Reflecţie la comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi - 2014

Voi merge într-o zi s-o văd în ceruri sus pe Maica lui Isus, şi fericit voi fi (cf. Cântare liturgică).

Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi de astăzi, după ce ne pune în faţa ochilor realitatea morţii, după ce ne face să trăim "dorul care doare sufletul" după toţi dragii noştri răposaţii care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei, ne dă fericita speranţă că răposaţii noştri nu sunt morţi decât cu trupul, căci sufletul lor trăieşte; ne dă fericita speranţă că după trecerea din această viaţă îi vom revedea, îi vom întâlni şi vom fi veşnic împreună cu ei, în dragostea lui Isus cel care a murit, a înviat, spre mântuirea noastră. Isus a promis că, dintre toţi cei pe care i-a primit de la Tatăl, nu va pierde pe nici unul (cf. In 6, 39; 18,9).

Este adevărat că acum fiecare dintre noi purtăm în sufletele noastre mai multe morminte ale celor dragi ai noştri, şi poate că ultimul a fost săpat chiar de curând. Este adevărat şi ceea ce a spus şi Ernest Hemingway (1899-1961), că: "Moartea fiecărui om ne împuţinează şi pe noi pentru că şi noi facem parte din omenire". Dar tot la fel de adevărat este că toate mormintele pe care le purtăm acum în inimile noastre, mormintele dragilor noştri răposaţi, într-o zi se vor deschide, ne vom întâlni, ne vom îmbrăţişa şi vom trăi veşnic cu ei, în braţele iubitoare ale lui Dumnezeu (cf. Ez 37,12-14; In11,25); iar până la învierea de apoi, acolo sus, în palatele cerului, avem tot atâţia prieteni care ne privesc, ne asistă, se roagă pentru noi şi ne aşteaptă şi pe noi acolo.

Cristos, fratele nostru divin, care pentru noi şi pentru a noastră mântuire a fost în pus şi el într-un mormânt asemănător cu al dragilor noştri, în timp ce a stat în el a săpat prin toate mormintele celor care cred în el un tunel secret care duce în împărăţia cerurilor şi în viaţa veşnică. Primii creştini ştiau şi credeau asta, de aceea spuneau că mormântul nu este drum înfundat, ci un drum deschis de Isus spre paradis; de aceea nu au trăit niciodată ca robi de frica morţii (cf. Evr 2,15).

Ultimele zile ale lui Cecil Rhodes (1853-1902), om politic britanic şi lider colonial, au fost marcate de o mare dezamăgire. A murit rapid din cauza unei afecţiuni cardiace. Sir Lewis Mitchel Loyd (1842-1928), un bancher din Africa de Sud, care veghea la căpătâiul lui, în căsuţa sa de lângă Cape Town, Africa de Sud, l-a auzit pe muribund spunând stins: "Aşa de puţine lucruri făcute, şi aşa de multe rămase de făcut"!

Pentru cei pe care moartea i-a surprins, ca pe Cecil Rhodes, cu multe lucruri rămase încă nefăcute, nefiind complet purificaţi de pedeapsa datorată păcatelor de moarte deja iertate, dar şi de povara păcatelor lesne iertătoare, Dumnezeu, în mila sa faţă de oameni, a rânduit ca după moarte, prin dragii şi prietenii lor, răposaţii să poată fi ajutaţi şi desăvârşiţi ca prin foc (cf. 1Cor 3,15), până ce vor plăti şi ultimul bănuţ la dreptatea lui divină (cf. Mt 5,26), pentru că în cer nimic întinat nu poate intra (cf. Ap 21,27).

Evanghelia după sfântul Marcu ne spune că, imediat după ce Isus a intrat în Cafarnaum, mulţi oameni s-au adunat în jurul casei unde se afla. Vestea sosirii lui s-a răspândit cu iuţeală, iar oamenii au venit îndată, dornici să-l vadă, să-l asculte şi să fie vindecaţi de el. Patru prieteni care aveau un tovarăş slăbănog, ce nu putea umbla şi nici să se ajute singur, s-au hotărât să-l ducă la Isus spre a fi vindecat. Dar, surpriză, din cauza mulţimii de oameni nu puteau intra la Isus. Dar dragostea este mereu inventivă. Atunci s-au urcat pe acoperişul casei, au făcut o deschizătură, şi prin ea l-au lăsat pe slăbănog chiar în faţa lui Isus. Iar Isus, văzând dragostea lor pentru slăbănog şi credinţa lor în puterea lui, l-a vindecat (cf. Mc 2,1-12).

