Reflecţie la solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul.

Sfinţi spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul nostru

Biserica ne cheamă în fiecare an, la 29 iunie, să-i cinstim pe sfinţii apostoli pentru şi Paul, pentru că cinstirea lor este „spre lauda numelui lui Dumnezeu, spre folosul nostru şi al întregii sfinte sale Biserici”.

1. Spre lauda şi mărirea numelui lui Dumnezeu. Cinstim pe Dumnezeu, căci „El ridică pe sărac din ţărână, înalţă pe cel lipsit din gunoi, ca să-i facă să şadă împreună cu cei mari: cu mai marii poporului său” (Ps 113,7-8).

Cine a fost sfântul Petru? Un biet pescar care trudea zi şi noapte fără a prinde nimic” (cf. Lc 5,5). Chiar dacă peşti mai prindea el, pentru suflet şi pentru viaţa veşnică, nu câştiga nimic. Dar, după ce l-a întâlnit pe Isus, după ce a acceptat chemarea de apostol, după ce a acceptat „să devină pescar de oameni” (Lc 5,10), a prins atât de mulţi peşti, că i se rupeau mrejele. La pescuirea de după înviere, se menţionează numărul de 153 de peşti mari (cf. In 21,11). Numărul 153, este numărul popoarelor cunoscute până atunci. Ca pescar de oameni, el a câştigat pentru Cristos şi pentru împărăţia cerurilor, mulţi oameni din întreaga lume. Cartea Faptele apostolilor, ne spune că de Rusalii, erau adunaţi la Ierusalim oameni din toate naţiunile de sub cer (cf. Fap 2,5). Iar, din aceşti oameni, la predica lui Petru, 3000 s-au convertit. Aceşti oameni din toate naţiunile de sub cer, sunt cei 153 de peşti mari, prinşi de Petru pentru Isus şi pentru împărăţia sa. Misiunea lui Petru de „a pescui oameni”, a început atunci, dar, ea continuă şi va continua, prin urmaşii săi şi prin toţi membrii Bisericii, până ce numărul celor mântuiţi, va fi completat dintre neamuri (cf. Rom 11,25).

În evanghelia de astăzi, Isus, şi-a dus ucenicii, în Cezareea lui Filip. Cezareea lui Filip, era o cetate foarte frumoasă din punct de vedere pământesc: ape multe, peisaje splendide, clădiri frumoase, abundenţă materială. Însă, Cezareea lui Filip, era o cetate idolatră. Aici, oamenii se închinau zeilor, Baal, lui Pan şi cezarilor Romei care se pretindeau dumnezei. Aici, pe primul loc erau trupul şi plăcerile lui. De aceea, aici, oamenii l-au refuzat pe Isus până astăzi, când se închină lui Mahomed, un făgăduitor al unui rai de plăceri trupeşti şi după moarte. Aici, întâlnim culmea răutăţii omeneşti, căci, într-un loc atât de binecuvântat de Dumnezeu, oamenii să se închine până astăzi, la tot ceea ce nu este Dumnezeu.

Ei bine, în acest loc unde Isus era cunoscut doar ca un om, doar ca un profet care a murit, Isus, îi întreabă pe apostoli, ce cred ei despre ei? Toţi tac, pentru că toţi gândeau despre Isus ca oamenii din Cezareea, un mare om, un mare profet, dar nu Fiul lui Dumnezeu. Atunci, în acel întuneric spiritual, Petru primeşte o lumină direct de la Dumnezeu, şi îi declară lui Isus: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!" (Mt 16,16). Prin acest răspuns, Isus, a primit confirmarea Tatălui ceresc, pe cine dintre apostoli să-l pună la cârma Bisericii sale până la venirea sa de-a doua; şi, de aceea, i-a spus lui Petru: „Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mt 16,18). Într-o zi, Isus, i-a zis lui Petru: „Domnul a zis: "Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Lc 21,31-32). În final, toţi apostolii, întăriţi de Isus şi de Petru, toţi apostolii au crezut în dumnezeirea lui Isus şi, au murit împreună cu el, pentru mântuirea lumii. După moartea, învierea şi înălţarea lui Isus, Petru, a preluat conducerea Bisericii sale, până astăzi.

Iată, ce a făcut Isus dintr-un pescar simplu, care l-a primit pe el ca mântuitor şi a ascultat de inspiraţiile lui Dumnezeu, mai mult decât de şoaptele lumii: un mare apostol, un mare sfânt al Bisericii sale, un mare conducător al Bisericii sale, un mare portar al raiului, o mare lumină în întunericul lumii, un frumos exemplu de viaţă pentru toţi. Celor care neagă măreţia lui Petru dată de Isus, pentru a o da altuia, se abat grav de la dreptarul credinţei. Acolo, la Cezareea lui Filip, erau toţi apostolii. Acolo, Isus, i-a întrebat pe toţi cine este el. Acolo, Dumnezeu, le-a descoperit la toţi cine este Isus. Dar, acolo, numai Petru, a părăsit şoaptele celui rău şi a ascultat glasul lui Dumnezeu, mărturisind că Isus este Cristos (unsul şi mântuitorul promis), Fiul lui Dumnezeu.

Nu contează când l-ai văzut pe Isus şi când i-ai auzit glasul. Contează numai când l-ai primit în inima ta şi când ţi-ai conformat viaţa după învăţătura lui. Să nu ne mai lăsăm înşelaţi de cei care îi pun pe Ioan, pe Andrei, sau pe altul dintre apostoli în locul lui Petru, pentru a-şi scuza neascultarea şi părăsirea unităţii Bisericii, căci, aceştia sunt nişte impostori, care au drept ţintă să ne ducă la rătăcire în credinţă şi să ne pună contra voinţei lui Dumnezeu, care şi-a fondat Biserica pe ascultarea, fidelitatea şi mărturisirea de credinţa lui Petru, care a respins şoaptele satanei şi ale lumii rătăcite.

Am văzut de curând o reclamă otrăvită, care îl prezenta pe Isus, cerând oamenilor să-i atârne icoana lui pe pereţii caselor lor. Fraţilor, Isus, nu vrea să stea pe pereţii caselor noastre, nu vrea să stea în buzunarele noastre, nu vrea să stea nici la gâtul nostru. Isus, vrea să stea în inimile noastre, în sufletele noastre, în vieţile noastre şi să ne conformăm vieţile cu viaţa şi învăţătura lui (cf. 1In 2,6). Nu vedem noi oameni care poartă cruci mari la gât, dar fac răutăţi mari. După ce l-am aşezat pe Isus pe tronul inimilor noastre, putem să-l aşezăm şi pe pereţii caselor noastre, şi în buzunarele noastre şi la pieptul nostru. În afara acestei ordini, totul este amăgire, înşelăciune, rătăcire şi pierzare.

Cine rea sfântul Paul? Un fariseu şi învăţat la şcoala rabinică a lui Gamaliel. Dar, ce folos de nobleţea şi de învăţătura lui, dacă era slugă la satana şi la mai marii preoţi, respingea pe mântuitorul Isus şi pe ucenicii lui, care răspândeau lumina evangheliei mântuirii în lume? Cu toată nobleţea şi ştiinţa lui teologică, era cel mai mare păcătos dintre oameni (cf. 1Tim 1,15). Dar, într-o zi, în timp ce Paul îşi folosea lumina trupească pentru a lupta împotriva lui Isus şi a ucenicilor săi care predicau adevărata lumină şi adevărata mântuire, cea a evangheliei, Dumnezeu, s-a îndurat de el şi i-a trimis o rază din lumina sa cerească, lumină care a orbit lumina lui şi l-a doborât la pământ. Isus, l-a dojenit pentru prigoana lui împotriva lui şi ucenicilor săi. Din ţărână, Paul, şi-a ridicat căit glasul spre Domnul, întrebând ceea ce trebuie să facă. Domnul, i-a răspuns că, trebuie să se ridice, sa intre în Damasc, sal-l  întrebe pe ucenicul Anania ce are de făcut. După ce s-a botezat, i-a căzut de pe ochi nişte solzi care l-au împiedicat să vadă lumina mântuitoare a lui Isus şi a început să predice evanghelia alături de cei pe care căuta să-i ucide mai înainte (cf. Fap 9,1-22).

Biblia spune: „Dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a săvârşit, şi păzeşte toate legile mele şi face ce este drept şi plăcut, va trăi negreşit, nu va muri” (Ez 18,21). Paul, a fost un asemenea om. Dumnezeu, drept răsplată, l-a numit „vas ales” (Fap 9,15) şi i-a încredinţat misiunea de „Apostol al neamurilor păgâne” (Rom 11,13) şi i-a dar „coroana dreptăţii” (1Tim 4,8), în cer. Iată, cum Paul, din slujitor al lui satan şi al oamenilor răi, prin primirea lui Cristos în inima şi viaţa lui, prin predicarea evangheliei printre neamurile păgâne, fost înălţat prin credinţa în Cristos, la înalte demnităţi cereşti şi pământeşti.

Cine dintre noi voieşte să fie mare în cer şi pe pământ, ca sfinţii apostoli, să se smerească, să-l primească pe Cristos în inima şi viaţa lor, să-l mărturisească pe Cristos şi evanghelia cu toate mijloacele de care dispune, şi, Dumnezeu care înalţă din gunoi pe cel credincios (cf. Ps 113,7-8), îl va înălţa şi pe el, în faţa oamenilor şi a îngerilor cerului.

2. Spre folosul nostru şi al întregii sfinte sale Biserici. Dumnezeu, i-a înălţat pe sfinţii apostoli, Petru şi Paul, şi spre folosul nostru şi al întregii sale sfintei Biserici. Primul folos al oamenilor de pe urma sfinţilor apostoli, Petru şi Paul, este vestirea evangheliei şi rânduirea de vestitori cât timp va dăinui Biserica. Apoi, „puterea cheilor”, prin care suntem ţinuţi în unitate cu Isus şi cu Biserica sa; ne ţine pe calea mântuirii; ne dezleagă păcatele; ne aduce haruri de sus; ne conduce la cele mai bogate păşuni ale pământului şi ale cerului: Scripturile şi Euharistia, Ospăţul veşnic şi veşnicia fericită.

Sfinţii apostoli ne sunt apoi modele de convertire şi de trăire a evangheliei. Nu contează cât de adânc a coborât în păcat, căci, Isus s-a plecat atât de mult în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, că ne poate ridica pe toţi cei care voim cu adevărat mântuirea. Isus, ne ridică, dar înainte de a ne duce în cer, ne dă misiunea de a predica evanghelia, fiecare cu darurile primite de la el. Fără mărturisirea evangheliei cu viaţa, orice ridicare este spre o mai mare cădere.

Sfinţii apostoli Petru şi Paul, ne sunt o garanţie că, Isus, ne eliberează de duşmani, temniţe şi moarte.

Dumnezeu, va trimite, şi l-a noi îngeri ca să ne scape de închisori, necazuri şi duşmani, aşa cum a trimis să-i scape şi pe sfinţii apostoli Petru şi Paul.

Puterea cheilor nu numai că ne dezleagă de păcate, ne scapă de duşmani, dar, poate să ne elibereze şi de bolile noastre..

Fratele Leon, de la „Şcolile creştine”, ne povesteşte că, la sfântul papă, Pius X (1835-1914), s-a prezentat o doamnă din Anglia împreună cu fiica sa ce avea un cancer pe obraz, şi i-a cerut că, în virtutea „puterii cheilor” pe care o are ca urmaş al sfântului Petru, să-i vindece fiica de cancer. Crezi tu că o pot vindeca? Da, cred, pentru că aşa a spus Isus! Facă-se ţie după cum ai crezut! În drum spre Anglia, fetiţa s-a vindecat complet. Deşi, anglicană de religie, mama şi fetiţa, s-au întors la Roma, pentru a-i mulţumi papei. Papa le-a spus că, nu el a vindecat fetiţa, ci „puterea cheilor”. I-au mulţumit lui Isus, şi s-au întors transformate în ţara lor.

Să nu uităm din exemplul sfinţilor apostoli Petru şi Paul, că toţi suntem chemaţi să trăim spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul fraţilor noştri. Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XIII-a de peste an - B (2015)

“Domnul nostru Isus Cristos a distrus moartea, iar prin evanghelia sa, a dat vieţii o nouă strălucire” (1Tim 1,10).

