Reflecţie la duminica a XXVIII-a de peste an - A

Dumnezeu ne invită şi ne aşteaptă zilnic la ospăţul de nuntă al Fiului său, Isus.

Isus continuă discuţia cu preoţii cei mai de seamă şi fariseii pe tema împărăţiei lui Dumnezeu, rostind parabola nunţii fiului de împărat, în care ne este înfăţişată întreaga istorie a mântuirii, întreaga istorie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om, din faza ei pământească şi până în faza ei cerească.

În această parabolă a nunţii fiului de împărat, Isus se prezintă pe sine ca fiul de împărat îndrăgostit de lumea păcătoasă, ca fiul lui Dumnezeu care se căsătoreşte cu omenirea, ca fiul lui Dumnezeu, Mesia, care invită pe toţi păcătoşii să-i devină mireasă şi să intre cu el la ospăţul nunţii veşnice din împărăţia nesfârşită a Tatălui său.

Nunta Fiului lui Dumnezeu cu omenirea păcătoasă, aşa cum ne spune evanghelia de astăzi (cf. Mt 22,1-14), a fost un eveniment care a fost anunţat prima dată de către profeţii Vechiului Testament (cf. Is 26,6-10; Os 2,19-20), iar a doua oară de către Isus însuşi şi de către apostolii şi ucenicii săi (cf. Mt 22,1-14; 25,1-13); şi mulţi oameni au aşteptat această nuntă, căci prin această căsătorie divino-umană, omul păcătos era înnobilat, intra în familia lui Dumnezeu (cf. Fap 17,28) şi era purificat şi mântuit de păcat (cf. Ap21,2-7).

Din primul moment al rostirii acestei invitaţii la ospăţul şi la nunta Fiului lui Dumnezeu cu omenirea, încă din Vechiul Testament, prin profeţi, şi apoi până la Isus şi trimiterea ucenicilor săi în lumea întreagă, Dumnezeu a făcut să răsune continuu chemarea sa către toate popoarelor şi către toate generaţiilor de oameni: "Domnul oştirilor a pregătit pe muntele său pentru toate popoarele un ospăţ cu cărnuri grase, un ospăţ cu vinuri alese, cu cărnuri pline de măduvă, cu vinuri vechi şi limpezite. Pe muntele său, el va nimici moartea pe vecie, va şterge lacrimile de pe feţele tuturor şi va îndepărta de pe pământ ocara poporului său" (cf. Is 26, 6-8). Şi iarăşi: "Iată, ospăţul meu este gata, taurii şi viţeii îngrăşaţi au fost înjunghiaţi; toate sunt gata: Veniţi la nuntă" (Mt 22,4).

Deşi invitaţia la o asemenea nuntă cerească, cu un asemenea ospăţ veşnic şi, mai ales, cu un asemenea mire divin, sunt de nerefuzat pentru orice om logic, totuşi, aşa cum am văzut în evanghelia de astăzi (cf. Mt 22,1-14), chiar de la prima vestire a nunţii, s-au găsit unii oameni care să refuze invitaţia la nunta şi ospăţul fiului de împărat, nuntă şi ospăţ ce erau menite să-i înnobileze şi să-i fericească veşnic.

Pentru refuzul lor de a veni la ospăţul de nuntă al fiului de împărat, chiar din Vechiul Testament, evreii au fost pedepsiţi cu invadarea şi tributul plătit popoarelor păgâne (cf. 2Rg 17,3); apoi cu robia de 70 de ani, în Babilon (cf. Ier 25,11-12; Dan 9,2). La a doua vestire, cea făcută de Isus şi de ucenicii săi, refuzul s-a nuanţat şi unii oameni au trecut la sfidare şi violenţă; au sfidat invitaţia prin faptul că au mers care la ogorul său, care la negoţul său, prin care au voit să-i spună lui Isus, că nu au nevoie de ospăţul şi nunta sa, căci ei îşi pot procura singuri un ospăţ mai bun şi o fericire mai mare; şi, ca acest refuz sfidător să capete nuanţă, au trecut la violenţă şi crimă faţă de trimişi cu invitaţia la ei, şi chiar faţă de mirele divin.

