Reflecţie sa sărbătoarea sfinţirii bazilicii din Lateran  2013

Aceasta este biserica care "prezidează în dragoste" (Sfântul Ignaţiu din Antiohia).

Astăzi, 9 noiembrie, Biserica celebrează hramul şi aniversarul sfinţirii bazilicii din Lateran, închinată lui Isus Mântuitorul, şi patronată de sfinţii Ioan Botezătorul şi Ioan apostol şi evanghelist. Bazilica se numeşte „din Lateran”, pentru că a fost ridicată pe domeniul unei nobile familii creştine din Roma, numită „Laterani”. Pe acest domeniu se aflau un palat imperial şi o cazarmă militară. Împăratul creştin, Constantin cel Mare (272-337), a demolat cazarma militară şi a ordonat construcţia actualei bazilici, a baptisteriului alăturat şi renovarea palatului imperial. Lucrările au început pe timpul papei Melchiade (311-314), şi au fost finalizate pe timpul papei Silvestru I (314-335).   

Când construcţia bazilici şi renovarea palatului au fost finalizate, împăratul Constantin cel Mare, le-a dăruit papei Silvestru şi prin el întregii Biserici creştine. Papa Silvestru, a sfinţit bazilica şi a dedicat-o lui Isus Mântuitorul, sub patronajul sfinţilor Ioan Botezătorul şi Ioan apostol şi evanghelist, la data de 9 noiembrie a anului 320. Atunci palatul imperial a devenit reşedinţa papilor, reşedinţa urmaşilor lui Petru, reşedinţă tuturor aleşilor de Cristos în fruntea Bisericii sale. Iar bazilica din voinţa donatorului, a devenit „Mama şi capul tuturor bisericilor creştine din lume”, „catedra urmaşilor sfântului apostol Petru”, şi „semnul vizibil al unităţii creştinilor”. De aceea, în acest complex din Lateran, bazilică şi palat, s-au ţinut cele mai multe concilii, prezidate de papi, care au reglementat, pe baza Scripturilor, credinţa Bisericii de la început, care este şi credinţa noastră a celor de astăzi.

De aceea, de la primii creştini şi până astăzi, se spune: „Unde este Petru, acolo este Biserica”! (cf. Mt 16,18); iar acest dicton, îi corespunde unui alt dicton: „Unde este mama, acolo sunt şi copilaşii ei”!

Oamenii tuturor timpurilor, au căutat să construiască lăcaşuri pentru închinarea la Dumnezeu. Unele s-au numit “corturi ale întâlnirii cu Dumnezeu”, iar altele “Temple ale întâlnirii cu Dumnezeu”. Primul cort al întâlnirii, plăcut lui Dumnezeu, l-a construit Moise, căci l-a construit după planul lui Dumnezeu. Primul templu al întâlni, plăcut lui Dumnezeu, l-a construit Solomon, tot pentru că l-a construit după planul lui Dumnezeu. Prima bazilică creştină, plăcută lui Dumnezeu, a construit-o, din voinţa lui Dumnezeu, primul împărat creştin, cel care i-a scos pe creştini din catacombe, împăratul, Constantin cel Mare.

Dar, primul templu, cu adevărat plăcut şi măreţ, a fost Isus Cristos, cel trimis de Tatăl ceresc, prin puterea Duhului Sfânt, pentru care toate celelalte lăcaşuri pământeşti de închinare, au fost doar imagini şi prefigurări a ceea ce îi place lui Dumnezeu; pe Isus, Dumnezeu l-a constituit model pentru toate celelalte temple spirituale. Conform planului lui Dumnezeu, Isus Cristos, a venit pe pământ, a luat omul căzut în mocirla păcatului, şi prin harul Duhului Sfânt, l-a modelat după chipul său, un templu şi o locuinţă plăcută lui Dumnezeu. Deci, poporul lui Dumnezeu, câştigat de Cristos, este Biserica plăcută lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,16). De aceea, în multe biserici, cu ocazia sărbătorii de astăzi, pentru a arăta lucrarea lui Isus în om, se citeşte evanghelia convertirii lui Zaheu (cf. Lc 19,1-10).

De la izgonirea omului din paradis, Dumnezeu a prefigurat templul fiinţei noastre care-i place, atât prin prima bazilică creştină, cât şi prin cortul lui Moise, şi prin templul din Ierusalim; toate au fost simboluri şi prefigurări ale templui plăcut lui Dumnezeu, Isus şi omul mântuit de el; atenţia ne-o atrage, templu din Ierusalim, care s-a construit pe un loc al iubirii dintre fraţi (cf. Legenda construirii templului); care a fost construit al tăcerii şi liniştei mântuitoare (cf. Is 30,15), căci a fost construit fără lovituri de securi şi ciocan (cf. 1Rg 6,7); care a fost poleit şi s-a umplut cu vase confecţionate din aur curat (cf. 1Rg 6,22), simbol al purificării divine ((Mal 3,2-3; 1Pt 1,6-7)); toate acestea trebuiau să fie o imagine a curăţiei de suflet a fiecărui om, care a devenit o copie a lui Isus, dar şi o „umbră a lucrurilor şi bunurilor cereşti" (Evr 8,5; Evr 10,1). „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1Cor 6,19-29).