După ce în duminicile trecute, Isus, şi-a arătat puterea asupra furtuni pe mare (cf. Mc 4,35-41) şi asupra diavolului (Mc 5,1-20), lecturile de astăzi, ne vorbesc despre puterea lui Isus peste suferinţelor şi morţii oamenilor (cf. Mc 5,21-43).

De obicei, oamenii necredincioşi când li se întâmplă să treacă printr-o suferinţă sau printr-un deces în familie, îl acuză nedrept pe Dumnezeu: „De ce ne-a făcut Dumnezeu nouă asta”? Însă, dreptul Iob, spune că, Dumnezeu, nu este răspunzător de suferinţele şi moartea oamenilor din lume (cf. Iov 34.10). Iar, prima lectură de astăzi, ne spune fără echivoc, că: Dumnezeu nu a creat moartea; Dumnezeu, nu se bucură de pieirea celor vii. Dumnezeu nu a pus sămânţă de moarte în om. Din contra, Dumnezeu, a creat toate făpturile spre viaţă, spre existenţă nepieritoare, căci, le-a creat după imaginea sa proprie. Cât despre cauza lor ne spune că, suferinţele şi moartea au intrat în lume prin invidia diavolului şi, cei care sunt de partea lui vor ajunge să le cunoască (cf. Înţ 1,13-14.24).

Dumnezeu, nu a putut să lase lucrurile după voinţa diavolului, de aceea, a conceput un plan de mântuire, prin care Isus, se va întrupa, va veni pe pământ, va lua păcatele noastre asupra sa, le va spăla la în sângele său la cruce, apoi prin moartea şi învierea sa, îi va învinge pe diavol şi moarte şi, astfel, va pune capăt suferinţelor şi morţii care există în lume (cf. 1In 3,8; 1Cor 15,26). De aceea, Biserica cântă astăzi: „Domnul nostru Isus Cristos a distrus moartea, iar prin evanghelia sa, a dat vieţii o nouă strălucire” (1Tim 1,10). Pe noi care venim la Isus, cu credinţa femeii bolnave şi cu cea a şefului de sinagogă, nu ne costă nimic, dar pe Isus eliberarea noastră din capcanele diavolului şi ale păcatului, din strânsorile suferinţelor şi morţii, l-au costat suferinţele Calvarului şi moartea pe cruce. Iar, asta nu trebuie să o uităm niciodată.

Sfântul Paul, ne spune că: „Plata păcatului este moartea” (Rom 6,23), iar, pentru izbăvirea noastră de suferinţe şi moarte, Isus Cristos, a fost dat la moarte şi apoi a fost înviat (cf. Rom 4,25). Păcatul fiind ispăşit, moartea şi-a pierdut puterea şi „boldul” ei înveninat (cf. 1Cor 15,54-55). Moartea şi păcatul au fost învinse prin moartea şi învierea lui Isus. Nimic nu ar fi putut satisface mai bine sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, decât jertfa fără cusur a Mielului divin prin care s-a ridicat păcatul lumii (cf. In 1,29).

Evanghelia de astăzi ne spune că, chiar înainte de pătimirea, moartea şi învierea sa, Isus, a fost la lucru, biruind, suferinţa şi moartea, lucrările diavolului şi ale păcatului (cf. Mc 5,21-43). Ceea ce pentru oameni fusese imposibil de eliminat, pentru Isus a fost cu putinţă şi încă foarte uşor (cf. Mt 19,26; Lc 18,27). Cu uşurinţa cu care judecătorul Samson, a rupt legăturile de moarte puse de filisteni, cu uşurinţa cu care un om rupe firele unui păianjen (cf. Jud 16,12), cu aceeaşi uşurinţă Cristos a stricat lucrarea diavolului şi ale păcatului şi, a vindecat boala veche de 12 a unei femei suferinde şi, a înviat-o pe fiica de 12 ani, a lui Iair. Iar, acest fapt, trebuie să ne umple inima de bucurie şi de mulţumire, în orice circumstanţă a vieţii.

De aceea, parafrazând psalmul de astăzi, spunem: Noi credem că plânsul nostru se va schimba în dans. Noi credem că vom fi scoşi din mormânt. Noi credem că moartea noastră se va schimba în viaţă. Noi credem că îl vom lăuda pe Dumnezeu în veşnicie, împreună cu fraţii noştri (cf. Ps 29/30,2-13).

Pericopa vanghelică de astăzi, cuprinde toate cele trei virtuţi teologale, în ordinea enunţării lor: credinţa, speranţă şi dragostea. Şi, începe cu credinţa, când, Isus, îi spune femeii bolnave: „Credinţa ta te-a mântuit”, iar lui Iair: „Credinţă să ai”. Referitor la credinţă, Karl Friederic Strumf Bertano (1829-1936), profesor de istorie german, fiind pe patul de moarte, şi-a chemat la sine soţia şi copiii şi, le-a zis: „Ştiinţa, frumuseţea, onoarea şi puterea, toate sunt nimic fără credinţă. Numai credinţa te ţine drept şi cinstit în viaţă şi la moarte”. Şi, apoi, cu mâna tremurând, le făcu semnul cruci pe frunte la toţi.

În jurul anului 125 d.Cr., un grec pe nume Aristeides, un apologet creştin, îi scria unuia dintre prietenii săi, încercând să îi explice extraordinara speranţă şi bucurie a creştinilor. „Dacă unul dintre creştinii vrednici pleacă din această lume, ceilalţi se bucură şi aduc mulţumiri lui Dumnezeu şi îi conduc trupul la mormânt cu cântece şi mulţumiri, de parcă nu l-ar fi mutat decât dintr-un loc în altul, dintr-un loc de tristeţe într-un loc de bucurie. Ei au credinţa şi speranţa învierii fericite. Ei au credinţa şi speranţa revederii”.

Creştinul, este chemat, astăzi, să privească suferinţa şi moartea prin prisma învierii lui Isus. Creştinul este chemat să-l laude pe Cristos în suferinţe şi la moarte. Creştinul este chemat să imite cântarea sfinţilor în suferinţe şi adversităţi. Apropo de adversităţi, în timpul lor, privighetorile, cântă cel mai frumos. Când cerul este înnorat, iar afară plouă şi bate vânt, tocmai atunci ele cântă cel mai frumos. Aşa trebuie să cânte şi creştinul, pentru că Isus, a transformat suferinţele şi adversităţile, în cauze de fericire veşnică.

Părintele Gheorghe Dumitraş (1923-1965), din Nisiporeşti, judeţul Neamţ, care a făcut 12 ani de închisoare pentru Cristos, a fost o astfel de „privighetoare”, căci el înţelegând folosul suferinţelor pentru fericirea veşnică, a cântat nespus de frumos, tocmai când cerul vieţii lui i-a fost cel mai înnorat, iar în sufletul lui ploua rece şi bătea vânt, cu lanţuri şi temniţă, cu chinuri şi boli. Prin cântarea lui cucernică, el a întărit credinţa şi speranţa multor tovarăşii de temniţă. Pentru cântul său pios şi nespus de frumos, ridicat din lanţuri pentru Cristos, deţinuţii l-au numit: „Privighetoarea închisorilor”. 

Cât de frumos cântăm noi Domnului în timpul încercărilor şi suferinţelor? În timpul încercărilor şi suferinţelor, cântăm ca privighetorile, sau ne tânguim continuu ca „gaiţele tufiş”, din California. Psalmistul, spune: "Voi binecuvântă pe Domnul în orice vreme, pururi lauda lui va fi pe buzele mele" (Ps 34,1).

În cartea sa, Pledând pentru creştinism, scriitorul american, Colin Chapman (1928-1982), îl aminteşte pe episcopul din Uganda, Festo Kivengere, relatând execuţia prin împuşcare a trei bărbaţi din dioceza sa, care a avut loc în 1973. Condamnaţii au fost aduşi cu o camionetă şi li s-a poruncit să coboare. Aveau cătuşe atât la mâini cât şi la picioare. Plutonul de execuţie îi aştepta pregătit. Cei trei s-au întors cu faţa către plutonul de execuţie stând lipiţi unul de celălalt. Deşi cu feţele acoperite, şi-au ridicat braţele încătuşate, şi au început să şi le legene. Între timp oameni au început să le răspundă, legănându-şi la rândul lor braţele. Cei trei credincioşi, au fost împuşcaţi, dar au murit cântând, au murit văzându-l pe Isus, ca sfântul Ştefan (cf. Fap 7,56). Atunci, în acea zi, mulţi oameni reci în credinţă, s-au întors la Domnul.

Apoi, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru darul mântuirii din boli şi moarte, spunând şi altora ceea ce a făcut Isus la cruce pentru noi.

Apoi, despre acest mod de a privi suferinţele şi moartea, prin prisma învierii lui Isus, trebuie să le vorbim şi altora, ca şi ei ştiind ceea ce a făcut Isus pentru noi la cruce, să ajungă să le privească la fel.

Sfântului Sabin (+ 304), episcop de Spoleto, Italia, pentru credinţa sa în Cristos, a fost arestat împreună cu credincioşii săi, şi duşi în faţa judecătorilor păgâni din Assisi, dar ei nu s-a înspăimântat. Guvernatorul Ventuzian, i-a spus lui Sabin::”Cum de ai îndrăznit să îndupleci poporul să părăsească zeii noştri şi să urmeze un mort pe cruce? Şi tu şti că Isus după moarte a înviat!” Guvernatorul schimbând vorba îi zise: „Este în puterea ta să alegi ca să jertfeşti zeilor noştri şi să trăieşti, ori să mori în chinuri groaznice, aşteptând învierea promisă de Învăţătorul tău! Atunci sfântul Sabin a răspuns: „Aceasta este dorinţa mea cea mai arzătoare, să mor şi apoi să înviez ca Mântuitorul meu!” Atunci Ventuzian a poruncit să i se taie mâinile episcopului Sabin şi să fie schingiuit până la moarte. Cu mâinile tăiate sfântul Sabin s-a întors spre cei arestaţi şi condamnaţi la moarte împreună cu el, şi i-a încurajat în credinţa învierii, iar ei rezistat împreună cu el, atât promisiunilor cât şi ameninţărilor, atât chinurilor cât şi morţii.

Se povesteşte ca episcopul de Milano, sfântul Carol Boromeu (1538-1584), îi dadu unui pictor misiunea de a-i picta un tablou cu moartea. Dupa câtva timp pictorul îi aduse o schita. El reprezentase moartea printr-un schelet uman cu o coasa în mâna. Dar episcopul nu s-a arătat mulţumit cu o astfel de schiţă, căci el vedea moarte din prisma Bibliei, care vorbeşte de “Îngerul morţii” (2Sam 24,16): "Nu aşa trebuie să-mi reprezinti moartea, ci, reprezint-o printr-un înger cu o cheie de aur în mâna".

Donald Grey Barnhouse (1895-1960), pastor american, mergea împreună cu copiii săi la înmormântarea soţiei sale şi a mamei. Deodată un tir uriaş le-a trecut prin faţă într-o intersecţie, aruncându-şi pentru câteva clipe umbra asupra maşinii lor. Donald, i-a întrebat pe copii: „Ce aţi prefera, să fiţi loviţi de umbră tirului uriaş, sau, chiar de tir?” „Bineînţeles că de umbră, au răspuns ei”!. „Exact asta ni s-a întâmplat şi nouă,” a zis Donald Grey Barnhouse. Peste mama voastră a trecut doar umbra morţii, căci, ea va învia. Datorită învierii lui Cristos, putem spune fără teama de a greşi, că ea nu a murit, ci, doarme. Isus, va veni într-o zi ca s-o trezească ca pe fiica lui Iair şi, să ne-o redea vie. Doar peste oamenii care nu cred în Cristos, care nu îl primesc în viaţa lor şi nu trăiesc după învăţătura lui, numai peste aceia va trece tirul morţii veşnice”.

