Reflecţie la duminica a XI-a de peste an - B (2015)

Dumnezeu usucă copacul răului şi înfloreşte copacul binelui (cf. Ez 17,24).

La un centru de primire şi ocrotire a minorilor, din Italia, a fost adus odată un băieţel orfan. Aici, pe lângă multă dragoste, a mai primit şi hăinuţe potrivite, a mai primit şi rechizite şcolare, a mai primit şi hrană zilnică, a mai primit şi un locuşor de dormit, a mai primit şi un locuşor într-o bancă de şcoală şi, ceva nou pentru el, a primit şi un locuşor într-o bancă din biserică unde să-l cunoască pe Dumnezeu. Pe neştiute au trecut opt ani de şedere în centru şi el era acum un adolescent care a terminat opt clase primare. Privind într-o zi în urmă, i s-a părut că toate le-a făcut de unul singur: singur a crescut, singur a învăţat, singur s-a adaptat, singur s-a descurcat. Şi toate acestea numai pentru faptul că el era inteligent şi arăta bine. Ceea ce este grav la acest copil este că după opt ani de şedere în centrul de primire şi ocrotire, nu a citit niciodată sigla centrului pe care scria: "Primire şi ocrotire"; "nu a văzut" echipa mare de îngrijitori, de formatori, de asistenţi, de profesori şi de duhovnici care s-au ocupat de binele lui; şi mai ales nu a văzut "providenţa divină", din a cărei rânduire a lucrat şi a vegheat atât de atent şi atât de fin o echipă atât de mare de oameni, că lui i s-a părut că totul a făcut de unul singur.

Capitolul 17 din Cartea lui Ezechiel, de unde este luată şi prima lectură de astăzi (cf. Ez 17,22-24), ne vorbeşte în mod metaforic despre doi vulturi. Primul vultur este împăratul Babilonului; acesta invadează ţara lui Iuda, îl detronează şi îl deportează pe modestul împărat, urmaş al lui David, al cedrului regal al lui David, şi intră astfel fără drept în via Domnului, în poporul lui Iuda. Apoi, împăratul Babilonului îl aşază pe Zedechia ca împărat al lui Iuda, în locul lui Ioiachin, făcând legământ cu el şi punându-l "să jure pe Dumnezeu" că nu se va răzvrăti. Zedechia, împăratul rău al lui Iuda, nu ezită să încalce acest jurământ, în ciuda cuvântului Domnului exprimat prin profetul Ieremia (cf. 2Cr 36,12-13). Crima lui Zedechia a fost cu atât mai gravă, cu cât prin această neascultare a dezonorat numele Domnului înaintea naţiunilor păgâne şi a făcut ca şi poporul lui să facă la fel. El a arătat prin această purtare cât de puţin îl respecta el pe Dumnezeu, care l-a ridicat în funcţie tocmai pentru a-l preamări (cf. Ex 23,21). Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit niciodată (cf.Gal 6,7). Pentru fapta lui, împăratul Babilonului, instrument în mâna Domnului, îl pedepseşte pe regele rău, Zedechia, îl detronează şi îl duce captiv în Babilon.

Cel de-al doilea vultur, mult mai puternic care împăratul Babilonului, este însuşi Dumnezeu. Şi Dumnezeu ia un vlăstar din tulpina regală a lui David, pe Isus, care îl va aşeza un timp pe pământ pentru a-i mântui pe oameni, îl va planta pe un munte înalt şi măreţ, în împărăţia cerurilor, ca să fie un copac mare şi plin de roade (cf. Is11,1; Ps 2,6). Noi, creştinii, care am fost altoiţi pe Cristos, cedrul cel mare al lui Dumnezeu, ivit din tulpina lui David, suntem chemaţi să cinstim în faţa lumii "numele frumos al lui Dumnezeu care a fost chemat asupra noastră" (cf. Iac 2,7). Cei care sunt în jurul nostru ne privesc cu mult mai multă atenţie decât ne imaginăm noi, căci, datorită faptului că îi aparţinem lui Isus, "am ajuns o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni" (cf. 1Cor 4,9; Evr 10,33). Fidelitatea faţă de Dumnezeu şi mărturia bună dată de noi în faţa lumii constituie esenţialul vieţii de credinţă.