Tot evanghelia ne spune că Isus, ajuns la Ierusalim, lângă scăldătoarea Betesda, acolo unde un înger mişca apa spre vindecarea tuturor celor suferinzi, a întâlnit un paralitic de 38 de ani, care neavând pe nimeni care să-l ajute, nu a reuşit niciodată să intre primul în apa mişcată de înger şi să se vindece, căci un altul intra înaintea lui. Atunci Isus s-a făcut prietenul lui şi l-a vindecat (cf.In 5,1-8).

Am dat aceste două exemple biblice pentru a spune că dragii noştri răposaţi, chiar dacă au trecut din această viaţă cu semnul credinţei, ei nu mai pot face nimic pentru sufletul lor; iar dacă nu s-au purificat complet aici pe pământ de orice umbră a păcatului, nu pot intra încă în bucuria veşnică a cerului. De aceea, ferice de răposaţii care au prieteni care să-i ajute să se purifice complet şi să-i ducă astfel în braţele lui Isus şi la ospăţul cel veşnic, căci nimic întinat câtuşi de puţin nu poate ajunge acolo (cf. Ap 21,27). De aceea, mai ales în această lună de noiembrie, când Biserica îşi deschide visteriile pentru cei răposaţi, ei aşteaptă ajutoarele noastre, ale celor care le-am fost familiari şi apropiaţi.

Repet, Dumnezeu, în marea sa iubire faţă de oameni, a rânduit ca cei rămaşi în viaţă să-i ajute pe cei răposaţi să poată ajunge în cer. Între faptele bune pe care le putem face în numele lor Biserica recomandă: sfânta Liturghie, rugăciunea, pomana, jertfe trupeşti şi spirituale, indulgenţele plenare şi parţiale şi orice alt bine cuprins în lectura evanghelică de astăzi (cf. Mt 25,34-36). Iar după ce îi vom ajuta pe răposaţii noştri să ajungă în cer, ne vor ajuta şi ei ca să ajungem la mântuire.

Iată un exemplu de ajutor venit de dincolo de mormânt: Era seara zilei de 3 noiembrie 1888, a doua zi după comemorarea credincioşilor răposaţi, un preot catolic din Londra tocmai s-a întors acasă, obosit după o zi de alergătură, de rugăciuni la morminte, de spovezi şi sfinte Liturghii pentru cei răposaţi. Se pregătea să-şi recite ultima parte din breviar şi apoi să se culce, când la poarta casei parohiale a sunat clopoţelul. Era o femeie în vârstă, îmbrăcată într-o mantie de culoare închisă. Venea să-l roage să se ducă la o adresă, unde un tânăr avea nevoie de ajutorul unui preot. Preotul s-a dus la acea adresă, l-a găsit pe tânăr, dar acesta părea sănătos; preotul a intrat şi a început o discuţie prietenească. El i-a povestit că în copilărie învăţase ceva noţiuni de religie, dar de vreo zece ani nu s-a mai interesat de cele ale sufletului. Doar atâta că în fiecare seară, la culcare, mai recita un Ave Maria pentru că aşa i-a promis mamei sale când era mai mic. Părinte, dacă tot aţi venit, ce ar fi să mă şi spovediţi! Spovada a decurs foarte bine, iar tânărul se arăta a fi sincer şi dădea semne de căinţă şi hotărâre. După ce i-a dat dezlegarea, preotul l-a împărtăşit şi i-a zis: Să vii şi mâine la liturghie. E duminică şi e frumos să te mai împărtăşeşti. A doua zi preotul l-a aşteptat, dar tânărul nu a mai venit. A apărut însă servitoarea bătrână care deschisese poarta în seara precedentă. Părinte, băiatul cu care aţi stat de vorbă aseară a murit astă noapte. Ajuns în camera unde a murit băiatul, preotul, surprins, a observat un tablou cu chipul unei femei. Şi cum se uita îndelung la tablou, servitoarea bătrână, mirată, îl întreabă: O cunoaşteţi? Da, ea este cea care a avenit aseară să mă cheme. Dar cine este această doamnă? E mama băiatului, care a murit acum trei ani. Atunci preotul a exclamat: "Iată o mamă care vine de dincolo de mormânt pentru a salva fiul de la moartea cea veşnică"!

