Reflecţie la duminica a XXVI-a de peste an - A

"Oile mele ascultă glasul meu, spune Domnul; eu le cunosc pe ele şi ele mă urmează" (In 10,27).

Dacă până duminica trecută vorbeam că Isus urcă la Ierusalim pentru a-şi împlini misiunea de Mesia, misiunea de mântuitor şi răscumpărător, duminica aceasta spunem că Isus a ajuns deja în Ierusalim, locul unde îşi va împlini misiunea încredinţată lui de Tatăl ceresc.

Este important să amintim că Isus, mai înainte de a intra în cetatea Ierusalimului, a plâns asupra ei din cauza pedepselor vremelnice şi veşnice care vor veni asupra locuitorilor ei, din cauza refuzului locuitorilor ei de a crede în el şi de a-l primi ca mântuitor(cf. Lc 19,41-42). Acest plâns al lui Isus avea să fie o prefigurare al plânsului lor amar, dar şi a plânsului amar al tuturor oamenilor care îl vor refuza pe el şi mântuirea lui.

Ajuns în Ierusalim, Isus a fost primit cu onoruri regale şi cântări de "Osana" (Mântuieşte-ne, Doamne!), de către cei de cei mici, marginalizaţi, săraci, bolnavi, care aşteptau mântuirea lui Israel şi îl recunoşteau pe el ca Mesia (cf. Mt 21,9; Ps 118,25-26). Iar Isus, în semn de recunoştinţă pentru primirea lor frumoasă, mai întâi i-a vindecat pe cei orbi şi şchiopi dintre ei, simbol al vindecării de orbire sufletească şi de neputinţa de a umbla pe căile Domnului al tuturor celor care vor crede şi veni la el (cf. Mt 21,14), şi apoi a curăţit templul de profanatori, ca semn al curăţirii de păcate, pe care el o va face la cruce, tot pentru toţi cei care îl vor primi şi îl vor urma pe el (cf. Mt 21,12-13).

Dar pentru cei răi, care nu numai că nu l-au primit, ci, împietriţi la inimă, l-au certat, l-au ameninţat, l-au judecat şi chiar l-au condamnat la moarte (cf. Mt 21,38), ca semn al judecăţii care îi aşteaptă, Isus a blestemat smochinul fără rod, care s-a uscat în aceeaşi clipă (cf. Mt 21,20); smochinul era unul dintre simbolurile poporului Israel (cf. Os 9,10). Dar, în ciuda refuzului lor de a-l primi, Isus, iubitorul de oameni, a transformat respingerea şi condamnarea lor în cauză de mântuire pentru toţi oamenii care îl vor primi şi îi vor urma învăţăturile (cf. In 15,13; Evr. 5,9).

Este important să amintim că toate aceste lucruri pe care Isus le-a făcut la intrarea sa în Ierusalim au constituit o nouă încercare de a-i convinge pe locuitorii Ierusalimului şi pe toţi iudeii care au urcat pentru sărbătoarea Paştelui la Ierusalim să creadă în el şi să-l primească ca Mesia. Paştele iudaic a fost şi este o celebrare care comemorează eliberarea evreilor lor din sclavia Egiptului şi aducerea lor în Ţara Canaanului, prin intervenţia directă a lui Dumnezeu şi prin jertfa unui miel, cu al cărui sânge s-au însemnat (cf. Ex 12,21). Isus a voit să-i convingă pe toţi iudeii, dar şi întreaga lume, că el este Mesia, că el este adevăratul miel de Paşti, că el va face adevărata eliberare din adevărata sclavie şi moarte, adică, din sclavia diavolului, din sclavia păcatului şi din sclavia morţii (cf. 1Cor 5,7).

