Reflecţie la duminica a XXX-a de peste an - A

Dragostea lui Cristos ne strânge (cf. 2Cor 5,14)

Duminica trecută am văzut că Dumnezeu, chiar din Vechiul Testament, pe lângă profeţi şi drepţi, s-a folosit chiar şi de mulţi oameni necredincioşi pentru a-şi duce la îndeplinire planul său de mântuire a lumii. Astfel, Dumnezeu s-a folosit de faraonul, Apophis I (1575-1540 î.C), regele Egiptului pentru creşterea poporului său; s-a folosit de Nabucodonosor II (604 î.C.-562 î.C.) pentru maturizarea poporului său; s-a folosit de Cirus II (559 î.C.- 529 î.C.) pentru eliberarea poporului său; s-a folosit de Cezar Octavian August (63 î.C.-14 d.C), pentru a face pace în vederea naşterii Fiului său. Iar, în Noul Testament, Isus, pe lângă apostoli şi ucenici, s-a folosit chiar de răutatea şi perfidia fariseilor şi cărturarilor pentru a rosti adevăruri veşnice, aşa cum vedem în evanghelia zilei de astăzi; s-a folosit de răutatea şi perfidia lui Irod Antipa (4 î.C.-39 d.C.) şi a lui Pilat din Pont, prefectul Iudeii (26-36), pentru a duce la împlinirea jertfa Fiului său; s-a folosit de răutatea tetrarhului Irod Agripa I (41-44) şi a mai marilor templului, care, prigonind pe creştini, au făcut ca evanghelia să ajungă prin împrejurimi; s-a folosit şi de Titus Flavius Caesar Vespasianus Augustus (39-81), atât pentru pedepsirea iudeilor, cât şi pentru răspândi creştinilor printre toate popoarele lumii pentru a le duce evanghelia mântuirii. Că au ştiut şi nu au ştiut, că au voit sau nu au voit, oamenii au fost instrumente în mâna lui Dumnezeu, pentru împlinirea planul său mântuitor. Însă, atunci când toţi aceştia şi-au depăşit mandatul şi atribuţiile, puterea le-a fost retrasă pentru totdeauna. Ce mai există astăzi din imperiile Egiptului, Babilonului, Persiei sau Romei? Nimic!

Duminica aceasta vedem cum Isus s-a folosit de răutatea fariseilor, pentru a-şi împlini planul mântuitor. Deşi Scriptura spune expres: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău (cf. Dt 6,16), fariseii şi cărturarii, asemenea satanei (cf. Mt 4,7; Lc 4,12), au îndrăznit să-l ispitească pe Isus, în multe feluri şi în multe rânduri (cf. Mt 16,1; 19,3; 22,15) 22,35), ca să-l poată da la moarte, ei care aveau menirea de a pregăti venirea lui Mesia şi a mântuirii lui. Să încerci să ucizi viaţa însăşi este un gest tot atât de nesăbuit ca şi al împăratului Iulian Apostatul (330-363), care în ura lui faţă de Cristos, a tras săgeţi spre cer ca să-l ucidă, dar săgeţile au căzut tot peste cei care le-au tras, ceea ce l-a făcut pe împăratul păgân, Iulian Apostatul să exclame furios: "Ai învins, Galileene!" Tot astfel, săgeţile trase de farisei şi cărturari asupra lui Isus au căzut tot asupra lor, pentru că ei au dispărut pentru totdeauna.

Tagma cărturarilor şi a fariseilor, din voinţa lui Dumnezeu, a fost înfiinţată de preotul şi cărturarul Ezra (cf. Ezd 7,25), pentru a păstra şi preda Legea curată de învăţături străine şi pentru a pregăti venirea mântuitoare a lui Mesia; dar, din păcate, ei au abuzat de autoritatea primită şi au introdus învăţături omeneşti în Lege, n-au predat Legea curată poporului, ba chiar s-au ridicat împotriva lui Mesia şi l-au ucis în afară de cetate. Pentru fapta lor, ei şi autoritatea lor au dispărut pentru totdeauna. Isus, în evanghelia de astăzi, s-a folosit de răutatea fariseilor şi cărturarilor, pentru a dezvălui lumii porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi porunca iubirii faţă de aproapele, porunci care cuprind toată Legea şi toţi Profeţii. Doar cu puţin înainte de a împlini jertfa mântuitoare a crucii, pe care i-a încredinţat-o Tatăl ceresc, în timp ce iudeii erau plini de ură faţă de Isus, Isus era plin de dragoste faţă de ei şi faţă de întreaga lume.

De multă vreme oamenii au căutat să afle o sinteză a Scripturilor, în puţine cuvinte, dar, din cauza fariseilor şi cărturarilor, care mereu adăugau la Lege noi legi şi noi învăţături omeneşti, nu au putut-o găsi.