Până în acest punct al parabolei, a fost vorba mai mult despre mai marii şi nobilii iudeilor, pe care Dumnezeu i-a onorat, atât cu prima invitaţie, cât şi cu cea de a doua; cu prima invitaţie din Vechiul Testament, prin profeţi; şi cu prima invitaţie din Noul Testament, prin Isus, apostoli şi ucenici. Pentru refuzul lor şi apoi pentru sfidarea şi brutalitatea lor faţă de trimişi şi faţă de Isus, Dumnezeu s-a aprins de mânie şi a trimis armata sa, armata romană condusă de Titus Flavius Vespasianus (39-81), care, în anul 70, le-a cucerit şi distrus ţara; le-a distrus capitala şi templul cu foc şi lovituri de ciocane - capitala şi templul care erau, atât mândria lor printre popoare, cât şi cauza rătăcirilor de la calea lui Dumnezeu (cf. Ier7,4) - i-a nimicit pe ucigaşi, iar pe cei care au mai rămas dintre ei, i-a risipit prin lumea întreagă.

În partea a doua a parabolei, după ce i-a pedepsit şi respins pe cei cu prima onoare, pe elitele de iudei, Dumnezeu s-a îndreptat spre cei desconsideraţi de aceste elite, s-a îndreptat spre păcătoşii publici şi spre păgâni. Aceştia, spre surprinderea tuturor, au acceptat şi au onorat invitaţia, au venit la ospăţ şi au devenit: "Fericiţii chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului" (cf. Ap 19,9).

Dar simplul fapt de a accepta invitaţia la ospăţul de nuntă nu a fost şi nu este suficient; mai trebuie acceptat ceva, mai trebuie acceptată şi haina de nuntă pregătită special de Dumnezeu pentru această ocazie; adică mai trebuie acceptată şi neprihănirea ţesută la cruce, neprihănire care nu conţine nimic carnal; căci, după păcatul lui Adam, "toate faptele bune ale omului au devenit ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu" (cf. Is 64,6). Iar, cum Biblia spune că "nimic întinat" nu poate pătrunde în sala ospăţului ceresc (cf. Ap 21,17), haina de nuntă, care este curăţia de suflet pe care ne-o dă numai Dumnezeu, ca rod al pătimirilor, morţii şi învierii Fiului său, este absolut necesară pentru fiecare invitat la ospăţul de nuntă al Mielului; haina de nuntă poate fi procurată de la garderoba Domnului, care este scaunul de spovadă. Altfel, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, se face vinovat de trupul şi sângele Domnului (cf. 1Cor 11,27).

Georges Bernanos (1888-1948), un romancier, eseist şi dramaturg francez, în cartea sa, Jurnalul unui preot ţară, vorbind despre "haina de nuntă" pregătită de Dumnezeu pentru toţi invitaţii la nunta veşnică a Fiului său, invitaţi care vor deveni şi mireasa Fiului său, spune: "Ceea ce contează la această nuntă, este faptul că totul este har!" Iar noi ştim: cuvântul "har", pe lângă faptul că înseamnă "nimic carnal, nimic uman", el mai înseamnă şi "dar" gratuit şi nemeritat oferit nouă de Dumnezeu, "dar" care pe Dumnezeu şi Fiul său i-au costat trudă, durere şi jertfă de viaţă.

De aceea, hainele preoţilor, care intrau în Sfânta Sfintelor, simbolul lăcaşurilor cereşti, erau confecţionate din in subţire şi nu din lână. În Biblie, lâna este simbolul umanului şi al păcatului, iar, inul este simbolul harului şi al neprihănirii date numai de Dumnezeu (cf. Ex28,39; Ap 19,8).