Cine nu-şi ajută dragii răposaţi, Dumnezeu va găsi un ajutor pentru sufletele lor, dar ei vor fi traşi la răspundere. Dumnezeu le spune astăzi tuturor oamenilor nemiloşi cu dragii lor răposaţi ceea ce i-a spus omului pe care l-a iertat de zece mii de talanţi, dar n-a avut milă de semenul lui: "Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine? Şi, mâniat, stăpânul l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti şi el întreaga datorie" (cf. Mt18,33-34). Biblia spune: "Judecată fără milă pentru cel ce n-a avut milă" (Iac 2,13).

În altă ordine de idei, amintesc aici că de obicei când oamenii vorbesc despre dragii lor răposaţi spun: vai, l-am pierdut pe tata, pe mama, pe soţul, pe soţia, pe copilul, pe copila, pe unchiul, pe mătuşa, pe prietenul, pe prietena, pe vecinul, pe colegul, pe cunoştinţa, etc. Oare am pierdut pe cineva despre care ştim unde s-a dus şi ştim şi cu cine este? Isus, vorbind despre moartea sa, vorbeşte ca despre o trecere la Tatăl ceresc (cf. In 13,1), ca despre o înălţare la cer (cf. In 12,32). Sfântul Paul, vorbind despre moarte, spune că este foarte bine, pentru că merge să fie veşnic cu Isus (cf.Fil 1,23). Sfântul Apostol Ioan, vorbind despre moarte, vorbeşte ca despre o întâlnire dintre mire şi mireasă (cf. Ap 22,17).

Fizicianul şi chimistul englez Michael Faraday (1791-1867), fiind întrebat dacă s-a gândit vreodată cu ce se va ocupa în viaţa viitoare, după puţin timp de gândire a răspuns: "Voi fi cu Cristos şi asta va fi suficient"! Iar un scriitor îşi imagina astfel un dialog între un copil şi Dumnezeu: "Doamne, copiii care mor dorm în pătuc sau în leagăn? Răspunsul a fost: "Nici în pătuc, nici în leagăn. Dorm în braţele mele".

Ba mai mult, când trecem din această viaţă mergem pentru a fi mireasă lui Isus. Cu această speranţă a murit în 1928 şi poetul Giulio Salvadori (1862-1928), profesor la Universitatea din Milano. În ajunul morţii sale i-a spus fratelui său care veghea la căpătâiul său: "Mâine să mă îmbraci cu hainele cele mai frumoase, căci pentru mine începe sărbătoarea veşnică de nuntă". Tot astfel a spus şi sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), atunci când a murit la Comana, în Pont: "Vă rog să mă îmbrăcaţi cu hainele cele mai frumoase, pentru că intru la nunta veşnică".

Ştiind că merge în braţele lui Dumnezeu şi ştiind că intră ca mireasă la ospăţul cel veşnic, sfântul Ignaţiu, episcop de Antiohia (35-117), condamnat la moarte de împăratul Traian (53-117) şi escortat de soldaţi spre Roma, unde îl aşteptau dinţii fiarelor, nu numai că nu se mai temea de moarte, dar de pe drum le-a trimis romanilor o scrisoare, în care printre altele le spunea: "Simt în mine un izvor de apă vie care murmură spunându-mi: «Vino la Tatăl!»".