Copilul din povestirea de mai sus, din centrul de primire şi ocrotire, este o imagine simbol pentru mulţii dintre oamenii şi chiar dintre creştinii de astăzi, care, în ciuda faptului că primesc zilnic atât de multe daruri de la Dumnezeu, tot li se pare că trudesc singuri, că fac totul singuri, că se descurcă singuri şi că doar mintea lor, braţele lor, chipul lor agreabil îi ajută în viaţă şi de aceea nu-l preamăresc pe Dumnezeu în viaţa şi cu viaţa lor. Oamenii care gândesc şi trăiesc ca regele rău al lui Iuda, Zedechia, şi ca orfanul din povestire, l-au refuzat pe Dumnezeu în viaţa lor, s-au aşezat ei înşişi în locul care i se cuvenea lui Dumnezeu, au devenit necredincioşi, au devenit aroganţi, dispreţuitori şi insensibili faţă de alţii. Ei vor avea soarta împăratului Zedechia, adică vor fi duşi în cea mai neagră captivitate, mizerie şi suferinţă.

Astăzi suntem chemaţi să vedem că, în spatele oricărei realizări personale, familiale sau de grup, stă Dumnezeu, care a plănuit totul, care a inspirat totul, care a susţinut totul. Oamenilor care uită toate acestea sfântul Paul le spune: "Cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit" (1Cor 4,7)? Numai lui Dumnezeu singur i se cuvine toată cinstea şi mărirea în veci (1Tim 1,17), iar Dumnezeu nu cedează această cinste nimănui (cf. Is 42,8). Cel care în folosirea darurilor lui Dumnezeu, căută propria sa mărire, se poate asemăna cu diavolul care mereu fură din cinstea datorată lui Dumnezeu.

Şi evanghelia de astăzi (cf. Mc 4,32-36) ne spune că, în spatele oricărei reuşite personale sau de grup, stă totdeauna Dumnezeu şi providenţa sa, care acţionează peste puterea noastră de înţelegere, care lucrează şi veghează, ca noi să ajungem la maturitatea dorită de el, aşa cum a vegheat asupra lui Isus, mlădiţa sfântă a lui David care a câştigat multe suflete; aşa cum a vegheat asupra lui Isus, bobul de grâu care a săturat mulţi flămânzi; aşa cum a vegheat asupra lui Isus, grăuntele de muştar care a răcorit multe suflete. Deci, Dumnezeu nu urmăreşte numai la maturitatea noastră biologică, ci urmăreşte în primul rând maturitatea noastră spirituală, care să ne permită să devenim asemenea lui Isus, cedrii, pâine şi răcorire divină pentru alţii.

Psalmul responsorial de astăzi ne spune că aceia care cred în Dumnezeu, înverzesc ca finicul şi cresc ca cedrul din Liban (cf. Ps92,12). Palmierul este lăudat pentru că rămâne verde şi iarna şi vara. La fel, oamenii credincioşi aduc roade şi la tinereţe şi la bătrâneţe, adică, ei câştigă suflete pentru cer şi la tinereţe şi la bătrâneţe, devenind finici şi cedri, grâu bun şi loc de răcorire pentru mulţi. Cei credincioşi, după ce vom aduna multe suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu, după ce vor deveni hrană trupească şi sufletească pentru mulţi, după ce vor răcori şi odihni multe suflete, o să ajungă acasă la Domnul, o să ajungă în împărăţia cerurilor (cf.Fil 1,23). "Căci ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?" (Mt 16,26), sau, "Ce i-ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi" (Lc 9,25)?

Astăzi trebuie să ştim că împărăţia lui, a cerurilor, simbolizată în ramura adusă de Dumnezeu din cedrul ceresc pe acest pământ, este Isus; în bobul de grâu pe care trebuie să-l primim în inimi şi apoi să-l dăruim şi altora, este Isus; în micul grăunte de muştar pe care trebuie să-l primim în sufletul nostru şi prin care să răcorim pe mulţi, este tot Isus.

