Reflecţie la duminica a XXXI-a de peste an - A

"Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui" (1Pt 2,9).

În Vechiul Testament, funcţiile de preot, profet şi rege erau foarte rare, de aceea erau şi foarte râvnite de oameni, pentru unii nu atât pentru că doreau să slujească lui Dumnezeu cu aceste funcţii, ca Moise şi profeţii de odinioară, cât mai ales pentru avantajele materiale pe care le aduceau aceste funcţii. Aceste funcţii impuneau respect şi contribuţii băneşti din partea celorlalţi. Cât despre slujire şi despre responsabilitate spirituală, doritorii nu prea îşi puneau problema. Aceste funcţii au fost instituite de Dumnezeu ca să le amintească oamenilor de Mesia şi de lucrările lui.

Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu s-a ridicat împotriva doritorilor şi ocupanţilor acestor funcţii, care erau interesaţi numai de avantajele pământeşti ale acestor funcţii, zicându-le: "Dacă nu veţi pune la inimă datoria de a preamări numele meu, declară Domnul universului, voi trimite peste voi blestemul şi voi schimba în blestem binecuvântările pe care le veţi rosti" (Mal 2,2).

În evanghelia de astăzi, Isus critică şi el pe cei ajunşi în aceste funcţii: preoţii, cărturarii şi fariseii, fără a le respinge misiunea. Îi critică pentru că s-au oprit numai la partea exterioară a legii, pentru că spuneau dar nu făceau, şi nu în ultimul rând pentru că urmăreau numai avantajele pământeşti, fără a-l sluji pe Dumnezeu şi pe semeni cu ele: "De la catedra lui Moise vă învaţă cărturarii şi fariseii: faceţi, aşadar, şi păziţi tot ceea ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, căci ei spun şi nu fac. Leagă sarcini grele şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le fac pentru ca să-i vadă oamenii: poartă filactere foarte largi şi ciucurii hainelor foarte lungi; le plac locurile de cinste la ospeţe, băncile dintâi în sinagogi, să se plece lumea în faţa lor în pieţe şi să fie numiţi de oameni: «Rabbi»" (Mt 23, 2-6).

Filacteriile, semn al fidelităţii faţă de Lege, erau nişte cutiuţe de formă cubică, făcute din piele, în care erau puse bucăţi de pergament cu texte biblice (cf. Ex 13,1-10.11-16; Dt 6,4-9; 9,13-21). Ele erau legate pe braţul stâng în dreptul inimii şi pe frunte (cf. Ex13,9). Prin asta, purtătorii lor arătau lumii că ei poartă Legea în minte, inimă şi în practică. Creştinul nu mai poartă filacterii, dar la citirea evangheliei se ridică în picioare, trasează semnul crucii pe frunte, pe buze şi pe inimă, pentru a arăta întregii adunări a credincioşilor că el poartă evanghelia în minte, pe buze şi în inimă, şi că este gata să o pună în practică.

În afara sensului natural, termenii de "tată" şi de "învăţător" mai erau folosiţi mai mult pentru cei trei patriarhi Abraham, Isaac şi Iacob, aşa cum termenul de "mamă" se atribuia numai soţiilor patriarhilor: Sara, Rebeca, Lea şi Rahela. Cu timpul, termenii de Abba şi Rabi au devenit titluri onorifice rezervate învăţătorilor Legii sau oamenilor cu vază. Într-adevăr, prin misiunea lor, purtătorii acestor nume trebuiau să fie pentru popor ceea ce pretindeau a fi, adică învăţători şi taţi, ca şi Abraham, Isaac şi Iacob. Dar pentru că ei nu erau nici învăţători şi nici taţi spirituali, şi activităţile lor nu duceau spre primirea lui Mesia, Isus s-a ridicat împotriva lor.

Isus a fost primul preot, profet şi rege care a folosit bine aceste funcţii. Câtă deosebire între aceşti conducători religioşi şi Isus! Ei recomandau legea, Isus o împlinea (cf. Mt 5,17); ei puneau asupra altora "poveri grele şi greu de purtat", Isus îi chema pe cei "trudiţi şi împovăraţi" pentru a-i uşura (cf. Mt 11,28; 23, 4); ei îşi alegeau primele locuri, Isus şi-a ales locul de slujitor (cf. Mt 23,6; Lc 22,27); ei îşi dădeau slavă unii altora, Isus îi dădea slavă numai lui Dumnezeu (cf. In 5,44; Mal 2,2); ei au stricat legământul, Isus l-a păzit; ei s-au îndepărtat pe ei şi pe alţii de calea Domnului, Isus a urmat şi a adus pe mulţi pe calea Domnului; ei au făcut pe mulţi să se poticnească, Isus a întors pe mulţi de la nelegiuire; ei îl oboseau pe Domnul cu vorbele lor, Isus avea adevărul în gura lui (cf. Mal2,8-10).

Spuneam că în Vechiul Testament funcţiile de preot, profet şi rege, primite doar de unii privilegiaţi, erau râvnite şi dorite de mulţi oameni, deşi unii dintre ei nu se gândeau decât la avantajele lor pământeşti. În Noul Testament, adică odată cu venirea lui Isus, adevăratul preot, profet şi rege, aceste funcţii au fost conferite tuturor celor care cred în el (cf. 1Pt 2,9). De aceea, sfântul Paul îi îndeamnă pe creştinii timpului său să râvnească după lucrurile cele mai înalte (cf. 1Cor 12,31), după prorocie (1Cor 14,39), chiar după episcopat (cf. 1Tim 3,1), pentru că prin ele aveau să lucreze alături de Cristos la opera mântuirii oamenilor.

Cu acest funcţii trebuie să vestim faptele măreţe ale aceluia care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9); să le dăm oamenilor evanghelia împreună cu viaţa noastră (cf. 1Tes 2,7-8); să fim ajutoarele oamenilor în ale credinţei (cf. 2Cor 1,24); să le fim oamenilor ochi, picioare şi mâini (cf. Iob 29,15); să le fim oamenilor bucurie pe calea mântuirii (cf. 2Cor 2,3); să ne facem tuturor toate, că să câştigăm pentru cer măcar pe unii (cf. 1Cor 9,22).

De aceea Paul, în lectura a doua de astăzi, le spune celor din Tesalonic: "Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi; astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai e vanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre, pentru că ne-aţi devenit foarte dragi" (1Ts 2,7-8).

Poate că mulţi dintre cei care au auzit astăzi lecturile proclamate la sfânta Liturghie şi-au zis: "La preoţi şi la conducători bisericeşti se referă. Şi tare bine le-a zis-o" ! Este adevărat că Isus s-a referit în primul rând la noi, preoţii hirotoniţi. Dar nu vă grăbiţi în astfel de gânduri şi aprecieri, căci toate aceste critici ridicate astăzi de Isus prin cuvântul biblic nu se referă numai la preoţii ministeriali în funcţie, ci se referă şi la toţi creştinii, care la botezul lor au fost consacraţi preoţi, profeţi şi regi pentru împărăţia cerurilor. Şi acum să ne gândim puţin, oare câţi dintre creştinii făcuţi la botez preoţi, profeţi şi regi, dau slavă lui Dumnezeu cu viaţa lor, împlinesc Legea, au adevărul în gura lor, merg pe calea cea dreaptă, întorc pe alţii de la nelegiuire, îşi aleg locurile de slujire? Cuvântul lui Dumnezeu, Isus, se referă astăzi la toţi cei botezaţi şi chemaţi la mântuire.

Citim în cartea Faptele Apostolilor că, atunci când sfântul Paul şi oamenii lui au debarcat pe insula Malta, locuitorii acelei insule au făcut dovada unei carităţi extraordinare şi au aprins un foc pentru ca ei să se încălzească (cf Fap 28,1-2). Dumnezeu ne cheamă astăzi pe toţi cei botezaţi să devenim ca această văpaie, ca să putem încălzi pe oameni într-ale credinţei.

Venerabilul Fulton J. Sheen (1895-1979) povesteşte că odată, fiind episcop auxiliar de New York, s-a pierdut prin Philadelphia. S-a apropiat de un grup de băieţi care se jucau pe stradă, pentru a-i întreba încotro se afla primăria. Unul dintre ei s-a oferit să-l însoţească. În timp ce mergea alături, l-a întrebat: Dar de ce mergeţi la primărie? Merg să ţin o conferinţă, îi spuse episcopul. Şi despre ce veţi vorbi? Despre calea pentru a ajunge în cer. Dacă vrei să o asculţi, te invit. Despre calea pentru a ajunge în cer? Păi, nici măcar nu ştiţi să ajungeţi la primărie! Drăguţ gestul băiatului care se oferă să-i arate episcopului drumul către primărie. Însă mult mai măreţ şi sublim este a le arăta celorlalţi calea pentru a ajunge în cer. Şi chiar şi mai sublim încă este a-ţi da viaţa în a-i ajuta să dobândească slava, mântuirea. Apostolatul este cea mai mare şi mai măreaţă operă de caritate. Este corolarul oricărei carităţi.

Am găsit pe internet o povestire emoţionantă, cu un bătrân zdrenţăros şi alcoolic care a întrat odată într-o biserică catolică, tocmai când de la amvon se citea din lectura a doua pe care am ascultat-o şi noi astăzi: "Iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai e vanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit foarte dragi" (1Ts 2,7-8). Dumnezeu l-a convertit pe bătrânul acela printr-un creştin din biserică, care a îngenuncheat lângă el şi l-a făcut să simtă adevărul acestor cuvinte. La câtva timp după aceea, acelaşi creştin a îngenuncheat lângă un alt bătrân, tot zdrenţăros şi alcoolic şi i-a vorbit şi lui despre dragostea lui Dumnezeu care mântuieşte. Omul acesta era atât de disperat că nu mai credea în salvarea lui. Atunci creştinul l-a chemat pe alcoolicul care se convertise mai înainte. Acesta a îngenuncheat lângă omul disperat şi i-a povestit cum intrase şi el în acea biserică, fără bani, fără prieteni, fără speranţă, fără mântuire, şi cum Dumnezeu l-a izbăvit de patima beţiei, cum a găsit un loc de muncă, cum are iar prieteni, cum s-a împăcat cu soţia, şi mai ales cum Dumnezeu l-a mântuit şi i-a dat bucuria de a conduce şi pe alţii la el. Omul asculta cu mare atenţie. La urmă a spus: "Dacă Dumnezeu a făcut-o pentru tine, o poate face şi pentru mine". A crezut şi a plecat acasă vindecat.

Sfântul Paul ne spune astăzi şi unuia fiecăruia dintre noi creştinii: "Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi împărăţia sa: propovăduieşte cuvântul, stăruie asupra lui la timp potrivit şi la timp nepotrivit, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura" (2Tim 4,1-2). Făcând aşa, ne vom împlini întreita misiune de preot, profet şi rege, vom mântui multe suflete şi vom ajunge împreună cu ele lângă Isus (cf. Iac 5,20).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi - 2014

Voi merge într-o zi s-o văd în ceruri sus pe Maica lui Isus, şi fericit voi fi (cf. Cântare liturgică).

Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi de astăzi, după ce ne pune în faţa ochilor realitatea morţii, după ce ne face să trăim "dorul care doare sufletul" după toţi dragii noştri răposaţii care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei, ne dă fericita speranţă că răposaţii noştri nu sunt morţi decât cu trupul, căci sufletul lor trăieşte; ne dă fericita speranţă că după trecerea din această viaţă îi vom revedea, îi vom întâlni şi vom fi veşnic împreună cu ei, în dragostea lui Isus cel care a murit, a înviat, spre mântuirea noastră. Isus a promis că, dintre toţi cei pe care i-a primit de la Tatăl, nu va pierde pe nici unul (cf. In 6, 39; 18,9).

Este adevărat că acum fiecare dintre noi purtăm în sufletele noastre mai multe morminte ale celor dragi ai noştri, şi poate că ultimul a fost săpat chiar de curând. Este adevărat şi ceea ce a spus şi Ernest Hemingway (1899-1961), că: "Moartea fiecărui om ne împuţinează şi pe noi pentru că şi noi facem parte din omenire". Dar tot la fel de adevărat este că toate mormintele pe care le purtăm acum în inimile noastre, mormintele dragilor noştri răposaţi, într-o zi se vor deschide, ne vom întâlni, ne vom îmbrăţişa şi vom trăi veşnic cu ei, în braţele iubitoare ale lui Dumnezeu (cf. Ez 37,12-14; In11,25); iar până la învierea de apoi, acolo sus, în palatele cerului, avem tot atâţia prieteni care ne privesc, ne asistă, se roagă pentru noi şi ne aşteaptă şi pe noi acolo.

Cristos, fratele nostru divin, care pentru noi şi pentru a noastră mântuire a fost în pus şi el într-un mormânt asemănător cu al dragilor noştri, în timp ce a stat în el a săpat prin toate mormintele celor care cred în el un tunel secret care duce în împărăţia cerurilor şi în viaţa veşnică. Primii creştini ştiau şi credeau asta, de aceea spuneau că mormântul nu este drum înfundat, ci un drum deschis de Isus spre paradis; de aceea nu au trăit niciodată ca robi de frica morţii (cf. Evr 2,15).

Ultimele zile ale lui Cecil Rhodes (1853-1902), om politic britanic şi lider colonial, au fost marcate de o mare dezamăgire. A murit rapid din cauza unei afecţiuni cardiace. Sir Lewis Mitchel Loyd (1842-1928), un bancher din Africa de Sud, care veghea la căpătâiul lui, în căsuţa sa de lângă Cape Town, Africa de Sud, l-a auzit pe muribund spunând stins: "Aşa de puţine lucruri făcute, şi aşa de multe rămase de făcut"!

Pentru cei pe care moartea i-a surprins, ca pe Cecil Rhodes, cu multe lucruri rămase încă nefăcute, nefiind complet purificaţi de pedeapsa datorată păcatelor de moarte deja iertate, dar şi de povara păcatelor lesne iertătoare, Dumnezeu, în mila sa faţă de oameni, a rânduit ca după moarte, prin dragii şi prietenii lor, răposaţii să poată fi ajutaţi şi desăvârşiţi ca prin foc (cf. 1Cor 3,15), până ce vor plăti şi ultimul bănuţ la dreptatea lui divină (cf. Mt 5,26), pentru că în cer nimic întinat nu poate intra (cf. Ap 21,27).

Evanghelia după sfântul Marcu ne spune că, imediat după ce Isus a intrat în Cafarnaum, mulţi oameni s-au adunat în jurul casei unde se afla. Vestea sosirii lui s-a răspândit cu iuţeală, iar oamenii au venit îndată, dornici să-l vadă, să-l asculte şi să fie vindecaţi de el. Patru prieteni care aveau un tovarăş slăbănog, ce nu putea umbla şi nici să se ajute singur, s-au hotărât să-l ducă la Isus spre a fi vindecat. Dar, surpriză, din cauza mulţimii de oameni nu puteau intra la Isus. Dar dragostea este mereu inventivă. Atunci s-au urcat pe acoperişul casei, au făcut o deschizătură, şi prin ea l-au lăsat pe slăbănog chiar în faţa lui Isus. Iar Isus, văzând dragostea lor pentru slăbănog şi credinţa lor în puterea lui, l-a vindecat (cf. Mc 2,1-12).

Tot evanghelia ne spune că Isus, ajuns la Ierusalim, lângă scăldătoarea Betesda, acolo unde un înger mişca apa spre vindecarea tuturor celor suferinzi, a întâlnit un paralitic de 38 de ani, care neavând pe nimeni care să-l ajute, nu a reuşit niciodată să intre primul în apa mişcată de înger şi să se vindece, căci un altul intra înaintea lui. Atunci Isus s-a făcut prietenul lui şi l-a vindecat (cf.In 5,1-8).

Am dat aceste două exemple biblice pentru a spune că dragii noştri răposaţi, chiar dacă au trecut din această viaţă cu semnul credinţei, ei nu mai pot face nimic pentru sufletul lor; iar dacă nu s-au purificat complet aici pe pământ de orice umbră a păcatului, nu pot intra încă în bucuria veşnică a cerului. De aceea, ferice de răposaţii care au prieteni care să-i ajute să se purifice complet şi să-i ducă astfel în braţele lui Isus şi la ospăţul cel veşnic, căci nimic întinat câtuşi de puţin nu poate ajunge acolo (cf. Ap 21,27). De aceea, mai ales în această lună de noiembrie, când Biserica îşi deschide visteriile pentru cei răposaţi, ei aşteaptă ajutoarele noastre, ale celor care le-am fost familiari şi apropiaţi.

Repet, Dumnezeu, în marea sa iubire faţă de oameni, a rânduit ca cei rămaşi în viaţă să-i ajute pe cei răposaţi să poată ajunge în cer. Între faptele bune pe care le putem face în numele lor Biserica recomandă: sfânta Liturghie, rugăciunea, pomana, jertfe trupeşti şi spirituale, indulgenţele plenare şi parţiale şi orice alt bine cuprins în lectura evanghelică de astăzi (cf. Mt 25,34-36). Iar după ce îi vom ajuta pe răposaţii noştri să ajungă în cer, ne vor ajuta şi ei ca să ajungem la mântuire.

Iată un exemplu de ajutor venit de dincolo de mormânt: Era seara zilei de 3 noiembrie 1888, a doua zi după comemorarea credincioşilor răposaţi, un preot catolic din Londra tocmai s-a întors acasă, obosit după o zi de alergătură, de rugăciuni la morminte, de spovezi şi sfinte Liturghii pentru cei răposaţi. Se pregătea să-şi recite ultima parte din breviar şi apoi să se culce, când la poarta casei parohiale a sunat clopoţelul. Era o femeie în vârstă, îmbrăcată într-o mantie de culoare închisă. Venea să-l roage să se ducă la o adresă, unde un tânăr avea nevoie de ajutorul unui preot. Preotul s-a dus la acea adresă, l-a găsit pe tânăr, dar acesta părea sănătos; preotul a intrat şi a început o discuţie prietenească. El i-a povestit că în copilărie învăţase ceva noţiuni de religie, dar de vreo zece ani nu s-a mai interesat de cele ale sufletului. Doar atâta că în fiecare seară, la culcare, mai recita un Ave Maria pentru că aşa i-a promis mamei sale când era mai mic. Părinte, dacă tot aţi venit, ce ar fi să mă şi spovediţi! Spovada a decurs foarte bine, iar tânărul se arăta a fi sincer şi dădea semne de căinţă şi hotărâre. După ce i-a dat dezlegarea, preotul l-a împărtăşit şi i-a zis: Să vii şi mâine la liturghie. E duminică şi e frumos să te mai împărtăşeşti. A doua zi preotul l-a aşteptat, dar tânărul nu a mai venit. A apărut însă servitoarea bătrână care deschisese poarta în seara precedentă. Părinte, băiatul cu care aţi stat de vorbă aseară a murit astă noapte. Ajuns în camera unde a murit băiatul, preotul, surprins, a observat un tablou cu chipul unei femei. Şi cum se uita îndelung la tablou, servitoarea bătrână, mirată, îl întreabă: O cunoaşteţi? Da, ea este cea care a avenit aseară să mă cheme. Dar cine este această doamnă? E mama băiatului, care a murit acum trei ani. Atunci preotul a exclamat: "Iată o mamă care vine de dincolo de mormânt pentru a salva fiul de la moartea cea veşnică"!

Cine nu-şi ajută dragii răposaţi, Dumnezeu va găsi un ajutor pentru sufletele lor, dar ei vor fi traşi la răspundere. Dumnezeu le spune astăzi tuturor oamenilor nemiloşi cu dragii lor răposaţi ceea ce i-a spus omului pe care l-a iertat de zece mii de talanţi, dar n-a avut milă de semenul lui: "Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine? Şi, mâniat, stăpânul l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti şi el întreaga datorie" (cf. Mt18,33-34). Biblia spune: "Judecată fără milă pentru cel ce n-a avut milă" (Iac 2,13).

În altă ordine de idei, amintesc aici că de obicei când oamenii vorbesc despre dragii lor răposaţi spun: vai, l-am pierdut pe tata, pe mama, pe soţul, pe soţia, pe copilul, pe copila, pe unchiul, pe mătuşa, pe prietenul, pe prietena, pe vecinul, pe colegul, pe cunoştinţa, etc. Oare am pierdut pe cineva despre care ştim unde s-a dus şi ştim şi cu cine este? Isus, vorbind despre moartea sa, vorbeşte ca despre o trecere la Tatăl ceresc (cf. In 13,1), ca despre o înălţare la cer (cf. In 12,32). Sfântul Paul, vorbind despre moarte, spune că este foarte bine, pentru că merge să fie veşnic cu Isus (cf.Fil 1,23). Sfântul Apostol Ioan, vorbind despre moarte, vorbeşte ca despre o întâlnire dintre mire şi mireasă (cf. Ap 22,17).

Fizicianul şi chimistul englez Michael Faraday (1791-1867), fiind întrebat dacă s-a gândit vreodată cu ce se va ocupa în viaţa viitoare, după puţin timp de gândire a răspuns: "Voi fi cu Cristos şi asta va fi suficient"! Iar un scriitor îşi imagina astfel un dialog între un copil şi Dumnezeu: "Doamne, copiii care mor dorm în pătuc sau în leagăn? Răspunsul a fost: "Nici în pătuc, nici în leagăn. Dorm în braţele mele".

Ba mai mult, când trecem din această viaţă mergem pentru a fi mireasă lui Isus. Cu această speranţă a murit în 1928 şi poetul Giulio Salvadori (1862-1928), profesor la Universitatea din Milano. În ajunul morţii sale i-a spus fratelui său care veghea la căpătâiul său: "Mâine să mă îmbraci cu hainele cele mai frumoase, căci pentru mine începe sărbătoarea veşnică de nuntă". Tot astfel a spus şi sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), atunci când a murit la Comana, în Pont: "Vă rog să mă îmbrăcaţi cu hainele cele mai frumoase, pentru că intru la nunta veşnică".

