Reflecţie la duminica a XIII-a de peste an - B (2015)

“Domnul nostru Isus Cristos a distrus moartea, iar prin evanghelia sa, a dat vieţii o nouă strălucire” (1Tim 1,10).

După ce în duminicile trecute, Isus, şi-a arătat puterea asupra furtuni pe mare (cf. Mc 4,35-41) şi asupra diavolului (Mc 5,1-20), lecturile de astăzi, ne vorbesc despre puterea lui Isus peste suferinţelor şi morţii oamenilor (cf. Mc 5,21-43).

De obicei, oamenii necredincioşi când li se întâmplă să treacă printr-o suferinţă sau printr-un deces în familie, îl acuză nedrept pe Dumnezeu: „De ce ne-a făcut Dumnezeu nouă asta”? Însă, dreptul Iob, spune că, Dumnezeu, nu este răspunzător de suferinţele şi moartea oamenilor din lume (cf. Iov 34.10). Iar, prima lectură de astăzi, ne spune fără echivoc, că: Dumnezeu nu a creat moartea; Dumnezeu, nu se bucură de pieirea celor vii. Dumnezeu nu a pus sămânţă de moarte în om. Din contra, Dumnezeu, a creat toate făpturile spre viaţă, spre existenţă nepieritoare, căci, le-a creat după imaginea sa proprie. Cât despre cauza lor ne spune că, suferinţele şi moartea au intrat în lume prin invidia diavolului şi, cei care sunt de partea lui vor ajunge să le cunoască (cf. Înţ 1,13-14.24).

Dumnezeu, nu a putut să lase lucrurile după voinţa diavolului, de aceea, a conceput un plan de mântuire, prin care Isus, se va întrupa, va veni pe pământ, va lua păcatele noastre asupra sa, le va spăla la în sângele său la cruce, apoi prin moartea şi învierea sa, îi va învinge pe diavol şi moarte şi, astfel, va pune capăt suferinţelor şi morţii care există în lume (cf. 1In 3,8; 1Cor 15,26). De aceea, Biserica cântă astăzi: „Domnul nostru Isus Cristos a distrus moartea, iar prin evanghelia sa, a dat vieţii o nouă strălucire” (1Tim 1,10). Pe noi care venim la Isus, cu credinţa femeii bolnave şi cu cea a şefului de sinagogă, nu ne costă nimic, dar pe Isus eliberarea noastră din capcanele diavolului şi ale păcatului, din strânsorile suferinţelor şi morţii, l-au costat suferinţele Calvarului şi moartea pe cruce. Iar, asta nu trebuie să o uităm niciodată.

Sfântul Paul, ne spune că: „Plata păcatului este moartea” (Rom 6,23), iar, pentru izbăvirea noastră de suferinţe şi moarte, Isus Cristos, a fost dat la moarte şi apoi a fost înviat (cf. Rom 4,25). Păcatul fiind ispăşit, moartea şi-a pierdut puterea şi „boldul” ei înveninat (cf. 1Cor 15,54-55). Moartea şi păcatul au fost învinse prin moartea şi învierea lui Isus. Nimic nu ar fi putut satisface mai bine sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, decât jertfa fără cusur a Mielului divin prin care s-a ridicat păcatul lumii (cf. In 1,29).

Evanghelia de astăzi ne spune că, chiar înainte de pătimirea, moartea şi învierea sa, Isus, a fost la lucru, biruind, suferinţa şi moartea, lucrările diavolului şi ale păcatului (cf. Mc 5,21-43). Ceea ce pentru oameni fusese imposibil de eliminat, pentru Isus a fost cu putinţă şi încă foarte uşor (cf. Mt 19,26; Lc 18,27). Cu uşurinţa cu care judecătorul Samson, a rupt legăturile de moarte puse de filisteni, cu uşurinţa cu care un om rupe firele unui păianjen (cf. Jud 16,12), cu aceeaşi uşurinţă Cristos a stricat lucrarea diavolului şi ale păcatului şi, a vindecat boala veche de 12 a unei femei suferinde şi, a înviat-o pe fiica de 12 ani, a lui Iair. Iar, acest fapt, trebuie să ne umple inima de bucurie şi de mulţumire, în orice circumstanţă a vieţii.

De aceea, parafrazând psalmul de astăzi, spunem: Noi credem că plânsul nostru se va schimba în dans. Noi credem că vom fi scoşi din mormânt. Noi credem că moartea noastră se va schimba în viaţă. Noi credem că îl vom lăuda pe Dumnezeu în veşnicie, împreună cu fraţii noştri (cf. Ps 29/30,2-13).