Revenim iar la textul evangheliei de astăzi, unde vedem că apare de două ori cifra 12. Oare, este întâmplător acest lucru? Exegeţii biblici, ne spun că nu. În Biblie, cifra 12, reprezintă pilonii Vechiului şi Noului Testament: pe 12 patriarhi a fost constituit vechiul popor al lui Dumnezeu şi, pe 12 apostoli, a fost constituit noul popor al lui Dumnezeu, Biserica. Alăturând cele două cifre de 12, sfântul Marcu, a voit să ne spună că victoriile asupra diavolului şi a morţii, asupra bolilor şi a morţii, începute de Isus atunci, vor continua în Biserica sa, prin mâinile apostolilor şi a slujitorilor săi, până la venirea sa de-a doua. Căci, iată, ceea ce a spus însuşi Isus, ucenicilor săi: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Mt 10,8). Iar, când apostolii s-au întors din misiune, bucuroşi de reuşita lor, Isus, le-a spus: „Nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Lc 10,20).

De aceea, să nu ne mirăm când auzim că, Isus, prin diferiţi sfinţi, sau, chiar prin diferite persoane simple, vindecă până astăzi bolnavi şi învie morţi. Nu, sfântul, nu persoana aleasă vindecă bolnavi şi învie morţi cu de la sine putere, ci, Isus o face, prin mâinile lor, pentru a arăta că el este sus la Tatăl şi mijloceşte pentru noi (cf. In 16,24) şi, pentru a arăta prezenţa lui între noi, până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,19). 

Ba, mai mult, lectura a doua de astăzi, ne spune că, Isus, vrea să vindece şi să dea viaţă oamenilor şi, prin unul fiecare dintre noi care credem în el. Şi, asta o putem face prin generozitatea noastră: „Fraţilor, aşa cum vouă vi s-au dat cu generozitate toate darurile, credinţa, cuvântul şi cunoaşterea lui Dumnezeu, acest zel şi această dragoste pe care le aveţi de la noi, tot aşa şi fapta voastră de dragoste să fie făcută cu generozitate. Voi cunoaşteţi generozitatea Domnului nostru Isus Cristos: el, cel bogat, a devenit sărac de dragul vostru, pentru ca voi să deveniţi bogaţi, prin sărăcia lui” (2Cor 8,7-9).

Gabriel Marcel (1889-1973), filozof creştin, dramaturg, critic literar și teatral, muzician şi teatrolog francez, spune: “Cine iubeşte pe aproapele săi şi îi dăruieşte din cele necesare, prin acest fapt el îi spune: “Vreau ca tu să te vindeci, vreau a tu să nu mori! Vreau ca tu să trăieşti!”

Iubirea este mai dreaptă decât dreptatea şi mai tare decât moartea” (cf. Ct 8,6; 1Cor 13,8). Deci, a dărui cu generozitate dintr-ale noastre celor săraci şi bolnavi, nu facem altceva decât să le spunem: „Trăieşte şi reînvie prin dragostea mea”! De aceea, să nu pierdem nici o ocazie de a spune şi a face binele!

Faptele de dragoste, nu numai că dau „viaţă”, fraţilor noştri, dar, ne procură şi nouă fericirea paradisului.

O legendă creştină, din Rusia, ne vorbeşte despre un om bogat, care, chiar pe patul de moarte fiind, se gândea tot la bani. Într-o zi, când a simţit că sfârşitul îi este aproape, cu ultimele puteri, luă cheia pe care o purta tot timpul la gât, îi arată servitorului său dulapul în care îşi ţinea banii, şi-i dădu ordin să pună tot sacul cu bani în sicriul deja pregătit pentru el. Trecând în lumea de dincolo, bogatul zări o masă lungă pe care se aflau cele mai delicioase bucate: "Spune-mi, te rog, cât costă pâinea, întreba el supraveghetorul"? "O copeică”!. "Dar, o sardea?" "La fel, o copeică"! "Dar, această plăcintă?" "Fiecare produs costă o copeică"! Atunci, bogatul zâmbindu-şi pe sub mustaţă, îşi zise: "Ieftin, incredibil de ieftin!" Îşi alese un platou plin de bunătăţi. Dar când a voit să plătească cu banii săi din aur, vânzătorul nu i-a acceptă monedele: "Bătrâne, îi spuse vânzătorul clătinând din cap, puţin ai învăţat în viaţă!" "Ce înseamnă aceasta, murmură bătrânul, banii mei nu sunt suficient de buni?" Vânzătorul îi răspunse: "Aici nu se acceptă decât banii pe care cineva i-a dat de pomană în timpul vieţii". Fără cuvinte! De aceea, sfântul Paul ne spune:  „Lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră!” (Fil 2,12)!

„Talita cumi”, i-a spus Isus fetiţei lui Iair (cf. Mc 5,41). Aceasta, era o expresie aramaică şi însemna: “Mieluşelule, trezeşte-te!” Asta i-a vorbit Isus fetiţei, blând şi dulce. Dar, va veni o zi în care Domnul Isus, nouă, care am ştiut să ne facem „micuţii” săi (cf. Mt 10,42),  ne va spune cu acelaşi glas blând şi dulce: “Mieluşelule, trezeşte-te”! Iar, numai gândul la ceea ce se va întâmpla atunci, ne umple acum inima de o mare bucurie! 

                                                                                         Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XII-a de peste an - B (2015).

„Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7,16).

Evanghelia de astăzi ne lasă posibilitatea de a spune o povestire frumoasă şi adevărată. Şi, iată, povestirea frumoasă şi adevărată pe care putem spune: Odată mai multe ambarcaţiuni mici, stăteau gata să pornească în larg pentru a traversa marea, - mare asemănată de cei din vechime cu un uriaş adormit, care atunci când se trezeşte, răstoarnă şi distruge totul în cale -. Pe mal, un străin, le cerea luntraşilor ca să-l ia cu ei în luntre pentru a-l trece marea. Mulţi dintre luntraşi aveau ambarcaţiunile prea pline pentru a mai adăuga o greutate în plus. Nişte luntraşi, care nu prea reuşiseră nici cu negoţul, nici cu pescuitul, l-au luat pe străin cu gândul de a echilibra barca. Şi l-au pus pe străin în partea din faţă, iar ei s-au aşezat în partea din spate a bărcii. Când toate ambarcaţiunile au ajuns în larg, deodată pe mare s-a iscat o mare furtună ce ridica valuri ca nişte guri de balaur. Toate ambarcaţiunile supraîncărcare, s-au scufundat. În schimb, ambarcaţiunea cu străinul la bord, înainta liniştită spre destinaţie. Luntraşii au fost uimiţi să vadă cum străinul, vorbea cu vântul şi cu valurile şi ele ascultau, lăsând barca în pace. Ne-am dat seama din prima că străinul este Isus, care a creat toate, care poate toate, care le înnoieşte pe toate (cf. Înţ 7,27).

Toţi oamenii trebuie să traverseze marea zbuciumată a lumii, de aici şi până pe tărâmul veşniciei. Pentru că mulţi oameni au naufragiat în drumul lor spre tărâmul veşniciei, Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, l-a trimis pe Isus ca să-i mântuiască pe oameni de păcate şi apoi să le fie de ajutor spre ajungere pe ce celălalt tărâm, tărâmul veşniciei. El locuieşte printre oameni şi le cere tuturor să-l ia şi pe el în barca vieţii lor în drumul spre portul veşniciei. Mulţi oameni sunt prea plini de bunuri şi nu mai au loc pentru el. Mulţi au gânduri diferite de ale lui şi îl refuză. Mulţi îl consideră prea incomod şi nu-l iau cu ei. Însă sunt şi oameni care îi fac loc în barca vieţii lor; dând peste bord multe din lucrurile lor nefolositoare şi, îi fac loc lui Isus în barca vieţii lor şi chiar pe locul din faţă, de la cârma vieţii, aşa cum vrea el (cf. Mt 10,37; Lc 14,26).

Într-o bisericuţă din Paris, Franţa, stătea îngenunchiat un tânăr pe a cărei faţă se citea nelinişte şi durere. Oftaturi ieşieau din pieptul lui şi lacrimi îi curgeau din ochi, căci, în sufletul lui era o furtună ca cea prin care treceau apostolii pe mare (cf. Mc 4,35-41). Încă din tinereţe iubise mult pe Dumnezeu şi pe semeni, dar, dintr-o dată s-a făcut întuneric şi furtună în sufletul său. Dumnezeu, parcă îi retrăsese orice lumină şi orice bucurie din suflet şi, el a început să se teamă pentru mântuirea sa. Atunci, ca şi apostolii, s-a rugat Domnului, astfel: “Doamne, dacă nu sunt vrednic de a te iubi în veşnice, dă-mi, te rog harul de a te iubi măcar aici pe pământ, căci simt că mor dacă nu te iubesc”! Atunci, Isus, s-a urcat în barca sufletului său şi a potolit toate vânturile şi furtunile răului. Acel tânăr de atunci, este sfântul Francisc de Sales (1567-1622), de astăzi. Această furtună i-a fost de folos, căci, Dumnezeu, l-a curăţit ca pe viţa de vie spre rodire; Dumnezeu, ca printr-un vânt bun, l-a condus pe calea sfinţeniei şi a mântuirii.

Sadhu Sundar Singh (1889-1929), un indian, un misionar creştin, povesteşte că, doi oameni trebuiau să traverseze un ţinut rece şi înzăpezit. Pe la mijlocul drumului au găsit un om căzut în zăpada, strigând după ajutor. Unul din ei, mai gros îmbrăcat, nu s-a oprit să-l ia. Celălalt, mai simplu îmbrăcat, i s-a făcut milă de cel căzut în zăpadă şi l-a luat în spate. Primul o luase înainte, dar după o bucată de drum a fost găsit căzut în zăpadă şi mort de frig. Tovarăşul său, cu omul luat în spate, şi-a continuat drumul şi, a ajuns la destinaţie, fiind susţinut de căldura celui care îl purta în spate. Ceea ce a părut o povoară grea, i-a fost în realitate un mare ajutor.

O legendă ce are ca temă creaţia, legendă povestită şi de sfântul Francisc de Sales (1567-1622), spune că, atunci când Dumnezeu a creat păsările, le-a dat aripi la alegere, după plac. Primele păsări chemate de Dumnezeu pentru a-şi alege aripile, au fost pinguinul şi struţul. Acestea fiind prea pline, la propriu şi la figurat, crezând că aripile le va fi o povoară, le-au ales pe cele mai mici. Acestea păsări n-au zburat niciodată. Apoi au fost chemate păsările de curte, care primesc totul de-a gata. Comode fiind, şi-au ales nişte aripi ca să nu le deranjeze prea mult. Ele zboară foarte rar şi foarte greu. Apoi a fost chemat vulturul. El nu s-a temut de greutatea aripilor şi le-a ales pe cele mai mari. El zboară totdeauna şi cu mare uşurinţă.  

Pentru mulţi oameni, aşa cum am spus deja, Isus, pare o povoară. Pentru mulţi oameni, Isus, este prea de speriat, prea deranjant, prea incomod, prea greu de purtat în suflet şi, de aceea, este refuzat, sau, după ce a fost luat, este repede abandonat. Pentru mulţi oameni, faptul că Isus îi cheamă: să se roage dimineaţa, la amiază şi seara; să se roage chiar mergând pe stradă, la lucru şi în locul de odihnă; să participe duminica, sărbători şi în zilele libere la biserică; să se spovedească, să facă pocăinţă pentru păcate şi să se împărtăşească; să renunţe la gânduri, vorbe, priviri şi fapte care închid cerul; să nu meargă cu prietenii în locuri nepotrivite pentru statutul de ucenic, etc. Pe toate acestea le consideră prea grele şi incomode, de aceea, renunţă la Cristos.

Ştiţi de ce popoarele păgâne au ca dumnezei, idoli de aur, argint, piatră şi lemn? Pentru că oamenii să-i poată purta unde vor ei! Ştiţi de ce mulţi oameni refuză pe Dumnezeul cel viu şi adevărat al creştinilor? Pentru că Dumnezeul creştinilor nu se lasă purtat pe unde vor oameni, ci, el, vrea să-i poarte pe oameni pe unde vrea el. Iar, unde vrea el să-i poarte pe oameni, este paradisul şi viaţa veşnic fericită. Mulţi oameni amăgiţi de diavol cu plăcerle trecătoare, lasă pe Isus şi bucuriile lui veşnice din paradis. Iosue, când s-a convins de planul mântuitor al lui Dumnezeu, a spus: “Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului" (Ios 24,15). Dumnezeu aşteaptă, ca şi unul fiecare dintre noi o astfel de hotărâre, începând măcar de astăzi.