Pe vremea lui Isus, trăiau doi rabini renumiţi, rabi Şamai şi rabi Hillel. Se spune că odată un om s-a dus la rabi Şamai şi i-a cerut să-i facă o sinteză a Legii şi să i-o spună cât timp va putea sta într-un picior. Rabi Şamai a considerat cerea ca obraznică şi l-a respins pe acel om. Atunci acel om s-a dus la rabi Hillel şi i-a făcut aceeaşi cerere. Rabi Hillel i-a spus că îi va da răspunsul înainte ca piciorul să-i obosească şi i-a dat răspunsul lui Isus de astăzi: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt22,37-39). De aici şi bănuiala că acel cărturar trimis de farisei ca să-l pună la încercare pe Isus şi care a fost învăţat de Isus ar fost chiar rabi Hillel.

Dar de ce trebuie să-l iubim pe din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul (cf. Mt 22,37)? Răspunsul la această întrebare ni-l dă sfântul Ioan apostol şi evanghelist: pentru că "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8.16), iar iubirii trebuie să-i răspundem cu iubire; "pentru că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi" (1In 4,19); "pentru că dragostea lui Dumnezeu ne strânge" (2Cor 5,14). Adică dragostea lui Dumnezeu ne-a scos la existenţă atunci când nu eram nimic; ne-a ţesut fiinţe minunate în sânul mamei noastre; ne-a aşezat în paradisul său; după păcatul nostru ni l-a promis şi ni l-a trimis pe mântuitorul, Isus; ni l-a trimis şi pe Duhul Sfânt; toate cele trei persoane au venit să locuiască în noi la botezul nostru; ne-a pregătit în ceruri locuri veşnice mai bune decât cele din care ne-a scos diavolul şi păcatul; ne-a dat-o pe Maria de mamă; ni i-a dat pe îngerii săi de ocrotitori; ni i-a dat pe sfinţii cerului de prieteni şi mijlocitori; ni i-a dat pe toţi oamenii de fraţi; ne-a dat întreaga creaţie spre încântare şi înălţare sufletească; ne-a dat cuvântul său de lumină şi călăuză etc.

De ce trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine? Răspunsul ni-l dă tot sfânta Scriptură. Biblia ne spune că Dumnezeu şi-a pus chipul şi asemănarea în noi (cf. Gen 1,26-27), de aceea cine iubeşte omul, iubeşte chipul lui Dumnezeu din el. Mai mult, în Isus, Dumnezeu şi om sunt uniţi într-o singură persoană, fapt pentru care Isus spune: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40); sau: "Cine persecută un ucenic, îi face rău lui Isus însuşi (cf. Fap 9,4); sau: "Cine îl împrumută pe aproapele, îl împrumută pe Dumnezeu" (Prov 19,17). De aceea, sfântul Paul ne spune: "Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea" (Rom 13,8); iar, dacă nu avem dragoste faţă de aproapele, nu suntem nimic (cf. 1Cor 13,2). Iar Ioan zice: "Cine nu-l iubeşte pe aproapele său, nu poate să pretindă că-l iubeşte pe Dumnezeu" (1In 4,20). Astfel, iubirea pentru Dumnezeu cel invizibil devine vizibilă şi realizabilă în persoana oricărui om.

Când Raguel l-a văzut pe tânărul Tobia, fără a-l cunoaşte, a zis: "Ah, cât de mult seamănă acest tânăr cu vărul meu" (Tob 7,2) şi l-a îmbrăţişat. Când noi îl vom iubi pe aproapele pentru că seamănă cu Dumnezeu, atunci iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele sunt adevărate.

Referitor la iubirea faţă de Dumnezeu, pe lângă cuvintele Bibliei, redau spusele şi faptele câtorva sfinţi:

Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) spunea: "Atunci când îi iubim pe oameni, pentru că aceştia sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, îl iubim pe însuşi Dumnezeu care este prezent în ei".

Sfântul Augustin (354-430) spunea: "Iubirea faţă de Dumnezeu se arată prin renunţarea la dorinţele proprii, în favoarea voinţei divine".

Sfintei Matilda (895-968), soţia regelui Henric I al Germaniei (876-936), în fiecare zi îi răsunau în urechi cuvintele lui Isus adresate lui Petru: "Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?" (In 21,15-17).

Sfântul Vincenţiu Ferreri (1350-1419) îl iubea atât de mult pe Dumnezeu, că avea mereu inima şi mintea ocupate cu Dumnezeu şi nu vorbea decât de Dumnezeu. Fie că studia, lucra sau se odihnea, era absorbit mereu în Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu i se revărsa de pe buze, din priviri, din fapte.

Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556) îl iubea aşa de mult pe Dumnezeu că făcea toate spre mai marea sa glorie.

Sfantul Carol Borromeu (1538-1584) tot timpul vieţii sale a fost mistuit de dragostea faţă de Dumnezeu şi în acest sens nu precupeţea nici timp şi nici efort ca Dumnezeu să fie cunoscut, lăudat şi iubit.

Sfântul Filip Neri (1515-1595) mergea pe străzi şi striga: "Cum e posibil ca unul care crede în Dumnezeu să iubească pe altcineva?"