Pericopa vanghelică de astăzi, cuprinde toate cele trei virtuţi teologale, în ordinea enunţării lor: credinţa, speranţă şi dragostea. Şi, începe cu credinţa, când, Isus, îi spune femeii bolnave: „Credinţa ta te-a mântuit”, iar lui Iair: „Credinţă să ai”. Referitor la credinţă, Karl Friederic Strumf Bertano (1829-1936), profesor de istorie german, fiind pe patul de moarte, şi-a chemat la sine soţia şi copiii şi, le-a zis: „Ştiinţa, frumuseţea, onoarea şi puterea, toate sunt nimic fără credinţă. Numai credinţa te ţine drept şi cinstit în viaţă şi la moarte”. Şi, apoi, cu mâna tremurând, le făcu semnul cruci pe frunte la toţi.

În jurul anului 125 d.Cr., un grec pe nume Aristeides, un apologet creştin, îi scria unuia dintre prietenii săi, încercând să îi explice extraordinara speranţă şi bucurie a creştinilor. „Dacă unul dintre creştinii vrednici pleacă din această lume, ceilalţi se bucură şi aduc mulţumiri lui Dumnezeu şi îi conduc trupul la mormânt cu cântece şi mulţumiri, de parcă nu l-ar fi mutat decât dintr-un loc în altul, dintr-un loc de tristeţe într-un loc de bucurie. Ei au credinţa şi speranţa învierii fericite. Ei au credinţa şi speranţa revederii”.

Creştinul, este chemat, astăzi, să privească suferinţa şi moartea prin prisma învierii lui Isus. Creştinul este chemat să-l laude pe Cristos în suferinţe şi la moarte. Creştinul este chemat să imite cântarea sfinţilor în suferinţe şi adversităţi. Apropo de adversităţi, în timpul lor, privighetorile, cântă cel mai frumos. Când cerul este înnorat, iar afară plouă şi bate vânt, tocmai atunci ele cântă cel mai frumos. Aşa trebuie să cânte şi creştinul, pentru că Isus, a transformat suferinţele şi adversităţile, în cauze de fericire veşnică.

Părintele Gheorghe Dumitraş (1923-1965), din Nisiporeşti, judeţul Neamţ, care a făcut 12 ani de închisoare pentru Cristos, a fost o astfel de „privighetoare”, căci el înţelegând folosul suferinţelor pentru fericirea veşnică, a cântat nespus de frumos, tocmai când cerul vieţii lui i-a fost cel mai înnorat, iar în sufletul lui ploua rece şi bătea vânt, cu lanţuri şi temniţă, cu chinuri şi boli. Prin cântarea lui cucernică, el a întărit credinţa şi speranţa multor tovarăşii de temniţă. Pentru cântul său pios şi nespus de frumos, ridicat din lanţuri pentru Cristos, deţinuţii l-au numit: „Privighetoarea închisorilor”. 

Cât de frumos cântăm noi Domnului în timpul încercărilor şi suferinţelor? În timpul încercărilor şi suferinţelor, cântăm ca privighetorile, sau ne tânguim continuu ca „gaiţele tufiş”, din California. Psalmistul, spune: "Voi binecuvântă pe Domnul în orice vreme, pururi lauda lui va fi pe buzele mele" (Ps 34,1).

În cartea sa, Pledând pentru creştinism, scriitorul american, Colin Chapman (1928-1982), îl aminteşte pe episcopul din Uganda, Festo Kivengere, relatând execuţia prin împuşcare a trei bărbaţi din dioceza sa, care a avut loc în 1973. Condamnaţii au fost aduşi cu o camionetă şi li s-a poruncit să coboare. Aveau cătuşe atât la mâini cât şi la picioare. Plutonul de execuţie îi aştepta pregătit. Cei trei s-au întors cu faţa către plutonul de execuţie stând lipiţi unul de celălalt. Deşi cu feţele acoperite, şi-au ridicat braţele încătuşate, şi au început să şi le legene. Între timp oameni au început să le răspundă, legănându-şi la rândul lor braţele. Cei trei credincioşi, au fost împuşcaţi, dar au murit cântând, au murit văzându-l pe Isus, ca sfântul Ştefan (cf. Fap 7,56). Atunci, în acea zi, mulţi oameni reci în credinţă, s-au întors la Domnul.

