Reflecţie la duminica XXXII de peste ac  - C

 Cred în învierea morţilor!

După ce la început de noiembrie, prin solemnitatea Tuturor Sfinţilor şi prin Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi, am meditat asupra articolului de credinţă, “Cred în împărtăşirea sfinţilor”, iată că în această duminică, Biserica, ne chemă să medităm asupra unui alt articol de credinţă, “Cred în învierea morţilor”.

Lecturile acestei duminici ne prezintă două istorii, unde protagoniştii sunt şapte fraţi. O istorie este reală şi serioasă, menită să ne întărească în credinţa învierii morţilor; şi o altă istorie, este inventată de saduchei, pentru a combate adevărul învierii morţilor.

Isus nu le spune astăzi saducheilor că, istoria lor inventată, cu cei 7 fraţi, care s-au căsătorit rând pe rând cu o aceeaşi femeie rămasă văduvă, nu ar putea fi reală, căci această lege, numită a “leviratului”, se găseşte în sfânta Scriptură (cf. Dt 25,5-6), şi că de ea s-a bucurat Rut în căsătoria ei cu Booaz (cf. Rut 4,1-22); dar le spune că, povestea lor închipuită, e născută din necunoaşterea Scriturilor şi din necredinţa lor în învierea morţilor (cf. Mt 22,29). Isus, ne lămureşte astăzi pe toţi că, în viaţă de după moarte şi înviere, cei mântuiţi, nu se vor mai căsători. Relaţiile dintre cei mântuiţi vor fi cu totul altele decât ale cele de pe pământ; căci, primind nemurirea, oamenii nu se vor mai căsători, şi vor fi asemenea îngerilor (cf. Lc 20,36). Iar referitor la cele materiale, sfântul Paul avea să ne lămurească şi el, că: “Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci, neprihănire, pace si bucurie în Duhul Sfant. (Rom 14,17).  

Isus, ne spune astăzi că, Dumnezeu, nu a considerat niciodată mort pe un drept plecat din această lume. De aceea, şi Dumnezeu când i-a vorbit lui Moise, din rugul aprins, i s-a prezintat ca fiind: “Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3,6); adică i s-a prezentat ca fiind Dumnezeul celor vii, aşa cum ne-a lămurit astăzi, Isus: “Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii!" (Lc 20,37-38). Pentru că patriarhii, despre care a vorbit Dumnezeu cu Moise, sunt vii, şi pentru că ei sunt şi fiii săi preaiubiţi, Dumnezeu, îşi menţine toate promisiunile făcute lor şi urmaşilor lor în veci; urmaşi din numărul cărora facem parte şi noi, alături de credincioşii din toate timpurile.

Dumnezeu ne-a creat pentru viaţă veşnică. Aceasta este nespusa bucurie pe care, Biserica, prin lecturile biblice propuse, vrea să ne-o împărtăşească astăzi, nouă tuturor, şi tuturor celor care cred în Isus. Dumnezeu nu a creat moartea. Dumnezeu nu a pus sămânţă de moarte în om. Dumnezeu nu se bucură de moartea oamenilor. Moartea şi toate cele care duc la moarte, au fost numai o virgulă într-un text, nu un punct; moartea şi tote câte duc la ea, au fost numai un accident datorat păcatului, de aceea, nu vor dăinui (cf. Înţ 1,13-14). Iar dacă Dumnezeu a permis această virgulă şi acest accident, le-a permis-o ca un semn că pentru noi va urma ceva mult mai bun. Iar, dacă, Dumnezeu, nu a şters imediat această virgulă şi acest accident, el a făcut-o pentru că a voit să le transforme într-o biruinţă asupra morţii; le-a permis pentru ca şi noi, împreună cu Isus: “să călcăm cu moartea pe moarte”. Deci, moartea şi toate cele ale ei nu vor dăinui, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este nemuritoare (cf. Înţ 1,15).  

În urma păcatului, care a avut ca plată moartea (cf. Rom 6,23), taina învierii a devenit atât grea de înţeles pentru omul căzut, căci, diavolul l-a orbit pe om până acolo că, nici măcar nu mai suporta să audă vorbindu-se despre înviere (cf. Fap 17,32). De aceea, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu, s-a adaptat puterii de înţelegere a omului, şi i-a revelat adevărul învierii puţin câte puţin. 