Pentru noi, creştinii, nunta şi ospăţul la care suntem invitaţi zilnic, asemenea oamenilor din evanghelie, sunt sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie, unde Cristos se jertfeşte şi ni se dăruieşte zilnic în chip tainic şi nesângeros; Liturghie şi Împărtăşanie unde îngerii cerului admiră înmărmuriţi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, după cum spune sfântul Ioan Crisostom (347-407); Liturghie şi Împărtăşanie de la care nimeni dintre păcătoşi nu trebuie să lipsească, pentru că pe ele ne spală zilnic păcatele şi ne pregătesc pentru judecata finală şi pentru fericirea veşnică.

Leonardo da Vinci (1452-1519), un artist italian, are un tablou intitulat: "Ultima sfântă Liturghie". Prin acest tablou, autorul a voit să arate "începutul sfârşitului lumii". Iată cum arată acest tablou: în spate se vede un preot care este aproape de sfârşitul sfintei Liturghii, iar îngerii cu trâmbiţele pregătite, aşteaptă să se termine sfânta Liturghie, pentru a suna sfârşitul lumii şi începutul judecăţii. Comentând acest tablou, Leonardo da Vinci, a zis: "Eu cred că, fără sfânta Liturghie, lumea ar fi fost demult distrusă din cauza nelegiuirilor sale".

De aceea, primii creştini se apropiau zilnic şi cu vrednicie, atât de ospăţul cuvântului, cât şi de cel al trupului şi sângelui Domnului. Sfânta Carte ne spune că ei zilnic erau împreună la templu, zilnic erau împreună la învăţătura apostolilor, zilnic erau împreună la frângerea pâinii şi zilnic erau împreună la rugăciune. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor noi şi noi mântuiţi (cf. Fap 2,42.46-47). Şi toţi cei care credeau în Isus primeau dreptul de a deveni copiii lui Dumnezeu" (cf. In 1,12).

Referitor la "scrâşnirea dinţilor", de care vor avea parte toţi cei care au refuzat sau au luat nevrednic trupul şi sângele Domnului, în ziua judecăţii, când Dumnezeu se va arăta "ca să dea fiecăruia după faptele lui" (Ap 22,12), există o glumiţă, care spune că o bătrână fără dinţi în gură, ascultând parabola nunţii fiului de împărat de astăzi, ea care în viaţă nu a prea răspuns la invitaţia lui Dumnezeu de a lua parte la nunta şi ospăţul Fiului său, Isus, de la sfânta Liturghie şi de la sfânta Împărtăşanie, iar, când rareori a făcut-o, nu şi-a procurat haina de nuntă prin sfânta spovadă, a exclamat cu un ton aparent liniştit: "Eu nu voi putea scrâşni din dinţi, pentru că nu mai am nici unul!" Atunci cineva i-a replicat: "Nu te bucura prea tare, căci atunci ţi se vor da dinţi noi, ca să ai din ce scrâşni!"

Parabola nunţii de împărat de astăzi ne vorbeşte de unii oamenii care au refuzat invitaţia la ospăţul de nuntă, devenind violenţi şi ucigaşi; şi de alţii care au venit la ospăţ fără haina de nuntă şi au fost aruncaţi afară în întuneric. A nu veni la sfânta Liturghie şi Împărtăşanie este periculos, pentru că ne transformă în răi şi ucigaşi. A veni la împărtăşanie fără haina de nuntă luată de la scaunul de spovadă este iar periculos, pentru că ne transformă în osândiţi.

A refuza Liturghia, Împărtăşania şi haina de nuntă, care pe Dumnezeu l-au costat frângerea inimii pentru jertfa Fiului său, este o mare jignire adusă lui; este tot un fel de a-i zice lui Dumnezeu, cu iudeii din parabolă, parafrazez: "Doamne, nu am nevoie de grija ta şi nici de jertfa Fiului tău; Doamne, nu am nevoie de dragostea ta şi nici trupul şi sângele Fiului tău jertfit spre iertarea păcatelor; Doamne, eu mă pot mântui singur, eu pot învia singur, eu pot ajunge singur fericit în cer". Această ofensă şi acest dispreţ sunt aşa de mari că strigă după răzbunare, cum a strigat şi sângele curat vărsat al lui Abel (cf. Gen 4,10).