Domnul Isus, ca şi aripile cele mari ale vulturului, nu este o povoară, dar, un mare ajutor. Isus, transformă vântul, valurile şi norii, în paveze şi putere de deplasare rapide. Mai mult, Isus, ne ridică deasupra aversităţilor vieţii prezente. Fără Isus, furtunile şi valurile vieţii, ne-ar doborî în adâncuri.

Cine se încrede în Isus şi îl primeşte în barca vieţii lui: este vizitat de însuşi Dumnezeu (cf. Lc 1,78); este întărit ca să învingă lumea (cf. 1In 5,4); este remodelat ca făptură nouă pentru a ajunge la mântuire (cf. 2Cor 5,14-17), primeşte pace şi linişte în mijlocul necazurilor, duşmanilor şi, chiar în spaimele morţii (cf. Ps 23,1-8); poate dormi liniştit chiar şi în lanţuri pentru Cristos, ca Petru (cf. Fap 12,6); primeşte puteri pentru a da mărturie despre el, ca Ştefan, cel ucis cu pietre; dar, tot ca Ştefan, încă de pe pământ primeşte harul de a-l vedea pe Isus glorificat şi locul unde va sta veşnic lângă el (cf. Fap 7,55-59).

În momentele noastre grele, când ni se pare că Isus doarme în barca sufletului nostru, de fapt el nu doarme, dar, aşteaptă ca noi să-l trezim şi să-l chemăm în ajutor. Iar, când l-am chemat într-ajutor, el se ridică ca un viteaz şi, potoleşte orice furtună, căci la la el toate sunt cu putinţă (cf. Mc 9,23.27; Lc 18,27).

Sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380), Italia, o mistică dominicană, a fost asaltată odată de multe ispite diavoleşti, că abia se mai putea ruga. Când furtuna a încetat, ea i s-a adresat lui Isus: “Isuse al meu, unde erai tu când satana izbea în barca sufletului meu”? Atunci, Isus, i-a răspuns: “Fiica mea, eram în inima ta şi-ţi dădeam putere să lupţi”! Şi în timpul furtunilor care ne asalteză pe noi, Isus, este în inima noastră şi ne întăreşte.

Simone Weil (1909-1943), scriitoare franceză, profesoară de filozofie, dar, şi o mistica creştină, spunea: „Nu ne priveşte pe noi, să ne gândim la noi. Pe noi ne priveşte să avem mereu gândul la Dumnezeu. Atunci când avem mereu gândul la Dumnezeu, este problema lui Dumnezeu să se gândească la noi”.

Astăzi trebuie să învăţăm că, necazurile vin cu aprobarea lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră (cf. Iob 1,21; Am 3,6). Când ştim că totul este sub controlul lui Dumnezeu cel atotputernic şi iubitor de oameni, când ştim că el a închis marea cu porţi (cf. Iob 38,1.8-11) -  mare, care în Biblie simbolizează locuinţa satanei cu toate furtunile, necazurile şi relele - , când mai ştii că el nu permite ca nimeni să fie încercat peste puterile lui (cf. 1Cor 10,13), atunci nu mai avem de ce a ne teme, chiar dacă satana ne-ar luat familia, prietenii, bunurile şi sănătatea, ca lui Iob, dar, vom spune împreună cu el: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat! Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, de ce să nu le primim oare si pe cele rele?” (Iob 1,21; 2,10). Prin toate aceste „rele”, Dumnezeu, a voit să-l desăvârşească pe Iob şi, voieşte să ne desăvârşească şi pe noi. După ce, Iob, a înţeles şi a acceptat voinţa lui Dumnezeu, a primit de la Dumnezeu mult mai mulţi copii şi mult mai multe bunuri (cf. Iob 42,12-17). Noi, după ce vom înţelege şi accepta voinţa lui Dumnezeu, vom primi însutit şi viaţa veşnică (cf. Mt 19,29).

Atunci când „corabia“ vieţii noastre trece prin „furtuni“, care pot fi probleme familiale, de serviciu sau la şcoală. Atunci, când ne gândim cum să ieşim la „mal“ dintr-o astfel de „furtună“.Atunci, trebuie ca, să ne îndreptăm cu credinţă spre marele nostru mântuitor, Isus Cristos, şi să-i încredinţăm lui îngrijorările prin care trecem. Atunci, el ne salva, aşa cum ne-a salvat odinioară din ghiarele diavolului, păcatului, ale duhului lumii şi morţii, la cruce (cf. 2Cor 5,14-17); cum i-a salvat pe apostoli pe mare; cum l-a salvat pe Iob din toate necazurile şi furtunile vieţii lui. Sfântul Petru, unul dintre ucenicii aflaţi în corabia izbită de valurile mării agitate, dar, valuri potolite de Isus, ne spune: “Aruncaţi asupra lui toate îngrijorările voastre, căci el însuşi îngrijeşte de voi” (1Pt 5,7). Să ascultăm şi, chiar dacă noi nu-l vedem pe Dumnezeu din cauza furtunilor şi a întunericului necazurilor, să fim convinşi că el ne vede şi ne ajută.

Cesare Cantu (1804-1895), un scriitor italian, aseamănă omul lovit de furtunile vieţii, cu un orb rătăcit, care este condus acasă de mâna sigură a unui binefăcător puternic. Pentru a-l acasă trebuie să-l treacă peste dealuri, peste ape, peste văi, peste câmpuri, ţinându-l strâns ca să nu cadă. El se vaietă, dar strânsoarea era necesară, aşa cum necesară a fost şi patima lui Isus pentru mântuirea noastră, aşa cum necesare sunt şi suferinţe noastre spre mântuire, căci, Dumnezeu, nu mântuie pe nimeni fără partea lui.

Noi trebuie să ştim că odată pornită pe marea lumii, “barca Bisericii”, purtând la bordul ei pe primii creştini, îndată s-au pornit şi vânturile şi furtunile “necesare”. Mai întâi, iudeii: au întemniţat pe Petru şi Ioan, au ucis pe Iacob şi pe Ştefan, i-au împrăştiat pe ucenici în lume, i-au prigonit în tot imperiul Roman, ucigând pe apostoli şi 16 milioane de creştini. Însă aceste furtuni de la început au purtat sămânţa şi parfumul plăcut al evangheliei, în toată lumea. A venit apoi furtunile ereticilor din interiorul Bisericii. Au venit apoi furtunile stârnite: de păgâni, de barbari, de islam, de potrivnicii universalităţii Bisericii, de potrivinici sfintelor Taine, de potrivnicii misiunii fiecărui creştin, de potrivnicii virtuţilor creştine şi cine mai ştie a căror potrivinici conduşi de satana şi care au voit şi vor moartea Bisericii lui Isus. Cu atâţia duşmani şi cu atâţia potrivnici, “barca Bisericii”, îşi continuă sigur drumul printre valurile şi furtunile lumii, spre portul mântuirii veşnice. Din toate aceste furtuni, Biserica a ieşit mai întărită şi mai fundamentată în credinţă. Creştinii din toate timpurile se întăresc cu acest adagiu: “Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos de-a pururi porunceşte”!

Papa, Pius al XI-lea (1857-1939), întrebat într-o zi cum merge Biserica? Zâmbind, a răspuns: “Merge bine, suferă”! E posibil aşa ceva? Da! Vă voi ajuta să înţelegeţi acestă exprimare a papei, cun un fapt real Se spune că pescari, atunci când transportă peştii prinşi spre destinaţie, dau drumul în vasul cu peşti, la o “pisică de mare”, care după cum ştim, are un “ac” mortal. Prezenţa “pisicii de mare” în vas, ţine mereu peştii vigilenţi, în mişcare, vioi şi proaspeţi. Şi pe noi creştinii, prigoanele, ne ţin mereu într-o bună veghere şi într-o bună trăire. Totdeauna în timpul prigoanelor, creştinii au fost într-o formă spirituală bună; iar, în perioadele de acalmie, au căzut în delăsare spirituală.

În timpul furtunilor vieţii, creştinul unit cu Isus, asemenea: pomului sănătos îşi întăreşte rădăcinile cereşti; asemenea vulturului se înalţă tot mai sus; asemenea corăbiei înaintează mai uşor; asemenea florilor îşi trimite parfumul până departe.

Părintele Anton Demeter (1925-2006), un preot romano-catolic, care a făcut multă închisoare doar pentru motivul că a predicat evanghelia şi i-a adunt pe copii şi tineri la biserică, un preot căruia i s-a rupt coloană vertebrală cu lovituri de ciocan şi care a trăit apoi tot restul vieţii într-un cărucior cu rotile, spunea că, în ziua în care a fost întemniîat pentru credinţa sa în Cristos, a fost aruncat într-o temniţă întunecoasă şi umedă, cu lanţuri la mâini şi la picioare. Dar, el încrezător în Dumnezeu, s-a întins pe cimentul gol şi a dormit liniştit toată noaptea până dimineaţa. El a spus că pe timpul nopţii aceleia, dar şi pe tot timpul detenţiei, Isus, i-a fost aşternut, învelitoare, protecţie şi ajutor. Dimineaţa, mai marii închisorii, s-au mirat de somnul şi odihna lui liniştită şi, au prins şi mai mare ură pe el. Părintelui Anton Demeter, şi tuturor celor ca el, li se potrivesc cuvintele psalmistului: “Mă culc, adorm şi mă deştept iarăşi, căci Domnul este sprijinul meu” (Ps 3,5); “Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea” (cf. Ps 4,8). Numai credinţa şi încrederea mare în Dumnezeu, l-a făcut să reziste.

Unui alt întemniţat pentru Cristos, pastorul baptist Richard Wurubrand (1909-2001), un evreu convertit, spunea că în detenţie, îl plăcea mult “muzica” scoasă de cătuşe. Cătuşele îi acompaniau cântecul care se ridica din inima lui. El mărturisea că în închisoare, cu cătuşe la mâini şi la picioare, a avut cel mai nobil acompaniament muzical din viaţa lui, la cântarea pe care o ridica din inima lui către Dumnezeu.

Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi, ne spun în cor, că trebuie să avem credinţă mare în Dumnezeu şi să nu ne temem niciodată de ceea ce ni se întâmplă, căci Dumnezeu cel întrit şi unic, este “Stăpân atotputernic” peste toate: peste diavol, peste păcat şi peste moarte; peste natura dezlănţuită şi, peste întreaga noastră viaţă, din timp şi din veşnicie. Închei, aşa cum am început, cu versetul de la evanghelie: “Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său (Lc 7,16).

                                   

                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XI-a de peste an - B (2015)

Dumnezeu usucă copacul răului şi înfloreşte copacul binelui (cf. Ez 17,24).

La un centru de primire şi ocrotire a minorilor, din Italia, a fost adus odată un băieţel orfan. Aici, pe lângă multă dragoste, a mai primit şi hăinuţe potrivite, a mai primit şi rechizite şcolare, a mai primit şi hrană zilnică, a mai primit şi un locuşor de dormit, a mai primit şi un locuşor într-o bancă de şcoală şi, ceva nou pentru el, a primit şi un locuşor într-o bancă din biserică unde să-l cunoască pe Dumnezeu. Pe neştiute au trecut opt ani de şedere în centru şi el era acum un adolescent care a terminat opt clase primare. Privind într-o zi în urmă, i s-a părut că toate le-a făcut de unul singur: singur a crescut, singur a învăţat, singur s-a adaptat, singur s-a descurcat. Şi toate acestea numai pentru faptul că el era inteligent şi arăta bine. Ceea ce este grav la acest copil este că după opt ani de şedere în centrul de primire şi ocrotire, nu a citit niciodată sigla centrului pe care scria: "Primire şi ocrotire"; "nu a văzut" echipa mare de îngrijitori, de formatori, de asistenţi, de profesori şi de duhovnici care s-au ocupat de binele lui; şi mai ales nu a văzut "providenţa divină", din a cărei rânduire a lucrat şi a vegheat atât de atent şi atât de fin o echipă atât de mare de oameni, că lui i s-a părut că totul a făcut de unul singur.