Chiar de la începutul revelaţiei, Dumnezeu a sădit în sufletele oamenilor, credinţa în învierea morţilor, dezvăluindu-le, prin Moise, că el este Dumnezeul celor vii şi nu al celor morţi; că la el, toţi drepţii plecaţi din această lume, toţi sunt vii (cf. Ex 3,6); apoi, prin slujitorii săi Ilie (cf. 1Rg 17,17-24) şi Elisei (cf. 2Rg 4,34-35; 13,20-21), a înviat nişte morţi, şi a vindecat boli mortale, precum lepra (cf. 2Rg 5,14-17), prin care a căutat să adâncească în ei, credinţa învierii.   

Folosindu-se de aleşii săi, Dumnezeu, le-a vorbit continuu oamenilor despre realitatea învierii. Astfel, Domnul, l-a luat într-o zi pe profetul Ezechiel, şi l-a condus în „valea oaselor uscate ale fiilor lui Israel”, şi a făcut ca toţi morţii de acolo, să învie (cf. Ez 37,1-10). Apoi, a rostit oracolul învierii pentru toate generaţiile: „Iată, eu voi deschide mormintele voastre, vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu. Veţi cunoaşte că eu sunt Domnul când voi deschide mormintele voastre şi vă voi face să ieşiţi din ele, poporul meu! Voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi. Eu, Domnul, am vorbit şi am făcut” (Ez 37,12-14).

Acelaşi adevăr al învierii, Dumnezeu, l-a rostit şi prin profetul Daniel, când a spus: „Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru ocara şi dezgustul veşnic. Cei înţelepţi vor străluci ca firmamentului cerului, iar cei care i-au făcut pe mulţi să umble în neprihănire, vor fi ca stelele, în veci şi pentru totdeauna” (Dan 12,2-3).

Iar, pe Iov, cel bolnav de moarte, l-a inspirat să scrie: „Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua de pe urmă din pământ voi învia. Şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu însumi îl voi vedea şi nu altul. Aceasta este speranţa care se află în adâncul sufletului meu” (Iob 19,23-27).

Pe aceste temeiuri date de Dumnezeu, înţeleptul biblic, a scris: „Sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu, şi chinul nu se va atinge de ele” (Înţ 3,1); psalmistul, a exclamat şi el: „Domnul, nu va lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea" (Ps 16,10). “Cred că voi vedea bunătăţile Domnului, în împărăţia celor vii” (Ps 26,13).

În vremea domniei infamului, Antioh IV Epifanul (215-164 î.Cr), aşa cum ne arată prima lectură, credinţa tare că morţii vor învia, i-au determinat pe o mamă evreică şi pe cei şapte fii ai ei, să îndure moartea cu mult curaj, deşi puteau să scape, călcând Legea lui Dumnezeu. Aceeaşi credinţă tare în învierea fericită, i-a determinat pe cărturarul, Eleazar, în vârstă de 90 de ani (cf. 2Mac 6,18-31), şi pe mulţi alţi evrei, să-şi dea viaţa pentru credinţă, deşi puteau să scape şi ei, călcând Legea. Aceşti martiri s-au despărţit mai degrabă de mădularele şi de viaţa lor, decât să se despartă de Dumnezeu, de care erau convinşi că-i va învia. „Regele universului ne va învia la o viaţă veşnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui!" (2Mac 7,9). „Pentru că eu aştept învierea promisă, este mai bine să mor ucis de mâna oamenilor; dar pentru tine învierea nu va fi spre viaţa veşnică" (2Mac 7,14; Dan 12,2).

Autorul Scrisorii către evrei, avea să spună mai târziu despre aceşti eroi, şi despre toţi martirii: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi dobândit lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ şi că aşteapta o patrie mai bună” (Evr 11,13.16).

Dar, credinţa şi speranţa noastră, a celor din Noul Testament, trebuie să fie cu mult mai mare decât a lor, căci la noi a venit: Cel care s-a numit pe sine „învierea şi viaţa” (In 11,25); Cel care a avut putere să-şi dea viaţa şi putere a avut să o ia înapoi (cf. In 10,18); Cel care a murit şi a înviat; Cel care are cheile morţii şi ale vieţii (cf. Ap 1,18); Cel care l-a înviat pe tânărul din Naim (cf. Lc 7,11-17); Cel care a înviat-o pe fiica lui Iair (cf. Lc 8,41-56); Cel care l-a înviat pe Lazăr din Betania (cf. In 11,1-45); Cel care a înviat mai mulţi morţi la învierea sa (cf. Mt 27,53); Cel care deja a înviat-o şi înălţat-o la trupul şi sufletul la cer, pe Maria, (cf. 1Cor 15,23); Cel care ne va învia şi pe noi toţi care credem în el (cf. 1Cor 15,53-54).