Ştiind că merge în braţele lui Dumnezeu şi ştiind că intră ca mireasă la ospăţul cel veşnic, sfântul Ignaţiu, episcop de Antiohia (35-117), condamnat la moarte de împăratul Traian (53-117) şi escortat de soldaţi spre Roma, unde îl aşteptau dinţii fiarelor, nu numai că nu se mai temea de moarte, dar de pe drum le-a trimis romanilor o scrisoare, în care printre altele le spunea: "Simt în mine un izvor de apă vie care murmură spunându-mi: «Vino la Tatăl!»".

Dacă ar trăi omul 80, 90, sau mult peste 100 de ani, la moarte sufletul lui este cu Isus, este purtat şi legănat veşnic de braţele Tatălui ceresc, care îl iubeşte (cf. Rom 5,8). De aceea sfântul Paul spunea: "Doresc să mor ca să fiu cu Isus" (Fil 1,23).

De aceea, dacă acum ne-ar întreba cineva: "Unde sunt morţii noştri", răspunsul nostru ar trebui să fie acesta: "Morţii noştri sunt în cer. Morţii noştri sunt în braţele lui Dumnezeu. Morţii noştri sunt cu Isus. Morţii noştri sunt mireasa lui Isus. Morţii noştri sunt cu Duhul Sfânt, care îi va învia. Morţii noştri sunt cu îngerii şi sfinţii. Morţii noştri sunt la ospăţul cel veşnic"!

Este un roman, o dramă medicală, cu numele de Mash, scris de americanul Richard Hooker (1924-1997), bazat pe experienţele sale amare din timpul războiului din Coreea (1950-1953), roman după care Larry Gelbart (1928-2009), în anul 1970, a turnat un film serial cu acelaşi nume, cu 256 de episoade. Într-un episod din acest film un brancardier întrerupe o conversaţie, chemându-l pe chirurg la patul unui soldat muribund. Medicul îi apucă mâna. "Eu mor", geme soldatul. Aceste cuvinte aduc pe buzele medicului întrebarea: "Vezi ceva? Simţi ceva? Trebuie să ştiu!" Soldatul nu i-a spus nimic legat de întrebările lui, ci i-a spus numai atât: "Îmi miroase a pâine de acasă".

Nu putem să nu înţelegem aici semnificaţia simbolului. Pâinea este simbolul lui Cristos. Este simbolul ospăţului ceresc. Este simbolul întoarcerii acasă. Pentru ca în clipa morţii să putem simţi "mirosul pâinii de acasă" trebuie ca aici pe pământ să ne apropiem des şi bine de sfânta împărtăşanie, adevărata "pâine de acasă". Dragii noştri răposaţi nu numai că simt mirosul pâinii de "acasă", dar ei stau deja la ospăţul veşnic cu Isus, căci au ajuns în braţele Tatălui ceresc, sunt deja "mireasa lui Cristos", iar acum ne aşteaptă şi pe noi să ajungem acolo.

Chiar şi credincioşii Vechiului Testament, privind spre Cristos care trebuia să vină, prin ochii credinţei şi ai speranţei, au văzut de departe învierea fericită (cf. Iov 19,25-26) şi bucuriile paradisului (cf.Is 25,26); de aceea cântau: "Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii" (Ps 27,13).

De aceea noi credem cu dreptul Iov că răposaţii pentru care ne rugăm acum în această lună de noiembrie vor învia (cf. Iov 19,25-26); credem cu psalmistul că deja au ajuns la bunătăţile Domnului din pământul celor vii (Ps 27,13); credem cu Isaia că sunt deja la ospăţul cu cărnuri grase, la ospăţul cu vinuri alese, la ospăţul cu cărnuri pline de măduvă, la ospăţul cu vinuri vechi şi limpezite, la ospăţul fără suferinţe (cf. Is 25,6); credem că sfintele Liturghii, indulgenţele, rugăciunile şi faptele bune pe care le oferim le vor fi de folos şi celor care încă n-au ajuns la fericirea deplină.

Credem de asemenea că alături de dragii noştri răposaţi vom ajunge şi noi la înviere, la bunătăţile Domnului din pământul celor vii, la ospăţul fericirii de pe muntele Domnului. Credem şi că îi vom cânta veşnic lui Dumnezeu, care este mândria noastră. Credem că îi vom cânta veşnic şi lui Isus Cristos Domnul nostru, care ne-a împăcat cu Dumnezeu (cf. Rom 5,11). Credem că îi vom cânta veşnic şi Duhului Sfânt care ne va învia din morţi, aşa cum l-a înviat pe Isus Cristos (cf. Rom 8,11), şi cum a înviat-o şi pe Maica Domnului.

Odihna cea veşnică dă-o răposaţilor noştri, Doamne! Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Tuturor Sfinţilor - 2014

"Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, spune Domnul, şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28)

Celebrăm cu deosebită bucurie solemnitatea tuturor sfinţilor, căci amintirea lor trezeşte în noi dorinţa după o viaţă mai bună, mai curată şi mai sfântă pe acest pământ; dar şi speranţa că noi vom dobândi bucuriile cerului alături de ei, care au ajuns deja la vederea lui Dumnezeu faţă-n faţă (cf.1In 3,2).

În sărbătoarea tuturor sfinţilor, Biserica ne cheamă să citim şi să medităm evanghelia fericirilor, unde vedem că la fericirea deplină din ceruri se ajunge doar trecând prin poarta strâmtă şi anevoioasă a sărăciei, a plânsului, a lipsei de hrană, a suportării nedreptăţilor, a prigoanelor şi chiar a morţii martirice; iar în tot acest timp mai trebuie şi să rămânem iubitori, blânzi, miloşi, curaţi la trup şi suflet, împăciuitori, paşnici şi răbdători până la moarte (cf. Mt 5,1-12; 7,13-14).

Citind evanghelia fericirilor vedem că, deşi Dumnezeu este lumina şi fericirea întruchipată (cf. In 8,12; 1Tim 6,15), el ne cheamă la lumina şi la fericirea sa veşnică prin întuneric şi suferinţe (cf. 2Tim3,12; Fap 14,22); el ne cheamă la fericirea cerului, pe o cale opusă fericirii oamenilor de pe pământ, care consideră fericiţi pe cei bogaţi, pe cei care râd, pe cei sătui, pe cei care deţin puterea.

În faţa chemării lui Isus la fericirea cerului, pe calea cea strâmtă a vieţii şi pe calea crucii, ne aducem aminte de cuvântul Tatălui ceresc, rostit din veşnicie: "Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, spune Domnul. Cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu atât căile mele se înalţă peste căile voastre şi gândurile mele peste gândurile voastre" (Is 55,8-9).

Isus însuşi, pentru a ne mântui pe noi oamenii păcătoşi, a păşit pe calea cea strâmtă a vieţii şi pe calea anevoioasă a crucii, care după păcat a rămas singura şi unica cale spre mântuire. Pe această cale a crucii a păşit el, a păşit Maica Domnului, au păşit apostolii, au păşit toţi sfinţii sărbătoriţi astăzi, şi trebuie să păşim şi noi dacă voim să ajungem în fericirea veşnică a sfinţilor (cf. Mt 16,21.24).

Sfântul apostol Paul ne spune că această unică cale rămasă pentru a ajunge în cer, calea crucii, pentru evrei este scandal, iar pentru păgâni o nebunie; dar pentru noi cei chemaţi, fie iudei, fie greci, nebunia crucii este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,23-24); nu este putere şi înţelepciune mai mare, în cer şi pe pământ, decât crucea, pentru că prin ea s-a făcut mântuirea lumii.

O istorioară creştină ne spune că, după păcatul lui Adam şi al Evei, Dumnezeu, care până atunci putea fi văzut şi interpelat de către om (cf. Gen 3,8), din momentul păcatului şi-a ascuns prezenţa într-un nor (cf. Ps 68,5.35). De aceea, oameni care voiau să-l întâlnească şi să-i simtă prezenţa, dar fără să-i vadă faţa, trebuiau să intre în nor.

Această istorioară conţine mult adevăr, căci sfânta Carte ne spune că: "Moise s-a apropiat şi a intrat norul întunecos în care era Dumnezeu" (Ex 20,21; 24,18) şi că "Dumnezeu îi vorbea din norul întunecos" (Ex 33,9). Tot dintr-un nor, fără să-şi arate faţa, Dumnezeu le-a mai vorbit oamenilor la darea Legii pe Sinai (cf. Ex19,9.16), la Botezul lui Isus în Iordan (cf. Mt 3,17), şi la schimbarea la faţă a lui Isus (cf. Mt 17,5).

Norul din această istorioară şi din aceste referiri biblice are şi o interpretare spirituală. Profetul Ezechiel ne spune că norii ascund soarele, luna şi stelele, adică bucuriile vieţii; altfel spus, norii sunt simbolul suferinţelor de tot felul care se revarsă din cer peste oamenii păcătoşi, pentru ca aceştia să-l poată vedea pe Dumnezeu (cf. Ez 32,7-12). Dumnezeu este ascuns în nori, şi pentru a-l găsi pe Dumnezeu trebuie să intrăm în nori, adică să trecem prin norii greutăţilor şi suferinţelor.

Acum înţelegem mai bine de ce, după păcat, Dumnezeu a permis ca peste oamenii păcătoşi să vină norii grei ai oboselilor, ai suferinţelor, al bolilor de tot felul şi ai morţii (cf. Gen 3,17-19), pentru că numai în aceşti nori grei ai suferinţelor oamenii îl vor putea găsi pe el şi odată cu el şi poarta paradisului pierdut, care străluceşte mai bine în întuneric; pentru că din norii suferinţelor plouă cu binecuvântări; pentru că numai din ploaia suferinţelor răsar flori parfumate şi multicolore; pentru că numai din norii încercărilor şi suferinţelor plouă cu iubire divină, plouă cu mii de flori, plouă cu mii de roade binecuvântate ale cerului.

Aşa cum atunci când este noapte putem vedea mai bine stelele cerului din depărtarea universului, tot astfel din întunericul suferinţelor îl putem vedea şi găsi mai uşor pe Dumnezeu şi vom putea găsi şi poarta paradisului prin lumina pe care o revarsă în afară.

Oare Isus când a fost mai aproape de Tatăl ceresc, când ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu şi de împărăţia cerurilor? Oare nu atunci când soarele s-a întunecat în plină zi, când el a fost ţintuit pe cruce, zdrobit de lovituri şi cuprins de întunericul morţii (cf. Lc23,45-46)? Acum înţelegem mai bine de ce "Evanghelia fericirilor", citită astăzi la sfânta Liturghie, este plină de "norii suferinţelor".

Iar, în altă ordine de idei, aşa cum numai în "camera obscură", numai în întuneric se pot developa imaginile de pe un clişeu fotografic, tot astfel numai în camera obscură, numai în întunericul istovirilor, suferinţelor şi morţii, se poate developa imaginea lui Isus în sufletul nostru, făcându-ne desăvârşiţi şi întregi, fără să ne lipsească nimic din chipul lui (cf. Iac 4,1).