Capitolul 17 din Cartea lui Ezechiel, de unde este luată şi prima lectură de astăzi (cf. Ez 17,22-24), ne vorbeşte în mod metaforic despre doi vulturi. Primul vultur este împăratul Babilonului; acesta invadează ţara lui Iuda, îl detronează şi îl deportează pe modestul împărat, urmaş al lui David, al cedrului regal al lui David, şi intră astfel fără drept în via Domnului, în poporul lui Iuda. Apoi, împăratul Babilonului îl aşază pe Zedechia ca împărat al lui Iuda, în locul lui Ioiachin, făcând legământ cu el şi punându-l "să jure pe Dumnezeu" că nu se va răzvrăti. Zedechia, împăratul rău al lui Iuda, nu ezită să încalce acest jurământ, în ciuda cuvântului Domnului exprimat prin profetul Ieremia (cf. 2Cr 36,12-13). Crima lui Zedechia a fost cu atât mai gravă, cu cât prin această neascultare a dezonorat numele Domnului înaintea naţiunilor păgâne şi a făcut ca şi poporul lui să facă la fel. El a arătat prin această purtare cât de puţin îl respecta el pe Dumnezeu, care l-a ridicat în funcţie tocmai pentru a-l preamări (cf. Ex 23,21). Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit niciodată (cf.Gal 6,7). Pentru fapta lui, împăratul Babilonului, instrument în mâna Domnului, îl pedepseşte pe regele rău, Zedechia, îl detronează şi îl duce captiv în Babilon.

Cel de-al doilea vultur, mult mai puternic care împăratul Babilonului, este însuşi Dumnezeu. Şi Dumnezeu ia un vlăstar din tulpina regală a lui David, pe Isus, care îl va aşeza un timp pe pământ pentru a-i mântui pe oameni, îl va planta pe un munte înalt şi măreţ, în împărăţia cerurilor, ca să fie un copac mare şi plin de roade (cf. Is11,1; Ps 2,6). Noi, creştinii, care am fost altoiţi pe Cristos, cedrul cel mare al lui Dumnezeu, ivit din tulpina lui David, suntem chemaţi să cinstim în faţa lumii "numele frumos al lui Dumnezeu care a fost chemat asupra noastră" (cf. Iac 2,7). Cei care sunt în jurul nostru ne privesc cu mult mai multă atenţie decât ne imaginăm noi, căci, datorită faptului că îi aparţinem lui Isus, "am ajuns o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni" (cf. 1Cor 4,9; Evr 10,33). Fidelitatea faţă de Dumnezeu şi mărturia bună dată de noi în faţa lumii constituie esenţialul vieţii de credinţă.

Copilul din povestirea de mai sus, din centrul de primire şi ocrotire, este o imagine simbol pentru mulţii dintre oamenii şi chiar dintre creştinii de astăzi, care, în ciuda faptului că primesc zilnic atât de multe daruri de la Dumnezeu, tot li se pare că trudesc singuri, că fac totul singuri, că se descurcă singuri şi că doar mintea lor, braţele lor, chipul lor agreabil îi ajută în viaţă şi de aceea nu-l preamăresc pe Dumnezeu în viaţa şi cu viaţa lor. Oamenii care gândesc şi trăiesc ca regele rău al lui Iuda, Zedechia, şi ca orfanul din povestire, l-au refuzat pe Dumnezeu în viaţa lor, s-au aşezat ei înşişi în locul care i se cuvenea lui Dumnezeu, au devenit necredincioşi, au devenit aroganţi, dispreţuitori şi insensibili faţă de alţii. Ei vor avea soarta împăratului Zedechia, adică vor fi duşi în cea mai neagră captivitate, mizerie şi suferinţă.

Astăzi suntem chemaţi să vedem că, în spatele oricărei realizări personale, familiale sau de grup, stă Dumnezeu, care a plănuit totul, care a inspirat totul, care a susţinut totul. Oamenilor care uită toate acestea sfântul Paul le spune: "Cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit" (1Cor 4,7)? Numai lui Dumnezeu singur i se cuvine toată cinstea şi mărirea în veci (1Tim 1,17), iar Dumnezeu nu cedează această cinste nimănui (cf. Is 42,8). Cel care în folosirea darurilor lui Dumnezeu, căută propria sa mărire, se poate asemăna cu diavolul care mereu fură din cinstea datorată lui Dumnezeu.

Şi evanghelia de astăzi (cf. Mc 4,32-36) ne spune că, în spatele oricărei reuşite personale sau de grup, stă totdeauna Dumnezeu şi providenţa sa, care acţionează peste puterea noastră de înţelegere, care lucrează şi veghează, ca noi să ajungem la maturitatea dorită de el, aşa cum a vegheat asupra lui Isus, mlădiţa sfântă a lui David care a câştigat multe suflete; aşa cum a vegheat asupra lui Isus, bobul de grâu care a săturat mulţi flămânzi; aşa cum a vegheat asupra lui Isus, grăuntele de muştar care a răcorit multe suflete. Deci, Dumnezeu nu urmăreşte numai la maturitatea noastră biologică, ci urmăreşte în primul rând maturitatea noastră spirituală, care să ne permită să devenim asemenea lui Isus, cedrii, pâine şi răcorire divină pentru alţii.

Psalmul responsorial de astăzi ne spune că aceia care cred în Dumnezeu, înverzesc ca finicul şi cresc ca cedrul din Liban (cf. Ps92,12). Palmierul este lăudat pentru că rămâne verde şi iarna şi vara. La fel, oamenii credincioşi aduc roade şi la tinereţe şi la bătrâneţe, adică, ei câştigă suflete pentru cer şi la tinereţe şi la bătrâneţe, devenind finici şi cedri, grâu bun şi loc de răcorire pentru mulţi. Cei credincioşi, după ce vom aduna multe suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu, după ce vor deveni hrană trupească şi sufletească pentru mulţi, după ce vor răcori şi odihni multe suflete, o să ajungă acasă la Domnul, o să ajungă în împărăţia cerurilor (cf.Fil 1,23). "Căci ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?" (Mt 16,26), sau, "Ce i-ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi" (Lc 9,25)?

Astăzi trebuie să ştim că împărăţia lui, a cerurilor, simbolizată în ramura adusă de Dumnezeu din cedrul ceresc pe acest pământ, este Isus; în bobul de grâu pe care trebuie să-l primim în inimi şi apoi să-l dăruim şi altora, este Isus; în micul grăunte de muştar pe care trebuie să-l primim în sufletul nostru şi prin care să răcorim pe mulţi, este tot Isus.

El este cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup (cf. In 1,14); el este cuvântul prin care am fost renăscuţi pentru viaţa veşnică (cf. In3,3); şi tot el este sămânţa care nu poate putrezi: "Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac" (1Pt 1,23). De aceea, zilnic trebuie să scoatem afară din viaţa mea tot ceea ce nu seamănă cu viaţa lui Isus! (cf. 1In 2,6) şi tot zilnic trebuie să muncim la profilul nostru spiritual până ce Cristos va lua chip în noi (cf. Gal 4,19).

Noi am locuit cândva în împărăţia lui Dumnezeu, dar diavolul ne-a scos din ea (cf. Gen 3,24). Acolo nu era plâns, durere şi moarte (cf.Ap 21,4). Acum, ea a devenit iarăşi a noastră prin biruinţa lui Isus, mlădiţa sfântă a lui David, asupra diavolului, a păcatului şi a morţii (cf. 1Cor 15,55-57).

Împărăţia lui Dumnezeu, recâştigată pentru noi de Isus, trebuie primită încă din tinereţe în viaţa şi inima noastră (cf. Qoh 12,1), ca pe o mică ramură cerească pe care să o creştem într-un cedru mare şi să-l umplem de păsări, de oameni credincioşi (cf. Ez 17,22-23); ca pe o mică sămânţă de grâu pe care trebuie să o facem bună pentru seceriş şi pentru pâine, spre hrana multora (cf. Mc 4,26-29); ca pe o mică sămânţă de muştar pe care iar să o creştem într-o plantă mare şi s-o umplem de roade şi de păsări, de oameni mântuiţi (cf. Mc 4,30-34). "Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până ce nu se apropie anii, când vei zice: «Nu găsesc nici o plăcere în ei»" (Qoh 12,1).

Speculând în mod material afirmaţiile Scripturii, care compară împărăţia lui Dumnezeu cu un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite (cf. Is 25,6), mulţi au interpretat în mod eronat că împărăţia lui Dumnezeu este mâncare şi băutură şi nu neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Rom 14,17). De aceea, Isus a spus clar în faţa lui Pilat din Pont că împărăţia lui nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36).

Ca să avem parte de împărăţia lui Dumnezeu, pe care ne-a readus-o Isus prin patima şi moartea sa şi care acum lucrează în Biserica sa, după ce am primit-o prin cuvântul divin, în persoana lui Isus; după ce am ajuns la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos (cf. Ef 4,13); după ce Cristos a luat chip în noi (cf. Gal 4,19), trebuie să lucrăm la lărgirea ei în lume, ca să cuprindă cât mai multe păsări, cât mai mulţi oameni, de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte (cf. Lc 13,29), ca sala ospăţului veşnic să se umple (cf. Lc 14,23). Însă, toţi trebuie să ştie că nimic întinat nu poate intra în împărăţia cerurilor (cf. Ap 21,27).

Împărăţia lui Dumnezeu, ca ramură de cedru divin, ca bob de grâu bun, ca sămânţă mică de muştar, trebuie primită de copil şi cu inimă de copil (cf. Mc 10,8). Dumnezeu a ascuns înţelegerea evangheliei de cei care se cred înţelepţi şi pricepuţi, dar le-a descoperit-o celor mici (cf. Mt 11,25). Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să ne placă, trebuie primită şi crescută în inima noastră până ce ajunge la maturitate.

Sfântul Paul, după ce a evocat greutăţile întâmpinate în misiunea sa, îşi manifestă dorinţa după împărăţia cerului (cf. 2Cor 5,6-8). La fel trebuie să gândim şi să acţionăm şi noi. Iată, pe câţiva care au reuşit:

Despre un călugăr sfânt, pe nume Macet, se spune că putea să asculte ore în şir citiri din Biblie sau predici, fără să obosească nici un pic; însă adormea pe loc când lângă el se vorbeau lucruri deşarte şi fără folos sufletesc.

Sfânta Carte spune: "Cel neprihănit arată prietenului său calea cea bună, dar calea celor răi îi duce în rătăcire" (Prov 12,26). Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556), un preot şi primul superior general al Societăţii lui Isus, i-a spus într-o zi tânărului Francisc Xavieriu (1506-1552), viitor colaborator, viitor preot şi viitor misionar în Asia de Est: "Ce-ţi va folosi de ai câştiga lumea întreagă, dacă apoi îţi vei pierde sufletul" (Mc 8,26)? Acest cuvânt al Scripturii a găsit drum spre inima lui, l-a făcut mai întâi să plângă şi apoi să se convertească. A studiat teologia, a ajuns preot, s-a dus misionar în India şi împrejurimi, a semănat sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu, care a rodit peste un milion de suflete creştine pe care le-a botezat el însuşi cu mâna lui.

Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr (cf. Prov 28,1). Într-o zi un preot misionar s-a dus să semene sămânţa cuvântului divin, la o puşcărie. Cum l-au văzut, deţinuţii i-au strigat: "Banii jos, sau nu mai ieşi de aici!" "Nu am bani la mine". "Atunci fă-ne predica, dar care să ne placă, iar, de nu ne place, ai încurcat-o cu noi". Atunci preotul, calm şi zâmbitor, a început să le predice astfel: "Dragi şi iubiţi deţinuţi, voi aţi dus şi duceţi o viaţă asemănătoare cu cea a lui Isus. Ca şi el v-aţi născut şi trăit într-o peşteră, ca şi el aţi umblat pe unde aţi vrut, ca şi el aţi speriat pe bogaţi, ca şi el aţi fost prieteni cu vameşii şi păcătoşii, ca şi el i-aţi supărat pe mai marii timpului, ca şi el aţi fost prinşi şi condamnaţi, ca şi el o să muriţi ruşinos, ca şi el veţi coborî în iad. Apropo de iad, vreau să vă spun că el a intrat acolo numai pentru a-i lua pe cei drepţi şi pentru a-i scoate afară; pe când voi însă veţi intra în iad pentru a nu mai ieşi niciodată de acolo. Aceasta este singura diferenţă dintre voi şi Isus". La aceste cuvinte, la acest semănat, mulţi deţinuţi s-au convertit.