Apoi, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru darul mântuirii din boli şi moarte, spunând şi altora ceea ce a făcut Isus la cruce pentru noi.

Apoi, despre acest mod de a privi suferinţele şi moartea, prin prisma învierii lui Isus, trebuie să le vorbim şi altora, ca şi ei ştiind ceea ce a făcut Isus pentru noi la cruce, să ajungă să le privească la fel.

Sfântului Sabin (+ 304), episcop de Spoleto, Italia, pentru credinţa sa în Cristos, a fost arestat împreună cu credincioşii săi, şi duşi în faţa judecătorilor păgâni din Assisi, dar ei nu s-a înspăimântat. Guvernatorul Ventuzian, i-a spus lui Sabin::”Cum de ai îndrăznit să îndupleci poporul să părăsească zeii noştri şi să urmeze un mort pe cruce? Şi tu şti că Isus după moarte a înviat!” Guvernatorul schimbând vorba îi zise: „Este în puterea ta să alegi ca să jertfeşti zeilor noştri şi să trăieşti, ori să mori în chinuri groaznice, aşteptând învierea promisă de Învăţătorul tău! Atunci sfântul Sabin a răspuns: „Aceasta este dorinţa mea cea mai arzătoare, să mor şi apoi să înviez ca Mântuitorul meu!” Atunci Ventuzian a poruncit să i se taie mâinile episcopului Sabin şi să fie schingiuit până la moarte. Cu mâinile tăiate sfântul Sabin s-a întors spre cei arestaţi şi condamnaţi la moarte împreună cu el, şi i-a încurajat în credinţa învierii, iar ei rezistat împreună cu el, atât promisiunilor cât şi ameninţărilor, atât chinurilor cât şi morţii.

Se povesteşte ca episcopul de Milano, sfântul Carol Boromeu (1538-1584), îi dadu unui pictor misiunea de a-i picta un tablou cu moartea. Dupa câtva timp pictorul îi aduse o schita. El reprezentase moartea printr-un schelet uman cu o coasa în mâna. Dar episcopul nu s-a arătat mulţumit cu o astfel de schiţă, căci el vedea moarte din prisma Bibliei, care vorbeşte de “Îngerul morţii” (2Sam 24,16): "Nu aşa trebuie să-mi reprezinti moartea, ci, reprezint-o printr-un înger cu o cheie de aur în mâna".

Donald Grey Barnhouse (1895-1960), pastor american, mergea împreună cu copiii săi la înmormântarea soţiei sale şi a mamei. Deodată un tir uriaş le-a trecut prin faţă într-o intersecţie, aruncându-şi pentru câteva clipe umbra asupra maşinii lor. Donald, i-a întrebat pe copii: „Ce aţi prefera, să fiţi loviţi de umbră tirului uriaş, sau, chiar de tir?” „Bineînţeles că de umbră, au răspuns ei”!. „Exact asta ni s-a întâmplat şi nouă,” a zis Donald Grey Barnhouse. Peste mama voastră a trecut doar umbra morţii, căci, ea va învia. Datorită învierii lui Cristos, putem spune fără teama de a greşi, că ea nu a murit, ci, doarme. Isus, va veni într-o zi ca s-o trezească ca pe fiica lui Iair şi, să ne-o redea vie. Doar peste oamenii care nu cred în Cristos, care nu îl primesc în viaţa lor şi nu trăiesc după învăţătura lui, numai peste aceia va trece tirul morţii veşnice”.

Revenim iar la textul evangheliei de astăzi, unde vedem că apare de două ori cifra 12. Oare, este întâmplător acest lucru? Exegeţii biblici, ne spun că nu. În Biblie, cifra 12, reprezintă pilonii Vechiului şi Noului Testament: pe 12 patriarhi a fost constituit vechiul popor al lui Dumnezeu şi, pe 12 apostoli, a fost constituit noul popor al lui Dumnezeu, Biserica. Alăturând cele două cifre de 12, sfântul Marcu, a voit să ne spună că victoriile asupra diavolului şi a morţii, asupra bolilor şi a morţii, începute de Isus atunci, vor continua în Biserica sa, prin mâinile apostolilor şi a slujitorilor săi, până la venirea sa de-a doua. Căci, iată, ceea ce a spus însuşi Isus, ucenicilor săi: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Mt 10,8). Iar, când apostolii s-au întors din misiune, bucuroşi de reuşita lor, Isus, le-a spus: „Nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Lc 10,20).