Dacă vom citi în această cheie evanghelia fericirilor de astăzi şi toate suferinţele vieţii care ne apasă, atunci nu numai că nu ne vom mai plânge de suferinţe, dar vom sta liniştiţi şi vom vedea în ele daruri ale cerului prin care îl vom putea întâlni pe Dumnezeu, daruri date nouă pentru a creşte în Cristos, daruri prin care vom putea găsi mai uşor pe Dumnezeu, daruri prin care putem găsi mai uşor lumina şi poarta luminoasă a cerului, care se văd mai bine prin întuneric.

Acum înţelegem mai bine şi de ce sfântul Paul spunea: "Mă bucur în suferinţele mele" (Col 1,24); de ce Iudita, în cartea ei, spune: "Să-i mulţumim Domnului Dumnezeului nostru care ne încearcă pe noi ca şi pe părinţii noştri. Căci nu din răzbunare ne încearcă Domnul, ci spre înţelepciune şi apropiere de el" (cf. Idt 8,26-27).

Acum înţelegem mai bine şi de ce sfinţii au primit prin credinţă: batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisori; bătăi cu pietre şi tăieri cu ferăstrăul, sabie şi moarte; alţii au trăit îmbrăcaţi în piei de oaie şi de capră, în lipsuri şi asuprire; iar alţii au rătăcit toată viaţa lor prin pustiuri şi munţi, prin peşteri şi râpe ale pământului (cf. Evr 11,36-40); pentru că prin ele s-au apropiat mai mult de Dumnezeu şi de împărăţia cerurilor.

Acum înţelegem mai bine de ce sfânta Tereza de Avila (1515-1582) spunea: "Doamne, să sufăr, sau să mor"! Iar duhovnicul ei, sfântul Petru de Alcantara (1499-1562), apărându-i după trecerea din această viaţă, i-a zis: "O, fericite necazuri şi suferinţe, care mi-au dobândit bucurii veşnice atât de mari"!

Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer Albás (1902-1975), un preot spaniol, spunea: "Chiar şi sfinţii din lemn se fac pe bază de lovituri". Aşadar, să nu încercăm a evita loviturile, căci altfel riscăm să rămânem imperfecţi spiritual".

Într-un capăt al unui oraş, un om de vază care în viaţă a fost scutit de suferinţe, în mult iubita lui casă, cu cei mai buni medici împrejur, trăgea de moarte. Cu o undă de disperare în glas, a şoptit: "Plec de-acasă... plec de-acasă..." În celălalt capăt al oraşului, un om sărac care a în viaţă avut parte de multe suferinţe, într-un bordei, înconjurat numai de soţie şi copii, trăgea şi el de moarte. Cu o ultimă suflare, a spus: "Plec acasă... plec acasă...". La sfârşitul vieţii, noi cum vom spune: "Plec de-acasă", sau "Plec acasă"?

A doua idee pe care aş vrea s-o dezvolt astăzi de solemnitatea tuturor sfinţilor este trăirea în prezenţa lui Dumnezeu, acea prezenţă în care a trăit mereu Isus, Maica Domnului şi toţi sfinţii pe care îi celebrăm astăzi. Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă puterea lui Dumnezeu, înseamnă vederea lui Dumnezeu, înseamnă iubirea lui Dumnezeu (cf. 1In 3,1-2).

Isus, pentru că a trăit mereu în prezenţa Tatălui său ceresc, l-a biruit mereu pe diavol şi nu a fost atins de nici un păcat (cf. In 8,46; 14,30); a venit curat de la Tatăl şi s-a întors curat la Tatăl (cf. In8,42); a fost aproape de Tatăl, a fost aproape şi de oameni (cf. In6,15); a vorbit oamenilor despre Tatăl ceresc şi împărăţia sa, iar Tatălui i-a vorbit despre oameni (cf. In 8,38; Mt 5,1-12); a trecut cu bine prin cruce şi moarte, spre slava Tatălui, dar şi spre mântuirea noastră; l-a glorificat pe Tatăl învingând diavolul, păcatul şi moartea, dar ne-a înălţat şi pe noi la Tatăl ceresc (cf. Ap 20,6).

După exemplul lui Isus, Maica Domnului şi toţi sfinţii au trăit şi trăiesc în prezenţa lui Dumnezeu, pe care îl simt aproape, în timp ce vorbesc, se roagă, lucrează, se plimbă, suferă şi mor. De aceea, diavolul nu a avut şi nu are nici o putere asupra lor.

Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) zicea: "Eu simt prezenţa lui Dumnezeu chiar şi printre oale şi tigăi".

Nicolas Herman de Lorraine (1614-1691), zis şi fratele Lawrence al Învierii, un călugăr dominican laic francez, care a lucrat ca bucătar şi apoi ca cizmar al mănăstirii, a trăit prezenţa lui Dumnezeu într-un mod admirabil. El a devenit capabil să simtă şi să trăiască prezenţa lui Dumnezeu: "Şi în timp ce spăla vase în bucătăria mănăstirii, şi în timp ce repara încălţăminte în atelierul mănăstirii; şi în timp ce se odihnea de truda zilei şi în timp ce îndruma suflete pe calea Domnului. În toate aceste activităţi, el trăia prezenţa lui Dumnezeu, exact ca şi atunci când participa la sfânta Liturghie; ca şi atunci când citea şi medita cuvântul Scripturilor; ca şi atunci când se împărtăşea cu Isus Euharisticul; ca şi atunci când era în adoraţie în faţa preasfântului sacrament; ca şi atunci când se ruga în camera lui, sau împreună cu fraţii".

David Wilkerson (1931-2011), un american credincios care a îngrijit de tinerii dependenţi de droguri, spunea aşa: "Diavolul se teme grozav de prezenţa lui Dumnezeu în vieţile noastre. El tremură numai la gândul apropierii credinciosului de Dumnezeu. Aşa că, atunci când hoardele sale demonice te văd pe genunchi zilnic, în prezenta Tatălui tău ceresc, tot iadul zbiară: Dumnezeu este cu acest credincios. Acesta are prezenţa divină. Ce putem să facem împotriva unuia ca acesta? Iată de ce satan va face tot ce-i stă în putere spre a te fura din prezenta lui Dumnezeu. Iată de ce vrea el să-ţi târască sufletul jos, în mlaştina fricii şi a nesiguranţei. Te vrea secătuit de toată forţa şi tăria! Va folosi tot ce poate, chiar şi lucrurile "bune", spre a te împiedica să petreci timp singur cu Dumnezeu. El ştie că timpul petrecut de tine cu Dumnezeu te poate face biruitor peste temerile si neliniştile acestor vremuri"!

În al treilea rând, astăzi aş vrea să amintesc că sfinţii nu fac parte dintr-un popor anume, nici dintr-o grupare anume, şi nici nu au o îndeletnicire anume, ci sfinţii s-au ridicat şi se ridică din toate rasele, popoarele, limbile, clasele sociale şi din toate îndeletnicirile umane (cf. Ap 7,9). Astfel avem sfinţi ridicaţi de la regi şi până la cerşetori. Astfel avem sfinţi dintre papi, episcopi, preoţi, diaconi, seminarişti, călugări, elevi, studenţi, regi, prinţi, militari, profesori, medici, muncitori, meşteşugari, ţărani şi până la simpli sclavi. Toţi aceştia s-au sfinţit purtându-şi zilnic crucea împreună cu Isus (cf. Lc9,23), trăind la prezenţa lui Dumnezeu şi făcându-şi fiecare datoria lui: studiind, predicând, scriind, predând la catedră, navigând, lucrând pe câmp, lucrând pe şantier, lucrând în casă, lucrând cu acul, lucrând la războiul de ţesut, slujind pe Dumnezeu şi pe semeni. etc.

Biblia ne spune că în Iope era o ucenică numită Tabita, care în traducere înseamnă Dorca, sau Gazelă. Tabita făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii (cf. Fap 9,36). Tabita nu avea o calificare înaltă. Din vechime, Dumnezeu a spus poporului să îngrijească de orfan şi de văduvă (cf. Is 1,17). Tabita a înţeles că misiunea ei era să facă fapte bune şi îngrijească de alţii (Tit 3,8). Mântuitorul a spus şi el: "Este mai ferice să dai decât să primeşti" (Fap 20,35). Tabita s-a sfinţit slujind pe Dumnezeu, lucrând cu acul şi aţa cosind cămăşi pentru văduve şi orfani.

Aşa cum Napoleon I Bonaparte (1769-1821) îi entuziasma pe ostaşii lui, spunându-le că fiecare soldat poartă în desaga sa sceptrul de mareşal, tot astfel Biserica, astăzi, în sărbătoarea tuturor sfinţilor, îi entuziasmează pe fiii ei, spunându-le că, prin Cristos şi prin botez, au primit deja atât ramura de palmier a sfinţeniei, cât şi coroana de lauri a învingătorilor. Curaj în urmarea lui Cristos nedespărţit de Tatăl ceresc, slujitor al mântuirii oamenilor şi răstignit din dragoste faţă de Tatăl şi faţă de oameni, căci dacă atâţia şi atâtea s-au sfinţit, ne vom sfinţi şi noi, vom deveni şi noi asemenea lui Dumnezeu, şi îl vom vedea aşa cum este (cf. 1In 3,2)!

Toţi sfinţii şi sfintele lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XXX-a de peste an - A

Dragostea lui Cristos ne strânge (cf. 2Cor 5,14)

Duminica trecută am văzut că Dumnezeu, chiar din Vechiul Testament, pe lângă profeţi şi drepţi, s-a folosit chiar şi de mulţi oameni necredincioşi pentru a-şi duce la îndeplinire planul său de mântuire a lumii. Astfel, Dumnezeu s-a folosit de faraonul, Apophis I (1575-1540 î.C), regele Egiptului pentru creşterea poporului său; s-a folosit de Nabucodonosor II (604 î.C.-562 î.C.) pentru maturizarea poporului său; s-a folosit de Cirus II (559 î.C.- 529 î.C.) pentru eliberarea poporului său; s-a folosit de Cezar Octavian August (63 î.C.-14 d.C), pentru a face pace în vederea naşterii Fiului său. Iar, în Noul Testament, Isus, pe lângă apostoli şi ucenici, s-a folosit chiar de răutatea şi perfidia fariseilor şi cărturarilor pentru a rosti adevăruri veşnice, aşa cum vedem în evanghelia zilei de astăzi; s-a folosit de răutatea şi perfidia lui Irod Antipa (4 î.C.-39 d.C.) şi a lui Pilat din Pont, prefectul Iudeii (26-36), pentru a duce la împlinirea jertfa Fiului său; s-a folosit de răutatea tetrarhului Irod Agripa I (41-44) şi a mai marilor templului, care, prigonind pe creştini, au făcut ca evanghelia să ajungă prin împrejurimi; s-a folosit şi de Titus Flavius Caesar Vespasianus Augustus (39-81), atât pentru pedepsirea iudeilor, cât şi pentru răspândi creştinilor printre toate popoarele lumii pentru a le duce evanghelia mântuirii. Că au ştiut şi nu au ştiut, că au voit sau nu au voit, oamenii au fost instrumente în mâna lui Dumnezeu, pentru împlinirea planul său mântuitor. Însă, atunci când toţi aceştia şi-au depăşit mandatul şi atribuţiile, puterea le-a fost retrasă pentru totdeauna. Ce mai există astăzi din imperiile Egiptului, Babilonului, Persiei sau Romei? Nimic!