Dacă ar trăi omul 80, 90, sau mult peste 100 de ani, la moarte sufletul lui este cu Isus, este purtat şi legănat veşnic de braţele Tatălui ceresc, care îl iubeşte (cf. Rom 5,8). De aceea sfântul Paul spunea: "Doresc să mor ca să fiu cu Isus" (Fil 1,23).

De aceea, dacă acum ne-ar întreba cineva: "Unde sunt morţii noştri", răspunsul nostru ar trebui să fie acesta: "Morţii noştri sunt în cer. Morţii noştri sunt în braţele lui Dumnezeu. Morţii noştri sunt cu Isus. Morţii noştri sunt mireasa lui Isus. Morţii noştri sunt cu Duhul Sfânt, care îi va învia. Morţii noştri sunt cu îngerii şi sfinţii. Morţii noştri sunt la ospăţul cel veşnic"!

Este un roman, o dramă medicală, cu numele de Mash, scris de americanul Richard Hooker (1924-1997), bazat pe experienţele sale amare din timpul războiului din Coreea (1950-1953), roman după care Larry Gelbart (1928-2009), în anul 1970, a turnat un film serial cu acelaşi nume, cu 256 de episoade. Într-un episod din acest film un brancardier întrerupe o conversaţie, chemându-l pe chirurg la patul unui soldat muribund. Medicul îi apucă mâna. "Eu mor", geme soldatul. Aceste cuvinte aduc pe buzele medicului întrebarea: "Vezi ceva? Simţi ceva? Trebuie să ştiu!" Soldatul nu i-a spus nimic legat de întrebările lui, ci i-a spus numai atât: "Îmi miroase a pâine de acasă".

Nu putem să nu înţelegem aici semnificaţia simbolului. Pâinea este simbolul lui Cristos. Este simbolul ospăţului ceresc. Este simbolul întoarcerii acasă. Pentru ca în clipa morţii să putem simţi "mirosul pâinii de acasă" trebuie ca aici pe pământ să ne apropiem des şi bine de sfânta împărtăşanie, adevărata "pâine de acasă". Dragii noştri răposaţi nu numai că simt mirosul pâinii de "acasă", dar ei stau deja la ospăţul veşnic cu Isus, căci au ajuns în braţele Tatălui ceresc, sunt deja "mireasa lui Cristos", iar acum ne aşteaptă şi pe noi să ajungem acolo.

Chiar şi credincioşii Vechiului Testament, privind spre Cristos care trebuia să vină, prin ochii credinţei şi ai speranţei, au văzut de departe învierea fericită (cf. Iov 19,25-26) şi bucuriile paradisului (cf.Is 25,26); de aceea cântau: "Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii" (Ps 27,13).

De aceea noi credem cu dreptul Iov că răposaţii pentru care ne rugăm acum în această lună de noiembrie vor învia (cf. Iov 19,25-26); credem cu psalmistul că deja au ajuns la bunătăţile Domnului din pământul celor vii (Ps 27,13); credem cu Isaia că sunt deja la ospăţul cu cărnuri grase, la ospăţul cu vinuri alese, la ospăţul cu cărnuri pline de măduvă, la ospăţul cu vinuri vechi şi limpezite, la ospăţul fără suferinţe (cf. Is 25,6); credem că sfintele Liturghii, indulgenţele, rugăciunile şi faptele bune pe care le oferim le vor fi de folos şi celor care încă n-au ajuns la fericirea deplină.

Credem de asemenea că alături de dragii noştri răposaţi vom ajunge şi noi la înviere, la bunătăţile Domnului din pământul celor vii, la ospăţul fericirii de pe muntele Domnului. Credem şi că îi vom cânta veşnic lui Dumnezeu, care este mândria noastră. Credem că îi vom cânta veşnic şi lui Isus Cristos Domnul nostru, care ne-a împăcat cu Dumnezeu (cf. Rom 5,11). Credem că îi vom cânta veşnic şi Duhului Sfânt care ne va învia din morţi, aşa cum l-a înviat pe Isus Cristos (cf. Rom 8,11), şi cum a înviat-o şi pe Maica Domnului.

Odihna cea veşnică dă-o răposaţilor noştri, Doamne! Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor!

Pr. Ioan Lungu