De aceea cântul de la evanghelia de astăzi (cf. Ap 1,5-6), ne îndeamnă să avem încredere în Isus care a înviat din morţi, în Isus care ne va învia şi pe noi, căci el este: 1. “Martorul credincios” 2. “Cel dintâi născut dintre cei morţi”.  3. “Împăratul împăraţilor”. 4. “El ne iubeşte”.  5. “El ne-a spălat de păcatele noastre în sângele său”.  6. “El a făcut din noi o împărăţie”. 7. El a făcut din noi preoţi împărăteşti”.  

Pornind de la certitudinea învierii, adeverită de Isus, apostolul Paul, avea să spună foarte frumos: „Aşa este învierea morţilor, ca şi bobul de grâu...trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire; este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere” (1Cor 15,42-44). Şi, a adăugat: „Dacă ni se desface casa noastră pământească, cortului nostru trupesc, avem o altă casă în cer, la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână de om, ci este veşnică” (2Cor 5,1); avem o casă în cer, făcută de Isus pentru noi, aşa cum avea să ne lămurească sfântul apostol Ioan (cf. In 14,2-3).

Primind această certitudine de la Isus, apostolii şi o mulţime imensă de alţi martiri, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi din orice limbă, au murit cu speranţa învierii fericite (cf. Ap 7,9).  

Puţini se mai îndoiesc astăzi de învierea morţilor. Chiar şi gruparea fariseilor, ostilă lui Isus la început, grupare din care făcea şi apostolul Paul, se converteşte, şi îşi însuşeşte doctrina învierii. Doar saducheii înglodaţi în averi şi plăceri, nu s-a convertit nimeni niciodată; urmaşii lor, sub diferite nume, şi în diferite moduri, au continuat şi continuă până astăzi lupta împotriva lui Isus şi a ucenicilor săi (cf. Fap 4,1-3).   

Banii şi plăcerile, îi împiedică pe saducheii din toate timpurile, ca să vadă adevărul lui Dumnezeu, din Scripturi (cf. Mt 22,29). Cardinalul englez, Nicholas Wiseman (1802-1865), cel care a scris romanul “Fabiola” (1854), unde arată martiriul primilor ceştini, i-a demonstrat acest adevăr unui afacerist, care refuza să creadă adevărul învierii. A luat o coală de hârtie pe care a scris numele lui Dumnezeu, apoi a acoperit scrisul cu un ban. Ce vezi, l-a întrebat cardinalul pe afacerist? Un ban! A dat banul la o parte şi l-a întrebat, ce vezi? Numele lui Dumnezeu! Apoi, i-a zis, banii te împiedică să vezi şi să crezi adevărul!

Violenţa lui Antioh asupra acelei mame credincioase cu cei şapte copii credincioşi, şi apoi violenţa lui şi asupra bătrânului cărturar, Eleazar; violenţa saducheilor asupra lui Isus şi asupra ucenicilor săi (cf. Fap 4,1-3); este violenţa tuturor libertinilor necredincioşi, care, sub diferite nume şi forme, s-a prelungit până astăzi în istorie, continuând polemica, ameninţările, prigoana şi chiar uciderea credincioşilor.   

Aşa cum ne spune istoria, confirmând Biblia (cf. In 15,20; 16,2), şi astăzi vedem cum unii persecută şi alţii cum suferă prigoana. Ne surprinde faptul că, mulţi credincioşi, deşi puteau să scape de martiriu, n-au voit să primească izbăvirea care li se dădea prin renegarea credinţei, ci s-au lăsat chinuiţi, pentru că învierea este mai tare ca moartea. Toţi martirii au suferit, după placul păgânilor: batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi şi munciţi; ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului (cf. Evr 11,35-38).

Scriitorul bisericesc, Origene (182-254), spunea: “Când vom ajunge să nu mai avem de la cine să învăţăm cum să ne pregătim pentru moarte şi înviere, să privim la viemii pământului şi să luăm aminte”. După mai multe secole, artistul, Lonardo da Vinci (1452-1519), avea să explice această frază a lui Origene, creind următoarea istorioară: “Oprit pe un prag, viermele privea la insectele din jur: care săreau, care cântau, care alergau, care zburau. Numai el, era fără glas, nu alerga şi nu zbura. Dar nici nu invidia pe nimeni. Ştia că este un vierme şi că viermii trebuie să înveţe să producă un lichid din care să-şi facă o căsuţă. De aceea, cu multă angajare, şi-a început munca. În scurt timp era închis într-un ghem de mătase şi izolat de lume. Acum, s-a întrebat, ce se va întâmpla? „Acum stai liniştit, aşteaptă şi vei vedea”, i-a răspuns o voce. Şi, la momentul potrivit, viermele s-a schimbat şi nu mai era un vierme. A ieşit din ghem cu două aripi foarte frumoase, vopsite în culori vii, şi imediat s-a ridicat spre ceruri”.