Conducătorii iudei şi majoritatea locuitorilor Ierusalimului, după ce că n-au înţeles nimic bun din toate cuvintele, gesturile şi faptele lui Isus, le-au şi mai răstălmăcit şi le-au întors împotriva lui. Căci, după ce Isus s-a întors la Ierusalim, după ce şi-a petrecut noaptea în Betania, probabil la Lazăr, Marta şi Maria, mai marii templului, i-au cerut cont de autoritatea cui s-a folosit: pentru intrarea solemnă în Ierusalim, pentru primirea de osanale de la copii şi mulţime, pentru vindecările înfăptuite, pentru curăţirea templului şi pentru învăţăturile date mulţimilor, căci de la ei n-a primit-o.

Deşi autoritatea divină prin care a făcut aceste fapte a fost atât de evidentă, încât au observat-o până şi copiii (cf. Mt 21,8-9.15-16; Ps 8,2), Isus le-a promis că le va spune de la cine a primit autoritatea, dacă şi ei îi vor spune de la cine era botezul lui Ioan, de la Dumnezeu sau de la oameni? Şi cum ei, din prudenţă şi teamă, n-au voit să-i răspundă, nici el nu le-a răspuns direct la întrebare (cf. Mt 21,25-27.32). Dar, indirect, Isus le-a răspuns la toate întrebările lor, prin parabola celor doi fii trimişi de tatăl lor să lucreze în via lui. În această parabolă, unul dintre feciori a spus mai întâi că nu se duce să lucreze, dar, părându-i rău, s-a dus, iar celălalt, după ce a răspuns că se duce, îndreptăţindu-se pe sine, nu s-a mai dus.

Prin parabola celor doi fii trimişi de tatăl lor să lucreze în via sa, Isus a ilustrat cele două categorii de oameni din Israel; în primul fiu i-a ilustrat pe vameşi şi desfrânate, care, după ce i-au spus "nu" lui Dumnezeu, mai apoi părându-le rău, au ascultat chemarea lui Ioan şi a sa, s-au convertit şi au spus "da". Iar în celălalt fiu i-a ilustrat pe preoţii cei mai de seamă şi pe bătrânii poporului, după ce au răspuns "da" lucrării lui Dumnezeu, dar mai apoi gândindu-se că sunt fii lui Abraham, ai acelui Abraham care, gândeau ei, s-a mântuit fără urmarea lui Isus (cf. In 8,33.39), neştiind sau uitând voit că Isus era înainte de Abraham (cf. In 8,56-58), îndreptăţindu-se pe ei înşişi, au spus "nu".

Viaţa de la templu şi din casele iudeilor devenise o rutină, o împlinire externă şi de ochii lumii a Legii; mulţi spuneau "da", dar nu făcea nimic (cf. Mt 23,3.5). La proclamarea Legii de pe Sinai, întregul popor s-a angajat că o va respecta şi că o va pune în practică (cf. Ex 19,8); adică tot poporul a spus: "Mă duc, Doamne", dar cei mai mulţi dintre ei nu s-au dus (cf. Mt 21,30). Acum, ca şi atunci, este la fel. Deşi Isus a venit personal pentru a ne înfăţişa principiile Legii, mulţi oameni creştini, deşi la botezul lor au spus "da", fac "nu"; ei îl refuză şi chiar îl resping pe Isus, ca pe unul care nu mai conduce Biserica, ca pe unul care şi-a pierdut drepturile asupra lor, ca pe unul care îi deranjează prin învăţăturile şi legile sale, ca pe unul care le încurcă treburile şi afacerile. Situaţia lui Isus refuzat de oamenii la care a venit să-i mântuiască, este redată în chip magistral, de scriitorul rus Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), în romanul Fraţii Karamazov, în capitolul "Legenda Marelui Inchizitor".