Deci, astăzi, Biserica, ne cheamă să medităm esenţialul acestei frumoase sărbători, adică, ne chemă să medităm şi să înţelegem că, adevăratul templu al lui Dumnezeu, este în primul rând Isus; apoi sunt şi creştinii care s-au lăsat modelaţi după chipul lui. Conform Noului Testament, Isus, este, atât piatra unghiulară care stabilizează clădirea, cât şi temelia, cât şi vârful care închide edificiul adevăratei bazilici spirituale, făcând din ea o clădire stabilă şi bine închegată (cf. Fap 4,11; 1Cor 3,11; 1Pt 2,7; Ef 2,20-22); că noi creştinii din toate timpurile suntem cărămizile vii din care se mai construieşte încă această bazilică a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9; 1Pt 2,7); că liantul dintre noi şi Cristos este dragostea (cf. In 13,34-35; Fap 10,38); că jertfele plăcute lui Dumnezeu, sunt jertfa lui Cristos unită cu jertfele de noi înşine din fiecare zi (cf. Evr  9,12; Rom 12,1).  

Diavolul, de când a fost alungat din templul cerului pe pământ (cf. Ap 12,9), vine cu furie, ca să spurce şi chiar dărâme noul templu al lui Dumnezeu, ridicat de Cristos în sufletele noastre. Şi dacă este alungat, el revine de fiecare dată, cu putere înşeptită, pentru a întina şi ruina (cf. Mt 12,43-45; Lc 11,24-26). Pentru purificarea şi eliberarea sufletelor noastre de sub dominarea diavolului, Isus s-a luptat toată viaţa sa (cf. 1In 3,8). Evangheliile menţionează două purificări ale templului înfăptuite de Isus, una la începutul activităţii sale pământeşti şi alta la sfârşit activităţii sale, prin care vor să ne spună că, lupta lui Isus cu diavolul, pentru noi, a fost o luptă continuă continua (cf. In 2,13-22; Mt 21,10-13).

Dar, bătălia decisivă, când Isus i-a luat satanei dreptul asupra noastră, când i-a smuls zapisul trădării noastre, a fost cea pe cruce (cf. Col 2,14). La cruce diavolul şi-a pierdut dreptul de proprietate câştigat asupra noastră prin păcatul lui Adam; dar dreptul de a ne amăgi şi ispiti, din voinţa lui Dumnezeu, i-a rămas, pentru a-i adeveri pe cei aleşi. Deci, mai putem fi amăgiţi, ispitiţi, şi mai ales putem cădea; de aceea, mai este nevoie de purificare zilnică a acestui templu viu al inimilor noastre; dar, purificarea zilnică, prin biciul pocăinţei şi a păzirii poruncilor divine (cf. In 2,13-22), o putem face numai împreună cu Cristos, care în acest scop, a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

Un preot zelos a fost numit paroh într-o localitate în care viaţa spirituală era la pământ. După ce luni de zile s-a străduit să trezească pe credincioşii-necredincioşi, în majoritate, ai parohiei sale şi a trebuit să constate cu tristeţe că totul a fost în zadar; atunci, a făcut un anunţ prin toate mediile de informaţie posibile că, într-o anumită duminică, după-amiază, vor avea loc funeraliile de înmormântare a parohiei, adică: sfânta Liturghie, prohodul şi înhumarea. Într-adevăr, în duminica stabilită, în faţa unui număr considerabil de enoriaşi necredincioşi, atraşi de curiozitate, parohul şi-a început sfânta Liturghie cu un mare catafalc închis în mijlocul bisericii, a făcut necrologul parohiei de la naştere şi până în clipa de faţă, iar când a început celebrarea solemnă a prohodului, a cerut sacristanului să descopere catafalcul, pentru ca toţi să poată veni şi să vadă mortul. Curioşii au venit unul după altul ca să vadă cum arată o parohie moartă în sicriu, gata de a porni pe ultimul drum. Şi ce au văzut? În sicriu era o oglindă mare în care fiecare s-a văzut pe sine în toată moartea sa de suflet

Nu trebuie să uităm că, ruperea de Biserică, de Cuvântul divin de Euharistie şi de fraţi, este ca ruperea de elementele care întreţin viaţa, iar această rupere duce la ruină sufletească şi la moartea veşnică.