Cel rău pândeşte pe cel neprihănit şi caută să-l omoare (cf. Ps 37,32). Slujitorului lui Dumnezeu, Girolamo Savonarola (1452-1498), preot călugăr dominican, predicator cu faimă de profet, preot căruia i s-a introdus cauza de beatificare, a predicat împărăţia lui Dumnezeu, cu riscul vieţii, printre oamenii păgânizaţi ai timpului său. Pe vremea lui, păcătoşenia, luxul, petrecerile, beţiile şi desfrâul ajunseseră la culme. Se părea că nimic nu-i putea scoate pe locuitorii din Florenţa din această stare. Atunci, părintele Girolamo Savonarola a început o serie de predici bazate pe texte din Apocalipsă. Aici, el a găsit un bogat material, pentru predici zguduitoare împotriva păcatelor vremii care pierdeau mii de suflete. Predicile sale biblice erau surprinzător de simple şi directe. Ele au trezit şi au înnoit spiritual Florenţa. Din păcate pentru el, printr-o eroare judiciară, a fost condamnat pe nedrept la moarte. A devenit împreună cu Isus, bob de grâu, care a murit, pentru a fi pâinea, viaţa şi credinţa lumii (cf. In 14,24)

Psalmul 92, de astăzi, evocă efemeritatea răului şi a triumful lui Dumnezeu şi a copiilor săi. Dumnezeu poate şi astăzi să usuce copacul răului sădit de satana şi de oamenii lui în lume şi poate înflori iar copacul uscat al binelui, secat de păcatele lumii (cf. Ez17,22-24), dacă noi îl vom primi pe Isus ca mântuitor şi Domn şi dacă ne vom implica în mărturisirea evangheliei lui (cf. Lc 8,11). Un motiv pentru care trebuie să ne implicăm în vestirea lui Isus este faptul că toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului lui de judecată a lui Cristos, iar acolo trebuie să fim arătaţi ca o azimă, ca o pâine fără plămada răului (cf. 2Cor 5,6-10). Scaunul de judecată al lui Cristos va descoperi viaţa noastră de slujire exact aşa cum s-a desfăşurat ea. Nu numai cantitatea, nu numai calitate slujirii noastre vor fi revelate atunci, ci şi motivele care au determinat slujirea noastră.

Să spunem şi noi mereu cu psalmistul: "Un lucru am cerut de la Domnul, şi pe aceasta îl caut; să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele" (Ps 26/27,4).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a X-a de peste an „B”

Noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice (cf. 2Cor 4,18).

Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi ne prezintă opoziţia pe care Isus şi evanghelia sa, pe care ucenicii lui de atunci şi din toate timpurile, o întâmpină din partea diavolului şi din partea oamenilor care se lasă conduşi de el, ştiind bine că Isus şi ucenicii lui au ca misiune distrugerea lucrărilor diavolului (cf. 1In 3,8).

Diavolul, care de la început este mincinos, se opune lui Dumnezeu şi fericirii omului, iar, asta ne este dat să vedem în prima lectură şi în evanghelia de astăzi. În prima lectură îl vedem pe satana punându-şi în joc toată viclenia şi răutatea pentru a-l scoate pe om din paradis (cf. Gen 3,1-8). Iar, atunci când Isus, Fiul lui Dumnezeu a venit să ne mântuiască de păcate şi să ne ducă înapoi în paradis, îl vedem pe satana şi, pe oamenii lui, cum îl denigrează pe Isus, numindu-l „nebun” şi „supus căpeteniei diavolului” (cf. Mc 3,21-22; In 10,20), aşa cum alte dăţi, l-au numit „stricător de datini strămoşeşti” (cf. Mt 15,2), „băutor de vin şi mâncăcios”, „prieten al vameşilor şi păcătoşilor” (cf. Lc 7,34), trădător şi colaborator cu duşmanii neamului, „samaritenii şi romanii” (cf. In 8,48; 11,48). Şi toate acestea, ca lumea să nu vină la el, să nu se convertească şi să nu primească mântuirea adusă de el (cf. Mt 13,15). Apoi, satana şi oamenii lui, au trecut la ispitirea lui (cf. Mc 1,13; Mt 22,18; Mc 12,15; Lc 22,23), la izgonirea lui din cetăţi (Mt 8,34), la împingerea lui în prăpastie (cf. Lc 4,29), la luare de pietre pentru a-l lovi (cf. In 8,59; 10,31), la seducerea ucenicilor ca se opună misiunii sale (cf. Mt 16,22-23), să se lepede în mod public de el (cf. Lc 22,57-59), şi, apoi, chiar să-l vândă printr-o sărutare (cf. Mc 14,45).

Dar, nu numai pe Isus l-a atacat satana în toate chipurile (cf. Lc 4,13), ci şi pe toţi ucenicii săi care au primit mântuirea lui şi îşi împlinesc mandatul de a aduce la mântuire şi pe ceilalţi oameni (cf. Mt 28,19; Mc 16,15; Fap 1,8). Să ne amintim că, chiar de la arestarea lui Isus, duşmanii mântuirii, au început risipirea ucenicilor (cf. Mt 26,31; Mc 14,27). Apoi, imediat după Rusalii, când apostolii predicau mântuirea prin Cristos şi Duhul Sfânt, acoliţii diavolului au început prigoana împotriva apostolilor şi a ucenicilor lui Isus. Spre denigrarea lor, spre refuzarea învăţăturii lor, spre nepocăinţa şi convertirea lor, oamenii lui satan au spus lumii că ucenicii „sunt plini de must” (Fap 2,13), că sunt nebuni (cf. Fap 26,24-25). Apoi, văzând că nu reuşesc cu minciuna şi denigrarea, aşa cum le-a prezis Isus (cf. Mc 13,9; Ap 2,10), oamenii lui satan au început cu bătăile (cf. Fap 5,40-41; 16,22-23; 2Cor 11,25), cu arestările (cf. Fap 5,18; 16,23), cu împrăştierea şi exilul (cf. Fap 8,1) şi cu omorârea ucenicilor (cf. Fap 8,1; 12,2). Aceste fapte ale satanei şi ale acoliţilor săi, au început atunci, dar, nu s-au oprit tot atunci, căci ele s-au continuat peste veacuri până la noi şi, vor continua până la venirea lui Isus de-a doua, spre cernerea ucenicilor şi spre slava lui Dumnezeu (cf. Lc 22,31; Iob 1,11-12). Şi, culmea satana îi va amăgi pe prigonitori că, prin toate aceste rele, vor aduce cult lui Dumnezeu (cf. In 16,2). Prin această amăgire, a reuşit să-i facă chiar pe creştini, de-a lungul istoriei, să lupte, să se fure şi să se ucidă între ei, luptă care continuă şi astăzi cu multă patimă. De fapt, Biblia, spune: „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus, vor fi prigoniţi” (1Tim 3,12). Toate aeste lucruri ni se vor întâmpla „ca să-i fim mărturie” (cf. Lc 21, 12-13).

Să ne fie teamă de aceste atacuri ale satanei şi ale oamenilor lui? Nicidecum! Dumnezeu ne-a promis victoria prin lucrarea lui Mesia (cf. Gen 3,15). Iar, Mesia, venit în persoana lui Isus, proclamă astăzi victoria sa asupra satanei şi a acoliţilor săi. Isus, ne spune că el este acel „om tare şi puternic” care, l-a biruit, l-a jefuit pe diavol de suflete ce le ţinea captive şi l-a legat (cf. Mc 3,27). Iar, apostolul Iuda Tadeu, spune: „Pe îngerii care n-au păstrat propria lor demnitate, ci au părăsit locuinţa lor, i-a ţinut în întuneric, legaţi în lanţuri veşnice, pentru ziua cea mare a judecăţii” (Iuda 1,6). Ba, mai mult, Isus este acel „om tare puternic”, care a învins şi moartea (cf. 2Tim 1,10), care a învins şi lumea cu mentalitatea ei inspirată de diavol (cf. In 16,33). De aceea, Isus, ne zice: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia” (Lc 12,32).

Deşi, Dumnezeu cel întreit şi unic, vrea numai bine oamenilor pe care i-a creat „după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26-27). Deşi, Dumnezeu, i-a creat pentru a se bucura de creaţia şi de paradisul său (cf. Gen 2,15-16). Deşi, oamenii, ştiu şi văd că, Dumnezeu îi iubeşte şi că diavolul, îi urăşte şi le vrea mereu răul, împingându-i afară din paradis, împingându-i în foc şi apă, împingându-i în prigoane şi temniţe, împingându-i la pierzarea vieţii de aici şi a fericirii veşnice, (cf. Gen 3,9-15; Mc 9,22; Ap 2,10), cu toate acestea, mulţi oameni aleargă şi astăzi după el şi după amăgirile lui: uitând că dragoste lui Dumnezeu îi strânge la pieptul său (cf. 2Cor 5,14; In 13,35); uitând că, Dumnezeu are pregătit pentru ei: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (cf. 1Cor 2,9).

După primul păcat, diavolul, astfel i-a otrăvit şi orbit pe oameni că, aceştia „numesc răul bine, şi binele rău, că spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric, că dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune” (Is 5,20).

Sfântul Augustin (354-430), descrie această situaţi dramatică, în cartea sa: „De civitate Dei”, „Cetatea lui Dumnezeu”. În această carte, sfântul Augustin, ne vorbeşte despre două cetăţi, cea a Babilonului şi cea a Ierusalimului ceresc. Stăpânul ambelor cetăţi este Dumnezeu. Numai că în cetatea Babilonului, oamenii ascultă de potrivnicul lui Dumnezeu, satana; iar, în cetatea Ierusalimului, oamenii ascultă de Fiul lui Dumnezeu, Isus. În Babilon, deşi, Dumnezeu le face bine oamenilor, iar diavolul le face rău, oamenii, pentru nişte bunuri trecătoare, pentru nişte plăceri înşelătoare oferite de diavol, ascultă de el.

Evanghelia de astăzi ne spune că, unii oameni erau cu Isus şi pentru Isus, iar alţii erau împotriva lui Isus şi a ucenicilor săi. Pe cei pe care au venit la el, Isus, i-a vindecat de orbirea păcatului şi le-a oferit mântuirea. În schimb, pe cei care nu au venit la Isus, dar au alergat după ofertele diavolului, au orbit şi mai mult şi s-au cufundat în osândă, ca locuitorii din Sodoma (cf. Gen 19,11). La fel, astăzi şi totdeauna, diavolul, orbeşte ochii celor împătimiţi şi le împietreşte inima, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos (cf. 2Cor 4,4); ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, ca Isus să-i vindece (cf. In 12,40).  

Sfântul Paul, spune că, deşi diavolul şi acoliţii lui luptă împotriva noastră, noi creştinii, conştienţi că, cel care l-a înviat pe Domnul Isus din morţi,  ne va învia şi pe noi împreună cu el şi ne va aşeza lângă el, nu ne descurajăm; ci, dimpotrivă, prindem curaj, căci dacă omul nostru din afară se surpă, cel interior se înnoieşte din zi în zi; astfel că suferinţa noastră scurtă şi uşoară ne aduce un belşug nemărginit de gloriei veşnică, pentru că noi nu le căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice. Ştim de asemenea că, dacă locuinţa noastră pământească, cortul nostru, se desface, avem o locuinţă de la Dumnezeu, o locuinţă nefăcută de mână de om, veşnică, în ceruri.(cf. 2Cor 4,13-5,1). Această credinţă a sfântului Paul, i-a întărit pe toţi creştinii de-a lungul istorie. Iată, un exemplu:

Episcopul englez, Hugo Latimer (1487-1555), a ţinut cândva o predică în faţa împăratului Henric al VIII-lea (1491-1547), care trăia în adulter. Prin acea predică, împăratul s-a simţit jignit şi i-a poruncit ca duminica viitoare să predice şi să-şi ceară scuze. În următoarea duminică, episcopul citi textul său şi începu: „Hugo Latimer, ştii tu în faţa cui trebuie să vorbeşti astăzi? În faţa maiestăţii sale, împăratul, care îţi poate lua viaţa, dacă spui ceva greşit după gândurile sale. Dar gândeşte-te mai întâi bine, a cărui poruncă trebuie să o împlineşti aici. Tu stai aici pentru a aduce o veste în Numele marelui şi atotputernicului Dumnezeu, care este atotprezent şi care are puterea să arunce sufletul tău în iad. De aceea, fii atent să împlineşti cu fidelitate lucrarea ta!“. Apoi ţinu exact aceeaşi predică, ca duminica trecută. Împăratul a lăudat curajul său:  „Lăudat să fie Dumnezeu, că am un slujitor atât de fidel“.

Isus, a spus: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” (Mt 10,28). 

Este o istorioară creştină care ne spune că, diavolul, în aceste zile din urmă şi-a schimbat tactica de luptă împotriva creştinilor şi a celorlalţi oameni. Nu le mai spune că nu este Dumnezeu, nu le mai spune că nu este rai, nu le mai spune că nu există diavol, ci, le spune nimic din toate acestea. Dar, a creat multe lucruri deşarte şi fără importanţă pentru mântuire, ca oamenii să nu mai aibă timp să se gândească la Dumnezeu, la mântuire şi la rai; dar, nici la diavol, la osândă şi la iad. Satana le-a dat îngerilor şi acoliţilor săi, următorul ordin: „Fiţi creativi, munca noastră necesită multă creativitate. Creaţi locuri de distracţii, de agrement, de jocuri şi ocupaţi-le oamenilor timpul, ca să nu mai aibă timp să se gândească la Dumnezeu, la suflet şi la mântuire; să nu aibă timp de rugăciune, de sfânta Liturghie şi de sfânta Împărtăşanie. Creaţi emisiuni TV, emisiuni radio, spectacole, ca ei să uite că noi existăm şi că iadul există. Daţi-le câştig facil, daţi-le întâlniri de gradul zero, daţi-le plăceri trupeşti, daţi-le alcool, daţi-le droguri, daţi-le modele de vedete fără morală, ca să-şi piardă timpul, sănătatea şi mântuirea. Şi atunci succesul nostru va fi garantat”!. Iar, dacă, ne uităm bine în jurul nostru, vedem clar că planul satanei de pierzare a lumii, funcţionează impecabil, oamenii cad în plasa lui, ca muştele pe banda de lipici. Înşelătorul de la început, înşeală şi astăzi, folosind noi tactici.

Cineva care ducea o viaţă de sclav al satanei, trăind după amăgirile de mai sus, a fost avertizat de un duhovnic că a ajuns în plasa satanei, acela a spus că el nu simte de loc că este sclav, ci din contra se simte foarte liber. Atunci duhovnicul i-a spus că, şi peştele prins în plasa largă a pescarului, atâta timp când plasa este în apă, el se simte liber. Dar, când, pescarul trage plasa la mal, abia atunci află că a fost că de mult şi-a pierdut libertatea. Aşa şi oamenii, sclavi ai satanei de multă vreme, cât timp sunt în viaţă, deşi sclavi, se simt liberi. Numai când viaţa le va fi luată, abia atunci îşi vor da seama că toată viaţa lor au trăit ca sclavi ai satanei, dar, va fi prea târziu.

De-a lungul istoriei, mulţi creştini au fost vigilenţi, şi au dejucat planurile de pierzare ale satanei. Iată, două exemple:

Într-o zi, sfântului Clement din Ancyra (258-312), i s-a oferit un vas mare, prin cu aur şi pietre scumpe, ca să se lepede de Isus. Atunci, sfântul, i-a replicat că o asemenea mişelie nu o va face niciodată, „pentru că inima nu se poate sătura cu un vas de metale şi pietre preţioase”.

Când sfântul Antonin din Florenţa (1389-1459), avea 35 de ani, a voit să se retragă într-o sihăstrie, unde să-l slujească pe Dumnezeu în sărăcie şi pocăinţă. Atunci, diavolul a căutat să-i zădărnicească hotărârea, aruncându-i pe cale un disc de argint strălucitor, prin care ar fi putut face mult bine săracilor pe care îi iubea aşa de mult. Când, sfântul Antonin din Florenţa, a văzut discul pe cale, a intuit imediat ispita diavolului. A făcut repede semnul sfintei cruci şi a zis cu Isus: „Pleacă de la mine, satană”. Pe loc s-a ivit o flacără şi un fum greu şi, discul, a dispărut.

Diavolul, reuşeşte să-i seducă pe creştini şi să-i piardă, pentru că nu se roagă, nu se spovedesc des şi, nu se împărtăşesc. Iată, un exemplu:

În viaţa sfântul Macarie cel Mare (295-392), zis şi “Egipteanul”, se povesteşte că, într-o zi a venit la el un bărbat care a adus-o la el pe soţia care, pentru că nu a cedat unui bărbat rău, acesta, din răzbunare, a alergat la un vrăjitor, care i-a schimbat chipul şi graiul femeii, din cel de om, cu chipul şi graiul unui cal. Sfântul Macarie a vindecat-o, a eliberat-o pe femeie de vraja diavolului, dar, a atenţionat-o că diavolul a reuşit să-i facă această şicană, pentru că ea, de cinci săptămâni, nu s-a mai spovedit, nu s-a mai împărtăşit şi, nici nu s-a mai rugat. Mulţi dintre creştinii de astăzi au glasuri de lei, lupi şi de vipere pentru că se spovedesc, nu se împărtăşesc şi nu se roagă la timp.. Aceştia, în loc să vorbească între ei vorbele dulci ale evangheliei, ale psalmilor, ale rugăciunilor şi ale cântărilor duhovniceşti (cf. Ef 5,19), mugesc ca leii, urlă ca lupii şi fluieră ca şerpii, unii la alţii, căutând pe cine să sfâşie (cf. 1Pt 5,8).

Astăzi, nu trebuie să uităm că, prima misiune pe acest pământ, a oricărui creştin, este mărturisirea evangheliei cu viaţa şi cu vorbele. Tot astăzi trebuie să ştim că, diavolul şi acoliţii lui, ne vor crea probleme, suferinţe şi chiar moarte. Să nu ne îngrijorăm de nimic, că Isus a învins pe diavol, a învins moartea, a învins lumea. Să nu ne ruşinăm de a vorbi despre Cristos tuturor oamenilor pe care îi întâlnim, pentru ca într-o zi şi, Isus, să ne vorbească de bine Tatălui său şi sfinţilor săi îngeri (cf. Lc 10,8). A vorbi lumii despre Isus, este ca şi cum i-ai vorbi la nişte bolnavi în fază terminală despre un leac miraculos. Isus, este într-adevăr şi medicul oricărei boli şi, leacul miraculos aşteptat de toată lumea, care a fost afectată de diavol, păcat şi moarte. Să-l ducem cu bucurie pe Isus tuturor oamenilor şi, atunci Isus, ne va atrage şi ne va ferici la sine, în paradis (cf. In 12, 31-32)

                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului”, Anul B,  - 2015.

„Îmi lipseşte mersul pe străzi”.

Într-un interviu pe care Papa Francisc I, l-a dat pe data de  21 mai 2015, şi a apărut în în cotidianul argentinian "La Voz del Pueblo" din Tres Arroyos (Buenos Aires) în ziua de 24 mai 2015, la întrebarea reporterului către Sfântul Părinte: „Ce vă lipseşte din viaţa dumneavoastră, de dinaintea alegerii ca papă? Papa Francisc I, a răspuns: „Îmi lipseşte să ies în stradă. Da, îmi lipseşte libertatea de a merge pe străzi”!

Parafrazându-l pe Sfântul Părinte Papa Francisc I, am putea spune că şi lui Isus, după înălţarea lui la cer şi după ce s-a făcut prizonierul nostru din “taina altarului”, tot „mersul pe străzi”, i-a lipsit şi îi lipseşte încă. De aceea, Isus, în “interviul” pe care l-a acordat călugăriţei flamande, din Liege, Belgia, sfânta Iuliana de Cornillon (1191-1258), în timpul unei adoraţii euharistice, i-a spus: „Îmi lipseşte mersul pe străzi”.

Pentru a da satisfacţie dorinţei arzătoare a Inimii lui Isus, “de a merge pe străzi”, Biserica, prin Sfântul Părinte Papa Urban IV (1195-1264), în anul 1264, a instituit sărbătoarea „Corpus Dominii”, sărbătoarea “mersului pe străzi a lui Isus”.  Această sărbătoare a fost introdusă mai întâi în Franţa, Germania, Ungaria şi Italia; ca, mai apoi prin Papa Ioan XXII (1249-1334), în anul 1317, să o extindă la întreaga Biserică.

În prima lectură de astăzi, Moise le-a arătat evreilor ieşiţi din Egipt, sângele unui viţel jertfit spre împăcarea cu Dumnezeu: “Iată sângele alianţei pe care a făcut-o Domnul cu voi” (Ev 24,8). Dar, sângele alianţei celei vechi dădea numai o curăţie trupească pentru a putea participa la cultul divin de la cortul întâlnirii (cf. Evr 9,13), şi, nu curăţa de păcate spre mântuire (cf. Evr 10,4). În schimb, trupul şi sângele lui Cristos, vărsat pentru noi la cruce, şi pentru care facem sărbătoare astăzi, ne curăţă de orice păcat (cf. 1In 1,7), şi ne mântuieşte: “Cristos, devenit marele preot al bunurilor viitoare, trecând printr-un cort mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mână de om, adică nu este din această lume, a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi viţei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire veşnică” (Evr 9,11-12). Isus, ne spune astăzi în evanghelie: "Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu!" Apoi, luând potirul, spune: ”Luaţi şi beţi, acesta este sângele meu” (Mc 14,22-23)!

Înainte de a se înălţa la cer, după moartea şi învierea sa mântuitoare, Isus, ne-a mângâiat cu aceste cuvinte: “Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). În multe moduri a rămas Isus cu noi, dar astăzi, Biserica, doreşte să ne oprim numai la prezenţa euharistică a lui Isus între noi.

Mai întâi, Isus şi Biserica sa, doresc tare mult, să participăm la sfânta Liturghie, unde Isus vine zilnic pe altare, pentru a ne spune că ne iubeşte, pentru a se jertfi în mod tainic pentru noi, pentru a ne hrăni, pentru a ne întări, pentru a ne mântui, pentru a ne arătă că rămâne mereu cu noi, aşa cum a promis.

Pentru a confirma prezenţa sa reală, în ostia şi vinul de pe altare, Isus, în decursul veacurilor, a făcut miracole în mai multe locuri de pe glob, pentru a ne întări în credinţă în prezenţa euharistică şi pentru a ne conduce pe drumul mântuirii. Iată, câteva exemple edificatoare:

În Franţa, în sec V, unui bătrân care se îndoia de prezenţa reală în sfânta împărtăşanie, când s-a apropiat de altar pentru a se împărtăşi, în loc de pâine şi vin, Isus, i-a dat să vadă carne din care curgea sânge. Şi, când speriat a început să strige: „Cred, Doamne, că pâinea este trupul tău şi în potir este sângele tău”, ostia a revenit la normal.

La Roma, pe când Papa Grigore cel Mare (540-604), celebra sfânta Liturghie, o doamnă din nobilimea oraşului, în timp ce se apropia de sfânta împărtăşanie, a început să zâmbească îndoielnic cu privire la prezenţa reală a lui Isus din euharistie, mai ales că ea pregătise pâinea pentru euharistie. Dar, chiar atunci, spre surprinderea tuturor, Isus, din pâine, s-a transformat în carne care sângera abundent. De atunci, acea femeie, cei prezenţi, şi cei care au auzit de această minune, nu s-au mai îndoit de prezenţa reală a lui Isus din sfânta împărtăşanie şi, au primit-o cu mare credinţă, spre mântuire.

În Lanciano, regiunea Abruzzo, Italia, în jurul anului 750, un preot călugăr îndoielnic în ceea ce priveşte prezenţa reală a lui Isus din sfânta împărtăşanie, după ce a spus cuvintele consacrării, Isus, i-a dat să vadă că, ostia devenită carne şi vinul devenit sânge. De atunci, el, şi toţi cei prezenţi, nu s-au mai îndoit niciodată.

La Ferrara, în ziua de Paşti, 28 martie 1171, în bazilica „Santa Maria in Vado”, sunt păstrate urmele miracolului cu sângele scurs din ostia consacrată. Pentru îndoiala unora dintre cei preznţi, în timpul Liturghiei, din ostia frântă a ţâşnit un jet de sânge care a stropit bolta de deasupra altarului şi toate lucrurile din jur. Martorii spun că, în loc de ostie, au văzut figura unui copilaş înjunghiat.