Duminica aceasta vedem cum Isus s-a folosit de răutatea fariseilor, pentru a-şi împlini planul mântuitor. Deşi Scriptura spune expres: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău (cf. Dt 6,16), fariseii şi cărturarii, asemenea satanei (cf. Mt 4,7; Lc 4,12), au îndrăznit să-l ispitească pe Isus, în multe feluri şi în multe rânduri (cf. Mt 16,1; 19,3; 22,15) 22,35), ca să-l poată da la moarte, ei care aveau menirea de a pregăti venirea lui Mesia şi a mântuirii lui. Să încerci să ucizi viaţa însăşi este un gest tot atât de nesăbuit ca şi al împăratului Iulian Apostatul (330-363), care în ura lui faţă de Cristos, a tras săgeţi spre cer ca să-l ucidă, dar săgeţile au căzut tot peste cei care le-au tras, ceea ce l-a făcut pe împăratul păgân, Iulian Apostatul să exclame furios: "Ai învins, Galileene!" Tot astfel, săgeţile trase de farisei şi cărturari asupra lui Isus au căzut tot asupra lor, pentru că ei au dispărut pentru totdeauna.

Tagma cărturarilor şi a fariseilor, din voinţa lui Dumnezeu, a fost înfiinţată de preotul şi cărturarul Ezra (cf. Ezd 7,25), pentru a păstra şi preda Legea curată de învăţături străine şi pentru a pregăti venirea mântuitoare a lui Mesia; dar, din păcate, ei au abuzat de autoritatea primită şi au introdus învăţături omeneşti în Lege, n-au predat Legea curată poporului, ba chiar s-au ridicat împotriva lui Mesia şi l-au ucis în afară de cetate. Pentru fapta lor, ei şi autoritatea lor au dispărut pentru totdeauna. Isus, în evanghelia de astăzi, s-a folosit de răutatea fariseilor şi cărturarilor, pentru a dezvălui lumii porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi porunca iubirii faţă de aproapele, porunci care cuprind toată Legea şi toţi Profeţii. Doar cu puţin înainte de a împlini jertfa mântuitoare a crucii, pe care i-a încredinţat-o Tatăl ceresc, în timp ce iudeii erau plini de ură faţă de Isus, Isus era plin de dragoste faţă de ei şi faţă de întreaga lume.

De multă vreme oamenii au căutat să afle o sinteză a Scripturilor, în puţine cuvinte, dar, din cauza fariseilor şi cărturarilor, care mereu adăugau la Lege noi legi şi noi învăţături omeneşti, nu au putut-o găsi.

Pe vremea lui Isus, trăiau doi rabini renumiţi, rabi Şamai şi rabi Hillel. Se spune că odată un om s-a dus la rabi Şamai şi i-a cerut să-i facă o sinteză a Legii şi să i-o spună cât timp va putea sta într-un picior. Rabi Şamai a considerat cerea ca obraznică şi l-a respins pe acel om. Atunci acel om s-a dus la rabi Hillel şi i-a făcut aceeaşi cerere. Rabi Hillel i-a spus că îi va da răspunsul înainte ca piciorul să-i obosească şi i-a dat răspunsul lui Isus de astăzi: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt22,37-39). De aici şi bănuiala că acel cărturar trimis de farisei ca să-l pună la încercare pe Isus şi care a fost învăţat de Isus ar fost chiar rabi Hillel.

Dar de ce trebuie să-l iubim pe din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul (cf. Mt 22,37)? Răspunsul la această întrebare ni-l dă sfântul Ioan apostol şi evanghelist: pentru că "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8.16), iar iubirii trebuie să-i răspundem cu iubire; "pentru că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi" (1In 4,19); "pentru că dragostea lui Dumnezeu ne strânge" (2Cor 5,14). Adică dragostea lui Dumnezeu ne-a scos la existenţă atunci când nu eram nimic; ne-a ţesut fiinţe minunate în sânul mamei noastre; ne-a aşezat în paradisul său; după păcatul nostru ni l-a promis şi ni l-a trimis pe mântuitorul, Isus; ni l-a trimis şi pe Duhul Sfânt; toate cele trei persoane au venit să locuiască în noi la botezul nostru; ne-a pregătit în ceruri locuri veşnice mai bune decât cele din care ne-a scos diavolul şi păcatul; ne-a dat-o pe Maria de mamă; ni i-a dat pe îngerii săi de ocrotitori; ni i-a dat pe sfinţii cerului de prieteni şi mijlocitori; ni i-a dat pe toţi oamenii de fraţi; ne-a dat întreaga creaţie spre încântare şi înălţare sufletească; ne-a dat cuvântul său de lumină şi călăuză etc.

De ce trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine? Răspunsul ni-l dă tot sfânta Scriptură. Biblia ne spune că Dumnezeu şi-a pus chipul şi asemănarea în noi (cf. Gen 1,26-27), de aceea cine iubeşte omul, iubeşte chipul lui Dumnezeu din el. Mai mult, în Isus, Dumnezeu şi om sunt uniţi într-o singură persoană, fapt pentru care Isus spune: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40); sau: "Cine persecută un ucenic, îi face rău lui Isus însuşi (cf. Fap 9,4); sau: "Cine îl împrumută pe aproapele, îl împrumută pe Dumnezeu" (Prov 19,17). De aceea, sfântul Paul ne spune: "Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea" (Rom 13,8); iar, dacă nu avem dragoste faţă de aproapele, nu suntem nimic (cf. 1Cor 13,2). Iar Ioan zice: "Cine nu-l iubeşte pe aproapele său, nu poate să pretindă că-l iubeşte pe Dumnezeu" (1In 4,20). Astfel, iubirea pentru Dumnezeu cel invizibil devine vizibilă şi realizabilă în persoana oricărui om.

Când Raguel l-a văzut pe tânărul Tobia, fără a-l cunoaşte, a zis: "Ah, cât de mult seamănă acest tânăr cu vărul meu" (Tob 7,2) şi l-a îmbrăţişat. Când noi îl vom iubi pe aproapele pentru că seamănă cu Dumnezeu, atunci iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele sunt adevărate.

Referitor la iubirea faţă de Dumnezeu, pe lângă cuvintele Bibliei, redau spusele şi faptele câtorva sfinţi:

Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) spunea: "Atunci când îi iubim pe oameni, pentru că aceştia sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, îl iubim pe însuşi Dumnezeu care este prezent în ei".

Sfântul Augustin (354-430) spunea: "Iubirea faţă de Dumnezeu se arată prin renunţarea la dorinţele proprii, în favoarea voinţei divine".

Sfintei Matilda (895-968), soţia regelui Henric I al Germaniei (876-936), în fiecare zi îi răsunau în urechi cuvintele lui Isus adresate lui Petru: "Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?" (In 21,15-17).

Sfântul Vincenţiu Ferreri (1350-1419) îl iubea atât de mult pe Dumnezeu, că avea mereu inima şi mintea ocupate cu Dumnezeu şi nu vorbea decât de Dumnezeu. Fie că studia, lucra sau se odihnea, era absorbit mereu în Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu i se revărsa de pe buze, din priviri, din fapte.

Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556) îl iubea aşa de mult pe Dumnezeu că făcea toate spre mai marea sa glorie.

Sfantul Carol Borromeu (1538-1584) tot timpul vieţii sale a fost mistuit de dragostea faţă de Dumnezeu şi în acest sens nu precupeţea nici timp şi nici efort ca Dumnezeu să fie cunoscut, lăudat şi iubit.

Sfântul Filip Neri (1515-1595) mergea pe străzi şi striga: "Cum e posibil ca unul care crede în Dumnezeu să iubească pe altcineva?"

Referitor la iubirea faţă de aproapele, redau mesajul primelor două lecturi de astăzi, dar şi spusele câtorva sfinţi:

Prima lectură de astăzi ne vorbeşte despre purtarea cu milă, purtarea cu dreptate, împrumut fără cămătărie, facere de bine fără zălog. Toate acestea reprezintă concepţia Vechiului Testament despre iubire (cf. Ex 22,21-27), acea iubirea care este mereu atentă la problemele aproapelui. Israel a învăţat că Dumnezeu nu este numai părintele său, dar că el este şi aproapele său, care ia mereu partea celor slabi şi neajutoraţi. De aceea, Israel a devenit un popor de fraţi, în care nici bogăţia şi nici puterea nu puteau să tulbure acest gen de relaţii. De aceea, a păcătui împotriva fratelui sărac, orfan, singuratic sau străin înseamnă a păcătui împotriva lui Dumnezeu, care îşi pus chipul în fiinţa oricărui om (cf. Gen 1,26-27).

Lectura a doua de astăzi face un pas înainte faţă de Vechiul Testament şi ne spune că, la dragostea faţă de viaţa trupească a aproapelui, trebuie adăugată şi dragostea faţă de sufletul lui, faţă de mântuirea lui, mântuire care este rod al pătimirilor, morţii şi învierii lui Cristos. Iar vestea cea bună a mântuirii trebuie să ajungă la aproapele nostru: prin cuvântul vestit; prin părăsirea idolilor şi a păcatului; prin exemplul vieţii noastre (cf. 1Tes 1,5-10). Dacă aproapelui nostru îi dăm numai ajutorul trupesc de care are nevoie şi nu-i dăm şi evanghelia mântuirii de care are şi mai mare nevoie, nu i-am dat nimic. Căci, dacă un om şi-a pierdut sufletul, a pierdut totul (cf. Mt 16,26). De aceea, Isus, iubirea noastră la modul superlativ, atunci când ajuta sau vindeca pe cineva trupeşte, totdeauna îl ridica şi îl vindeca şi sufleteşte, adică îl orienta şi spre patria cerească.

Sfântul Irineu din Lyon (130-202) a scris mult contra gnosticilor. Aceştia considerau cunoaşterea ca suprema virtute şi perfecţiune. Lor sfântul Irineu le-a spus că iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele sunt suprema perfecţiune şi că fără iubire toate celelalte carisme şi virtuţi îşi pierd strălucirea. Sfântul Francisc de Sales (1567-1622) compară iubirea cu un "un lac strălucitor"; şi, aşa cum lacul aplicat pe diferite obiecte le face mai strălucitoare şi mai atrăgătoare, tot astfel şi iubirea, pusă la baza virtuţile noastre, le face mai strălucitoare în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897) spune şi ea că, dacă cineva are dragoste, atunci are toate carismele şi virtuţile, căci dragostea este izvorul tuturor carismelor şi virtuţilor.

Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) spunea: "Dumnezeu îl iubeşte aşa de mult pe aproapele că este gata să-şi dea din nou viaţa pentru el; şi că Dumnezeu se bucură când cineva îi face un bine aproapelui, ca şi când i l-ar face lui însuşi. De aceea, cel mai sigur semn de a şti că cineva are iubirea lui Dumnezeu, este acela de a vedea dacă are dragostea faţă de viaţa trupească şi sufletească a aproapelui".