Voind să merg pe linia primei lecturi şi a evangheliei, unde ni se vorbeşte de “şapte fraţi”, am selectat din Istoria martirilor, câteva exemple, tot „cu şapte fraţi”, pentru a arătă că dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de învierea sa, continuă ca la început (cf. 2Mac 7,1-2.9-14); că dragostea faţă de Mirele nostru ceresc continuă să fie mai tare ca moartea (cf. Ct 8,6); că munca aleşilor pentru mântuire, continuă cu frică şi cutremur (cf. Fil 2,12); că împotrivirea până la sânge contra păcatului, continuă şi ea (cf. Evr 12,4); şi că aşteptarea unei patrii mai bune, nu s-a epuizat în oameni (cf. Evr 11,14-16).

Lângă Roma, pe timpul împăratului, Adrian (76-138), a suferit martiriul, sfânta Simforoza (+ 138), o văduvă creştină cu şapte copii: Crescenţius, Iulian, Nemesio, Primiţius, Jiustin, Stacetus ed Eugenius. Ea a fost soţia sfântului Getulio şi locuiau aproape de Roma. Adusă fiind înaintea împăratului, acesta le porunci să jertfească zeilor păgâni. Ea a refuzat să facă aceasta; la fel şi copiii ei; atunci împăratul, cuprins de furie, porunci să fie ucişi prin cele mai crude instrumente de tortură.

La Roma, din porunca împăratului Antoniu (188-217), a avut loc moartea glorioasă a şapte fraţi martiri, împreună cu mama lor, sfânta Felicitas (+ 202). Ei sunt: Ianuariu, Felix, Filip, Silvan, Alexandru, Vitale şi Marţian; cu toţii au fost martirizaţi de prefectul de atunci al Romei, Publius. Dintre ei, Ianuariu, a fost bătut cu vergi şi torturat în temniţă, apoi şi-a dat sufletul sub loviturile de bice cu vârfuri plumbuite; Felix şi Filip au fost zdrobiţi cu lovituri de bastoane; Silvan a fost aruncat într-o prăpastie; Alexandru, Vitale şi Marţian au fost executaţi prin tăierea capului; în acelaşi fel a sfârşit şi sfânta Felicitas.

În Siria, pe timpul împăraţilor Diocleţian (244-311) şi Maximilian Hercules (250-310), în anul 305, au suferit martiriul, Sfinţii Terentie şi Neonila, soţi creştini, împreună cu cei şapte fii ai lor, crescuţi în credinţa învierii: Sarvil, Fota, Teodul, Vila, Ierax, Nitul si Eunichie. Pârâţi că sunt creştini, au fost duşi la judecată, unde l-au mărturisit pe Cristos şi au refuzat idolii. De aceea, călăi i-a schingiuit până la moarte, în multe chipuri. Văzând ei că nimic nu-i poate atinge pe martiri, au poruncit să li se taie capetele.   

O, ce scumpă este credinţa învierii pentru eroii credinţei, şi ce uşor se leapădă necredincioşii de ea! Imitându-i pe sfinţii martiri, să ne pregătim pentru moarte şi înviere, şi să lucrăm cu înţelepciunea “viermilor”, asemenea lor.

Aşa cum fraţii Macabei; aşa cum Isus şi apostolii; aşa cum martirii din toate timpurile; aşa cum toţi aceştia s-au întâlnit cu oameni care nu credeau în Dumnezeu şi în învierea fericită a morţilor, dar şi cu prigoana; să fim siguri că acest pericol nu a trecut încă, şi că ne poate ajunge şi pe noi. De aceea, să urmăm îndemnul sfântului Paul, care ne spune astăzi: „Rugaţi-vă, ca să scăpăm de perversitatea oamenilor răi; căci nu toţi au credinţă. Iar, Domnul care este fidel, vă va întări şi vă va apăra de Cel rău” (2Tes 3,2-3).  Iar dacă, Dumnezeu, va îngădui ca prigoana să ne ajungă şi pe noi, să avem speranţă neclintită, să ne întărim inimile, să săvârşim binele, şi să fim statornici în a aştepta răbdători venirea lui Isus, ca Paul.

                                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu