Reflecţie la duminica a X-a de peste an „B”

Noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice (cf. 2Cor 4,18).

Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi ne prezintă opoziţia pe care Isus şi evanghelia sa, pe care ucenicii lui de atunci şi din toate timpurile, o întâmpină din partea diavolului şi din partea oamenilor care se lasă conduşi de el, ştiind bine că Isus şi ucenicii lui au ca misiune distrugerea lucrărilor diavolului (cf. 1In 3,8).

Diavolul, care de la început este mincinos, se opune lui Dumnezeu şi fericirii omului, iar, asta ne este dat să vedem în prima lectură şi în evanghelia de astăzi. În prima lectură îl vedem pe satana punându-şi în joc toată viclenia şi răutatea pentru a-l scoate pe om din paradis (cf. Gen 3,1-8). Iar, atunci când Isus, Fiul lui Dumnezeu a venit să ne mântuiască de păcate şi să ne ducă înapoi în paradis, îl vedem pe satana şi, pe oamenii lui, cum îl denigrează pe Isus, numindu-l „nebun” şi „supus căpeteniei diavolului” (cf. Mc 3,21-22; In 10,20), aşa cum alte dăţi, l-au numit „stricător de datini strămoşeşti” (cf. Mt 15,2), „băutor de vin şi mâncăcios”, „prieten al vameşilor şi păcătoşilor” (cf. Lc 7,34), trădător şi colaborator cu duşmanii neamului, „samaritenii şi romanii” (cf. In 8,48; 11,48). Şi toate acestea, ca lumea să nu vină la el, să nu se convertească şi să nu primească mântuirea adusă de el (cf. Mt 13,15). Apoi, satana şi oamenii lui, au trecut la ispitirea lui (cf. Mc 1,13; Mt 22,18; Mc 12,15; Lc 22,23), la izgonirea lui din cetăţi (Mt 8,34), la împingerea lui în prăpastie (cf. Lc 4,29), la luare de pietre pentru a-l lovi (cf. In 8,59; 10,31), la seducerea ucenicilor ca se opună misiunii sale (cf. Mt 16,22-23), să se lepede în mod public de el (cf. Lc 22,57-59), şi, apoi, chiar să-l vândă printr-o sărutare (cf. Mc 14,45).

Dar, nu numai pe Isus l-a atacat satana în toate chipurile (cf. Lc 4,13), ci şi pe toţi ucenicii săi care au primit mântuirea lui şi îşi împlinesc mandatul de a aduce la mântuire şi pe ceilalţi oameni (cf. Mt 28,19; Mc 16,15; Fap 1,8). Să ne amintim că, chiar de la arestarea lui Isus, duşmanii mântuirii, au început risipirea ucenicilor (cf. Mt 26,31; Mc 14,27). Apoi, imediat după Rusalii, când apostolii predicau mântuirea prin Cristos şi Duhul Sfânt, acoliţii diavolului au început prigoana împotriva apostolilor şi a ucenicilor lui Isus. Spre denigrarea lor, spre refuzarea învăţăturii lor, spre nepocăinţa şi convertirea lor, oamenii lui satan au spus lumii că ucenicii „sunt plini de must” (Fap 2,13), că sunt nebuni (cf. Fap 26,24-25). Apoi, văzând că nu reuşesc cu minciuna şi denigrarea, aşa cum le-a prezis Isus (cf. Mc 13,9; Ap 2,10), oamenii lui satan au început cu bătăile (cf. Fap 5,40-41; 16,22-23; 2Cor 11,25), cu arestările (cf. Fap 5,18; 16,23), cu împrăştierea şi exilul (cf. Fap 8,1) şi cu omorârea ucenicilor (cf. Fap 8,1; 12,2). Aceste fapte ale satanei şi ale acoliţilor săi, au început atunci, dar, nu s-au oprit tot atunci, căci ele s-au continuat peste veacuri până la noi şi, vor continua până la venirea lui Isus de-a doua, spre cernerea ucenicilor şi spre slava lui Dumnezeu (cf. Lc 22,31; Iob 1,11-12). Şi, culmea satana îi va amăgi pe prigonitori că, prin toate aceste rele, vor aduce cult lui Dumnezeu (cf. In 16,2). Prin această amăgire, a reuşit să-i facă chiar pe creştini, de-a lungul istoriei, să lupte, să se fure şi să se ucidă între ei, luptă care continuă şi astăzi cu multă patimă. De fapt, Biblia, spune: „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus, vor fi prigoniţi” (1Tim 3,12). Toate aeste lucruri ni se vor întâmpla „ca să-i fim mărturie” (cf. Lc 21, 12-13).

Să ne fie teamă de aceste atacuri ale satanei şi ale oamenilor lui? Nicidecum! Dumnezeu ne-a promis victoria prin lucrarea lui Mesia (cf. Gen 3,15). Iar, Mesia, venit în persoana lui Isus, proclamă astăzi victoria sa asupra satanei şi a acoliţilor săi. Isus, ne spune că el este acel „om tare şi puternic” care, l-a biruit, l-a jefuit pe diavol de suflete ce le ţinea captive şi l-a legat (cf. Mc 3,27). Iar, apostolul Iuda Tadeu, spune: „Pe îngerii care n-au păstrat propria lor demnitate, ci au părăsit locuinţa lor, i-a ţinut în întuneric, legaţi în lanţuri veşnice, pentru ziua cea mare a judecăţii” (Iuda 1,6). Ba, mai mult, Isus este acel „om tare puternic”, care a învins şi moartea (cf. 2Tim 1,10), care a învins şi lumea cu mentalitatea ei inspirată de diavol (cf. In 16,33). De aceea, Isus, ne zice: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia” (Lc 12,32).

Deşi, Dumnezeu cel întreit şi unic, vrea numai bine oamenilor pe care i-a creat „după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26-27). Deşi, Dumnezeu, i-a creat pentru a se bucura de creaţia şi de paradisul său (cf. Gen 2,15-16). Deşi, oamenii, ştiu şi văd că, Dumnezeu îi iubeşte şi că diavolul, îi urăşte şi le vrea mereu răul, împingându-i afară din paradis, împingându-i în foc şi apă, împingându-i în prigoane şi temniţe, împingându-i la pierzarea vieţii de aici şi a fericirii veşnice, (cf. Gen 3,9-15; Mc 9,22; Ap 2,10), cu toate acestea, mulţi oameni aleargă şi astăzi după el şi după amăgirile lui: uitând că dragoste lui Dumnezeu îi strânge la pieptul său (cf. 2Cor 5,14; In 13,35); uitând că, Dumnezeu are pregătit pentru ei: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (cf. 1Cor 2,9).

După primul păcat, diavolul, astfel i-a otrăvit şi orbit pe oameni că, aceştia „numesc răul bine, şi binele rău, că spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric, că dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune” (Is 5,20).

Sfântul Augustin (354-430), descrie această situaţi dramatică, în cartea sa: „De civitate Dei”, „Cetatea lui Dumnezeu”. În această carte, sfântul Augustin, ne vorbeşte despre două cetăţi, cea a Babilonului şi cea a Ierusalimului ceresc. Stăpânul ambelor cetăţi este Dumnezeu. Numai că în cetatea Babilonului, oamenii ascultă de potrivnicul lui Dumnezeu, satana; iar, în cetatea Ierusalimului, oamenii ascultă de Fiul lui Dumnezeu, Isus. În Babilon, deşi, Dumnezeu le face bine oamenilor, iar diavolul le face rău, oamenii, pentru nişte bunuri trecătoare, pentru nişte plăceri înşelătoare oferite de diavol, ascultă de el.

Evanghelia de astăzi ne spune că, unii oameni erau cu Isus şi pentru Isus, iar alţii erau împotriva lui Isus şi a ucenicilor săi. Pe cei pe care au venit la el, Isus, i-a vindecat de orbirea păcatului şi le-a oferit mântuirea. În schimb, pe cei care nu au venit la Isus, dar au alergat după ofertele diavolului, au orbit şi mai mult şi s-au cufundat în osândă, ca locuitorii din Sodoma (cf. Gen 19,11). La fel, astăzi şi totdeauna, diavolul, orbeşte ochii celor împătimiţi şi le împietreşte inima, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos (cf. 2Cor 4,4); ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, ca Isus să-i vindece (cf. In 12,40).  

Sfântul Paul, spune că, deşi diavolul şi acoliţii lui luptă împotriva noastră, noi creştinii, conştienţi că, cel care l-a înviat pe Domnul Isus din morţi,  ne va învia şi pe noi împreună cu el şi ne va aşeza lângă el, nu ne descurajăm; ci, dimpotrivă, prindem curaj, căci dacă omul nostru din afară se surpă, cel interior se înnoieşte din zi în zi; astfel că suferinţa noastră scurtă şi uşoară ne aduce un belşug nemărginit de gloriei veşnică, pentru că noi nu le căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice. Ştim de asemenea că, dacă locuinţa noastră pământească, cortul nostru, se desface, avem o locuinţă de la Dumnezeu, o locuinţă nefăcută de mână de om, veşnică, în ceruri.(cf. 2Cor 4,13-5,1). Această credinţă a sfântului Paul, i-a întărit pe toţi creştinii de-a lungul istorie. Iată, un exemplu:

Episcopul englez, Hugo Latimer (1487-1555), a ţinut cândva o predică în faţa împăratului Henric al VIII-lea (1491-1547), care trăia în adulter. Prin acea predică, împăratul s-a simţit jignit şi i-a poruncit ca duminica viitoare să predice şi să-şi ceară scuze. În următoarea duminică, episcopul citi textul său şi începu: „Hugo Latimer, ştii tu în faţa cui trebuie să vorbeşti astăzi? În faţa maiestăţii sale, împăratul, care îţi poate lua viaţa, dacă spui ceva greşit după gândurile sale. Dar gândeşte-te mai întâi bine, a cărui poruncă trebuie să o împlineşti aici. Tu stai aici pentru a aduce o veste în Numele marelui şi atotputernicului Dumnezeu, care este atotprezent şi care are puterea să arunce sufletul tău în iad. De aceea, fii atent să împlineşti cu fidelitate lucrarea ta!“. Apoi ţinu exact aceeaşi predică, ca duminica trecută. Împăratul a lăudat curajul său:  „Lăudat să fie Dumnezeu, că am un slujitor atât de fidel“.

Isus, a spus: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” (Mt 10,28). 

Este o istorioară creştină care ne spune că, diavolul, în aceste zile din urmă şi-a schimbat tactica de luptă împotriva creştinilor şi a celorlalţi oameni. Nu le mai spune că nu este Dumnezeu, nu le mai spune că nu este rai, nu le mai spune că nu există diavol, ci, le spune nimic din toate acestea. Dar, a creat multe lucruri deşarte şi fără importanţă pentru mântuire, ca oamenii să nu mai aibă timp să se gândească la Dumnezeu, la mântuire şi la rai; dar, nici la diavol, la osândă şi la iad. Satana le-a dat îngerilor şi acoliţilor săi, următorul ordin: „Fiţi creativi, munca noastră necesită multă creativitate. Creaţi locuri de distracţii, de agrement, de jocuri şi ocupaţi-le oamenilor timpul, ca să nu mai aibă timp să se gândească la Dumnezeu, la suflet şi la mântuire; să nu aibă timp de rugăciune, de sfânta Liturghie şi de sfânta Împărtăşanie. Creaţi emisiuni TV, emisiuni radio, spectacole, ca ei să uite că noi existăm şi că iadul există. Daţi-le câştig facil, daţi-le întâlniri de gradul zero, daţi-le plăceri trupeşti, daţi-le alcool, daţi-le droguri, daţi-le modele de vedete fără morală, ca să-şi piardă timpul, sănătatea şi mântuirea. Şi atunci succesul nostru va fi garantat”!. Iar, dacă, ne uităm bine în jurul nostru, vedem clar că planul satanei de pierzare a lumii, funcţionează impecabil, oamenii cad în plasa lui, ca muştele pe banda de lipici. Înşelătorul de la început, înşeală şi astăzi, folosind noi tactici.

Cineva care ducea o viaţă de sclav al satanei, trăind după amăgirile de mai sus, a fost avertizat de un duhovnic că a ajuns în plasa satanei, acela a spus că el nu simte de loc că este sclav, ci din contra se simte foarte liber. Atunci duhovnicul i-a spus că, şi peştele prins în plasa largă a pescarului, atâta timp când plasa este în apă, el se simte liber. Dar, când, pescarul trage plasa la mal, abia atunci află că a fost că de mult şi-a pierdut libertatea. Aşa şi oamenii, sclavi ai satanei de multă vreme, cât timp sunt în viaţă, deşi sclavi, se simt liberi. Numai când viaţa le va fi luată, abia atunci îşi vor da seama că toată viaţa lor au trăit ca sclavi ai satanei, dar, va fi prea târziu.

De-a lungul istoriei, mulţi creştini au fost vigilenţi, şi au dejucat planurile de pierzare ale satanei. Iată, două exemple:

Într-o zi, sfântului Clement din Ancyra (258-312), i s-a oferit un vas mare, prin cu aur şi pietre scumpe, ca să se lepede de Isus. Atunci, sfântul, i-a replicat că o asemenea mişelie nu o va face niciodată, „pentru că inima nu se poate sătura cu un vas de metale şi pietre preţioase”.

Când sfântul Antonin din Florenţa (1389-1459), avea 35 de ani, a voit să se retragă într-o sihăstrie, unde să-l slujească pe Dumnezeu în sărăcie şi pocăinţă. Atunci, diavolul a căutat să-i zădărnicească hotărârea, aruncându-i pe cale un disc de argint strălucitor, prin care ar fi putut face mult bine săracilor pe care îi iubea aşa de mult. Când, sfântul Antonin din Florenţa, a văzut discul pe cale, a intuit imediat ispita diavolului. A făcut repede semnul sfintei cruci şi a zis cu Isus: „Pleacă de la mine, satană”. Pe loc s-a ivit o flacără şi un fum greu şi, discul, a dispărut.

Diavolul, reuşeşte să-i seducă pe creştini şi să-i piardă, pentru că nu se roagă, nu se spovedesc des şi, nu se împărtăşesc. Iată, un exemplu:

În viaţa sfântul Macarie cel Mare (295-392), zis şi “Egipteanul”, se povesteşte că, într-o zi a venit la el un bărbat care a adus-o la el pe soţia care, pentru că nu a cedat unui bărbat rău, acesta, din răzbunare, a alergat la un vrăjitor, care i-a schimbat chipul şi graiul femeii, din cel de om, cu chipul şi graiul unui cal. Sfântul Macarie a vindecat-o, a eliberat-o pe femeie de vraja diavolului, dar, a atenţionat-o că diavolul a reuşit să-i facă această şicană, pentru că ea, de cinci săptămâni, nu s-a mai spovedit, nu s-a mai împărtăşit şi, nici nu s-a mai rugat. Mulţi dintre creştinii de astăzi au glasuri de lei, lupi şi de vipere pentru că se spovedesc, nu se împărtăşesc şi nu se roagă la timp.. Aceştia, în loc să vorbească între ei vorbele dulci ale evangheliei, ale psalmilor, ale rugăciunilor şi ale cântărilor duhovniceşti (cf. Ef 5,19), mugesc ca leii, urlă ca lupii şi fluieră ca şerpii, unii la alţii, căutând pe cine să sfâşie (cf. 1Pt 5,8).

Astăzi, nu trebuie să uităm că, prima misiune pe acest pământ, a oricărui creştin, este mărturisirea evangheliei cu viaţa şi cu vorbele. Tot astăzi trebuie să ştim că, diavolul şi acoliţii lui, ne vor crea probleme, suferinţe şi chiar moarte. Să nu ne îngrijorăm de nimic, că Isus a învins pe diavol, a învins moartea, a învins lumea. Să nu ne ruşinăm de a vorbi despre Cristos tuturor oamenilor pe care îi întâlnim, pentru ca într-o zi şi, Isus, să ne vorbească de bine Tatălui său şi sfinţilor săi îngeri (cf. Lc 10,8). A vorbi lumii despre Isus, este ca şi cum i-ai vorbi la nişte bolnavi în fază terminală despre un leac miraculos. Isus, este într-adevăr şi medicul oricărei boli şi, leacul miraculos aşteptat de toată lumea, care a fost afectată de diavol, păcat şi moarte. Să-l ducem cu bucurie pe Isus tuturor oamenilor şi, atunci Isus, ne va atrage şi ne va ferici la sine, în paradis (cf. In 12, 31-32)

                                                                                                       Pr. Ioan Lungu