Hermas (sec. II), un sclav eliberat, un sclav chemat de Dumnezeu la convertire şi mărturisirea credinţei, împrună cu întreaga sa familie, un sclav eliberat, frate cu papa Pius I (140-155), care a scris cartea numită, “Păstorul”, a cărei temă principală este îndemnul la pocăinţă. El ne spune în această carte că, „aşa cum iarna toţi copacii, verzi şi uscaţi, arată la fel; tot astfel, în această viaţă, oamenii credincioşi şi necredincioşi, pot arăta la fel. Însă în lumea cealaltă, unde este mereu vară, unde străluceşte mereu „soarele dreptăţii”, Cristos Domnul, drepţii se vor recunoaşte după verdeaţa şi fructele lor, iar cei necredincioşi se vor recunoaşte uscăciunea şi lipsa lor de roade; când vor ajunge în veşnicie, dacă aici pe pământ nu se convertesc, cei răi vor fi aruncaţi în adâncul iadului pentru a arde veşnic (cf. Păstorul, pilda III).

Parohul unei bisericuţe din New England, SUA, a observat că unul dintre cei mai ferveţi credincioşi ai săi, lipsea de ceva timp de la Liturghia duminicală. Într-o zi, s-a hotărât să îl viziteze. L-a găsit în faţa sobei unde se încălzea. L-a salutat, şi fără să-i spună un cuvânt, a luat cu vătraiul un cărbune din sobă, şi l-a aşezat undeva alături, pe vatră. Deşi era roşu aprins când l-a luat din sobă, după câteva momente, şi-a pierdut strălucirea şi s-a înegrit. Omul a priceput mustrarea prin acest gest, şi i-a zis preotului: “Mi-aţi făcut o predică înţeleaptă. De mâine, voi fi la Liturghie şi în zilele de lucru.

Prima lectură de astăzi, ne spune că, din templul văzut al lui Dumnezeu, din bisericile unde credincioşii de pe pământ, se adună în dragoste reciprocă şi toţi împreună în dragoste pentru Cristos, şi participă la ascultarea şi meditarea Cuvântului, la sfânta Liturghie şi la rugăciune, pentru ei, din templu în care se adună, şi din altarul în jurul căruia se strâng, se revarsă un fluviu al Duhului Sfânt, un fluviu cu apa divină, un fluviu care binecuvântează toate lucrurile din “marea moartă a lumii”, transformând în bine tot ce atinge. “Acolo unde va ajunge apa acestui fluviu, va fi viaţă. Pe amândouă malurile râului vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunzele lor nu se vor veşteji şi fructele din ei nu se vor termina. În fiecare lună se vor coace fructe noi, pentru că apa pentru ele vine din sfântul lăcaş; fructele lor vor servi ca hrană, iar frunzele lor ca medicamente" (Ez 47,9-12).

Sfântul Nicolae de Flue (1417-1487), un pustnic din Elveţia, a văzut odată într-o revelaţie, din timpul unei sfintei Liturghii, un copac foarte mare, plin în acelaşi timp, şi cu flori foarte frumos parfumate şi cu fructe foarte gustoase, ce se revărsau peste toţi cei prezenţi la sfânta Liturghie. Dar a mai observat că, la unii florile şi fructele rămâneau proaspete, iar la aţi se ofileau imediat. Pe când se mira el de acest fapt, un glas i-a spus: „Cei cu flori şi fructe proaspete, sunt cei care au intrat în biserică cu respect şi credinţă. Iar ci cu flori şi fructe ofilite, sunt cei care au intrat în biserică distraţi şi fără credinţă”.

Dacă voim să culegem roadele venirii noastre la Liturghie: roadele rugăciunii, ale Euharistiei, ale Cuvântului divin, şi ale întâlnirii frăţeşti, trebuie să venim cu drag, cu regularitate, cu respect şi cu mare credinţă. Altfel, aceste roade, simbolizate de prima lectură, nu sunt pentru noi.

Vorbind despre Euaristia luată cu nevrednicie, sfântul Paul, spune: “Oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Deci, fiecare să se cerceteze, dar, pe sine însuşi, înainte să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi” (1Cor 11,27-29).

Iar sfântul Toma de Aquino (1225-1274), în imnul euharistic, „Lauda Sion”, spune şi el referitor la Euharistia luată nevrednic: „Când nevrednic ai luat, tu menirea i-ai schimbat”!

Închei cu rugăciunea zilei: “Dumnezeule, tu ai voit ca poporul tău, să devină Biserica şi lăcaşul slavei tale. Dăruieşte-le credincioşilor tăi harul să te adore, să te iubească şi să te urmeze; şi fiind călăuziţi de tine, să ajungă la moştenirea veşnică pe care le-ai făgăduit-o”. Amin

                                                                                                                                 Pr. Ioan Lungu