţi conducătorii buni ai lui Israel au înfăptuit pentru popor a fost doar o pală prefigurare a ceea ce avea să facă Cristos, regele nostru, pentru întreaga omenire.

Continuând meditaţia începută de sfântului Paul, pe baza Scripturilor, noi mai putem spune că: Isus Cristos a reunit nu numai triburile lui Israel, ci şi toate popoarele lumii, în ascultarea şi cinstirea lui Dumnezeu, în Biserica sa; a pornit popoarele într-un plăcut exod ce are ca ţintă Canaanul ceresc, acel Canaan despre care apostolul Ioan ne spune că este fără trudă, durere şi moarte (cf. Ap 21,4); pe acest nou popor, Isus, nu l-a mai hrănit cu apă din stâncă şi cu mană, dar cu carnea şi apa ţâşnită din inima sa (cf. In 6,35). Iar pentru a-i reda libertatea şi pentru a-l readuce la fericirea dintru început, Isus se lasă răstignit pe cruce (cf. Lc 23,33); ca tărie ni l-a dat pe Duhul Sfânt (cf. In 15,26); iar ca tron, unde să domnească împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi-a ales inima oamenilor (cf.Ap 3,20).

Isus a spus într-o zi: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Lc 17,21). Înlăuntrul fiecăruia dintre noi există un tron. Iar atunci când pe acest tron şede Cristos cu toată Legea lui şi omul i se supune, atunci el trăieşte şi domneşte în acea inimă. În lăuntrul nostru este cu adevărat o împărăţie. Dacă acolo domneşte Isus, atunci acolo este împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii, aşa cum frumos ne spune astăzi rugăciunea "Prefaţa"; atunci acolo se află Biserica lui Dumnezeu cel viu (cf. 2Cor 6,16). De acolo suntem conectaţi la puterea divină a lui Cristos; de acolo Isus, ne potoleşte furtunile sufleteşti şi trupeşti; de acolo Isus ne vindecă de orice boală; de acolo şi învie din moartea păcatului; de acolo Isus ne împăcă cu Tatăl şi ne aduce pacea; de acolo Isus ne conduce în paradis (cf. Lc 23,42-43); de acolo Isus ne ţine legaţi de dragostea sa (cf. Rom 8,18,36-39).

Dar să nu uităm că împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36-37); să nu uităm că împărăţia lui Dumnezeu în această lume poate locui numai în inima noastră curată (Lc 17,21); să nu uităm că Isus şi toţi cei care credem el, nu suntem din lumea aceasta (cf. In 15,19); să nu uităm că Regele nostru, în lumea de păcat a purtat o cruce, şi că noi nu putem trăi pe pământ altfel (cf. In15,20); să nu uităm că el, Regele răstignit, mântuieşte pe toţi cei care, răstigniţi de lume, strigă către el şi-i duce în împărăţia sa, aşa cum l-a dus pe tâlharul cel bun (cf. Lc 23,42-44).

Johann Sebastian Bach (1685-1750), un om credincios care a suferit mult în trup şi suflet în această lume, în una din ultimele nopţi ale vieţii sale, a compus o melodie plăcută, pe care a numit-o: "În faţa tronului tău, Doamne, păşesc". Cu acea ocazie, el i-a zis soţiei sale, Magdalena: "Acolo, în cer, unde voi merge în curând, ochii mei îl vor vedea pe Domnul, Regele meu; acolo toate problemele mele vor fi rezolvate; acolo voi asculta o muzică la care noi, pământenii, nici nu visăm".

Un predicator contemporan spune într-o predică: În şah poţi să pierzi orice piesă: pion, cal, nebun, turn şi regină; dar când ai pierdut regele, ai pierdut totul. Isus Cristos este Regele nostru, al lumii, şi al universului întreg; el a venit la noi, dar nu am voit să-l cunoaştem, nu am voit să-l primim, nu am voit să-l iubim şi nu am voit să-l slujim. Ba mai mult, l-am trădat, l-am judecat, l-am dat la schimb cu Baraba, l-am condamnat şi l-am ucis. Mai exact, am pierdut tocmai ceea ce nu trebuia pierdut, am pierdut Regele iubirii şi al mântuirii noastre. De atunci am rămas cu pionii, cu caii, cu nebunii, cu turnurile şi cu tot felul de regine; iar toţi aceştia ne-au adus, ca şi poporului evreu care s-a lepădat de Dumnezeu pentru oameni, prigoane, săbii, durere, singurătate, tristeţe şi moarte, pentru că nu am cunoscut vremea cercetării noastre de către Mesia, Regele lui Dumnezeu (cf. Lc 19,44).

Măcar începând de astăzi să nu mai refuzăm de a-i deschide uşa inimilor noastre şi să-l primim pe Regele Isus în ele, prin cuvânt şi prin Euharistie! Să nu mai refuzăm de a-l adora, de a-l iubi, de a-l sluji şi de a-l mărturisi, căci în nimeni altul nu ne putem mântui (cf. Fap 4,12)!

Pr. Ioan Lungu