Sfânta Eufrasia (sec. IV), călugăriţă din Tebaida Egiptului, la moarte îi părea rău, nu că moare, ci că nu mai poate sluji viaţa şi mântuirea altora.

Sfânta Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607) considera ca pierdută ziua în care nu a făcut o faptă de dragoste trupească sau sufletească faţă de aproapele.

Cu ceva vreme în urmă, cardinalul Paul-Émile Leger (1904-1991), arhiepiscop romano-catolic de Montreal, Canada, a renunţat la funcţia sa pentru a merge ca simplu misionar la leproşii din Camerun, Africa, ca să-i ajute material şi spiritual. Sfântul Damian de Veuster, zis şi Leprosul (1840-1889), un preot romano-catolic din Belgia, membru al Congregaţiei Inimilor Sfinte ale lui Isus şi Mariei, o instituţie religioasă misionară, a slujit material şi spiritual şi până la moarte, pe leproşii din Molokai, în Hawaii, SUA. Fratelui său, Auguste, îi scria: "Mă fac lepros pentru leproşi ca să-i câştig pe toţi pentru Cristos". Albert Schweitzer (1875-1965), cunoscut filozof, teolog, muzician şi medic, a slujit material şi spiritual bolnavii din Africa. Atunci când băştinaşii l-au întrebat de ce a venit la ei, Albert Schweitzer le-a răspuns simplu: "M-a trimis Isus"!

Isus, aproapele fiecăruia dintre noi, cel care ne-a vindecat de rănile noastre în sângele său şi apoi ne-a adus spre îngrijire în Biserica sa, ne trimite şi pe noi, cu evanghelia iubirii şi cu viaţa noastră, să-i câştigăm pe oameni pentru el, asemenea tuturor lucrătorilor menţionaţi mai sus, spunându-ne fiecăruia în parte: "Mergi şi fă şi tu la fel" (Lc 10,37).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XXIX-a de peste an - A

"Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fil 3,20).

Pentru a înţelege mai bine mesajul lecturilor de astăzi, am să redau o istorioară scrisă de Bruno Ferrero, un preot salesian italian contemporan. Un călugăr şedea meditând pe malul unui pârâu. Când a deschis ochii, a văzut un scorpion care căzuse în apă şi lupta cu disperare pentru a se menţine la suprafaţă şi a supravieţui. Plin de compătimire, călugărul a băgat mâna în apă, a luat scorpionul şi l-a pus în siguranţă pe mal. Scorpionul, drept recompensă, s-a întors brusc şi l-a înţepat, provocându-i o durere puternică. Călugărul şi-a reluat meditaţia, dar când a redeschis ochii, a văzut că scorpionul căzuse din nou în apă şi lupta din toate puterile sale. L-a salvat pentru a doua oară şi chiar şi de această dată scorpionul l-a înţepat pe salvatorul său făcându-l să ţipe de durere. Acelaşi lucru s-a întâmplat pentru a treia oară. Călugărul avea lacrimi în ochi datorită chinului provocat de crudele înţepături la mână. Un ţăran care asistase la scenă a exclamat: "De ce te încăpăţânezi s-o ajuţi pe acea mizerabilă creatură care în loc să-ţi mulţumească îţi face numai rău?" "Pentru că amândoi urmăm natura noastră" a răspuns călugărul. "Scorpionul e făcut pentru a înţepa, iar eu sunt făcut pentru a fi milostiv".

Poporul evreu (cf. Mt 22,15.22) şi lumea căzută în apele disperării şi ale pierzării veşnice pot fi asemănate cu scorpionul din povestirea de mai sus. Dumnezeu a văzut din cer chinul şi zbuciumul zadarnic al lumii pierdute de a se salva singură şi, fiindu-i milă de ea, l-a trimis pe Fiul său, pe Isus, ca să o mântuiască. Iar lumea, în loc să-l primească, să-i mulţumească şi să-i fie recunoscătoare pentru darul mântuirii, a căutat în repetate rânduri să-l învenineze pe Isus şi să-l dea la moarte, aşa cum scorpionul a făcut cu salvatorul său.

Evanghelia de astăzi ne prezintă încă o încercare a iudeilor de a-l da la moarte pe Isus. Iudeii, care nu-i dădeau lui Dumnezeu tributul pentru binefacerile primite şi pentru eliberările din sclaviile popoarelor păgâne, iată că deodată se aliază cu irodienii, nişte reprezentanţi ai puterii de ocupaţie şi îl întreabă pe Isus, de tributul pe care aceşti cuceritori şi prigonitori îl cereau în mod nedrept.

Deşi birul plătit cezarului le amintea iudeilor de sclaviile din Egipt şi Babilon (cf. Ier 25,11-12; Dan 9,2) şi de cotropirile popoarelor din jur cărora le plăteau tribut (cf. 2Rg 17,3); deşi zeloţii au creat o celulă de criză şi o grupare de gherilă pentru a-şi exprima respingerea faţă de cotropitorii romani; totuşi fariseii iudei s-au aliat cu irodienii cotropitori, contra lui Isus.

De ce oare conducătorii iudei s-au aliat cu irodienii? Două ar fi motivele principale: un motiv este că Isus îi deranjase şi pe unii şi pe alţii cu învăţătura sa; iar al doilea motiv este că tribut percepeau şi unii şi alţii.

Isus îi deranjase şi pe unii şi pe alţii, prin chemarea sa universală la convertire şi mântuire. Isus îi chemase la convertire pe farisei şi cărturari, aşa cum îi chemase şi pe vameşi şi păcătoşii publici şi le spusese că, dacă nu se convertesc, aceştia vor mergea înaintea lor în împărăţia cerurilor (cf. Mt 21,31). Fariseii şi cărturarii, care se credeau oamenii Scripturilor divine şi oamenii cei mai drepţi din lume; care se credeau duhovnicii poporului şi pretindeau ca oamenii să le spună: rabi, învăţători, dascăli şi părinţi pentru popor, iată-i acum puşi în rând cu vameşii şi păcătoşii publici şi chiar în urma lor (cf. Mt 21,31), şi chemaţi la convertire. Ba, mai mult, Isus se numeşte pe el însuşi: rabi şi învăţător (cf. Mt 23,7-10), iar pe ei, urmaşii lui Abraham cel drept (cf. In 8,39), oamenii puşi de preotul Ezdra la catedra lui Moise (cf. Mt 23,2), daţi la o parte.

Isus, prin gura lui Ioan Botezătorul, îi chemase la convertire şi pe soldaţii lui Irod; pe ei care se credeau stăpânii popoarelor şi pretindeau că au voie să facă orice gândesc şi voiesc; pe ei care dădeau ordine la toţi şi nu primeau sfaturi de la nimeni; pe ei care asupreau pe toţi şi pe care nimeni nu avea voie să-i atingă. Lor, Ioan Botezătorul, a îndrăznit să le ceară să se întoarcă la Dumnezeu şi să se convertească, să nu mai asuprească pe nimeni şi să se mulţumească cu solda lor (cf. Lc 3,14). Iar plus de asta, Isus s-a numit pe sine împărat, chiar dacă al împărăţiei cerurilor (cf. In 18,33-36), pe ei şi pe Irod acest fapt tot îi deranja.

Şi, pentru că tocmai în acel timp Teuda şi Iuda Galileanul au pus la cale o răscoală împotriva ordinii statului şi au fost condamnaţi la moarte (cf. Fap 5,36-37), acum fariseii şi irodienii voiau să arunce vina faptelor şi morţii lor, asupra lui Isus şi a învăţăturii lui. De aceea, aşa cum s-au aliat pentru uciderea lui Ioan Botezătorul care îi deranja (cf. Mc 6,14), tot astfel s-au aliat acum şi pentru a căuta condamna la moarte a lui Isus, pentru că şi el îi deranja (cf. Mt 22,16).

Iar, cu privire la tribut, spunem că fariseii şi cărturarii, asemenea adepţilor lui Irod, legau sarcini grele şi le puneau pe umerii oamenilor (cf. Mt 23,4); pentru că şi ei, asemenea adepţilor lui Irod, mâncau casele văduvelor; iar, în plus, de ochii lumii, mai făceau şi rugăciuni lungi (cf. Mt 23,14; Mc 12,40; Lc 20,47).

Cât de mult îi orbise satana, şi pe farisei şi pe adepţii lui Irod, ne-o arată însăşi ispita lor la adresa lui Isus. L-au întrebat pe Isus despre tributul datorat cezarului, tribut de care erau direct interesaţi, dar nu l-au întrebat despre tributul datorat lui Dumnezeu. Pentru că tributul datorat cezarului îi interesau şi pe unii şi pe alţii, au întrebat despre el; dar, pentru că tributul faţă de Dumnezeu nu-i interesau nici pe unii nici pe alţi, n-au întrebat despre el.

Oamenii din toate timpurile au fost deranjaţi de chemarea la convertire şi de cei care se opuneau intereselor lor, de multe ori meschine, şi au fost mereu gata de luptă şi răzbunare; dar cu greu se gândeau la datoriile faţă de Dumnezeu şi-i binecuvântau pe aceia care le aminteau de ele.

Dumnezeu a rânduit viaţa trupească şi viaţa duhovnicească; viaţa civilă şi viaţa religioasă; cât trebuie să ascultăm pe oameni şi cât trebuie să ascultăm de el; cât tribut trebuie să plătim oamenilor şi cât tribut trebuie să-i plătim lui. Şi, pentru că Dumnezeu a orânduit toate cele al lumii şi ale cerului, Isus, împreună cu apostolii săi, care şi-au plătit totdeauna taxele faţă de stat şi faţă de templu (cf. Mt 17,27), ne-au învăţat despre toate aceste rânduiri divine.

De aceea, cât priveşte tributul, Isus, în evanghelia de astăzi, s-a detaşat de interesele fariseilor şi ale irodienilor, şi a exprimat voinţa Tatălui său cu privire la tribut: "Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Mt 22,21)! La fel avea să spună şi sfântul Petru: "Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului" (1Pt 2,17).

Isus şi apostolii săi ne-au învăţat că omul creştin are "dublă cetăţenie", o cetăţenie pământească şi o cetăţenie cerească. Cetăţenia pământească este temporală, iar cetăţenia cerească este veşnică. "Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fil 3,20). "Suntem împreună cetăţeni cu sfinţii, şi oameni din casa lui Dumnezeu" (Ef 2,19). De aceea, trebuie să ascultăm mai întâi de Dumnezeu şi apoi de oameni (cf. Fap 5,29). De aceea, creştinul trebuie să se dea fiecărei cetăţenii prioritate în funcţie de importanţa şi valoarea ei.

În privinţa datoriilor către "cezar", cuvântul lui Dumnezeu spune: "Prin mine împărăţesc împăraţii şi dau voievozii porunci drepte. Prin mine cârmuiesc dregătorii şi mai marii, toţi judecătorii pământului" (Prov 8,15-16). "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda" (Rom 13,1-2). "Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun" (Tit 3,1). Tot la fel cuvântul Scripturilor clarifică şi datoriile noastre faţă de Dumnezeu.