Deşi Isus era profetul prezis de Moise că va veni (cf. Dt 18,15); deşi Isus, venind, le-a vorbit ca nimeni altul despre Dumnezeu şi împărăţia cerurilor (cf. In 7,46); deşi Isus a făcut multe minuni pe tot întinsul ţării şi a dovedit fără dubiu că el este Mesia (cf. In 12,37; 20,30); totuşi mulţi din cei care se credeau înţelepţi şi pricepuţi (cf. Mt 11,25), mulţi din cei care învăţau poporul de la catedra lui Moise (cf. Mt 23,1) nu au voit să-l recunoască de Mesia şi drept urmare nu l-au primit, l-au tratat rău, l-au respins mereu şi chiar l-au condamnat la moarte. Cu toate că se credeau fiii lui Abraham, cu toate că erau în Canaan, ei nu-şi dădeau seama că diavolul îi stăpânea şi îi ţinea orbi şi surzi la chemarea lui Dumnezeu la mântuire. De aceea Isus, după ce a plâns la intrarea sa în Ierusalim, pentru pedepsele care îi aşteaptă datorită împietrii inimii lor (cf. Lc 19,41-42; Evr 2,3), după ce a asudat şi sânge în Grădina Măslinilor (cf. Lc 22,44), pentru mântuirea lor s-a făcut şi ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,8).

Via a fost o metaforă folosită adesea de către profeţii Vechiului Testament, pentru a desemna poporul ales, dar şi toate celelalte popoare pe care ei trebuiau să le integreze în sânul poporului alianţei; dar via a fost o metaforă pe care au folosit-o şi Isus cu apostolii săi, însă pentru a desemna Biserica, noul popor ales al lui Dumnezeu. Aici trebuie să spunem că ceea ce n-a reuşit Israel, în privinţa aducerii popoarelor păgâne la ascultarea credinţei, a fost transferat acum în sarcina Bisericii; căci Bisericii i-a încredinţat Dumnezeu acum misiunea de a-i aduce şi pe păgâni, dar şi pe evrei, la ascultarea credinţei, pentru întregirea turmei sale, pentru creşterea viei sale, pentru zidirea trupului lui Cristos (cf. Ef 4,11-13).

Un misionar în Africa a lucrat până s-a prăbuşit fizic. Superiorii i-au spus că trebuie să se întoarcă în ţară pentru tratament şi refacere. La câteva zile la plecarea din locul său de slujire, misionarul a scris în jurnalul său: "Cineva mi-a zis că este bine că am scăpat din locul acela rău şi că m-am întors în ţară. Eu astăzi spun tuturor că pentru mine nu este un rău mai mare decât să nu pot vesti evanghelia la cei care au trebuinţă de ea; şi în acelaşi timp, pentru mine nu este favoare mai mare, bucurie mai mare şi onoare mai mare decât să pot vesti evanghelia, decât să pot lucra în via Tatălui meu ceresc. În fiecare dimineaţă aud în sufletul şi inima mea chemarea lui Dumnezeu: «Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea!» De aceea, eu doresc mai mult să vestesc evanghelia printre cei care au nevoie de ea, decât să mă odihnesc în ţară. Pentru mine nu există bucurie mai mare decât aceea de a-l sluji pe Dumnezeu, prin vestirea evangheliei. Tatăl ceresc spune zilnic unuia fiecare dintre copii săi: «Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea. Fiule, ce poţi face astăzi pentru mine şi pentru via mea?» Aceasta trebuie să fie gândirea fiecărui creştin".

Iată câteva alte lămuriri pe marginea pericopei evanghelice de astăzi:

Fiule, du-te şi lucrează astăzi în via mea (cf. Mt 21,28). Este o mare cinste sa te poţi numi "fiul lui Dumnezeu" şi să lucrezi împreună cu el la mântuirea lumii. Isus, a considerat a fi o bucurie să lucreze pentru Tatăl său. Isus, a spus: "Cât este ziua, trebuie să fac lucrările Celui ce m-a trimis; căci vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze" (In 9,3-4). Prin botezul nostru, am fost înfiaţi şi am devenit şi noi copiii lui Dumnezeu. Iar, fiecare copil al lui Dumnezeu este chemat în această lucrare. Sfântul Paul, spune: "Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu" (2Cor 6,1). Şi, iar: "Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia (cf. 1Cor 9,16).