El este cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup (cf. In 1,14); el este cuvântul prin care am fost renăscuţi pentru viaţa veşnică (cf. In3,3); şi tot el este sămânţa care nu poate putrezi: "Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac" (1Pt 1,23). De aceea, zilnic trebuie să scoatem afară din viaţa mea tot ceea ce nu seamănă cu viaţa lui Isus! (cf. 1In 2,6) şi tot zilnic trebuie să muncim la profilul nostru spiritual până ce Cristos va lua chip în noi (cf. Gal 4,19).

Noi am locuit cândva în împărăţia lui Dumnezeu, dar diavolul ne-a scos din ea (cf. Gen 3,24). Acolo nu era plâns, durere şi moarte (cf.Ap 21,4). Acum, ea a devenit iarăşi a noastră prin biruinţa lui Isus, mlădiţa sfântă a lui David, asupra diavolului, a păcatului şi a morţii (cf. 1Cor 15,55-57).

Împărăţia lui Dumnezeu, recâştigată pentru noi de Isus, trebuie primită încă din tinereţe în viaţa şi inima noastră (cf. Qoh 12,1), ca pe o mică ramură cerească pe care să o creştem într-un cedru mare şi să-l umplem de păsări, de oameni credincioşi (cf. Ez 17,22-23); ca pe o mică sămânţă de grâu pe care trebuie să o facem bună pentru seceriş şi pentru pâine, spre hrana multora (cf. Mc 4,26-29); ca pe o mică sămânţă de muştar pe care iar să o creştem într-o plantă mare şi s-o umplem de roade şi de păsări, de oameni mântuiţi (cf. Mc 4,30-34). "Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până ce nu se apropie anii, când vei zice: «Nu găsesc nici o plăcere în ei»" (Qoh 12,1).

Speculând în mod material afirmaţiile Scripturii, care compară împărăţia lui Dumnezeu cu un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite (cf. Is 25,6), mulţi au interpretat în mod eronat că împărăţia lui Dumnezeu este mâncare şi băutură şi nu neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Rom 14,17). De aceea, Isus a spus clar în faţa lui Pilat din Pont că împărăţia lui nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36).

Ca să avem parte de împărăţia lui Dumnezeu, pe care ne-a readus-o Isus prin patima şi moartea sa şi care acum lucrează în Biserica sa, după ce am primit-o prin cuvântul divin, în persoana lui Isus; după ce am ajuns la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos (cf. Ef 4,13); după ce Cristos a luat chip în noi (cf. Gal 4,19), trebuie să lucrăm la lărgirea ei în lume, ca să cuprindă cât mai multe păsări, cât mai mulţi oameni, de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte (cf. Lc 13,29), ca sala ospăţului veşnic să se umple (cf. Lc 14,23). Însă, toţi trebuie să ştie că nimic întinat nu poate intra în împărăţia cerurilor (cf. Ap 21,27).

Împărăţia lui Dumnezeu, ca ramură de cedru divin, ca bob de grâu bun, ca sămânţă mică de muştar, trebuie primită de copil şi cu inimă de copil (cf. Mc 10,8). Dumnezeu a ascuns înţelegerea evangheliei de cei care se cred înţelepţi şi pricepuţi, dar le-a descoperit-o celor mici (cf. Mt 11,25). Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să ne placă, trebuie primită şi crescută în inima noastră până ce ajunge la maturitate.

Sfântul Paul, după ce a evocat greutăţile întâmpinate în misiunea sa, îşi manifestă dorinţa după împărăţia cerului (cf. 2Cor 5,6-8). La fel trebuie să gândim şi să acţionăm şi noi. Iată, pe câţiva care au reuşit:

Despre un călugăr sfânt, pe nume Macet, se spune că putea să asculte ore în şir citiri din Biblie sau predici, fără să obosească nici un pic; însă adormea pe loc când lângă el se vorbeau lucruri deşarte şi fără folos sufletesc.

Sfânta Carte spune: "Cel neprihănit arată prietenului său calea cea bună, dar calea celor răi îi duce în rătăcire" (Prov 12,26). Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556), un preot şi primul superior general al Societăţii lui Isus, i-a spus într-o zi tânărului Francisc Xavieriu (1506-1552), viitor colaborator, viitor preot şi viitor misionar în Asia de Est: "Ce-ţi va folosi de ai câştiga lumea întreagă, dacă apoi îţi vei pierde sufletul" (Mc 8,26)? Acest cuvânt al Scripturii a găsit drum spre inima lui, l-a făcut mai întâi să plângă şi apoi să se convertească. A studiat teologia, a ajuns preot, s-a dus misionar în India şi împrejurimi, a semănat sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu, care a rodit peste un milion de suflete creştine pe care le-a botezat el însuşi cu mâna lui.

Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr (cf. Prov 28,1). Într-o zi un preot misionar s-a dus să semene sămânţa cuvântului divin, la o puşcărie. Cum l-au văzut, deţinuţii i-au strigat: "Banii jos, sau nu mai ieşi de aici!" "Nu am bani la mine". "Atunci fă-ne predica, dar care să ne placă, iar, de nu ne place, ai încurcat-o cu noi". Atunci preotul, calm şi zâmbitor, a început să le predice astfel: "Dragi şi iubiţi deţinuţi, voi aţi dus şi duceţi o viaţă asemănătoare cu cea a lui Isus. Ca şi el v-aţi născut şi trăit într-o peşteră, ca şi el aţi umblat pe unde aţi vrut, ca şi el aţi speriat pe bogaţi, ca şi el aţi fost prieteni cu vameşii şi păcătoşii, ca şi el i-aţi supărat pe mai marii timpului, ca şi el aţi fost prinşi şi condamnaţi, ca şi el o să muriţi ruşinos, ca şi el veţi coborî în iad. Apropo de iad, vreau să vă spun că el a intrat acolo numai pentru a-i lua pe cei drepţi şi pentru a-i scoate afară; pe când voi însă veţi intra în iad pentru a nu mai ieşi niciodată de acolo. Aceasta este singura diferenţă dintre voi şi Isus". La aceste cuvinte, la acest semănat, mulţi deţinuţi s-au convertit.

Cel rău pândeşte pe cel neprihănit şi caută să-l omoare (cf. Ps 37,32). Slujitorului lui Dumnezeu, Girolamo Savonarola (1452-1498), preot călugăr dominican, predicator cu faimă de profet, preot căruia i s-a introdus cauza de beatificare, a predicat împărăţia lui Dumnezeu, cu riscul vieţii, printre oamenii păgânizaţi ai timpului său. Pe vremea lui, păcătoşenia, luxul, petrecerile, beţiile şi desfrâul ajunseseră la culme. Se părea că nimic nu-i putea scoate pe locuitorii din Florenţa din această stare. Atunci, părintele Girolamo Savonarola a început o serie de predici bazate pe texte din Apocalipsă. Aici, el a găsit un bogat material, pentru predici zguduitoare împotriva păcatelor vremii care pierdeau mii de suflete. Predicile sale biblice erau surprinzător de simple şi directe. Ele au trezit şi au înnoit spiritual Florenţa. Din păcate pentru el, printr-o eroare judiciară, a fost condamnat pe nedrept la moarte. A devenit împreună cu Isus, bob de grâu, care a murit, pentru a fi pâinea, viaţa şi credinţa lumii (cf. In 14,24)

Psalmul 92, de astăzi, evocă efemeritatea răului şi a triumful lui Dumnezeu şi a copiilor săi. Dumnezeu poate şi astăzi să usuce copacul răului sădit de satana şi de oamenii lui în lume şi poate înflori iar copacul uscat al binelui, secat de păcatele lumii (cf. Ez17,22-24), dacă noi îl vom primi pe Isus ca mântuitor şi Domn şi dacă ne vom implica în mărturisirea evangheliei lui (cf. Lc 8,11). Un motiv pentru care trebuie să ne implicăm în vestirea lui Isus este faptul că toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului lui de judecată a lui Cristos, iar acolo trebuie să fim arătaţi ca o azimă, ca o pâine fără plămada răului (cf. 2Cor 5,6-10). Scaunul de judecată al lui Cristos va descoperi viaţa noastră de slujire exact aşa cum s-a desfăşurat ea. Nu numai cantitatea, nu numai calitate slujirii noastre vor fi revelate atunci, ci şi motivele care au determinat slujirea noastră.

Să spunem şi noi mereu cu psalmistul: "Un lucru am cerut de la Domnul, şi pe aceasta îl caut; să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele" (Ps 26/27,4).

Pr. Ioan Lungu