În anul 1228, în orăşelul Alatri, din provincia italiană, Lazio, în bazilica „Sfântul Apostol Paul”, a avut lo un miracol euharistic, ca răspuns al cerului, la îndrăzneala unei femei necredincioase, care după ce s-a împărtăşit, a ascuns ostia în batistă. La puţin timp, ostia din batistă, s-a transformat în carne sângerândă, spre surprinderea şi credinţa tuturor.

În biserica „Sfânta Cristina” din Bolsena, în 1263, a avut loc miracolul euharistic, numit al “corporalului însângerat”, care este păstrat şi astăzi în catedrala din Orvieto, miracol care a grăbit instituirea sărbătorii de astăzi. Un preot german, îndoielnic, pe nume Petru de Praga, în drum spre Roma, s-a oprit la Bolsena pentru a celebra sfânta Liturghie. După ce a rostit cuvintele: „Acesta este trupul meu”, pâinea s-a schimbat în trupul lui Isus sângerând, iar la pronunţarea cuvintelor: „Acesta este sângele meu”, vinul s-a schimbat în sânge, care fierbând, a acoperit tot corporalul. Această minune aduce şi astăzi credinţă în multe suflete îndoielnice. Exemplele pot continua până în zile noastre.  

Prin toate aceste miracole euharistice, şi prin multele altele pe care nu le-am amintit, Isus, repetă celor îndoilnici şi tuturor generaţiilor de credincioşi că, la sfânta Liturghie, pâinea devine trupul său, iar vinul devine sângele său. Isus, spune: “Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu” (cf. Mc 14,22-24). Sfântul Paul, spune şi el: “Paharul pe care-l binecuvântăm, este împărtăşirea cu sângele lui Cristos. Pâinea, pe care o frângem, este împărtăşirea cu trupul lui Cristos” (1Cor 10,16). 

Apoi, prin solemnitatea de astăzi, Isus, doreşte să iasă din tabernacole şi să vină în inima noastră în sfânta Împărtăşanie, pentru a ne da sărutul păcii şi iubirii sale. Sfinţii au numit sfânta Împărtăşanie: “Sărutul lui Isus”; “îmbrăţişarea lui Isus”; “logodna cu Isus”. Isus, doreşte să iasă din tabernacol şi să vină în inimile noastre pentru că, sfânta împărtăşanie, este noul pom al vieţii, este arvuna paradisului, este pâinea clor tari, este pâinea care face suflete feciorelnice, este leac împotriva păcatelor, este pâinea care ne sporeşte credinţa, este scutul care ne scapă de nenorociri, este pâinea care biruie patimile, este pâinea care ne face blânzi şi smeriţi cu inma, este pâinea care ne dă curaj şi putere în lupta cu răul, este un leac universal contra oricărui rău, este garanţia învierii veşnice, este izvorul oricărei binecuvântări. Pentru toate aceste lucruri minunate, Isus, vrea să iasă din tabernacole şi să vină la noi în inimi. Acesta este secretul prin care sfinţii au ajuns în cer. De aceea, sfinţi ca, Ecaterina de Siena (1347-1380, simţeau că se prăbuşesc şi că nu pot trăi fără trupul şi sângele lui Isus din sfânta împărtăşanie.

Apoi, Isus, tare mult doreşte să iasă din tabernacol şi să fie aşezat pe altare, pentru ca noi să-l privim şi să înţelegem cât de mult ne iubeşte. Să înţelegem că Dumnezeu: ni l-a dat să rămână pururi cu noi; ni l-a dat să ne fie hrană şi binecuvântare; ni l-a dat ca ca să ne fie însoţitor şi călăuză spre cer; ni l-a dat ca jertfă de ispăşire şi izvor de viaţă veşnică. Apoi, Isus, doreşte să iasă din tabernacol şi să fie aşezat pe altare, pentru ca el însuşi să ne privească şi să ne spună personal cât de mult ne iubeşte, cât de mult ne întăreşte credinţa şi, cât de mult ne sfinţeşte. Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), că cine îl priveşte şi primeşte ca hrană ostia albă, devine şi el alb la suflet, aşa cum albe devin vieţuitoarele de la polii pământului, care au mereu în faţa ochilor albul zăpezii.

Apoi, Isus, doreşte tare mult să-l vizităm în tabernacol. Să venim la el,  în timpul zilei, ca la iubitul inimii noastre. Să venim special pentru el, aşa cum şi el special s-a coborât din cer pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Şi, dacă avem probleme care ne împiedică, măcar când suntem în trecere prin faţa bisericii să intrăm câteva clipe la el, pentru a-i spune iubirea noastră. Iar, când nici asta nu este posibil, măcar de acasă, de la locul de muncă, de pe patul de suferinţă, să-i trimitem salutul şi iubirea noastră.

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), stătea mai tot timpul în faţa tabernacolului. Acolo se ruga, acolo îşi pregătea predicile; acolo se uita mereu la Isus şi Isus se uita la el. Iar, noaptea, când era acasă, îşi orienta patul şi faţa spre tabernacol, pentru a fi cu Isus şi în timpul somnului. Creştinii din ţările de misiuni, îşi construiesc şi astăzi casele, cerc în jurul bisericii, pentru a fi mereu aproape de Isus.

Sfântul Stanisław Kostka (1550-1568), sfântul prinţ, Alois de Gonzaga (1568-1591), sfântul Dominic Savio (1842-1857), cu greu se lăsau desprinşi din faţa sfântului sacrament; numai la porunca superiorilor şi împlinirea îndatoririlor îi luau trupeşte de acolo, dar, cu gândul, inima şi simţirea, rămâneau acolo.

Alţi sfinţi, ca soldatul din biserica sfântului Ioan Maria Vianney, îşi foloseau pauza de masă, pentru a face zilnic un sfert de oră de strajă lui Isus euharisticul. Alţi sfinţi ca, ca sfântul Alois din Gonzaga şi ca sfântul Dominic Savio, îşi foloseau recreaţia de la orele de curs, pentru a-i face o scurtă vizită lui Isus euharisticul, pentru a le spune iubirea lor, dar şi pentru a-i primi de la Isus, sărutul şi ajutorul. Alţi sfinţi, ca Sfântul Iosif de Copertino (1603-1663), nu aveau răbdare se deschidă biserica, veneau pe când era încă întuneric şi făceau adoraţie lui Isus euharisticul, pe lângă zidurile bisericii, privind la el pe gaura cheii.   

Nu există sfânt care să nu fi fost iubitor de Euaristie. De la prezenţa lui Isus din euharistie, toţi sfinţii au primit harurile necesare pentru a trăi o viaţă sfântă. Pentru toate darurile primite de la Dumnezeu, inclusiv  Euharistia, mulţumirea cea mai bună se face, tot primind Euharistia. Psalmistul, ne spune astăzi: “Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului” (Ps 114/115,12-13).  

Iată, acum, alte câteva exemple de sfinţi, care au datorat harurile şi sfinţenia, sfintei Euharistieii:

Mulţi sfinţi şi sfinte, asemenea sfântului Herman Iosif (1150-1241, au primit de la Isus euharisticul, puterea de a se păstra curaţi cu trupul şi sufletul, în mijlocul stricăciunii lumii.

Mulţi sfinţi şi sfinte, asemenea sfântului Toma de Aquino (1225-1274) şi a sfintei Ecaterina din Siena (1347-1380), au primit din adoraţia lui Isus euharisticul, lumini şi daruri deosebite pentru a dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru a predica şi pentru a scrie despre cele sfinte. În criză de inspiraţie, sfântul Toma de Aquino, îşi lipea capul de tabernacol, şi lumina cerească îi venea imediat.

Mulţi sfinţi şi sfinte, asemenea, sfintei Iuliana de Mont-Cornillon (1191-1258) şi a sfintei Maria-Margareta Alacoque (1647-1690), în faţa tabernacolului, au primit lumini pentru viaţa lor de sfinţenie, dar, şi pentru viaţa întregii Biserici.

Dar, în sărbătoarea de astăzi, Isus euharisticul, doreşte foarte mult ca noi să-l scoatem din tabernacole, de acolo unde el locuieşte ca „prizonier al iubirii” şi, să-l purtăm pe străzile noastre, pe la locuinţele noastre, pe la ogoarele noastre, pe la locurile noastre de muncă, pe la locurile odihnei noastre trupeşti, pentru ca tuturora, care îl cunosc sau nu îl cunosc, care îl iubesc sau nu îl iubesc încă, să le spună el, cel dintâi (cf. 1In 4,19), cât de bine îi cunoaşte, cât de mult îi iubeşte, cât de mult vrea să-i ajute, cât de mult îi vrea lângă el în paradis. Isus euharisticul, “prizoinierul sub cheie”, doreşte să-l scoatem din tabernacole, căci, acum depinde numai de “mila” noastră, şi să-l purtăm afară din biserică, pentru a ne privi în ochi, pentru a ne binecuvânta pe noi şi natura întreagă, pentru a ne ajuta, pentru a ne vindeca de bolile noastre sufleteşti şi trupeşti. Joia Verde, Joia corturilor înflorate, este Joia iubirii milostive a lui Isus euharisticul faţă de noi şi faţă de întreaga creaţie, dar şi, răspunsul iubirii noastre recunoscătoare.

La Lourdes, Franţa, cele mai multe vindecări trupeşti şi sufleteşti, cele mai multe haruri  cereşti şi pământeşti, se obţin în timpul procesiunilor şi binecuvântărilor euharistice. Credeţi că numai în timpul procesiunilor şi binecuvântărilor euharistice de la Lourdes se vinecă bolnavii trupeşti şi sufleteşti şi se primesc ajutoare pentru viaţa de aici şi pentru viaţa veşnică? Astăzi, trebuie să ştim că în orice loc de pe pământ, unde se fac adoraţii, procesiunii şi binecuvântări euharistice, Isus euharisticul revarsă toate aceste daruri. Să preţuim procesiunile şi binecuvântările euharistice, să aşternem flori în faţa lui, dar mai să ne aşternem inimile în faţa lui. Şi harurile vor curge dinspre el spre noi. Biblia ne spune că: “Strălucirea lui este ca lumina soarelui, iar, din mâna lui izvorăsc raze, că, acolo este ascunsă tăria lui” (Hab 3,4).

Sfântul Papă, Ioan Paul al II-lea (1920.2005), spune: „Cunoaşterea şi iubirea lui Isus euharisticul, este izvor de har, izvor de bucurie, izvor de sfinţenie şi izvor de mântuire”  (cf. Enc. Biserica şi Euharistia, 10).

Cartea Vieţile Sfinţilor, ne spune că toţi sfinţii au fos îndrăgostiţi de Isus euharisticul. Astfel:

Sfântul Francisc din Assisi (1181 1226), ardea de o foarte mare iubire faţă de sacramentul trupului şi sângelui lui Isus şi, considera un semn de dispreţ a nu participa la Liturghie şi la sfânta Îmărtăşanie.

Fericitul Bartolo Longo (1841 1926), a fost foarte evlavios faţă de Isus Euharisticul. Cu privire la reuşitele sale în educarea copiilor şi în îngrijirea bolnavilor, spunea: „De la Isus, din tabernacol, îmi vine tot ajutorul! Euharistia fortifică, dă vigoare, eliberează de ispitele rele şi pune pe fugă pe diavol”.

Fericitul Ieremia Valahul (1556 1625), în momentele de răgaz care îi rămâneau de la îngrijirea bolnavilor, stătea îngenuncheat multe ore în faţa preasfântului sacrament, devenind purtătorul de cuvânt al tuturor celor care se încredinţau rugăciunilor sale. Tot aşa făceau, fericitul episcop martir, Anton Durcovici şi fericitul preot martir, Vladimir Ghica. Din Euharistie au primit darul statorniciei în credinţă şi al martiriului.

Închei cu rugăciunea de filal a solemnităţii de astăzi: “Primirea trupului şi a sângelui preţios ale lui Isus, să ne fie, Doamne, în viaţa pământească, o tainică pregustare a bucuriilor veşnice”. Amin. 

                                                                                                         Pr. Ioan Lungu