Isus şi apostolii amintesc astăzi lumii întregi că autoritatea lui Dumnezeu este supremă; de aceea, şi loialitatea faţă de Dumnezeu este supremă. Creştinul conlucrează cu stăpânirile care sunt în lume pentru că ele sunt rânduite de Dumnezeu (cf. Rom. 13,1), dar nu uită de guvernarea şi datoriile faţă de Dumnezeu, care sunt pe primul loc. De aceea, datoria a plăti bir cezarului nu poate fi înaintea datoriei de a-i da lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine (cf. Mt 22,17). Dar sunt anumite "lucruri" în care "cezarul" nu are dreptul să se amestece (cf. Fap 5,29). Jurisdicţia lui Dumnezeu este absolută şi universală, cea a cezarului, subordonată şi limitată.

Un scriitor creştin anonim, care a trăit la începutul celui de-al doilea secol creştin, în renumita sa carte, Scrisoare către Diognet, carte care i-a fost adresată unui filozof păgân din Alexandria, care purta numele de Diognet şi care era interesat de creştinism, îi spune câteva cuvinte pe care le rezum: Omul creştin nu fuge din societatea umană, ci, dimpotrivă, se integrează în ea, dându-i valoare; omul creştin dă cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu (cf. Mt 22,21); omul creştin este cetăţean al două patrii, patria de aici, unde este numai străin şi trecător, şi patria cerească, unde este va locui veşnic; omul creştin împlineşte legile celor două patrii; dar când legile patriei pământeşti se opun legilor patriei cereşti, mai bine suferă şi mor decât să uite de patria cerească (cf. Scrisoarea către Diognet, 5).

Fariseii şi cărturarii, nobilii şi poporul de rând, aşa cum din interes pământesc au lăsat moneda naţională cu însemnele binecuvântărilor divine, tot astfel l-au lăsat şi pe Dumnezeu şi împărăţia lui, de aceea, n-au mai întrebat de tributul datorat lui Dumnezeu. Dar Isus, în răspunsul său divin, le-a amintit de ambele datorii, atât cele faţă de împărat, cât şi cele faţă de Dumnezeu, de care au uitat.

Este interesant de observat că fariseii şi cărturarii, care se credeau oamenii lui Dumnezeu, oamenii Scripturilor, oamenii responsabili cu relaţia divină, oamenii care apără credinţa de rătăciri şi ţara de cotropitori, tocmai ei îngenuncheaseră în faţa stăpânirii păgâne şi deveniseră închinători la idoli, prin dinarii care, deşi erau opriţi de la templu, ei îi purtau la brâiele lor. Ei au renunţat la monedele naţionale, a căror efigii era măslinul şi palmierul, două simboluri ale poporului ales şi ale binecuvântărilor divine, şi foloseau acum dinarii, care aveau ca efigii figurile împăraţilor, care la acea vreme se credeau zei, cereau închinare de la oameni şi-i trimiteau la moarte pe cei care le refuzau închinarea. În vremea lui Isus, dinarii romani aveau pe o parte efigia împăratului Tiberiu Cezar Augustus (42 îC-37d.C), iar, pe de altă parte, efigia mamei sale, Livia Drusilla (58 î.C - 29 d.C).

Cât priveşte tributul datorat lui Dumnezeu, trebuie să spunem că fiinţa noastră este moneda pentru a plăti acest tribut, pentru că noi, la creaţie, am primit în noi efigia lui Dumnezeu, am primit chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, în noi (cf. Gen 1,26-27), ca într-o zi să-l vedem iar faţă-n faţă (cf. 1In 3,2). De aceea, aşa cum spune o ectenie din Liturghia bizantină: "Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Cristos Dumnezeu să o dăm". Este exact ceea ce ne învaţă şi sfântul Paul: "Vă îndemn, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru spiritual" (cf. Rom12,1-2). Dacă nu-i dăm lui Dumnezeu toată viaţa noastră, ne minţim pe noi înşine şi, de fapt, nu-i dam mai nimic. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa noastră, nu este pe nici un loc.

Cezarul trebuia să fie ascultat cu privire la cele cuvenite lui; iar Dumnezeu trebuie să fie ascultat cu privire la cele cuvenite lui (cf.Mt 22,21). Creştinul nu trebuie să uite că nu are stăpân decât pe Dumnezeu şi că cezarii, oricare ar fi ei, sunt doar slujitorii lui Dumnezeu (Mt 6,24; Lc 16,13); de aceea, creştinul trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni (cf. Fap 5,29).

Deşi Domnul, prin Cirus, a spus tuturor cezarilor din lume:"Eu te-am făcut puternic, fără ca tu să mă cunoşti, ca să se ştie de la răsărit până la apus că nu este alt Dumnezeu afară de mine. Eu sunt Domnul şi nu este altul!" (Is 45,5-6); totuşi, atunci când cezarii, oricare ar fi ei, îşi depăşesc atribuţiile, trebuiesc refuzaţi, chiar dacă pentru asta trebuie să suportăm nedreptăţi, suferinţe şi moarte.

Iată câteva exemple:

Haman, din cartea Esterei, avea pretenţii ca oamenii să îngenuncheze înaintea lui. Totuşi, evreul Mardorheu, cu riscul exterminării poporului său, i-a refuzat închinarea (cf. Est 3,1-15).

Antioh Epifanul, din a doua carte a Macabeilor, care voia ca evrei să lase închinarea lor către Dumnezeu şi să se închine împăratului şi zeilor, bătrânul Eleazar (cf. 2Mac 6,18-31) şi mama şi cei şapte fii macabei (cf. 2Mac 7,1-42), cu riscul morţii, i-au refuzat închinarea.

În zilele noastre, când puterea cezarilor voia să ia locul lui Dumnezeu, fericitul episcop martir Anton Durcovici (1888-1951), împreună cu cei 12 episcopi greco-catolici, împreună cu Monseniorul Vladimir Ghica (1873-1954), s-au opus până la moarte şi i-au dat închinarea şi supunerea numai lui Dumnezeu.

Creştinul bun spune mereu cu sfântul Paul: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Dar, în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Rom 8,35. 37).

Finalul evangheliei de astăzi ne spune un lucru extrem de important, şi anume că irodienii, nişte păgâni, auzind învăţătura lui Isus, şi surprinşi de cuvintele lui înţelepte, au plecat lăsându-l în pace, au plecat făcând pace cu el. Au venit ca duşmani şi au plecat ca prieteni. Biserica doreşte mereu ca, ascultându-l pe Isus, să facem pace cu el.

Fariseii şi cărturarii, socotiţi oamenii Scripturilor şi ai lui Dumnezeu, nu s-au lăsat până ce n-au obţinut condamnare lui Isus. Au venit sub masca prieteniei, au plecat ca duşmani de moarte ai lui Isus. Biserica doreşte ca noi niciodată să nu facem acest lucru.

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XXVIII-a de peste an - A

Dumnezeu ne invită şi ne aşteaptă zilnic la ospăţul de nuntă al Fiului său, Isus.

Isus continuă discuţia cu preoţii cei mai de seamă şi fariseii pe tema împărăţiei lui Dumnezeu, rostind parabola nunţii fiului de împărat, în care ne este înfăţişată întreaga istorie a mântuirii, întreaga istorie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om, din faza ei pământească şi până în faza ei cerească.

În această parabolă a nunţii fiului de împărat, Isus se prezintă pe sine ca fiul de împărat îndrăgostit de lumea păcătoasă, ca fiul lui Dumnezeu care se căsătoreşte cu omenirea, ca fiul lui Dumnezeu, Mesia, care invită pe toţi păcătoşii să-i devină mireasă şi să intre cu el la ospăţul nunţii veşnice din împărăţia nesfârşită a Tatălui său.

Nunta Fiului lui Dumnezeu cu omenirea păcătoasă, aşa cum ne spune evanghelia de astăzi (cf. Mt 22,1-14), a fost un eveniment care a fost anunţat prima dată de către profeţii Vechiului Testament (cf. Is 26,6-10; Os 2,19-20), iar a doua oară de către Isus însuşi şi de către apostolii şi ucenicii săi (cf. Mt 22,1-14; 25,1-13); şi mulţi oameni au aşteptat această nuntă, căci prin această căsătorie divino-umană, omul păcătos era înnobilat, intra în familia lui Dumnezeu (cf. Fap 17,28) şi era purificat şi mântuit de păcat (cf. Ap21,2-7).

Din primul moment al rostirii acestei invitaţii la ospăţul şi la nunta Fiului lui Dumnezeu cu omenirea, încă din Vechiul Testament, prin profeţi, şi apoi până la Isus şi trimiterea ucenicilor săi în lumea întreagă, Dumnezeu a făcut să răsune continuu chemarea sa către toate popoarelor şi către toate generaţiilor de oameni: "Domnul oştirilor a pregătit pe muntele său pentru toate popoarele un ospăţ cu cărnuri grase, un ospăţ cu vinuri alese, cu cărnuri pline de măduvă, cu vinuri vechi şi limpezite. Pe muntele său, el va nimici moartea pe vecie, va şterge lacrimile de pe feţele tuturor şi va îndepărta de pe pământ ocara poporului său" (cf. Is 26, 6-8). Şi iarăşi: "Iată, ospăţul meu este gata, taurii şi viţeii îngrăşaţi au fost înjunghiaţi; toate sunt gata: Veniţi la nuntă" (Mt 22,4).

Deşi invitaţia la o asemenea nuntă cerească, cu un asemenea ospăţ veşnic şi, mai ales, cu un asemenea mire divin, sunt de nerefuzat pentru orice om logic, totuşi, aşa cum am văzut în evanghelia de astăzi (cf. Mt 22,1-14), chiar de la prima vestire a nunţii, s-au găsit unii oameni care să refuze invitaţia la nunta şi ospăţul fiului de împărat, nuntă şi ospăţ ce erau menite să-i înnobileze şi să-i fericească veşnic.

Pentru refuzul lor de a veni la ospăţul de nuntă al fiului de împărat, chiar din Vechiul Testament, evreii au fost pedepsiţi cu invadarea şi tributul plătit popoarelor păgâne (cf. 2Rg 17,3); apoi cu robia de 70 de ani, în Babilon (cf. Ier 25,11-12; Dan 9,2). La a doua vestire, cea făcută de Isus şi de ucenicii săi, refuzul s-a nuanţat şi unii oameni au trecut la sfidare şi violenţă; au sfidat invitaţia prin faptul că au mers care la ogorul său, care la negoţul său, prin care au voit să-i spună lui Isus, că nu au nevoie de ospăţul şi nunta sa, căci ei îşi pot procura singuri un ospăţ mai bun şi o fericire mai mare; şi, ca acest refuz sfidător să capete nuanţă, au trecut la violenţă şi crimă faţă de trimişi cu invitaţia la ei, şi chiar faţă de mirele divin.