Referitor la iubirea faţă de aproapele, redau mesajul primelor două lecturi de astăzi, dar şi spusele câtorva sfinţi:

Prima lectură de astăzi ne vorbeşte despre purtarea cu milă, purtarea cu dreptate, împrumut fără cămătărie, facere de bine fără zălog. Toate acestea reprezintă concepţia Vechiului Testament despre iubire (cf. Ex 22,21-27), acea iubirea care este mereu atentă la problemele aproapelui. Israel a învăţat că Dumnezeu nu este numai părintele său, dar că el este şi aproapele său, care ia mereu partea celor slabi şi neajutoraţi. De aceea, Israel a devenit un popor de fraţi, în care nici bogăţia şi nici puterea nu puteau să tulbure acest gen de relaţii. De aceea, a păcătui împotriva fratelui sărac, orfan, singuratic sau străin înseamnă a păcătui împotriva lui Dumnezeu, care îşi pus chipul în fiinţa oricărui om (cf. Gen 1,26-27).

Lectura a doua de astăzi face un pas înainte faţă de Vechiul Testament şi ne spune că, la dragostea faţă de viaţa trupească a aproapelui, trebuie adăugată şi dragostea faţă de sufletul lui, faţă de mântuirea lui, mântuire care este rod al pătimirilor, morţii şi învierii lui Cristos. Iar vestea cea bună a mântuirii trebuie să ajungă la aproapele nostru: prin cuvântul vestit; prin părăsirea idolilor şi a păcatului; prin exemplul vieţii noastre (cf. 1Tes 1,5-10). Dacă aproapelui nostru îi dăm numai ajutorul trupesc de care are nevoie şi nu-i dăm şi evanghelia mântuirii de care are şi mai mare nevoie, nu i-am dat nimic. Căci, dacă un om şi-a pierdut sufletul, a pierdut totul (cf. Mt 16,26). De aceea, Isus, iubirea noastră la modul superlativ, atunci când ajuta sau vindeca pe cineva trupeşte, totdeauna îl ridica şi îl vindeca şi sufleteşte, adică îl orienta şi spre patria cerească.

Sfântul Irineu din Lyon (130-202) a scris mult contra gnosticilor. Aceştia considerau cunoaşterea ca suprema virtute şi perfecţiune. Lor sfântul Irineu le-a spus că iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele sunt suprema perfecţiune şi că fără iubire toate celelalte carisme şi virtuţi îşi pierd strălucirea. Sfântul Francisc de Sales (1567-1622) compară iubirea cu un "un lac strălucitor"; şi, aşa cum lacul aplicat pe diferite obiecte le face mai strălucitoare şi mai atrăgătoare, tot astfel şi iubirea, pusă la baza virtuţile noastre, le face mai strălucitoare în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897) spune şi ea că, dacă cineva are dragoste, atunci are toate carismele şi virtuţile, căci dragostea este izvorul tuturor carismelor şi virtuţilor.

Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) spunea: "Dumnezeu îl iubeşte aşa de mult pe aproapele că este gata să-şi dea din nou viaţa pentru el; şi că Dumnezeu se bucură când cineva îi face un bine aproapelui, ca şi când i l-ar face lui însuşi. De aceea, cel mai sigur semn de a şti că cineva are iubirea lui Dumnezeu, este acela de a vedea dacă are dragostea faţă de viaţa trupească şi sufletească a aproapelui".

Sfânta Eufrasia (sec. IV), călugăriţă din Tebaida Egiptului, la moarte îi părea rău, nu că moare, ci că nu mai poate sluji viaţa şi mântuirea altora.

Sfânta Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607) considera ca pierdută ziua în care nu a făcut o faptă de dragoste trupească sau sufletească faţă de aproapele.

Cu ceva vreme în urmă, cardinalul Paul-Émile Leger (1904-1991), arhiepiscop romano-catolic de Montreal, Canada, a renunţat la funcţia sa pentru a merge ca simplu misionar la leproşii din Camerun, Africa, ca să-i ajute material şi spiritual. Sfântul Damian de Veuster, zis şi Leprosul (1840-1889), un preot romano-catolic din Belgia, membru al Congregaţiei Inimilor Sfinte ale lui Isus şi Mariei, o instituţie religioasă misionară, a slujit material şi spiritual şi până la moarte, pe leproşii din Molokai, în Hawaii, SUA. Fratelui său, Auguste, îi scria: "Mă fac lepros pentru leproşi ca să-i câştig pe toţi pentru Cristos". Albert Schweitzer (1875-1965), cunoscut filozof, teolog, muzician şi medic, a slujit material şi spiritual bolnavii din Africa. Atunci când băştinaşii l-au întrebat de ce a venit la ei, Albert Schweitzer le-a răspuns simplu: "M-a trimis Isus"!

Isus, aproapele fiecăruia dintre noi, cel care ne-a vindecat de rănile noastre în sângele său şi apoi ne-a adus spre îngrijire în Biserica sa, ne trimite şi pe noi, cu evanghelia iubirii şi cu viaţa noastră, să-i câştigăm pe oameni pentru el, asemenea tuturor lucrătorilor menţionaţi mai sus, spunându-ne fiecăruia în parte: "Mergi şi fă şi tu la fel" (Lc 10,37).

Pr. Ioan Lungu