Fiule, du-te lucrează astăzi în via mea (cf. Mt 21,28). Cuvântul "astăzi" ne arată că timpul care ni se oferă de a răspunde chemării Domnului de a lucra în via sa este scurt, este numai până se face seară (cf. In 9,4). Astăzi, dacă auziţi glasul Domnului, să nu vă împietriţi inimile voastre (cf. Evr 3,7). Acum este ziua mântuirii (cf. 2Cor 6,1-3). "Astăzi" este cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu. "Mâine", este cuvântul înşelător al diavolului. Astăzi şi acum arată timpul îndurării şi al mântuirii este scurt. Scurt a fost timpul îndurării pentru oamenii de pe timpul lui Noe (cf. Gen 6,3; 7,1-6). Scurt a fost timpul îndurării pentru Noe, să iasă din Sodoma (cf. Gen 19,1-19). Scurt a fost şi timpul îndurării primit de fecioarele invitate la nunta Mirelui să-şi pregătească candelele şi să iasă în întâmpinarea lui (cf. Mt 25,1-12). Scurt este timpul îndurării divine acordat de Dumnezeu şi nouă(cf. Is 49,8). Să lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră şi a altora, căci timpul este scurt (cf. Fil 2,12; 1Cor7,29).

Fiule, du-te lucrează astăzi în via mea (cf. Mt 21,28). "Via Domnului" este acum Biserica (cf. Is 5,7:Mt 21,33). Lucrarea la care suntem chemaţi noi este aceea de lărgire şi mărire a viei lui Dumnezeu prin pescuirea de oameni (cf. Mt 4,19; Mc 1,17), prin câştigarea de oameni pentru Dumnezeu (cf. Lc5,10); prin vestirea evangheliei, a credinţei şi a adevărului (cf. Is 43,10; Fap 1,8); prin mărturisirea în faţa lumii a iubirii şi a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de oameni, iubire şi bunătate care ne-a chemat pe toţi, din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9).

Alfred cel Mare (849-899), regele Angliei, călătorind odată deghizat printr-o pădure, a poposit la casa unei gospodine care tocmai cocea plăcinte. Femeia i-a spus că-i va da şi lui din plăcinte, dacă va veghea să nu i se ardă plăcintele în cuptor, până ce ea va termina nişte treburi pe afară. Regele a spus "da", însă, ocupat cu alte gânduri şi treburi, a făcut "nu" şi a ars plăcintele femeii. Când femeia l-a certat pentru asta, el i-a spus că este regele Alfred şi s-a scuzat că, ocupat cu gândurile administraţiei împărăţiei, a uitat de plăcinte. Atunci femeia i-a replicat: "Tocmai pentru că eşti rege, trebuia să te ţii de cuvânt!"

Când la judecata lui Dumnezeu vom căuta să ne scuzăm că n-am lucrat în via sa, pe motiv de alte griji: soţie, copii, gospodărie, serviciu, colegi etc., Dumnezeu ne va spune şi nouă: "Pentru că te-am făcut rege peste creaţia mea şi rege pentru cer prin botez, pentru că ţi-am dat atât de multe daruri, tocmai de aceea trebuia să-mi împlineşti lucrarea!"

Să nu uităm că, dacă David ar fi fost mai ocupat cu lucrul în via lui Domnului, nu ar fi păcătuit cu soţia altuia şi nici nu ar fi comis crimă (cf. 2Sam 11,4.15-18), ci din contra ar fi cucerit suflete pentru poporul alianţei. De aceea, atunci când diavolul va veni şi va bate la uşa inimii tale ca să-i împlineşti lucrările, tu să-i răspunzi că împlineşti lucrările lui Isus care locuieşte în inima ta şi care ţi-a spus: "Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea" (Mt 21,8)!

Pr. Ioan Lungu