Până în acest punct al parabolei, a fost vorba mai mult despre mai marii şi nobilii iudeilor, pe care Dumnezeu i-a onorat, atât cu prima invitaţie, cât şi cu cea de a doua; cu prima invitaţie din Vechiul Testament, prin profeţi; şi cu prima invitaţie din Noul Testament, prin Isus, apostoli şi ucenici. Pentru refuzul lor şi apoi pentru sfidarea şi brutalitatea lor faţă de trimişi şi faţă de Isus, Dumnezeu s-a aprins de mânie şi a trimis armata sa, armata romană condusă de Titus Flavius Vespasianus (39-81), care, în anul 70, le-a cucerit şi distrus ţara; le-a distrus capitala şi templul cu foc şi lovituri de ciocane - capitala şi templul care erau, atât mândria lor printre popoare, cât şi cauza rătăcirilor de la calea lui Dumnezeu (cf. Ier7,4) - i-a nimicit pe ucigaşi, iar pe cei care au mai rămas dintre ei, i-a risipit prin lumea întreagă.

În partea a doua a parabolei, după ce i-a pedepsit şi respins pe cei cu prima onoare, pe elitele de iudei, Dumnezeu s-a îndreptat spre cei desconsideraţi de aceste elite, s-a îndreptat spre păcătoşii publici şi spre păgâni. Aceştia, spre surprinderea tuturor, au acceptat şi au onorat invitaţia, au venit la ospăţ şi au devenit: "Fericiţii chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului" (cf. Ap 19,9).

Dar simplul fapt de a accepta invitaţia la ospăţul de nuntă nu a fost şi nu este suficient; mai trebuie acceptat ceva, mai trebuie acceptată şi haina de nuntă pregătită special de Dumnezeu pentru această ocazie; adică mai trebuie acceptată şi neprihănirea ţesută la cruce, neprihănire care nu conţine nimic carnal; căci, după păcatul lui Adam, "toate faptele bune ale omului au devenit ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu" (cf. Is 64,6). Iar, cum Biblia spune că "nimic întinat" nu poate pătrunde în sala ospăţului ceresc (cf. Ap 21,17), haina de nuntă, care este curăţia de suflet pe care ne-o dă numai Dumnezeu, ca rod al pătimirilor, morţii şi învierii Fiului său, este absolut necesară pentru fiecare invitat la ospăţul de nuntă al Mielului; haina de nuntă poate fi procurată de la garderoba Domnului, care este scaunul de spovadă. Altfel, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, se face vinovat de trupul şi sângele Domnului (cf. 1Cor 11,27).

Georges Bernanos (1888-1948), un romancier, eseist şi dramaturg francez, în cartea sa, Jurnalul unui preot ţară, vorbind despre "haina de nuntă" pregătită de Dumnezeu pentru toţi invitaţii la nunta veşnică a Fiului său, invitaţi care vor deveni şi mireasa Fiului său, spune: "Ceea ce contează la această nuntă, este faptul că totul este har!" Iar noi ştim: cuvântul "har", pe lângă faptul că înseamnă "nimic carnal, nimic uman", el mai înseamnă şi "dar" gratuit şi nemeritat oferit nouă de Dumnezeu, "dar" care pe Dumnezeu şi Fiul său i-au costat trudă, durere şi jertfă de viaţă.

De aceea, hainele preoţilor, care intrau în Sfânta Sfintelor, simbolul lăcaşurilor cereşti, erau confecţionate din in subţire şi nu din lână. În Biblie, lâna este simbolul umanului şi al păcatului, iar, inul este simbolul harului şi al neprihănirii date numai de Dumnezeu (cf. Ex28,39; Ap 19,8).

Pentru noi, creştinii, nunta şi ospăţul la care suntem invitaţi zilnic, asemenea oamenilor din evanghelie, sunt sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie, unde Cristos se jertfeşte şi ni se dăruieşte zilnic în chip tainic şi nesângeros; Liturghie şi Împărtăşanie unde îngerii cerului admiră înmărmuriţi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, după cum spune sfântul Ioan Crisostom (347-407); Liturghie şi Împărtăşanie de la care nimeni dintre păcătoşi nu trebuie să lipsească, pentru că pe ele ne spală zilnic păcatele şi ne pregătesc pentru judecata finală şi pentru fericirea veşnică.

Leonardo da Vinci (1452-1519), un artist italian, are un tablou intitulat: "Ultima sfântă Liturghie". Prin acest tablou, autorul a voit să arate "începutul sfârşitului lumii". Iată cum arată acest tablou: în spate se vede un preot care este aproape de sfârşitul sfintei Liturghii, iar îngerii cu trâmbiţele pregătite, aşteaptă să se termine sfânta Liturghie, pentru a suna sfârşitul lumii şi începutul judecăţii. Comentând acest tablou, Leonardo da Vinci, a zis: "Eu cred că, fără sfânta Liturghie, lumea ar fi fost demult distrusă din cauza nelegiuirilor sale".

De aceea, primii creştini se apropiau zilnic şi cu vrednicie, atât de ospăţul cuvântului, cât şi de cel al trupului şi sângelui Domnului. Sfânta Carte ne spune că ei zilnic erau împreună la templu, zilnic erau împreună la învăţătura apostolilor, zilnic erau împreună la frângerea pâinii şi zilnic erau împreună la rugăciune. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor noi şi noi mântuiţi (cf. Fap 2,42.46-47). Şi toţi cei care credeau în Isus primeau dreptul de a deveni copiii lui Dumnezeu" (cf. In 1,12).

Referitor la "scrâşnirea dinţilor", de care vor avea parte toţi cei care au refuzat sau au luat nevrednic trupul şi sângele Domnului, în ziua judecăţii, când Dumnezeu se va arăta "ca să dea fiecăruia după faptele lui" (Ap 22,12), există o glumiţă, care spune că o bătrână fără dinţi în gură, ascultând parabola nunţii fiului de împărat de astăzi, ea care în viaţă nu a prea răspuns la invitaţia lui Dumnezeu de a lua parte la nunta şi ospăţul Fiului său, Isus, de la sfânta Liturghie şi de la sfânta Împărtăşanie, iar, când rareori a făcut-o, nu şi-a procurat haina de nuntă prin sfânta spovadă, a exclamat cu un ton aparent liniştit: "Eu nu voi putea scrâşni din dinţi, pentru că nu mai am nici unul!" Atunci cineva i-a replicat: "Nu te bucura prea tare, căci atunci ţi se vor da dinţi noi, ca să ai din ce scrâşni!"

Parabola nunţii de împărat de astăzi ne vorbeşte de unii oamenii care au refuzat invitaţia la ospăţul de nuntă, devenind violenţi şi ucigaşi; şi de alţii care au venit la ospăţ fără haina de nuntă şi au fost aruncaţi afară în întuneric. A nu veni la sfânta Liturghie şi Împărtăşanie este periculos, pentru că ne transformă în răi şi ucigaşi. A veni la împărtăşanie fără haina de nuntă luată de la scaunul de spovadă este iar periculos, pentru că ne transformă în osândiţi.

A refuza Liturghia, Împărtăşania şi haina de nuntă, care pe Dumnezeu l-au costat frângerea inimii pentru jertfa Fiului său, este o mare jignire adusă lui; este tot un fel de a-i zice lui Dumnezeu, cu iudeii din parabolă, parafrazez: "Doamne, nu am nevoie de grija ta şi nici de jertfa Fiului tău; Doamne, nu am nevoie de dragostea ta şi nici trupul şi sângele Fiului tău jertfit spre iertarea păcatelor; Doamne, eu mă pot mântui singur, eu pot învia singur, eu pot ajunge singur fericit în cer". Această ofensă şi acest dispreţ sunt aşa de mari că strigă după răzbunare, cum a strigat şi sângele curat vărsat al lui Abel (cf. Gen 4,10).

Şi aici o "nota bene": în lumina celor relatate de parabola nunţii de împărat de astăzi, unde cei care la început au refuzat invitaţia, dar mai apoi au devenit sfidătorii, prigonitorii şi ucigaşii Fiului lui Dumnezeu şi a trimişilor săi, tare mi-e teamă de creştinii care astăzi refuză credinţa, Liturghia şi Împărtăşania, pentru că mâine vor coborî atât de jos spiritual, încât vor deveni, dacă nu au şi devenit deja, noii sfidători, prigonitori şi ucigaşi ai lui Isus, ai ucenicilor săi şi ai Bisericii sale.

O istorioară creştină ne vorbeşte despre un cavaler din evul mediu, care, având o anumită pregătire religioasă, îşi împlinea obligaţia de a participa duminica la sfânta Liturghie; dar de Liturghia de fiecare zi şi de sfânta împărtăşanie se apropia foarte rar. În zadar, un duhovnic sfânt, care îi era spiritual, îl îndemna să se îndrepte, dar el nu asculta. Dar într-o noapte avut un vis, în care se făcea că a dat un dineu în cinstea Sfintei Fecioare Maria. Maica Domnului a venit la dineul oferit în cinstea ei, dar nu a voit nici să se aşeze la masă şi nici să guste ceva. Atunci el a spus: "Sfântă Fecioară Marie, totul a fost pregătit pentru tine, de ce nu binevoieşti să te aşezi la masă şi să mănânci?" Atunci, Maica Domnului i-a apus: "Mă voi aşeza la masa ta şi voi mânca din bucatele tale, după ce şi tu vei înlocui mersul la club cu mersul la Liturghie; după ce şi tu te vei înlocui distracţia cu împărtăşania; după ce şi tu vei înlocui mândria satanei din tine cu umilinţa Fiului meu, Isus". Cavalerul a înţeles lecţia sfintei Fecioare Maria şi de atunci a schimbat clubul cu Liturghia şi distracţia cu Împărtăşania, mândria cu umilinţa, care sunt medicamentul nemuririi şi garanţia învierii fericite (cf. In 6,54) şi pe care pe Cristos l-au costat jertfa de la cruce.

Un răspuns bun şi corect la invitaţia lui Dumnezeu de a participa la ospăţul de nuntă al Mielului (cf. Ap 19,9), adică la sfânta Liturghie şi la sfânta Împărtăşanie, îl găsim şi la servitorul lui Dumnezeu, Aldo Marcozzi (1914-1928), un elev, un tânăr creştin din Milano, Italia, mort în faimă de sfinţenie la numai 14 ani. Acesta îşi făcuse frumosul obicei de a merge zilnic la sfânta Liturghie şi la sfânta împărtăşanie, de unde îşi alimenta forţele trupului şi sufletului; de aceea, pentru el, o zi fără sfânta Liturghie şi fără sfânta Împărtăşanie era ca o zi fără soare şi ca o zi fără bucurie. Într-o zi, pe când era bolnav, mama sa a voit să-l oprească de a merge la biserică pentru a se împărtăşi. Atunci el i-a zis: "Mamă, vrei să iei asupra ta responsabilitatea de a mă lipsi de o sfântă împărtăşanie?" Mama a tăcut şi nu i-a mai spus nimic.

Sfântul Paul ne spune astăzi: "Dumnezeu, prin Isus Cristos, ne-a dăruit bogăţia măririi sale şi tot ce avem nevoie" (cf. Fil 4,19). De aceea, să ascultăm de chemarea lui Isus care ne spune la fiecare sfântă Liturghie: "Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu. Luaţi şi beţi, acesta este sângele meu" (cf. Lc 22,19-20).

Pr. Ioan Lungu