Şi aici o "nota bene": în lumina celor relatate de parabola nunţii de împărat de astăzi, unde cei care la început au refuzat invitaţia, dar mai apoi au devenit sfidătorii, prigonitorii şi ucigaşii Fiului lui Dumnezeu şi a trimişilor săi, tare mi-e teamă de creştinii care astăzi refuză credinţa, Liturghia şi Împărtăşania, pentru că mâine vor coborî atât de jos spiritual, încât vor deveni, dacă nu au şi devenit deja, noii sfidători, prigonitori şi ucigaşi ai lui Isus, ai ucenicilor săi şi ai Bisericii sale.

O istorioară creştină ne vorbeşte despre un cavaler din evul mediu, care, având o anumită pregătire religioasă, îşi împlinea obligaţia de a participa duminica la sfânta Liturghie; dar de Liturghia de fiecare zi şi de sfânta împărtăşanie se apropia foarte rar. În zadar, un duhovnic sfânt, care îi era spiritual, îl îndemna să se îndrepte, dar el nu asculta. Dar într-o noapte avut un vis, în care se făcea că a dat un dineu în cinstea Sfintei Fecioare Maria. Maica Domnului a venit la dineul oferit în cinstea ei, dar nu a voit nici să se aşeze la masă şi nici să guste ceva. Atunci el a spus: "Sfântă Fecioară Marie, totul a fost pregătit pentru tine, de ce nu binevoieşti să te aşezi la masă şi să mănânci?" Atunci, Maica Domnului i-a apus: "Mă voi aşeza la masa ta şi voi mânca din bucatele tale, după ce şi tu vei înlocui mersul la club cu mersul la Liturghie; după ce şi tu te vei înlocui distracţia cu împărtăşania; după ce şi tu vei înlocui mândria satanei din tine cu umilinţa Fiului meu, Isus". Cavalerul a înţeles lecţia sfintei Fecioare Maria şi de atunci a schimbat clubul cu Liturghia şi distracţia cu Împărtăşania, mândria cu umilinţa, care sunt medicamentul nemuririi şi garanţia învierii fericite (cf. In 6,54) şi pe care pe Cristos l-au costat jertfa de la cruce.

Un răspuns bun şi corect la invitaţia lui Dumnezeu de a participa la ospăţul de nuntă al Mielului (cf. Ap 19,9), adică la sfânta Liturghie şi la sfânta Împărtăşanie, îl găsim şi la servitorul lui Dumnezeu, Aldo Marcozzi (1914-1928), un elev, un tânăr creştin din Milano, Italia, mort în faimă de sfinţenie la numai 14 ani. Acesta îşi făcuse frumosul obicei de a merge zilnic la sfânta Liturghie şi la sfânta împărtăşanie, de unde îşi alimenta forţele trupului şi sufletului; de aceea, pentru el, o zi fără sfânta Liturghie şi fără sfânta Împărtăşanie era ca o zi fără soare şi ca o zi fără bucurie. Într-o zi, pe când era bolnav, mama sa a voit să-l oprească de a merge la biserică pentru a se împărtăşi. Atunci el i-a zis: "Mamă, vrei să iei asupra ta responsabilitatea de a mă lipsi de o sfântă împărtăşanie?" Mama a tăcut şi nu i-a mai spus nimic.

Sfântul Paul ne spune astăzi: "Dumnezeu, prin Isus Cristos, ne-a dăruit bogăţia măririi sale şi tot ce avem nevoie" (cf. Fil 4,19). De aceea, să ascultăm de chemarea lui Isus care ne spune la fiecare sfântă Liturghie: "Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu. Luaţi şi beţi, acesta este sângele meu" (cf. Lc 22,19-20).

Pr. Ioan Lungu