De aceea, să nu ne mirăm când auzim că, Isus, prin diferiţi sfinţi, sau, chiar prin diferite persoane simple, vindecă până astăzi bolnavi şi învie morţi. Nu, sfântul, nu persoana aleasă vindecă bolnavi şi învie morţi cu de la sine putere, ci, Isus o face, prin mâinile lor, pentru a arăta că el este sus la Tatăl şi mijloceşte pentru noi (cf. In 16,24) şi, pentru a arăta prezenţa lui între noi, până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,19). 

Ba, mai mult, lectura a doua de astăzi, ne spune că, Isus, vrea să vindece şi să dea viaţă oamenilor şi, prin unul fiecare dintre noi care credem în el. Şi, asta o putem face prin generozitatea noastră: „Fraţilor, aşa cum vouă vi s-au dat cu generozitate toate darurile, credinţa, cuvântul şi cunoaşterea lui Dumnezeu, acest zel şi această dragoste pe care le aveţi de la noi, tot aşa şi fapta voastră de dragoste să fie făcută cu generozitate. Voi cunoaşteţi generozitatea Domnului nostru Isus Cristos: el, cel bogat, a devenit sărac de dragul vostru, pentru ca voi să deveniţi bogaţi, prin sărăcia lui” (2Cor 8,7-9).

Gabriel Marcel (1889-1973), filozof creştin, dramaturg, critic literar și teatral, muzician şi teatrolog francez, spune: “Cine iubeşte pe aproapele săi şi îi dăruieşte din cele necesare, prin acest fapt el îi spune: “Vreau ca tu să te vindeci, vreau a tu să nu mori! Vreau ca tu să trăieşti!”

Iubirea este mai dreaptă decât dreptatea şi mai tare decât moartea” (cf. Ct 8,6; 1Cor 13,8). Deci, a dărui cu generozitate dintr-ale noastre celor săraci şi bolnavi, nu facem altceva decât să le spunem: „Trăieşte şi reînvie prin dragostea mea”! De aceea, să nu pierdem nici o ocazie de a spune şi a face binele!

Faptele de dragoste, nu numai că dau „viaţă”, fraţilor noştri, dar, ne procură şi nouă fericirea paradisului.

O legendă creştină, din Rusia, ne vorbeşte despre un om bogat, care, chiar pe patul de moarte fiind, se gândea tot la bani. Într-o zi, când a simţit că sfârşitul îi este aproape, cu ultimele puteri, luă cheia pe care o purta tot timpul la gât, îi arată servitorului său dulapul în care îşi ţinea banii, şi-i dădu ordin să pună tot sacul cu bani în sicriul deja pregătit pentru el. Trecând în lumea de dincolo, bogatul zări o masă lungă pe care se aflau cele mai delicioase bucate: "Spune-mi, te rog, cât costă pâinea, întreba el supraveghetorul"? "O copeică”!. "Dar, o sardea?" "La fel, o copeică"! "Dar, această plăcintă?" "Fiecare produs costă o copeică"! Atunci, bogatul zâmbindu-şi pe sub mustaţă, îşi zise: "Ieftin, incredibil de ieftin!" Îşi alese un platou plin de bunătăţi. Dar când a voit să plătească cu banii săi din aur, vânzătorul nu i-a acceptă monedele: "Bătrâne, îi spuse vânzătorul clătinând din cap, puţin ai învăţat în viaţă!" "Ce înseamnă aceasta, murmură bătrânul, banii mei nu sunt suficient de buni?" Vânzătorul îi răspunse: "Aici nu se acceptă decât banii pe care cineva i-a dat de pomană în timpul vieţii". Fără cuvinte! De aceea, sfântul Paul ne spune:  „Lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră!” (Fil 2,12)!

„Talita cumi”, i-a spus Isus fetiţei lui Iair (cf. Mc 5,41). Aceasta, era o expresie aramaică şi însemna: “Mieluşelule, trezeşte-te!” Asta i-a vorbit Isus fetiţei, blând şi dulce. Dar, va veni o zi în care Domnul Isus, nouă, care am ştiut să ne facem „micuţii” săi (cf. Mt 10,42),  ne va spune cu acelaşi glas blând şi dulce: “Mieluşelule, trezeşte-te”! Iar, numai gândul la ceea ce se va întâmpla atunci, ne umple acum inima de o mare bucurie! 

                                                                                         Pr. Ioan Lungu